Gazeta literară, ianuarie-iunie 1956 (Anul 3, nr. 1-26)
1956-01-05 / nr. 1
tfr.rra» PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ! GAZETA LITERARĂ Anul III, nr. 1 (95)-Joi 5 ianuarie 1956 ORGAN SAPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R.6 pagini 50 bani Sarcini de cinste Evenimentul cel mai important care marchează începutul noului an pentru poporul nostru este, fără îndoială, păşirea în cel de al doilea plan cincinal de dezvoltare a economiei naţionale pe anii 1956—1960. Directivele Congresului al II-lea al Partidului Muncitoresc Romín, cu privire la acest plan conţin un program concret, indicaţii limpezi şi precise, a căror înfăptuire va asigura apropierea considerabilă a Republicii Populare Romíne de socialism. Fiecare om al muncii din ţara noastră socoteşte pe bună dreptate că directivele î se adresează şi lui însuşi, îl cheamă şi-i arată locul de cinste pe care trebuie să-l ocupe în uriaşul proces de transformare a Romîniei populare, într-o ţară industrială înaintată, într-o ţară socialistă, după măreţul exemplu al Uniunii Sovietice. S-a spulberat de mult legenda veche, întreţinută savant de imperialiştii cotropitori, după care Romînia trebuia să rămînă eminamente agricolă. Teoria aceasta, menită să ţină poporul nostru mereu înrobit de către profitorii dinăuntru şi mai ales de cei dinafară, a fost răsturnată încă din primele luni de după alungarea fascismului de la noi. La Conferinţa Naţională din 1945, Partidul comuniştilor a arătat că singura cale pentru a se asigura dezvoltarea neîntreruptă a ţării, suveranitatea şi independenţa ei, iar poporului un trai la un nivel tot mai înalt, este calea industrializării. Pentru aceasta existau toate posibilităţile, date fiind noile condiţii de viaţă liberă dobîndită de popor după actul de la 23 August, sprijinul şi exemplul sovietic multilateral, înţeleaptă conducere a partidului călăuzit de învăţătura marxist-leninistă, date fiind bogatele resurse naturale ale pămîntului, atîta timp nevalorificate sau jefuite. De atunci şi pînă astăzi, trecerea timpului a verificat justeţea liniei partidului. Romînia a devenit azi o ţară în care volumul producţiei industriale a crescut de aproape trei ori faţă de nivelul dinainte de război. Iar faţă de primul cincinal, producţia globală industrială va creşte pînă la sfîrşitul celui de al doilea cincinal cu 60—65 la sută. Aceasta va însemna, în primul rind, o creştere substanţială a nivelului de trai al populaţiei, în spiritul legii economice fundamentale a orînduirii pe care o construim, şi pentru care creşterea şi perfecţionarea neîntreruptă , producţiei socialiste, pe baza tehnicii celei mai înalte, aşa cum o indică Directivele pentru noul cincinal, sînt închinate operei de satisfacere într-o măsură tot mai mare a nevoilor materiale şi culturale mereu crescînde ale întregii societăţi. Suntem în primele zile ale noului plan cincinal, dar de pe acum putem să ne dăm seama de măreţia perspectivelor spre care ne îndreptăm şi în realizarea cărora noul plan cincinal este o treaptă de o importanţă deosebită, ce nu poate scăpa scriitorilor. Orientîndu-se din capul locului către ceea ce este esenţial în viaţa patriei noastre, în actuala etapă de dezvoltare, scriitorii vor putea sezisa încă de pe acum elementele cele mai expresive pentru noul care apare şi se dezvoltă in ţara noastră, vor putea axa cărţile lor pe cele mai acute probleme ale actualităţii, acele probleme în jurul cărora se vor da marile bătălii. „Sarcina fundamentală a celui de al doilea plan cincinal — a spus tovarăşul Gh. Gheorghiu-Pej, primul secretar al CC. al P.M.R. in raportul de activitate al C.C. al P.M.R. prezentat la Congresul al 11-lea al Partidului •— este făurirea economiei socialiste unitare în care, pe baza