Adevěrul Literar şi Artistic, decembrie 1921 (Anul 2, nr. 2-4)
1921-12-05 / nr. 2
trâmbiță, larmă. Iar când ies afară,un călăreț cu o basma roșie trecea pe dinaintea portei fâlfâindu-o și strigând ceva, și nu mult gardurile curtea pârâiră și o gloată de țărani beți, care cu topoare, care cu țăpoaie, care cu coase, furci și puști, și cu Ion Mânzu în frunte înconjurară casa, toți străini de satu nostru. . — Ce vreți mă? îi întrebă cuconașu Gheorghe, care era mai inimos și care ieșise in capul scărei numai în halat și în papuci. " * — Vrem cuconașule, strigară țăranii să iași moșiea satului și mneta să te duci la târg. — Dar tu, ce vrei măi Ioane? îî întrebă pe Mânzu, care tocmai ședea înainte cu mâinile încrucișate pe piept și privind trufaș și țanțoș pe boier. — Ce nu știi, ce vreau? Te faci că nu știi? Unde e testamentul tatei? — ..Ticălosul« i-a strigat atunci cuconașul Grigore, care se ivise după spatele cuconașului Gheorghe «i care «vea un revolver sub halat „îndrăznești să ne hulești părintele? ...Nu, moștenește! dacă nu te-ai mai săturat!“. Și o pușcătură se auzi și un fum după care Ion se învârti locului halucinat, și pică, cât ți-i de lung, pe spate. O procătură de sânge țâșni din fruntea lui și Creierii se prelinseră pe obraz. „Săracii boieri!“ aftă adânc șî cu greutate Ciocan și după câteva clipe de reculegere urmă: „A doua zi, le-au scos trupurile , soldații — de sub dărâmături, — făcute scrum. Nenorocire mare boierule! De asencea am plecat șî eu mâhnit în lume. v Acu îi rezetea în tramvai cu cai... Ce să fac? Mi-a rămas și mie clestele parale la boieri. Acum, frebate să muncesc din nou să-mi adun o teacă de agoniseală“. La asta, Dumitru zăcu uitându-se gânditor la mânile lui noduroase și ca bătături de hățurile cailor. Apoi, sbmeni iar aftând adânc: „Ce să-i faci, așa a fost scris... Blestem boierule!... I-a blestemat Veta mama hoi Ion, când a ieșit cu el în brațe pe poartă. Că vezi, d-ta, înainte de a se însura boiero! cel bătrân, ea a fost jupâneasă la s dânsul și era frumoasă și nu avea bărbat și a avut băiatul Ista. Boierul pe urmă s’a însurat și cucoana de aluzie nu a vrut s’o mai aibă în casă, iar boierul ca să aibă liniște, l-a dat ce i-a dat și i-a spus să se duca că are el grijă de dânsa. Acum, i se înțelege, ca ea care fusese ca o stăpână în casa lui a eșit tare cătră pită și că ar fi blestemat când a eșit pe poartă : „praf și cenușă să se aleagă de voi“, și a prins a da acatiste pe la biserici și a spune la toată lumea cum și cetele cu băiatul ei. Acum, era la curte un chete Toader Mânzu. Boierul ce s’a gândit să-i astupe gura femeei, și o sfătui în ascuns să-l ieie pe Toader că dacă face așa el are să-i puie pe toți în testament și să facă că el și are un testament gata prin care dacă nu vai avea moștenitori băiatul tot are să ia parte la moștenire cu cucoana tut. Iar de va avea vor împărți frățește cu băieții lui. Ca să o orbească și mai bine chemă pe preotul satului, care era cu un picior în groapă și îi citi în fața da o hârtie în chip de testa, atent în felul ăsta și așa o mărită după Toader Mânzu, care sfătuit «de boier trecu copilul pe numele hă. Nu mult popa a murit ! Boierul, când erau cuconași, de vârsta «cotei a murit și ® 1. Veta a așteptat s’o cheme la moștenire, dar testament nu a fost. Toad ®, Mânzu, afenei, s’a pus cu bătaia pe băiat și pe femeie că i’o înșelat și, într’o zi to lăsat «i s’o dus. j ’î așa a trecut vremea, ba a ©resăcut marea cu vrăjmășie de moarte către moșieri până când a venit răscoala. Și iată acum pe tustrei morți pentru evere. Nu se mai satură lumea de avere... Și cu asta își scoase ceasornicul și iese. ..Și, dai târziu“... și se ridică: „Mă duc, că trebue să mă sui pe vagon... Și rămâneți sănătoși!...