Telegraful Roman, 1860 (Anul 8, nr. 1-52)

1860-05-12 / nr. 19

F p școlarii latoape, . Ăa­tărui șuoală . lui Socrate mai era academică. Sorietii, Filosofiii: Socrate, Plato, și Aristotele. (Înciere.) Socrate acumu fu chemati înnaintea judecății; elu, ce e dreptu, s'arătă înnaintea judecății, însă n­u ca un vinovatu, carele cerșește grația judecătoriloru, ci ca unul, carele se simța mai presusu decătu acesia, carii aveau de a pronuncia sentința asuprăi. Elu se apără cu demnitatea și constanța unui nevinovatu, a unei victime violente, însă cu toate acestia judecătorii îlu condem­­nară la moarte, și după ce i se propund­ă sen­­tința, după formalitatea de judecată a Atenenilor întrebatu fiindu că ce feliu de pedeapsă de moarte aru voi ași alege (pentru că ereau mai multe fe­­liuri de pedepse de moarte,) răspunsă, că în locu de a fi condemnatu, elu aru fi meritatu, în­tocmai ca triumfătorii din Olimpia, sau ca Pri­­tanii, să se susțină pe spesele statului, căci de­­stul sau ostenitu ca pre concetățenii sei săi facă cu vărtute și înțălepți. Ca condemnatu fu st ră­­portatu în prinsoare, unde trebuia să beie pocalul de veniru. Totuși esecutarea morții se mai amă­­nase căteva pile, că Arm­enii avăndu o călătorie de procesiune la insula Delosu, în restimpulu acestei procesiuni nu era ertatu a eisecuta nici o sentință de moarte în Atina. Așa Socrate mai putea căteva zile să petreacă înconjuratu de amicii și discipolii sei. Unul dintre dănșii bo­­gatul Critonu, corupse pre maestrul de prinsoare, pentru ca cu modul acesta să scepe pre Socrate, daru acesta nu voi, ba încă mustră pre amiculu seu, văci vrea alu amăji la neascultarea de legi zicăndu, că destulu au gustatu elu binefacerile legiloru, și dacă acumu aceea nui dă lui dreptu și i se face pe dreptate, cuvăntu, ca să frăngă legile. Socrate dară bărbatulu celu mai vărtosu întră muritori, și carele învăța moralul celu adevăratu, suferi cu cea mai mare resoluțiune și bărbăție, moartea lui dictată de concetățenii sei. Și micii lui cei mai neîmpăcateri fură Soliștii, preoții și zeloții, și aceștia­­ lu despopularizase­ în ocii poporului. Prelăngă toată adănca sa cugetare și perscrutare, totuși adeseori mărtu­­risia în viața sa că elu șcie, că nu știe pi­­mica; semnu că și elu era pătrunsu de mărgini­­rea rațiunei umane. În zioa morții, țări învățăceiloru sei în­­vățături înnalte despre Dumnezeu și nemurirea sufletului - și exprima sperarea de o viață mai frumoasă și mai luminoasă dincolo de mormăntu, și zicea, că viața asta e numai o relucire din aceea. Măngăia pre învățăceii sei, carii rupși de compătimire și durere plăngeau după bunul lor învățătoriu, și precăndu sosi momentul, ca să bee pocalul de veninu, îlu deșertă cu inimă ne­mișcată. După ce beu veninulu mai păcu cătva pași în susu și 'n josu, și simținduse a elăbi pre totu momentulu mai tare, în urmă șezu, și acoperinduși fața își dede sufletul seu celu pie îna. 399 în. de He, în etate de 70 ani.­­ adu­se cătră Atepenii de păcatele loru, îlu­ă vu statue de onoare, și pedepsiră pre cuusătu; „uie meniuu și Anitu. Dint, uara au Sfu­i Elu învăța de i­­­­ ”„„menescu dela zeitate, și zicea a­n toraltăl­e e însași zeitatea, causa supremă la toate es Oa- 1773 , distinsu ou dela Academia unde - o 76­­.­.-­­ S­e T­ menii ce e dreptu nu potu contepe această idee în­­naltă, și numai prin ideile adeverității, frum­­seții, cumu și prin vărtute, care'au ou­cele idei înnalte, potu deveni la pătrunderea acesteea; de aci fece consecvința că omul în toată viața trebue să se nevoiască, ca după moarte să poată ajunge în lumea cea mai înnaltă, în lumeal idei­­­­loru, la zeitate, unde a lăcuitu înaainte de a veni în lume. Învăța mai încolo că viața pămăntească e o scădere de la idea înnaltă, asta și aceasta se 'ntămplă prin servirea la cele pămăn­­tești și sensuali, și cu căt servește cineva mai tare plăcerilor sensuali, cu atăta se dejosește și se de­­sbracă mai tare de demiitetea sa, și cu atăt mai tare­­ lu așteaptă după moarte ca pedeapsă o dejosire și umilire mai adăncă. Așa scriptele lui Platoane săntu pline de presim­iamăntul divinităței și în cursu de seruli au nutrit și păstrat în multe mii de oameni credința în ceva mai sublimu și dorula de a se avănta la sublimitatea divină. Pe urmele lui Pintoane păși și marele