dezvoltării continue a industriei socialiste, să se asigure transformarea socialistă a agriculturii astfel că în 1960 sectorul socialist în agricultură să fie preponderent, atît ca suprafaţă, cit şi ca producţie-marfă“. Aşadar, vom trăi dezvoltarea mai departe şi intr-un ritm sporit a industriei şi în primul rind a industriei grele, baza industrializării socialiste. Vom produce la sfîrşitul celui de al doilea cincinal cu 80—85 la sută mai multă energie electrică decit în 1955, de cinci ori mai mult cocs metalurgic, de două ori mai multă fontă şi încă mai mult oţel, de patru ori mai multe instalaţii de foraj, de două ori şi jumătate mai multe locomotive, de cinci ori mai multe autocamioane, de patru-cinci ori mai multe îngrăşăminte minerale, se vor construi noi centrale hidro şi termoelectrice, va începe să dea curent hidrocentrala „V. I. Lenin“ de la Bicaz, a cărei producţie de 110 mii kW la sfîrşitul cincinalului se va dubla aproape la începutul celui de al treilea cincinal. Vom construi de aproximativ două ori mai mult, vom avea cu 45 la sută mai multă încălţăminte şi ţesături de tot felul, de două ori mai multe obiecte de uz casnic, de două ori mai mult unt, şi încă mai mult zahăr; autovehicolele pentru transporturile publice îşi vor spori parcul de peste două ori, se vor executa de trei ori mai multe lucrări de îmbunătăţire şi modernizare la drumuri şi şosele, vom avea de trei ori şi jumătate mai multe vase de transport pe apă. La toate acestea, care nu sunt decit sumare spicuiri, trebuie adăugată crearea unor industrii noi cum e aceea a celulozei obţinută din stuful Dunării, şi din care se vor mai fabrica de asemenea vâscoză pentru mătase şi lână artificială, alcool, furfurol pentru industria cauciucului sintetic şi a răşinelor sintetice, drojdie furajeră pentru hrana animalelor, precum şi plăci pentru construcţie. O imensă bogăţie pînă acum complet neutilizată ! Un domeniu care oferea scriitorilor peisaje sălbatice, nelocuite, înapoiate, va deveni teatrul unor mari bătălii pentru socialism ! Apoi industria minereului de uranium, creată încă in anii primului cincinal, va deschide căi nebănuite pentru dezvoltarea tuturor ramurilor tehnicii. O astfel de desvoltare impetuoasă a industriei va avea drept rezultat un ritm incomparabil mai viu decit pînă acum, al transformării socialiste a agriculturii. Pînă la sfîrșitul celui de al doilea cincinal, puterea, întinderile de pămînt cultivate, productivitatea gospodăriilor agricole colective şi de stat vor spori in așa măsură, incit în 1960 cantitatea de produse agricole-marfă, provenită din sectorul socialist al agriculturii, va ajunge la 60—70 la sută din întreaga producţie-marfă agricolă. Vom asista în aceşti ani la o masivă acţiune de creştere a prestigiului gospodăriei socialiste în ochii şi in viaţa ţăranului muncitor cu gospodărie individuală. Cele 250 mii hectare de pămînt, fost inundabil sau sărătură, ce vor fi redate agriculturii prin îndiguiri, desecări şi amenajări în regiunea Dunării şi în alte regiuni, apoi recuperarea suprafeţelor ocupate de nisipuri, vor putea prilejui pagini pline de patos despre imensa forţă ,a omului socialist, în luptă triumfătoare pentru transformarea naturii. Procese de intensă construcţie socialistă vor ridica nivelul oraşelor şi satelor noastre într-o măsură sporită faţă de anii care au trecut. Scriitorii au datoria să contribuie din plin la oglindirea acestor procese şi să sprijine rezolvarea lor în sprijinul socialismului, să prezinte clar, atrăgător, convingător, prin imaginile artistice ale cărţilor, ideile socialismului în marş biruitor, procesul de pătrundere a acestor idei către sufletele milioanelor de oameni ai muncii. Mari probleme umane, pasiuni vii şi intense frămîntări se vor declanşa