“ Și scoțându-și pălăria cu o amărăciune negrăită, plecă printre copacii Cișmigiului, care pare că și ei se legănau cu tânguire de cele povestite de Ciocan, iar mie mi se năzări în minte cu o iuțeală nespusă tot romanul acestei întâmplări. Chipul lui Ion cu brațele încrucișate stând dârz în fruntea leaptei de țărani și cerându-și partea lui de moștenire, pe care credea el că i-a lăsat-o boierul prin testament și nu mult că-l văzut căzând cu fruntea găurită tot în ograda unde văzuse întâia și dată lumina zilei. "Apoi moartea fraților loi și mistuirea conacului în vârtejul flăcărilor, totul ca o scrisă a tainelor nepricepute, dar hotărâtoare a vieței noastre. I. Deagoslya Univeritate "populare Pentru tinerii muncitori și meseriași din București „Cercul Tinerimei“ a deschis Duminică 5 Decembrie seria șezătorilor sale populare. Inaugurarea s’a făcut la școala Tunari, printr’o serbare cu producții sstenice și artistice, iar cunoscutul conferențiar popular d. Ion Teodorescu a ținut prima sa conferiță, din ciclul interesant, cu care are de gând să întrețină auditorul său însetat de cultură trainică și sănătoasă. Când Sandu cântă Cântărețului Al. St. Vernescu Când Sandu cântă, toate tac, Vorbește numai struna; Și-ascultătorul e un lac în care țese luna. Înflorată, neîndrăzneț Se mișcă apa dură, Căci minunatul cântăreț I-un vraci de-odinioară. Când Sandu cântă, uiți pe-ai tăi Și neamul lor e’n tine, Cu strămoșeștele’i văpăi, Cu patimi, cu suspine. Asculți, dar tu ești cotropit De suflete stăpâne. Tot neamu’n tine s’a trezit, Setos de cânt, Române. Când, Sandu cântă, nu mai vrei Avere, slavă, JuTr.... Și la sfârșit de cânt, să bei, Întreg al tău pahar. V. Demetrius Ö BL CAZACUL Se duce cazacul prin stepa pustie Pe roibul lui ager în clopot grăbit, S’așterne ca vântul pe ’ntinsa câmpie Sbucnind în răstimpuri cu'n lung chiuit. Cu capul pe spate, cu cobza în mână Cu frânele’n voe și spada la brâu El trece nălucă, ecoul se’ngână Prin noaptea cu lună pe-al vadului râu. Pe șesul ce-adoarme in pal da zar« S’avântă al stepei războinic semeț, Când duhuri de noapte trecând ranjitoare Ajung de pe urmă nebunul drumeț, El trece asprasnic și’n raze de lună Privește la umbra-i ce sboarfi ’n câmpii, * , Fugarul nechează, pustiul răsună De zumzet de cobză prin ore târzii. Iar stepa foșnește, din somnu-i tresare Ascultă cum zboară copilul fugar Ce’n tropote surde alunecă’n zare Și-alungâ pustiul hotar cu hotar. At. Sobesco Scabs „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC“ N*am talent literar, vdar îmi place să privesc în dreapta și ’n stânga și să-mi însemnez ce văd. Și bag de seamă că „subiectele“, tragice ca și comice, roiesc în toate părțile. Păcat, că multe din talentele noastre umblă cu ochii în buzunar și cu capul prin nori, căci altfel din ciocnirea mai deasă geniului cu realitatea ar scăpăta frumoase producții în proză și’n versuri. De aceia îmi propun să fac și eu ce pot, să consemnez aci subiectele ce se întâlnesc în care, să notez fapte reale și precise, absolut autentice, ce-ar putea sluji ca motiv de inspirație celor pe cari natura s-a i-a plămădit cu fermentul artelor. E de nouă ani, e fetița, și c oloana. Cu piciorușele cuprinse în ghete cu botul căscat, îepă e stridulita pe Calea Victoriei. E perpelu îmbrăcată, și cu ochi jinduiți privește la cucoanele înfășurate în blănuri care le lasă totuși goale până la lingurea, la bluze pembea, fi la ciorapi de mătase, la ghete de lac și la pene de struț. Dar prona blândului Isus, cel de oameni iubitor, plutește în juru-i. De aceia, pe când tocmai se ferea de trei automobile șî de două trăsuri care cât pe ce s’o calce, fetița puse piciorul Pe-o pungă de argint. O ridică, o privi, o deschise, plină doldora de bani. Gândul ei fusese până atunci s’o slnghiască spre casă cu nădejdea la tăciunele din sobă, că începuse s’o pătrundă ceata rece. Dar acu și-l schimbă. Cu iuțeală și cu înflăcărare o luă drept spre Prefectura Poliției. Aci, în forfoteala de oameni, pătrunse până la unul mai mare și-i povesti grăbit, încurcat și călduros ceia ce i se întâmplase. Dar punga nu voia s’o dea, ci numai o arăta, cerând stăruitor să fie pusă în faț păgubașei, ca să i-o remită în mâini proprii. Cu mare greu a abanadonat-o în cele din urmă șefului, în fața căreia se găsea. Un martor ocular, mișcat de fapt și de scenă, dărui fetiței o mie de lei. Același lucru făcu a doua