Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1921 (Anul 2, nr. 2-4)

1921-12-05 / nr. 2

­trâmbiță, larmă. Iar când ies afară,­­un călăreț cu o basma roșie trecea pe dinaintea portei fâlfâindu-o și strigând ceva, și nu mult gardurile curtea pâ­­râiră și o gloată de țărani beți, care cu topoare, care cu țăpoaie, care cu coase, furci și puști, și cu Ion Mânzu în frunte înconjurară casa, toți străini de satu nostru. . — Ce vreți mă? îi întrebă cuconașu Gheorghe, care era mai inimos și care ieșise in capul scărei numai în halat și în papuci. " * — Vrem cuconașule, strigară țăranii să iași moșiea satului și­­ mneta să te­­ duci la târg. — Dar tu, ce vrei măi Ioane? îî în­trebă pe Mânzu, care tocmai ședea îna­inte cu mâinile încrucișate pe piept și privind trufaș și țanțoș pe boier. — Ce nu știi, ce vreau? Te faci că nu știi? Unde e testamentul tatei? — ..Ticălosul« i-a strigat atunci cu­conașul Grigore, care se ivise după spatele cuconașului Gheorghe «i care «vea un revolver sub halat „îndrăznești să ne hulești părintele? ...Nu, moște­nește­! dacă nu te-ai mai săturat!“. Și o pușcătură se auzi și un fum după care Ion se învârti locului halucinat, și pică, cât ți-i de lung, pe spate. O pro­­că­tură de sânge țâșni din fruntea lui și Creierii se prelinseră pe obraz. „Săracii boieri!“ aftă adânc șî cu greutate Ciocan și după câteva clipe de reculegere urmă: „A doua zi, le-au scos trupurile , soldații — de sub dărâmături, — făcute scrum. Nenorocire mare boierule! De a­­sencea am plecat șî eu mâhnit în lume. v Acu îi rezetea în tramvai cu cai... Ce să fac? Mi-a rămas și mie cles­tele parale la boieri. Acum, frebate să muncesc din nou să-mi adun o teacă­­ de agoniseală“. La asta, Dumitru zăcu uitându-se gânditor la mânile lui noduroase și ca bătături de hățurile cailor. Apoi, sbmeni iar aftând adânc: „Ce să-i faci, așa a fost scris... Blestem boierule!... I-a blestemat Veta mama hoi Ion, când a ieșit cu el în brațe pe poartă. Că vezi, d-ta, înainte de a se însura boie­ro! cel bătrân, ea a fost jupâneasă la s dânsul și era frumoasă și nu avea bărbat și a avut băiatul Ista. Boierul pe urmă s’a însurat și cucoana de­­ aluzie nu a vrut s’o mai aibă în casă, iar boierul ca să aibă liniște, l-a dat ce i-a dat și i-a spus să se­­ duca că are el grijă de dânsa. Acum, i se înțelege, ca ea care fusese ca o stăpână în casa lui a eșit tare cătră pită și că ar fi blestemat când a eșit pe poartă : „praf și cenușă să se a­­leagă de voi“, și a prins a da acatiste pe la biserici și a spune la toată lu­mea cum și ce­tel­e cu băiatul ei. Acum, era la curte un chete Toa­­der Mânzu. Boierul ce s’a gândit să-i astupe gura femeei, și o sfătui în as­cuns să-l ieie pe Toader că dacă face așa el are să-i puie pe toți în testament și să facă că el și are un testament gata prin care dacă nu va­i avea moștenitori băiatul tot are să ia parte la moștenire cu cucoana tut. Iar de va avea vor împărți frățește cu băieții lui. Ca să o orbească și mai bine chemă pe preotul satului, care­­ era cu un picior în groapă și îi citi în fața da o hârtie în chip de testa, atent în felul ăsta și așa o mărită după Toader Mânzu, care sfătuit «de boier trecu copilul pe numele hă. Nu mult popa a murit ! Boierul, când erau cuconași, de vâr­sta «cotei a murit și ® 1. Veta a aș­teptat s’o cheme la moștenire, dar tes­tament nu a fost. Toad ®, Mânzu, a­­fenei, s’a pus cu bătaia pe băiat și pe femeie că i’o înșelat și, într’o zi to lăsat «i s’o dus. j ’î așa a trecut vremea, b­a a ©res­­ăcut mare­a cu vrăjmășie de moarte către moșieri până când a venit răs­coala. Și iată acum pe tustrei morți pentru evere. Nu se mai satură lumea de a­­vere... Și cu asta își scoase ceasornicul și iese. ..Și, da­i târziu“... și se ridică: „Mă duc, că trebue să mă sui pe va­gon... Și rămâneți sănătoși!...