pretutindeni unde se vor da marile bătalii ale construirii socialismului, pretutindeni unde comuniştii vor duce cuvîntul partidului, conducîndu-i pe oamenii muncii la victorii fără precedent în ţara noastră. Conştienţi de rolul lor în viaţa patriei, scriitorii vor răspunde cu promptitudine sarcinilor de cinste care le stau în faţă şi care reies atît de clar din chemarea adresată în Raportul de activitate al C.C. al P.M.R. prezentat la Congresul al II-lea al Partidului; ei vor răspunde acestor sarcini creînd opere de un înalt nivel ideologic şi artistic, în care „să înfăţişeze esenţa fenomenelor social-istorice descrise, să prezinte realitatea noastră nouă în continuă dezvoltare, să redea toată bogăţia ei inepuizabilă, toată multilateralitatea ei şi, înainte de toate, să înfăţişeze uriaşa muncii creatoare, prin care poporul construieşte noua orînduire şi se transformă el însuşi". Gazeta Literară Nu voi muri pe de-a-ntregul, nu murim de tot. In „Trăinicie“ Mihai Beniuc lărgeşte sensul versului horaţian. Nu numai că dăinuie poezia nemuritoare (fireşte, aceea care este), dar eternitatea este promisă tuturor. Dacă, volumul anterior, constatam că este o ars poetica, o poezie a poeziei, noul volum este o meditaţie asupra existenţei, o poezie (Beniuc ar spune) poliedrică. Montaigne afirma că a filosofa înseamnă a învăţa să mori. Concepţia după care actul morţii cere o pregătire îndelungă, o tehnică specială, e foarte veche şi cunoscută. Dar noi răsturnăm afirmaţia lui Montaigne, spunînd că a filosofa asupra morţii, înseamnă a învăţa să trăieşti. Căci a trăi presupune o pregătire îndelungă, o tehnică specială. Fireşte, nu o viaţă alandala, trăită la întîmplare, ci confruntată cu progresul infinit, organizată organic în jurul unei concepţii ferme. O viaţă plina, deplină, trăită în spontaneitate lucidă. De aceea, înfruntînd bătrîneţea şi moartea, poetul le confruntă cu viaţa. Beniuc, spre deosebire de poeţii burgheziei, nu porneşte de la viaţă spre a ne ispiti cu îngerul negru, ci începe izbindu-se de extrema limită spre a spori intensitatea vieţii. Şi tăria idealului de viaţă. O spusese nu de mult, magistral. In mine moartea s-a izbit de-un rost De altfel, simburele „Trăiniciei“ e în „Mărul de lingă drum“, neuitatul poem ce dă titlul volumului anterior. Observam în recenzia acelui volum o transformare în evoluţia sentimentelor poetului : mutaţia amărăciunii în bucurie. Această transformare e accentuată acum fiindcă poemele lui Beniuc cresc unele dintr-altele. Observam atunci — şi această trăsătură s-a generalizat în noul volum, — că poetul trece de la atitudinea omului care iubeşte poporul şi profet merge, stîlp de foc, înaintea maselor revoluţionare, trece acum la contopirea cu poporul, la identificarea cu năzuinţele lui cele mai înaintate. Căci, pe scurt, care este mesajul poetului nu al acest volum ? Eul limitat se vrea infinit, însetat soarbe senzaţii, doreşte putere şi neputînd distruge tot ce e non-eu, suferă şi se zbate. Dar realizează nemurirea aceea care, lepădînd, dizolvînd tot ceea ce limitează şi desparte, se unesc cu poporul creator de istorie, cu ceea ce este mai înaintat în etapa respectivă a drumului ce suie în spirală. Concret: iubeşte tot ce ajută, grăbeşte construirea socialismului, urăşte tot ce stăvileşte vremelnic construirea lumii noi iar iubirea şi ura intense se fac fapte. Meditaţia şi activitatea nu sînt antagonice, ci complimentare, trec una într-alta, decurg una din alta. De aceea, „Trăinicie“ e un manual al luptătorului meditativ. De aici şi expresia trece adesea de la vechiul romantism furtunos (drum în sus printre stînci arse de fulger, tristeţea miriştelor coperite de brume, mulţimi lăruind în revoltă şi răsturnînd Carpaţii peste exploatatori), la versul lapidar,, clasic, în