seu școlariu Aristoalele, născutu în Egaghira în Ma­­cedonia în 381 în. de He. Asioma lui Arietoa­­lele era: contempleză, cugetă, și apoi să încheerea. Prin această asiomă elu se face pă­­rintele topicei celei sănegoase, care se păstră în decursul tuturoru seculilor. Eiu își deduse conceptele sale dela contemplarea naturei, a omului, și dela fenomenele din lume. Elu în me­­tafizica sa exprimă agăța de chiar­ conceptul sau ideea divinităței precătu numai se putea aștepta dela o rațiune umană mărginită. În eptica sa în­­fățișa vărtutea și activitatea rațională a spiri­­tului, și ca unică cale pe care umblăndu omulu poate ajunge la fericire. Prin lum­inile geniului unui Platoane, Aristotele și alții asemenea A­­tina deveni monopolulu de tesaurii spiritului gre­­cescu, carii apoi de aci se lău­ră în lume. Și după ce Atina își pierduse însemnătatea vieției politice, totuși renase ea încă îndelungu timpu­l oculariulu seau vatra sciențeloru vieței spiri­­tuali, de unde chiaru și bărbații cei mai renumiți și mai mari ai Romaniloru, culeseră mulți testuri de sciințe și înțălenciune. Cuceritoriulu­lumei, și subjugătoriulu Grecitoru Alesandru marele, încăși trase crescerea și luminarea sa dela Ari­­stotele. Blajiu în 10 Ap­rilie 1860. Ioanu Rusu, prof. gimnasialu. La mormântulu iubitei mele soție, reposată în 13. Apr. v. 1860. Plecași o dulce soață din lumea cea deșeartă, Te smulse brănca morții din brațe de amoru! Te rogu scumpă Mariă, întoarcere și ieartă Să­ ți plăngă, să te căute duiosul soțioru! Tu îngeru din 'nălțime ce revărsași amoare În piințăși, în vieță-mi balsaș' vindecătoru, Primesce a mele la creșmi, suspine cu durere, Primescele Mariă din inima mi cu doru! Cu ele ca vu semnulu amoarei cei curate, Ce pe 'ndulci vieața în bine și în reu, Voiu plănge spre mormântari, pururea voiu căntare, Păn' căndu dragă la tine pu voiu veni și eu. Voiu plănge cămi fu și soață cu amore cu credință, Redatoor respunzător Ioana Baș­­a. Canci eu veniu la tine lipsitu prin provedință De tagă și de mamă, de dulce soru cu doru. Dar moargea nesătulă de ceea ce mi gătise Se repezi grozava, și 'n noulu adăpostu. S'ăntăiu a poastre duce ficuțe pe ucise, Apoi părinți ș'unu frate ce'n casă ția mai fost. Voiu plănge că dorința de a oi în p'oa'ți casă, Ca'a ca să odihneassă trupșoru'ți obositu Mutăndute d'aice deșeartă mi-ți remase, Puțânu fuseși în casa, la care ai cinuitu! Și tu aci receala ție atrăsă și iubită! Și 'n drumu acuși la Secaș, acuși earu la Verșețu. Ziceai „să'mi scăpu odată vieați amărâtă Din recea strinetate în loculu meu sărețu. Voiința ți e plinită: catedra e lăsată - Dupazeci și doi de ani suntu unu tâmp de a­­giunsu frumosu. Te aduși la moșioară'ți, vieața superată Aci să mio resbune unu ceriu mai seninosu Tu o sperai aceasta, daru boala ta cumplită D'umu an și jiumetate, ce nu te mai lăsă. În Marțiu'ți negri ceriulu,­­ speranță amăgită! Aprile furiosulu vieața-ți săgetă. Voiu plănge­a ta vrâstă, vârtute, bărbățiă, Dreptatea, bunetatea cu care străluceai, Ata inimă bună, o scumpa mea Mam­ă! La toți și la neprietini asemene arătai. Teclu plănge și moiu plănge, că­ce în oara morții Miai zisu se împlinesce,­­ fără tine nu mai potu: Căci doru, singuretate și greutatea sorții M'apasă, me împilă, me spășie de totu. Daru eacă iear furtună spre pot dulce Măriă! Căndu cu o septemănă după ce mai lăsatu, Plecaiu cu alți teu orate și cu a sa soțiă, Ca să le facu pre voiă la Straja, al lor sat, Ei, vinii frățiori-mi, vrea mie măngăiare, Dar soartea nesațiosă acasă ascepta La prunculu lor Corneliu, o nouă desperare! Pre care''n pagră zile'lu răpesce ghara sa. Ce va să zică aceasta, o Doamne îndurate! Blăstemu, au familiă lipsită de norocu? Că eu în consciință-mi nu sciu d' așa păcate. Ce amu fi pututu aduce asupră mi așa focu! Cerescule Părinte­ ce faci și dai, și seară Despaci și ieai la tine, cu svatuți nearmatui Noi suntemu o nimică va fiiptele de ceară. Mă plecu voiinței tale și Numelui lăudatu. Te rogu numai Părinte, ca dulceami soțioară, Ca sufletulu săi vină în loculu fericitu; Iear mie dămi putere păn' la a morții oară, Că așu pentru ame Dulce mai multe de­plinit. N. T. Velia. Cursurile baniloru în Viena în 21 Maiu n. val. austr. fl. cr Galbini Împărătești. 6 36 Din Împrumutul pațional 5­,­ 80 56% .-pulo-60

Next