“ Și sco­­țându-și pălăria cu o amărăciune ne­grăită, plecă printre copacii Cișmigiu­­lui, care pare că și ei se legănau cu tân­guire de cele povestite de Ciocan, iar mie mi se năzări în minte cu o iuțeală nespusă tot romanul acestei întâmplări. Chipul lui Ion cu brațele încrucișate stând dârz în fruntea leaptei de țărani și cerându-și partea lui de moștenire, pe care credea el că i-a lăsat-o boierul prin testament și nu mult că-l văzut că­zând cu fruntea găurită tot în ograda unde văzuse întâia și dată lumina zilei. "Apoi moartea fraților l­oi și mistuirea conacului în vârtejul flăcărilor, totul ca o scrisă a tainelor nepricepute, dar hotărâtoare a vieței noastre. I. Deagoslya Univeritate "popu­lare Pentru tinerii muncitori și me­seriași din București „Cercul Tine­­rimei“ a deschis Duminică 5 De­cembrie seria șezătorilor sale po­pulare. Inaugurarea s’a făcut la școala Tunari, printr’o serbare cu pro­ducții sstenice și artistice, iar cu­noscutul conferențiar popular d. Ion Teodorescu a ținut prima sa confer­iță, din ciclul interesant, cu care are de gând să întrețină au­ditorul său însetat de cultură traini­că și sănătoasă. Când Sandu cântă Cântărețului Al. St. Vernescu Când Sandu cântă, toate tac, Vorbește numai struna; Și-ascultătorul e un lac în care țese luna. Înflorată, neîndrăzneț Se mișcă apa dură, Căci minunatul cântăreț I-un vraci de-odinioară. Când Sandu cântă, uiți pe-ai tăi Și neamul lor e’n tine, Cu strămoșeștele’i văpăi, Cu patimi, cu suspine. Asculți, dar tu ești cotropit De suflete stăpâne. Tot neamu’n tine s’a trezit, Setos de cânt, Române. Când, Sandu cântă, nu mai vrei Avere, slavă, JuTr.... Și la sfârșit de cânt, să bei, Întreg al tău pahar. V. Demetrius Ö BL CAZACUL Se duce cazacul prin stepa pustie Pe roibul lui ager în clopot grăbit, S’așterne ca vântul pe ’ntinsa câmpie Sbucnind în răstimpuri cu'n lung chiuit. Cu capul pe spate, cu cobza în mână Cu frânele’n voe și spada la brâu El trece nălucă, ecoul se’ngână Prin noaptea cu lună pe-al vadului râu. Pe șesul ce-adoarme in pal da zar« S’avântă al stepei războinic semeț, Când duhuri de noapte trecând ranjitoare Ajung de pe urmă nebunul drumeț, El trece as­prasnic și’n raze de lună Privește la umbra-i ce sboarfi ’n câmpii, * , Fugarul nechează, pustiul răsună De zumzet de cobză prin ore târzii. Iar stepa foșnește, din somnu-i tresare Ascultă cum zboară copilu­l fugar Ce’n tropote surde alunecă’n zare Și-alungâ pustiul hotar cu hotar. At­. Sobesco Scabs „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC“ N*am talent literar, vdar îmi place să privesc în dreapta și ’n stânga și să-mi însemnez ce văd. Și bag de seamă că „subiectele“, tragice ca și comice, roiesc în toate părți­le. Păcat, că multe din talentele noastre umblă cu ochii în buzunar și cu capul prin nori, căci altfel din ciocnirea mai deasă geniului cu rea­litatea ar scăpăta frumoase produc­ții în proză și’n versuri. De­ aceia îmi propun să fac și eu ce pot, să consemnez aci subiectele ce se întâlnesc în care, să notez fapte reale și precise, absolut au­tentice, ce-ar putea sluji ca motiv de inspirație celor pe cari natura s-a i-a plămădit cu fermentul artelor. E de nouă ani, e fetița, și c oloa­na. Cu piciorușele cuprinse în ghe­te cu botul căscat, îepă e stridulita pe Calea Victoriei. E perpelu­ îm­brăcată, și cu ochi jinduiți privește la cucoanele înfășurate în blănuri care le lasă totuși goale până la lingurea, la bluze pembea, fi la cio­rapi de mătase, la ghete de lac și la pene de struț. Dar pron­a blândului Isus, cel de oameni iubitor, plutește în juru-i. De aceia, pe când tocmai se­ ferea de trei automobile șî de două tră­suri care cât pe ce s’o calce, fe­tița puse piciorul Pe-o pungă de ar­gint. O ridică, o privi, o deschise, plină doldora de bani. Gândul ei fusese până atunci s’o slnghiască spre casă cu nădejdea la tăciunele din sobă, că începuse s’o pătrundă ceata rece. Dar acu și-l schimbă. Cu iuțeală și cu înflă­cărare o luă drept spre Prefectura Poliției. Aci, în forfoteala de oameni, pă­trunse până la unul mai mare și-i povesti grăbit, încurcat și călduros ceia ce i se întâmplase. Dar punga nu voia s’o dea, ci numai o arăta, cerând stăruitor să fie pusă în fa­­ț păgubașei, ca să i-o remită în