formulă: WT on omnis moriar, nu voi muri pe de-a-ntregul, nu voi muri de tot. Moartea este neputincioasă asupra luptătorilor ce au călărit pe fulgere fiindcă ea : Găseşte doar păstăile deşarte Căci faptele nu se supun la moarte. Faptele nu mai sînt, aşadar, rezultate mecanice ale individului silit de societatea burgheză să acţioneze doar pentru a-şi menţine fiinţa biologică, ci devin — în orînduirea socialistă — expresia însăşi a umanităţii omului, a cărui substanţă trece în fapte, în procesul muncii fără exploatare, munca omului pentru om: Atit citeşti, acolo eşti in fapte Precum lumina stelelor in noapte, Şi mică de-fi e steaua doar cu macul, Ea-nfruntă întunericul şi veacul. („Atit“) Şi poetul stabileşte în „Atît“ unprogram minimal, de alt fel destul de încărcat. Elanul trebuie să devină sabie-adevăr, desţelenire, lucratul pămîntului, prelucratul fierului, cercetare ştiinţifică. Dar nu e de-ajuns să-ţi treci elanul în faptă, ci rodul muncii trebuie apărat. Goneşte lupii ce umblă pe imaş, Neiertător fii faţă de vrăjmaş. Şi fii vrăjmaşul celor ce nu vor să fie drumul muncii drumul lor. („Atît“) Poezia lui Beniuc devine — lucrul acesta s-a observat prea puţin —■ o poezie a muncii socialiste, a unei noi atitudini faţă de muncă, concepută ca un transfer de energie, de lumină. Intr-o ţară care construieşte socialismul, munca încetează a mai fi o înstrăinare a muncitorului, un chin obligat, şi începe a deveni expresia firească, naturală a constructorului. Acest sentiment nou apare cu intensitate în multe din poemele care alcătuiesc volumul „Trăinicie". Munca văzută ca realizare, ca o creaţie, se asemuieşte poeziei, e generatoare de poezie. Ogorul bine arat, strungul bine mînuit devin ca şi versul bine făcut, o expresie a trăiniciei, un fapt ce nu se supune la moarte, o negare a nefiinţei.Dar munca nu e numai atît. Fiind o manifestare spontană a posibilităţilor creatoare ale individului, ea devine şi un mijloc de comunicare cu oamenii. Ca solidaritate umană, ea poartă un mesaj de dragoste receptat şi retransmis. Iată de ce, în noile versuri ale poetului, dragostea de oameni (de oamenii muncii, fireşte), constituie un sentiment profund, integrat în aliajul eternităţii. Acest sentiment musteşte pretutindeni, fiind exprimat la tonuri diferite. Cu o simplitate profetică , In via inimii omeneşti Se coc strugurii bunătăţii. („In loc de vinul vieţii“) cu o simplitate cronicărească: Ca Şincai bătrtn cronicar Purtind adevăru-n desagă. In inimă dragoste car Să satur o lume întreagă. („Dragostea mea“) Sentimentul acesta nu are, fireşte, nici o legătură cu grandilocventul umanitarism mic burghez, ci este dragostea constructorului pentru constructor, manifestată In opera comună : Poate, poate, insă am Pus In toate cite-un dram, De iubire pentru oameni, Şi culegi ceea ce sameni. („Constructorii“) Lirica lui Beniuc exprimă, aşadar, un aliaj particular al sentimentelor ziditorilor socialismului, atitudinea creatorilor faţă de opera lor comună care este materializarea substanţei lor umane. De aici şi pasionata dorinţă de a stîrpi pălămida din ogorul socialist, de a fi strajă vie operei ameninţate de duşmani. Lirica lui Beniuc dintotdeauna dîrză, marchează în acest volum o combativitate deosebită, legată, fireşte, şi de prezenţa poeziei lui în primele linii ale frontului ideologic, îndemnul la vigilenţa revoluţionară creşte în energie odată cu înălţarea construcţiei, faţă de ne-om, de anti-om — duşmanul de clasă — cunoaşte o frecvenţă şi o varietate de expresie impresionantă. Lupta pentru pace nu este doar apărarea individului ameninţat în tihna-i, ci a creatorului ameninţat de aţîţătorul la război, în însăşi nemurirea sa : uriaşa creaţie comună. Poetul apără nu numai viaţa indivizilor, ci trecutul şi