zi și păgubașa, care fu aflată de poliție. Faptul e atât de extraordinar pentru zilele în care trăim încât amărâtul Dr. suflet ar dori să afle că fetița a mâncat o sfântă de bătae de la mă-sa că nu i-a adus ei punga. Ce săă fac, nu pot. Am făgăduit că oi spune numai lucruri absolut adevărate, și adevărul, de data aceasta, e frumos, e sublim chiar, după cum veți vedea mai la vale. Domnul Isus a dat sfoară ’n țară astfel că în curând fetele dintr-un internat al Statului aiară și ele faptul. O delegație se prezentă imediat Directoarei, — o înaltă putere care cataclicsește a sta de vorbă cu cei mici, — și-i zise: — Doamnă, am fi foarte fericite dacă mica orfană, al cărui tată a murit poate in războiu sau de mizerie, să fie admisă în școala noastră. Directoarea, o mamă pe care nici chiar cei 400 de copii ce ț are nu ajung să-i satisfacă imensa și buna ei maternitate, uimită și încântată, aleargă la Minister să ceară învoiala deși nu mai avea nici un joc ușor lber. Acolo, se vede tot blândul Isus lucrase !— a găsit cea mai desăvârșită indiferență, adică lucrul neinteresând pe nimeni, el a fost imediat acordat. Și fetița cea orfană și cinstită are acum căldură, casa, masă, haine, învățătură și 400 de prietene. O nouă răutate simt că se ivește in mintea unora dintre Dv.. Dar dacă ar fi fost băiat? Ei, dacă ar fi fost băiat și tot ducea punga la poliție, e cu putință ca colegii lui de școală să-l fi luat în râs. Căci vedeți Dv., femeia e roabă veche, a fost și este roaba pretutindeni pe întinsul globului. De aceia ea păstrează și practică multe virtuți, acele virtuți pe care stăpânitorii Irinei le inventă pentru uzul celor asupriți. Intelul ei virtutea e o zgardă care păzește cel mai bine averile și puterile câtorva. Dar se întâmplă cu vremea că ceea ce era un truc devine o forță, o forță a celor slabi. Poeții mai cu seamă vin de se fac complicii acestei forțe admirând-o și cântând-o. Din naivitatea unora întovărășită cu talentul celorlalți iese ceea ce se chiamă frumusețea morală, pârghie grozavă, care răstoarnă tocmai pe cei ce inventaseră lucrul la început ca pe niște cătușe. Credeți Dv„ că e de puțină importanță existența mărgăritarului ce vi-i semnalăm in noianul de noroiu care ne îneacă? Dar bag de seamă că am început să predic, adică „să scriu” și v’am spus că asta nu-i treaba mea. Eu trebue numai „să notez“,—. și voiu continua a nota. Alții să le desăvârșească dându-le forma artei. î. Teodobescu Povestiri adevărate Despre o fetiță de nouă ani In templul Terpsichore! Isadora Duncan Celebra dansatoare se întoarce la Paris. La începutul războiului se afla în Grecia și la o manifestație ce se făcea pentru intrarea în acțiune alături de aliați, Isadora Duncan, a dansat în fața casei lui Venizelos. Admirabil gest care învia tradiția Greciei antice, patria dansului și a cultului pentru formele sculpturale. Regele Constantin a gonit-o. După încheerea armistițiului, se reîntoarse în Grecia unde are o vilă pe dealurile din Capanos. De acolo, de pe terasa unei vile superbe își aruncă ochii înspre insulele Egine și zărește în zarea aburie Acropole și Partenonul. Ochii i se odihnesc pe rozul marmurei Pentelicului și pătrund cu închipuirea, în taina pădurilor Tatoi. Iată decorul în mijlocul căruia cele optzeci de elvte, ale sale, una mai frumoasă decât alta, în tunicile albe care acoperă splendoarea sculpturală a corpurilor și mai albe — ca pe vremea lui Aristide — se mlădie în eleganța gesturilor unui dans admirat de lumea întreagă. Parfumul florilor de pretutindeni vine să îmbălsămeze aerul, iar păsările se opresc din cântec ca să vadă ce n’au mai văzut în cele mai lungi pribegiri ale lor. In vălmășagul dansurilor mai mult sau mai puțin estetice, care amețesc scenele varieteurilor și al music-hall-urilor din lume, pe de-asupra celor mai iscusite și mai maeștrite manifestări ale coreografiei, Isadora Duncan, cu discipolele sale, se ridică purtată de vălul străveziu al poeziei gestului. Arta ei rezumă într’o splendidă unitate muzica cu pictura, sculptura cu poezia și par ființe eterice