mâini proprii. Cu mare greu a abanadonat-o în cele din urmă șefului, în fața căreia se găsea. Un martor ocular, mișcat de fapt și de scenă, dărui fetiței o mie de lei. Același lucru făcu a doua zi și păgubașa, care fu aflată de poliție. Faptul e atât de extraordinar pentru zilele în care trăim încât a­­mărâtul Dr. suflet ar dori să afle că fetița a mâncat o sfântă de bă­­tae de la mă-sa că nu i-a adus ei punga. Ce să­­ă fac, nu pot. Am făgăduit că­­ oi­ spune numai lu­cruri absolut adevărate, și adevă­rul, de data aceasta, e frumos, e sublim chiar, după cum veți vedea mai la vale. Domnul Isus a dat sfoară ’n țară astfel că în curând fetele dintr-un internat al Statului a­iară și ele fap­tul. O delegație se prezentă imediat Directoarei, — o înaltă putere care cataclicsește a sta de vorbă cu cei mici, —­ și-i zise: — Doamnă, am fi foarte fericite dacă mica orfană, al cărui tată a murit poate in războiu­ sau de mi­zerie, să fie admisă î­n școala noastră. Directoarea, o mamă pe care nici chi­ar cei 400 de copii ce­ ț are nu ajung să-i satisfacă imensa și buna ei maternitate, uimită și încân­tată, aleargă la Minister să ceară învoiala deși nu mai avea nici un joc ușor lber. Acolo, se vede tot blândul Isus lucrase !— a găsit cea mai desăvârșită indiferență, adică lucrul ne­interesând pe nimeni, el­ a fost imediat acordat. Și fetița cea orfană și cinstită are acum căldură, casa, masă, hai­ne, învățătură și 400 de prietene. O nouă răutate simt că se ivește in mintea unora dintre Dv.. Dar dacă ar fi fost băiat? Ei, dacă ar fi fost băiat și tot ducea punga la poliție, e cu pu­tință ca colegii lui de școa­lă să-l fi luat în râs. Căci vedeți Dv., fe­­meia e roabă veche, a fost și este roaba pretutindeni pe întinsul glo­bului. De aceia ea păstrează și practică multe virtuți, acele virtuți pe care stăpânitorii Irinei le inven­tă pentru uzul celor asupriți. Intelul ei virtutea e o­ zgardă care păzește cel mai bine averile și pu­terile câtorva. Dar se întâmplă cu vremea că ceea ce era un truc de­vine o forță, o forță a celor slabi. Poeții mai cu seamă vin de se fac complicii acestei forțe a­dmi­­rând-o și cântând-o. Din naivitatea unora întovărășită cu talentul ce­lorlalți iese ceea ce se chiamă fru­musețea morală, pârghie grozavă, care răstoarnă tocmai pe cei ce in­ventaseră lucrul la început ca pe niște cătușe. Credeți Dv„ că e de puțină im­portanță existența mărgăritarului ce vi-i semnalăm in noianul de no­­roiu care ne îneacă? Dar bag de seamă că am înce­put să predic, adică „să scriu” și v’am spus că asta nu-i treaba mea. Eu trebue numai „să notez“,—. și voiu continua a nota. Alții să le desăvârșească dându-le forma ar­tei. î. Teodobescu Povestiri adevărate Despre o fetiță de nouă ani In templul Terpsichore! Isadora Duncan Celeb­ra dansatoare se întoar­ce la Paris. La începutul războiului se a­­fla în Grecia și la o manifesta­ție ce se făcea pentru intrarea în acțiune alături de aliați, Isa­dora Duncan, a dansat în fața casei lui Venizelos.­­ Admirabil gest care învia tradiția Greciei antice, patria dansului și a cul­tului pentru formele sculptura­le. Regele Constantin a gonit-o. După încheerea armistițiului, se reîntoarse în Grecia­ unde are o vilă pe dealurile din Ca­­panos. De­ acolo, de pe terasa unei vile superbe își aruncă o­­chii în­spre insulele Egine și zărește în zarea aburie Acropo­le și Partenonul. Ochii i se odih­nesc pe rozul marmurei Pente­­licului și pătrund cu închipu­irea, în taina pădurilor Tatoi. Iată decorul în mijlocul căruia cele opt­zeci de elvte, ale sale, una mai frumoasă de­cât alta, în tunicile albe care acoperă splendoarea sculpturală a cor­purilor și mai albe — ca pe vre­mea lui Aristide — se mlădie în eleganța gesturilor unui dans admirat de lumea întreagă. Par­fumul florilor de pretutindeni vine să îmbălsămeze aerul, iar păsările se opresc din cântec ca să vadă ce n’au mai văzut în cele mai lungi pribegiri ale lor. In vălmășagul dansurilor mai mult sau mai puțin estetice, ca­re amețesc scenele varieteurilor și al