viitorul poporului, fiindcă — aşa cum am mai remarcat — acestea sînt dimensiunile vieţii colective, dimensiuni pe care Beniuc le trăieşte cu o intensitate patetică. Am putea spune chiar că Mihai Beniuc, care se mişcă ager prin secoli, cînd înainte, cînd înapoi, simte istoria (prezentul şi viitorul) ca pe o realitate mai vie decit viaţa limitată a individului. Omul este aşadar, o fiinţă ziditoare care-şi manifestă esenţa în creaţie şi care îşi apără cu minte construcţia. Am spus „omul“ ca un plural omogen al individului, colectivitatea nefiind a personalităţii, ci prilejul deplin de afirmare al capacităţilor creatoare. Precizăm că umanitatea, atribut al individului din specia om, constituie o funcţie care se dobîndeşte greu şi se pierde uşor. Pierderea atributului de umanitate, îl prăbuşeşte pe individ la nivel zoologic. Acest adevăr Beniuc îl exprimă în sistemul alegoric al folclorului care îl aruncă pe neom printre dobitoace. Duşmanul de clasă, aţâţătorul la război fiind anti-constructori, dărîmători, au decăzut din specia umană devenind lupi, şerpi, gaie. Caracterul popular al poeziei lui Beniuc se manifestă încă o dată în atitudinea faţă de duşmanul de clasă în numeroase poezii, dintre care cităm: „Duşmanul“, „De-o fi furtună“, „împungi un brad“, „Nu doarme“, „Pălămida“, etc. Făt Frumos luptă cu balaurul ţinînd în faţa lui spada „tăioasă, dreaptă şi necruţătoare“. Reptilei i se cîntă descîntec în care gluma şi mînia se împletesc în incantaţia populară : Şarpe, cind te doare capul Ieşi la drum de-fi cată leacul. Om o fi, dar nu e om de treabă, Iar pentru viaţă nu-i podoabă. Şarpe, cind te doare capul, Ieşi la drum de-ţi cată leacul. E simplitatea stilizată a „Descîntecului“ zis din fluier cu revenirea obsedantă a motivului ameninţător. Aţîţătorul la război care „nu doarme“, face alianţe militare, baze militare, trimite spioni în ţara noastră, vrea cu orice preţ „un prăpăd cum n-a mai fost“, e îndemnat să se astîmpere, fiindcă altfel va fi pedepsit. Şi fiind el un anticreator, va fi legat „pe un pom uscat numit spînzurătoare“ Se poate scrie foarte mult despre substanţa folclorică a imaginii la Mihai Beniuc, despre caracterul popular al poeziei lui. Abdicarea de la umanitate şi prăbuşirea pe tărîm zoologic apare şi în „Viaţă“. Căzuţii de la starea de om, trăiesc „cum pot“ în neştire. Fie melcul egocentric, fie lupul apucător, fie gaie cu zbor fără urme, sînt modalităţi de viaţă, dar modalităţi de viaţă degradate şi degradante. Ele mor aşa cum au trăit, la întîmplare. Dar chiar umanitatea omului uman este împuţinată în orînduirile bazate pe exploatare, unde se trăieşte în neorînduială, sub presiunea unor forţe mînuite de tronoameni : Cum poate o trăieşte omul Cind casa lui nu este casă, Cînd pentru alţii el brăzdează Cind o culeg tot alţii pomul. Doar în „era fără lanţuri“ poate fi realizată libertatea reală care este lichidarea conflictului dintre existenţă şi esenţă, prin manifestarea creatoare a esenţei omeneşti în munca omului pentru om. Aşa se crează opera trainică şi nemuritoare . Fii mindru că eşti fiul ţării tale, Că poţi să faci plăceri din vechea jale Şi din tristeţi şi vechi amărăciuni, Noi bucurii vieţii, noi minuni". („La drum“) Paul Georgescu NON OMNIS MORI AR! I. MOLNÁR — Al doilea plan cinci nai OCTAV ANGHELUŢA — Fruntaş în muncă din Hunedoara (Expoziţia interregională de arte plastice) $)hU&j&n&fr €Î& Nu-i nevoie să fii nici profet, nici poet deosebit înzestrat, spre a vedea ce vor însemna pentru ridicarea patriei noastre cifrele noului nostru plan cincinal. E deajuns să cunoşti inima fierbinte a comunistului şi să crezi in ea; apoi te poţi aşeza liniştit, cu faţa către plaiurile ţării, cu atit mai bine dacă fereastra casei late va fi plină de un amurg prelung, care cuprinde