music-h­all-urilor din lume, pe de-asupra celor mai iscusite și mai maeștrite manifestări ale coreografiei, Isadora Duncan, cu discipol­ele sale, se ridică purtată de vălul străveziu al po­eziei gestului. Arta ei rezumă într’o splendidă unitate muzica cu pictura, sculptura cu poezia și pa­r ființe eterice desprinse din magia­ infinitului. Acum vre-o cincisprezece ani dansa la Londra în admirația unui public, care nu contenea cu ovațiunile, iar Elle Terry cea mai desăvârșită interpretă a lui Shakespeare se ridică în picioare și spuse, că ceea ce se petrece în fața ochilor ei este o revelație, că Isadora Duncan aducea în dansul ei ceva din frumusețea eternă, ce se risipise în artificialitatea, modernizmu­lui prozaic și că ceea ce face nu e altceva decât reînvierea sim­țului real al artei adevărate. Parisul se pregătește s-o pri­mească întocmai ca pe o regi­nă,­­ regina dansului și a ma­­terializărei viselor. I se pregă­tesc acestui public însetat de frumos, adevărate serbări, în cari Isadora Duncan va inter­preta gândirea lui Wagner di­n Paristal, Tristan, și Tannhäu­ser, Faun 99X. XC: „Dintr’un capăt la celalt al Patriei cete mari, fi, înstrăinați, solemn; și foarte gravi, cară coș­­ciuguri. Ei duc pe umerii lor Rusia nenorocită. Tobele nu ră­sună. Duc la groapă libertatea stâlcită In mijlocul bucuriei r­o­­bilor. Duc moartă Dragostea de umanitate. Merg merg, merg și orașele și satele și se liniștesc de tăcerea desnădejdei. Tăcere­a și un zid ! „Să tăcem și noi, prietene, ca să nu se bucure vrăjmașii, în­dărăt în vizuinile noastre. Lup­tele cele mari, cele adevărate vor veni, să sperăm­’. (Sim­ion tmtdevici in „Cântec de toamnă"). In fața­ mea, la masa de lucru, în redacție, șcade Simion Iușkievici și împreună punem la punct traduce­rea .Poveștilor“ tot „cu­ un degetar“ încredințate spre publicare în româ­nește «Adevărului literar și artis­tic“. Mereu întrerupem lucrul și intrăm în explicația fiecărei fraze. Eu îi spun cât de nebuloși ni se par scrii­torii ruși și în genere cei dela Nord, cât de bizar ni se pare obi­ceiul lor de a filosofi monologând, sau alegând pentru aceasta de pre­ferință un nebun ori un bețiv. El îmi spune că aceasta e o con­secință a cenzurei, care, în goana ei spre a ucide ideia, o silea să se re­fugieze în simboluri cât mai vagi și în tendința ei de a trage la răs­pundere și a pedepsi pentru orice idee mai liberă, obicinuia pe scrii­tor să se tupileze în dosul unid ires­ponsabil­. " Mă uit la Simion Iușkievici: o viață de om a pus tot talentul lui în slujba idealului revoluționar, și iată-l act, în fața mea, singur, des­părțit de imensitatea Patriei sale și așteptând, ca pe Messia, un bilet la „Simplon” spre a se exila și mai departe, la Paris, sau peste Ocean. Prietenul tui de până eri, Luna>­cearsky, ministrul Instrucției în gu­vernul Sovietelor, l’a poftit să vie la Moscova și să se pue în servi­­ciul propagandei bolșevice. Simion Iușkievici s’a frământat, a chibzuit și cu inima șoloită a hotărât să se despartă de­­ fii ai lui, de limba în care scrie, de țara care-l înțelege, și să rătăcească în pribegie. De ce fad pasul ăsta, Simion Iușkievici ? ! Omului acesla cât un munte, băr­bat de peste cincizeci de ani, minte coaptă, i se umeziră ochii și bolbo­roși : — Nu pot. Trebue ! Degetul lui alunecă pe manuscri­sul schiței „Cântec de Toamnă“ și se opri la fraza: „A murit marele Martie“. Marele Martie e prima revoluție nusă,­cea din 1917, care a răsturnat autocratismul. Acuma, în a doua revoluție, „fii înstrăinați, solemni și foarte gravi, cară coșciug îl fii îi duc pe umerii lor Russia nenorocită. Duc la groa­pă libertatea stâlcită în mijlocul bu­curiei robilor. Duc moartă Drago­stea de umanitate“. — A cui e părerea aceasta, Simion Iușkievici­? — A noastră, a Intelighentzei, a Intelectualilor ruși. ■ De ce s’a clătinat credința voa­stră în mântuirea prin revoluție ? ■ Fiindcă cerșetor, poporul or­fan și-a dat viața înnotând în sân­ge până la genunchi, iar azi robi­ în cârduri, p­e oscăesc in Dalta de laur.­i — Așa dări o viață întreagă ați chemat revoluția, spre a vă îngrozi azi de ea ? j­a — Nu e revoluție. E sânge, sânge, sânge fei nici o schimbare!— răspunde Simion Iușkievici, muncit de aceiaș cutaphta îndoială sufle­tească. — Apoi nu sunteți niște Hamleți ? Ori de câte ori vă apropiați de acțiunea pe care ați visat’o, chie­­rnat’o și implorat-o să vie, dați în­dărăt îngroziți.­­— Așa e. De aceia bolșevicii ne-au botezat pe noi Intelectualii „Ispagnnaia Intelighentzia” — sau „!. 1.“ cum sun­tem desemnați în prescurtare. — Și ce înseamnă această carac­terizare? —­ înseamnă că Inteligența (inte­lectualitatea) care a dorit Revolu­ția, acum îi e frică de ea. — Așa­dar, văd în voi lașitatea ? Așa ceva. O vedem și noi și totuși o putere mai mare de­cât curajul de a innota în sânge, ne spune că lașitatea aceasta a noas­tră e grozava îndoială, că această beție de sânge, această orgie de robi beți poate fi aurora unei civi­lizații. De aceea, iată-ne, sub a­ doua re­voluție, împinși spre viziune, spre acțiunea subterană dictată de toate dictaturile—­a robilor ca și­ a stăpâ­nilor... Și Simion Iușkievici își încheie paltonul lung de și iar rusesc, îmi strânse mâna ca pentru un lung a­­dio și plecă să’și vadă de biletele de tren cari aveau să’l ducă prin țări stra­ne câtă vreme sufletul lui nu mai găs­ește odihnă în imensa’! Patrie pe care revoluționarul a­­cesta, ca mii și mii de alții, vor s’o vadă liberă, dar nu sfâșiată, din nou robită și udă de sânge. Ce tragedie sufletească! „Ispugnnaia Inten­ghentzia“. Kmtu D. Faouhe ■iuTsiuri inedite O ds Titu Maiorescu Mărturisirea adevărului este somn de tărie, pentru acel care îl rostește, și pri­lej de întărire g­i’Tezească pentru cine ii ascultă. # * * Scrisori lungi ? Nu scri nici o scrisoare mai mare de două pagini, — dacă prin ea nu se carac­erizează o epocă, — sau cel puțin un om. Acțiunea se petrece în București, puțin înainte de intrarea noastră în războiul mondial, iar preocuparea eroilor este idealul național: acea­sta ar fi verificarea temei. Autorul și-a turnat eroii în tipa­rul minții, cu o pricepere statuară, reprezintându-i în forma negativă, pe care a umplut-o cu tot scepticis­mul său, dându-ne „măști“, ce-și a­­rata goliciunea, în dosul neisprăvit al suprafeței, iar în trăsăturile ca­racteristice, negațiunea idealului. Lucrarea d-lui Dem. Teodorescu este o satiră; oamenii cu care și-a populat „Cetatea Idealului“ sunt sin­teza animalelor inconștiente, mâna­te de pofte instinctive, de ambiți­uni vanitoase și de glorii efemere, iar motorul care se pune în mișcare voința și judecata nu este altul, de­cât egoismul covârșitor, de victo­rie individuală, pofta de înfrânge­rea aproapelui, pentru o proprie ri­dicare. Un colț de societate, rupt din ma­rea oglindă a vieței politice, este arena, în care autorul își mână săl­batec, animalele înfometate , ani­malele care se sfâșie între ele cu zâmbete politicoase , care se mint și se disimulează, încetând mulți­mea și proștii, ca la urmă fiecare din ei, să-și deștepte instinctul fu­rișat, sub parada naționalismului, și să-l ridice triumfător, deasupra vie­­ței, care se scurge ca o apă mur­dară. Acțiunea eroilor este compusă din câteva mișcări exterioare, așa cum se obicinuește în lumea politică: în­truniri și discursuri, ceaiuri de pro­pagandă, conferințe de vorbe , pro­misiuni și în mijlocul acestor comi­ce exteriorizări. Femeia ! Iată unde autorul își afirmă pu­terea tot de creațiune, de reprezen­tare, de sugestie. Femeia — Doam­na Sofia Mihailidis, craioveancă, fii­ca unui mare politician și rentier, Boerul Pop-Leoveanu, plecat de la curtea popei din Leu, ca păzitor de porci și ajuns să poarte cu mândrie blazonul aurului, în reședința Bani­lor­­—femeia aceasta, dă drept „Ce­tății Idealului” să fie numit roman. Cunoștința ei o facem, în ajunul logodnei cu Jean-Grigore Mihaili­dis, ca s’o uităm în răstimpul câtor­va ani de căsătorie cu soțul ei a­­juns de mai multe ori ministru și s’o regăsim apoi, rece și Pioasă, în fiece Sâmbătă, in cavoul marelui om