coloşii munţilor, şesurile, riurile, satele şi cetăţile, ca într-o purpură antică, încet, încet închipuirea va transforma cifrele şi cuvintele. Din cuprinsul cuvintului „irigaţie“ vor răsări cîmpii scoase din gura apelor, lanuri noi de porumb, griu şi floarea-soarelui, se vor adăuga la bogăţiile de azi... Dar acest cuvint are atitea alte înţelesuri, va fi tradus in atitea fapte, de către oamenii de ispravă. El va schimba mare parte din geografia ţării; la anii viitorului apropiat, 1960, mulţi din cei ce se vor întoarce prin locurile bătătorite azi, se vor freca pe la ochi, vor întreba nedumeriţi oamenii din partea locului: — Nu-i aşa, prietene, că acum cîţiva ani se afla aici balta Ciurarului? Era o milişte grozavă, cu stufării, raţe sălbatece şi scufundări... Aşa e, sau am greşit eu, şi am ajuns in altă parte... Oamenii din partea locului vor zimbi in barbă, cu abia reţinută mîndrie: — Nu, n-ai greşit, străine! Intr-adevăr, in anii de mai ieri, 1955, se afla aici balta amintită. Insă am secat-o şi am semănat deocamdată in. Iain uită-te! Şi drumeţul se va uita la iniştea unduindu-se în viaţ, ca la o semănătură de ochi albaştri... In tot întinsul, va vedea numai flori de in, de o prospeţime dulce, ca albastrul cerului de vară şi ca ochii fetelor... La marginea iniştei, Ungăria, va auzi lemnarii ridicind deocamdată o topitorie mică... Iniima lecţie despre înalta poezie a cifrelor, mi-a dat-o acum citva timp, in acceleratul Bucureşti-Bicaz, un marinar. Eram mai mulţi călători, un cupeu. Deodată, marinând acela voinic ca ursul, şi-a luat servieta din plasă şi a scos un dosar plin de cifre. S-a adincit In fire. Fruntea i se tot încreţea. Apoi a căzut în visare, cu dosarul pe genunchi. La ce se gindea, oare? După ce am intrat in vorbă şi am spus fiecare încotro şi cu ce rost mergem, marinarul a rostit, simplu: — Eu, mă duc la Bicaz pentru nişte şalupe şi remorchere... — Cum? m-am mirat eu... — M-ai înţelege bine de tot, dacă ai şti cit de mare e poezia cifrelor... Iată... fiecare cifră corespunde unei piese sau unui şurub. La un loc, alcătuiesc şalu,pete ce vor brăzda pline apele mării din munţii Neamţului, alcătuiesc flotilele, şi cine mă opreşte să le văd de pe acum săgetînd ca rindimichle, valurile mării în devenire... Oare putem înfăptui ceva durabil şi frumos... ceva care să minuneze vremurile... dacă nu prevedem capătul lucrurilor, dacă nu credem in viitor ? Măi fraţi... a reluat după o clipă... Şi tot drumul am grăit împreună despre viitor. Mi-ar trebui pană prea măiastră, imaginaţie prea bogată, inimă mai tînără, spre a descrie marea Bicazului, aşa cum va fi şi cum ne-a descris-o el. Parcă vedeam aevea flotilele, brăzdînd marea către cetăţile Ceahlăului. Auzeam sirenele, zăream şlepurile încărcate, şi deodată ni s-au năzărit stoluri de păsări venite de pe alte mări, chemate la marea cea nouă, din munţi, săpată de mina omenească. Zăream cormoranii şi pescăruşii, săgeţind printre crestele valurilor înspumate, tot în sus către Răpciuri şi Călugăreni... De la marea Bicazului, marinarul a trecut la amintiri de pe fluvii străine şi oceane, şi parcă zăream flora şi fauna din amincul Pacificului... Vedeam făpturi bizare înzestrate cu nişte lanterne şi străbâtînd aşa noaptea eternă din adincimile compacte, minuni ale adaptării la mediu şi dovezi despre viaţa nemuritoare. In cupeul acceleratului era ca un sălaş al farmecului desprins din încrederea acelui călător, în viitor, şi-n atotputernicia fiinţei omeneşti. Mărturisim că ne-a părut rău cind au prins să bată în geam fulgerele cele dinţii ale răsăritului. Trebuia să ne despărţim de omul acela deosebit, de acel mare poet ce ne preumblase pe fluvii tropicale, prin adineimile mărilor şi oceanelor şi mai ales prin viitorul nostru. L-am iubit