hiolitic, Mihailidis. Așa se începe romanul acestei femei. Nu știu dacă autorul, a cunoscut pe d-na Mihailidis — căci de obi­cei romancierii, își cunosc eroii, pa­ulă la plagierea vieții, îi iubesc, îi prețuesc sau îi detestă, însă dintr’o convingere, pe care numai cunoaș­terea ți-o poate da — sau a topit în ea, mai multe conștiințe, a zu­grăvit mai multe femei, a deșteptat mai multe instincte, în trupul cast purtător de dorințe și de gesturi comprimate, în mintea, echilibrată de morală, în simțurile* amenințător de­ moarte, a aceste ciudatei femei ? Sofia Mihailidis este o femee ciu­dată. Eșită dintr o legătură anonimă, și crescută într’o bogăție insultător de neînțeleasă și nedeslegată, în sufle­tul ei, se strecoară dela început, a­­mărăciunea trecutului anonim și ca moștenitoare a unui arivism aurit, nu­ are decât o ambițiune : ștampila personalității și al numelui său, pe o mare operă de artă. Mediul, în care s’a desvoltat, i-a pus la înde­mână marea artă . Politica pentru victoria afirmațiunei sale individu­ale , iată deci pe d-na Sofia Mihai­lidis, purtând mai departe torța, so­țului ei, după coborârea lui, în bo­gatul cavou de la Bellu. Ca toate ambițiunile mari, și cea politică a d-nei Mihailidis, o ridică, acolo, unde sperase femeia. Grație acestei ambițiuni, ea devi­­ne punctul în jurul căreia gravitea­ză, acțiunile și ideile, unei societăți nobile, obsedată de idealul național. In jurul ei, sunt miniștri actuali și trecuți, deputați și senatori, direc­tori de ziare și de bănci; inițiatori de binefaceri ; tineri poleiți, snobi ai Societăței și ai Scăderii mintale ; femei caritabile din înalta societa­te, poeți și filosofi, în sfârșit tot ceea ce în vremile clasice, s-ar fi grupat în jurul umnii Epicur sau Platon. Rațiunea pură a acestei femei, o sustrage în mod fatal, de la toate speculațiunile sufletești sau fizice, în care orice ființă își cheltuește, complexul energiei sale și într’o pseudo­seninătate apostolică, d-na Mihailidis, soarbe voluptatea mări­rii, în aerul îmbibat de politicianism și­­„Ideal“. Ca orice femeie, care în genea­logie nu are trecut, familia sa e compusă numai dintr’o nepoată, d-șoara Coralia și logodnicul aces­teia , Titi Niculcea. D-șoara CORALIA este simplă și curată sufletește. Venită, de unde­va din provincie, viața de Bucu­rești — cu fostul ei impertinent, cu existența pe care o oferă, neînchi­puit de occidentală — o zăpăcește, făcând-o mai nedumerită și mai sla­bă în ftizia care o roade. Autorul, în fetița asta a așezat cumințenia­ pământului și a încolțit în ea, dezastrul abiselor neînțelese, hi firea ei, plutește acrul bolnăvi­cios de parfumat, al epocei lui Mus­set TITI­NICULCEA, este copilul po­litic, este adopțiunea sufletească al marelui dispărut Mihailidis. Iată pentru ce d-na Sofia Mihailidis, îl ocrotește și-l ridică în politică, îl în­fiază și ea, logodindu-l cu nepoata ei Coralia. In îmbrânceala politică a acelei vremi de preparațiune ideilistică,­ pe care romanul d-lui Theodorescu, o urmărește tendențios, se ridică deodată, impetuos și cinic, un pro­ces ome­nesc, individual și intim ca­re tulbură adâncul alcătuirei fizice, al d-nei Mihailidis. Este o chemare surdă dar auto­ritară, care isbucnește din substra­turile chimice ale tânărului Nicul­cea, strecurându-se chinuitor de fer­­binte, în simțurile acestei suverane femei, pe sine­ și. Odată lupta începută, oricât ar fi de înăbușită, sapă goluri in intensi­tatea rațiunii, tulbură seninătatea sufletului, răscolind trupul, într’o furtunoasă zguduire. Deșteptarea d-nei Mihailidis la o existență nouă, pe care vanitatea ei a ignorat-o, sub­ interesul romanu­lui, către o adevărată palpitație de viață, iar căderea eroinei, formează culmea suișului, unde spiritul exci­tat­ își desnoadă di­spațiunea aș­­teptărei. Coborâtă, după piedestalul casti­tate­, idolul „Cetății idealului“, își trăe pjrte patima trezită, cu sălbăticia bestiilor inconștiente, lovește cu biciul senzualitate­ în templul rați­unii căzute, se auto-frigelează cu durerile trupului învins și se afir­mă, mai femeie, decât toate fe­­meie. D-l Deffl.Theodorescu, în acea­stă satiră a vremilor noi, a supra­­caracterizat femeia, cu o puternică forță de reprezentare, a creiat-o parcă din premise vechi, și-a rea­lizat-o nouă și originală, ca pe o proprie ideie filozofică.­­ E ușor de înțeles , că prăbușirea morală a eroinei, este un rău au­gur, pentru societatea care o ridi­case, pentru idealul, în cinstea că­ruia se jertfise atâta vreme. In drama intimă a romanului, Co­­ralia moare, într’o supremă desa­­măgire . Titi Niculcea se întoarce rănit de pe frontul aproape stăpâ­nit de germani; cetatea „Idealu­lui“ își deschide porțile largi, învin­gătorilor teutoni; și în învălmășa­­gul acestei tragedii, petrecută în individ și în massă, se întinde ne­păsarea într’un lung repauz de ra­țiune, odată cu sinuciderea poetului Conciu, care credea în principiul repauzului, ca stare esențială a ma­teriei. Conciu, este unul din tipii late­rali ai romanului; este o floare fină a unei intelectualități blazate, cu care autorul își parfumează adesea stilul, rece și informativi tăios și satiric, ca un pamflet. Clanutn O contracțiune ușoară și ochii ii râd cu o blândețe de Trimis al Iertărei. O alta e și pleoapele bat obosite , cu aripi învinse peste priviri de Mântuitor dez­nădăjduit. Urâtul acesta radia­ză toate frumusețile sufletești, slăbănogul acesta e făcut să în­fățișeze toate forțele spiritului. Un pachet de nervi peste cam­ geniul unu­i dramaturg trece ca­­ degetele nevăzute peste harfele­ lui Eol.­­ Un glas cavernos, răgușit, graseind,­­ care, după voință, tremură bucurii divine, picură lacrimi fierbinți, urlă spaime demente, gem iaduri de suferin­ță, se sparg fericiri pierdute. Actor ? Mai mult ca ori­care alinii, mai puțin ca toți. Nu­ joacă. Se joacă și ne joa­că, dar jucând viața altora și­ o joacă și pe a lui, căci­­ pentru ac­torul acesta actoria nu e prefă­cătorie. E din familia Dusei care creând viața, se îmbolnă­vea pe ea, ca mamele care mor născând. VORIE­­ LECTURI IN CETATEA IDEALULUI Roman de Dem. Teodoresci. Teatrul în Japonia Teatru clasic și teatru modern.— Piese. — Actori. — Autori. Japonia începe să ne intereseze din ce în ce mai mult Oamenii o cercetează în toate amănuntele și țara Doamnei Chrysanthemo este azi­ obiectul de discuții al marilor cer­­­cetători. Teatrul în Japonia, spre deosebire de cel din Europa, a rămas, ceea ce trebuia să rămână, un cuib al artei adevărate, în care se păstrează odată cu vechile legende,­ toată vechia tradi­ție, care este temeiul solid ce susține modernismul. Popoarele cu tradiții di­a un puternic cult al trecutului, sunt popoarele, ce răzbesc cu trufie și străbat granițele timpului cu un avânt puternic și sănătos. Alături de basmele, care ne leagă copilăria, alături de legendele care oțetesc și călesc sufletele, teatrul are marea menire de a păstra în cutele deco­rului de pânză, dragostea pentru frumos și pentru adevăr. In Japonia mai mult ca oriunde, teatrul a ră­mas artă pentru artă.­­ In acelaș loc, la aceleaș teatre se reprezintă cu succes vechile genuri, adică vechile povestiri cu subiectele tragice sau duioase, precum se re­prezintă tot acolo, altă dată, piesele autorilor moderni. Aceste goluri sunt povestiri spuse de unul singur, un acompaniament de muzică. Mai târziu s’au făcut pă­­puși, care reprezentau personagii­­a povestirilor și care se mișcau, mi­mând, cele ce se spuneau prin gura povestitorului. Cu vremea aceste le­gende își perdută din farmecul lor poetic și a fost nevoe de cineva care să le refacă pe ici, pe colo, păstrând bine­înțeles originalitatea din tre­cut. Cel­ mai de seamă „renovator”­­a fost poetul Takemoto Ghidayu, de la care a rămas și numele de ghi­dayu ce s-a dat noului soi de spec­tacol. Piesele lui Takemoto făcură școa­lă. Actorii, de astădată, îa carne și oase, studiazâ expresiunea sentimen­telor prin gesturi, jocurile fiziono­miei și atitudinea corpului pe scenă. De aci se născu arta dramatică ja­poneză, ce se reazemă mai mult pe ritmul