mai mult pentru preumblarea prin viitor. Ne-am dat întilnire, peste ani, pe Marea Bicazului, pe atunci săgetată de pescăruşi şi cormorani; şi sînt încredinţat că intr-o bună zi, peste cinci naiuri, ii voi afla în Bicaz, poate căpitan de port, poate la cîrma unui vaporaş... îmi aduc aminte de o altă lecţie despre uriaşa poezie a cifrelor, pe care am invăţat-o de la un om simplu, abia ieşit din analfabetism. E de pe meleagurile mele, din Nord. Cred că se numără printre primii dintre cei ce s-au înfăţişat la pragul partidului, îndată după august 1944. Acum cîţiva ani, mă aducea cu căruţa de la trig. Era noapte neagră. Ploua şi ningea. Căluţul abia urca dealurile. La leucă era legată o faclă de smoală in virful unui par. Stăm amlndoi sub coviltir. Tăceam. Am închis ochii, strins, şi deodată m-am închipuit pe vremea migrării Sciţilor. Aşa era şi-n acele veacuri risipite in timpul necuprins: străbunii noştri, migrau cu facla la leucă, sub coviltir. Auzeam pe sus cocoarele întirziate, cum le auzeau sciţii în nopţile vremurilor migrării. Prietenul meu căruţaşul doinea şi din cînd în cind îşi îndemna căluţul. Străbătusem aproape douăzeci de kilometri, pe şosele, pe drumuri de cară, trecuse răni prin sate şi cătimuri, şi totul era stins, pierdut şi înmormintat în noapte. Doar din cinci in cinci ne ieşeau în faţă ochii roşii, gata să se stingă, ai felinarelor din crucile drumurilor, prin sate. Şi ploua, şi ningea, iar pe sus s-auzeau cocoarele... Deodată, „scitul" meu a oprit în deal și după ce a pus dinaintea căluțului o mină de trifoi, de sub coviltir, a spus: — ...cit de bine are să fie pe aici, peste un an, doi... Am tăcut, crezind că aruncă o ironie. — Peste un an, doi, a reluat el, satele de pe aci au să fie electrificate... A pomenit o cifră destul de mare, de cai-putere şi de voltagii. — Crezi? l-am întrebat, revenind cu totul din timpurile negre ale migrafiunilor. — Cum cred in lumina soarelui? Intr-un an, doi, vom avea electrică şi la Bosanci, şi la Plopeni, şi la Vereşti, şi la Dumbrăveni. Aş putea jura pe lumina ochilor... Şi astfel, a început să descrie viitorul, şi din cuvîntul lui se desprindea un fluid fierbinte ca sîngele. Mergea intr-o latură a căruţei, împingea greu la deal, călca prin şanţuri pline de apă, şi istorisea înainte, ca un basm neînchipuit de frumos, cum va fi prin acele locuri după venirea electricităţii. Se muncea ca un mucenic, impingind căruţa prin păcura întunericului, şi cu cit dealurile erau mai avane, cu cit căruţa urca nud greu, el descria şi mai frumos viitorul cu electricitate... — Domnia ta crezi ce spun eu? m-a întrebat la o vreme. Nu te-aş învinovăţi, dacă n-ai crede. Să nimereşti cu ochii in gard, din pricina nopţii, şi să grăieşti despre anii electricităţii: nu e ca o glumă? Am ajuns în zori. Cintau cocoşii. Căruţa „scitului" a cotit spre casă, in cotina lui Silim. Şi dacă e adevărat că munte cu munte se întilneşte, cu atît mai firească e intîlnirea dintre oamenii Anul acesta, prin noiembrie, am pornit din Suceava către satul meu, intrim amurg. Grăbeam să nu mă apuce noaptea pe la Răgoazele Bosancilor. Şi iar mă gîndeam la sciţi, vremuiţii străbuni pribegi. După o vreme lungă de mers, m-a ajuns din urmă prietenul meu. Era pe jos, numai cu băţul în mină. Venea noaptea, din tuspatru părţile întinderilor. Grăbeam, la dealul cel mare. Şi deodată, cum stăm pe creastă să ne tragem sufletul, s-au aprins luminile electrice in Bosanci. Şi s-au aprins, la stingă noastră, peste apa Sucevei, la Plopeni. Şi la Dumbrăveni. Şi la Vereşti. Şi mai în jos, la Liteni, în vecinătatea codrilor celor mari de la Vorona... „Scitul" meu le arăta cu băţul de drum, pe rind. A spus deodată, mingiind cu glasul luminile: — Aşa, aşa, steluţele tatei... Apoi s-a întors spre mine: — Atunci cind te duceam cu căruţa, ţi-am spus numai nişte numere. Şi acum, iată... Am pornit în tăcere, privind constelaţiile noi, apărute din „numerele“ rostite de un „seif care credea în forţa creatoare a oamenilor, ca-n ochii lui şi ca-n lumina soarelui. Iar înainte, în negura nopţii, s-auzea o cintare: erau difuzoarele de la Bosanci. Şi melodia ne-a urmărit multă vreme in noapte, am tot auzit-o, pînă in deal la fîntiniţa Casandrei. Fulgura şi auzeam în adîncul sufletului meu ca un imn antic: „O, preafericite locuri natale“... Şi in vremea asta constelaţiile răsărite din „numerele" „scitului" luceau ca grădinile cu mere de aur, din basmele noastre de demult. Sunt clipe cind îţi simţi inima prea grea, de prea multă bucurie. Luindu-şi rămas bun, prietenul meu, „scitul", spunea: — ...inchipuie-ţi însă, cum vor arăta locurile, intr-o vreme, peste cincinaluri... ★ Cifrele noului plan cincinal sunt istoria şi geografia viitorului. Şi istoria şi geografia vor fi determinate de mina oamenilor neînfricaţi, scumpi la vorbă şi neîntrecuţi la fapte. Unde se ridică azi, in zorii cincinalului al doilea, sătucul vechi acoperit cu stuf, miine, în curgerea altui cincinal, va fi ridicat un orăşel, unde se află acum nişte dimburi calcaroase sau cu pietriş colo- rat, miine se vor afla centre industriale, cu linii ferate. Să nu mai grăim de locurile unde apar la faţa pămîntului semnele petrolului! In multe locuri unde azi se întinde cimpia goală, cindva, intr-o vreme de noi hotărită, ne vom odihni în livezi cu meri și peri; putem spună de pe acum: „lasă, peste ani, cind vor fi pe aici numai grădini!" încet, încet, cartea aceea neagră, istoria zilelor de demult, se îneacă în uitare. Scriem o altă carte de istorie, schimbăm geografia, aşa cum vrem noii Zăriţi, preaiubiţi cititori ai mei, cum răsar din cifre hornurile fabricilor? Dar aşezămintele de cultură? Dar marile combinate industriale? Cifrele, însemnează forţa noastră creatoare, ţinută atita vreme in cătuşe; căci ce-i istoria zilelor de ieri? Nu e, oare, povestea robiei noastre şi a zbaterilor noastre spre lumină? Acum, după ce am izbutit să opărim timpul ca pumnul nostru, îl îndreptăm încotro vrem noi. Trebuie să nu ne precupeţim nici sufletul, nici mintea, nici forţa fizică; toate trebuiesc puse în slujba istoriei, alcătuită din pagini luminoase, cincinalurile... Nu ne trebuie să fim nici Profeţi, nici poeţi înzestraţi deosebit, pentru a vedea cum va arăta ţara noastră, dacă vom munci cu entuziasm. Ne aşteaptă piedici şi greutăţi, amărăciuni şi decepţii, dar nimic şi nimeni nu ne va răpune dacă vom sta strins uniţi lingă partid, inima fierbinte a patriei noastre... Eusebiu Camilar COLOS Colosul doar în basme îl aflam, cînd focu-n sobă scotea limbi de aur şi îl aflam în carte, — licean Citind de brontozauri, dinozauri, Zgîrie-norii îmi erau străini, maşinile doar namite enorme. La fizică a fost să le mai ştim, — le-nchipuiam ciudate şi diforme. Azi cu colosul m-am obişnuit, cum m-am obişnuit şi cu tutunul căci rind pe rind cu noi s-au încuscrit giganţi metalici, unul cite unuL Escavatorul muşcă din pămînt, cu dinţii lui ce intră pe de-a-ndosul, noi îl privim cîntînd şi fluierînd, obişnuiţi de-acuma cu colosul. Statui înalte, turnuri de beton şi viaducte mari şi cite cele, — azi nu mai miră pe-ncercatul om chiar dacă vor să crească pîn-la stele. Jos etalonul vremilor de ieri liliputan şi anacronic! Iată, din lemn, beton sau marmură, sau fier giganţii lumii noastre se arată. S-a spart chenarul vechilor măsuri, — prea mică-i leghea, prea mică-i o milă Se ruşinează tona deseori cînd zeci de tone o privesc cu milă. Renăscători a totul, proletari, — prieteni întru dragoste şi ură, pentru aceste vremuri mari şi tari colosul ne e unica măsură. Al. Andriţoiu