frazei, pe eleganța gestului, pe mlădierea corpului, producând plăcerea estetică mai mult prin rarestări exterioare, decât prin lup­te interne sufletești. Acesta era teatrul clasic. Reper­ul lui se împarte în piesele și în piese de dragoste, deși câr­­dată, subiectele imobinându-se, naștere la alte piese din care ră întreaga literatură dramatică dernă. In evoluția teatrului ja a jucat un mare rol, rivaliza două orașe : Osaka, centrul de tură, și Eddo centrul indu Primul, care adăpostea pe frați și pe intelectuali își leg visarea în poezia de altă dată, de al doilea, mai realist se zbătea revendicările de tot soiul ale țăr­lor și ale muncitorilor. Din ciocni acestor două lumi, fiecare intere­­tă în felul ei, se produse o literat­­nouă, care împletea de minune vi­sul cu realitatea, cugetarea cu lup­ta. De aci literatura modernă care începe pe la jumătatea secolului al XIX. Moravurile din Eddo aduse pe scenă brutalitatea în pasiune și o mare îngrijire pentru înscenarea cu lume multă și gălăgie m­are. Cel mai de seamă reprezentant al aces­tui teatru este Kawatake Mokukami, autorul a patru­zeci de piese, ce se caracteriză prin lipsa unei forme li­terare deosebite, dar în schimb prin­­tr’o puternică ciocnire de pasiuni sub forma unor conflicte de mare amploare. Mokukami fu șeful unei școale, de care avu grije Takuiki Otchi, autor dramatic, ajutat de un mare actor Danjuro. Amânnoi reînvie epoca istorică japoneză, refăcând totul, și punând la contribuție o parte cul­turală neasemănat de interesantă pentru cei ce urmrăesc progresul in­telectual al Japoniei. Acest teatru, cu o puternică in­fluență asupra culturei și asupra moravurilor nu e atât de intelectual pe cât e de artistic. Străbătut de o minuțioasă psihologie, se caracte­riză printr-o simplicitate a decoru­lui și prin aducerea pe scenă a per­soanelor puține. Piesele, — unele în câte 12 acte și fiecare act cu câte cinci, ș­ase tablouri,­­ nu se repre­zintă în întregime. Fiecare stagiune aduce o parte din ele, un act sau două, cu un povestitor, ca în vechile geluri care pune în curent pe spec­tator cu ceea ce se petrece înainte. Aceste piese cu toată noutatea su­biectelor nu desconsideră vechiul o­­bicei al mimicei și al gesturilor, așa, încât cu vremea intriga este atât de redusă încât aproape ca nu există. Genul acesta nou, nu mai evoluat, amintește dramele lirice din teatrul european și poartă numele de Chosa­­galo. Aci, aparatul scenic­­ este a­­proape redus și nu există în fund decât pânza, care reprezintă sumar, locul acțiunei și în față orchestra alcătuită din flaute, ghitare și tobe. Cea m­ai bună piesă, care s-a și re­luat în 1919 la teatrul Imperial din Tokio este Ibaragi scoasă dintro veche legendă. Astăzi literat­ura dramatică japo­neză are un repertor vast, artistic și interesant, din care se desprind tr­ii piese: Tâmplarii, Lucrătorul și cele două fete și Takigoro. Să povestim subiectul celei de-a doua, pentru a ne da seama la ce înălțimi de concepție dramatică s-a ajuns acolo. Piesa ar putea fi sem­nată de Ibsen, atât de adâncă este zugrăvirea personagiilor și atât de nou este simbolul ce se desprinte din conflictul ei dramatic. Yad­abo este sculptor de măsel. E un artist din mâinile că­ruia nu poți scoate de­cât un lucru definitiv. Are două fete, pe Katsura, orgoloasă și de-o mândrie care nu-i îngăduie o căsătorie cu un om de seama ei și pe Kaedo, ființă mode­tă, varlită, care îndură situatiunea ce i-a dat o nașterea ei. Deosebirea între firea a­­cestor două ființe este exprimată cu o mare putere de adevăr. Principele Yorigi, dintro vestită familie de nobili, vine la Yachabo să-i ceară masca comandată de el și care în­târzie să fie gata. Yachabo nu vrea să i-o dea, pentru că nu e mulțumit de ceea ce făcuse. Nu e de ajuns să lucreze mâ­nde, spune el, lucrarea de artă nu e desăvârșită de­cât când artistul își pune și sufletul în creați­unea lui. Principele, mânie»­’, se repede să-l străpungă cu spada, dar, e îmn­ed­cat de Kársára enrovi­. (Continuarea in vagina a lll-a).

Next