desprinse din magia infinitului. Acum vre-o cincisprezece ani dansa la Londra în admirația unui public, care nu contenea cu ovațiunile, iar Elle Terry cea mai desăvârșită interpretă a lui Shakespeare se ridică în picioare și spuse, că ceea ce se petrece în fața ochilor ei este o revelație, că Isadora Duncan aducea în dansul ei ceva din frumusețea eternă, ce se risipise în artificialitatea, modernizmului prozaic și că ceea ce face nu e altceva decât reînvierea simțului real al artei adevărate. Parisul se pregătește s-o primească întocmai ca pe o regină, regina dansului și a materializărei viselor. I se pregătesc acestui public însetat de frumos, adevărate serbări, în cari Isadora Duncan va interpreta gândirea lui Wagner din Paristal, Tristan, și Tannhäuser, Faun 99X. XC: „Dintr’un capăt la celalt al Patriei cete mari, fi, înstrăinați, solemn; și foarte gravi, cară coșciuguri. Ei duc pe umerii lor Rusia nenorocită. Tobele nu răsună. Duc la groapă libertatea stâlcită In mijlocul bucuriei robilor. Duc moartă Dragostea de umanitate. Merg merg, merg și orașele și satele și se liniștesc de tăcerea desnădejdei. Tăcerea și un zid ! „Să tăcem și noi, prietene, ca să nu se bucure vrăjmașii, îndărăt în vizuinile noastre. Luptele cele mari, cele adevărate vor veni, să sperăm’. (Simion tmtdevici in „Cântec de toamnă"). In fața mea, la masa de lucru, în redacție, șcade Simion Iușkievici și împreună punem la punct traducerea .Poveștilor“ tot „cu un degetar“ încredințate spre publicare în românește «Adevărului literar și artistic“. Mereu întrerupem lucrul și intrăm în explicația fiecărei fraze. Eu îi spun cât de nebuloși ni se par scriitorii ruși și în genere cei dela Nord, cât de bizar ni se pare obiceiul lor de a filosofi monologând, sau alegând pentru aceasta de preferință un nebun ori un bețiv. El îmi spune că aceasta e o consecință a cenzurei, care, în goana ei spre a ucide ideia, o silea să se refugieze în simboluri cât mai vagi și în tendința ei de a trage la răspundere și a pedepsi pentru orice idee mai liberă, obicinuia pe scriitor să se tupileze în dosul unid iresponsabil. " Mă uit la Simion Iușkievici: o viață de om a pus tot talentul lui în slujba idealului revoluționar, și iată-l act, în fața mea, singur, despărțit de imensitatea Patriei sale și așteptând, ca pe Messia, un bilet la „Simplon” spre a se exila și mai departe, la Paris, sau peste Ocean. Prietenul tui de până eri, Luna>cearsky, ministrul Instrucției în guvernul Sovietelor, l’a poftit să vie la Moscova și să se pue în serviciul propagandei bolșevice. Simion Iușkievici s’a frământat, a chibzuit și cu inima șoloită a hotărât să se despartă de fii ai lui, de limba în care scrie, de țara care-l înțelege, și să rătăcească în pribegie. De ce fad pasul ăsta, Simion Iușkievici ? ! Omului acesla cât un munte, bărbat de peste cincizeci de ani, minte coaptă, i se umeziră ochii și bolboroși : — Nu pot. Trebue ! Degetul lui alunecă pe manuscrisul schiței „Cântec de Toamnă“ și se opri la fraza: „A murit marele Martie“. Marele Martie e prima revoluție nusă,cea din 1917, care a răsturnat autocratismul. Acuma, în a doua revoluție, „fii înstrăinați, solemni și foarte gravi, cară coșciug îl fii îi duc pe umerii lor Russia nenorocită. Duc la groapă libertatea stâlcită în mijlocul bucuriei robilor. Duc moartă Dragostea de umanitate“. — A cui e părerea aceasta, Simion Iușkievici? — A noastră, a Intelighentzei, a Intelectualilor ruși. ■ De ce s’a clătinat credința voastră în mântuirea prin revoluție ? ■ Fiindcă cerșetor, poporul orfan și-a dat viața înnotând în sânge până la genunchi, iar azi robi în cârduri, pe oscăesc in Dalta de laur.i — Așa dări o viață întreagă ați chemat revoluția, spre a vă îngrozi azi de ea ? ja — Nu e revoluție. E sânge, sânge, sânge fei nici o schimbare!— răspunde Simion Iușkievici, muncit de aceiaș cutaphta îndoială sufletească. — Apoi nu sunteți niște Hamleți ? Ori de câte ori vă apropiați de acțiunea pe care ați visat’o, chiernat’o și implorat-o să vie, dați îndărăt îngroziți.— Așa e. De aceia bolșevicii ne-au botezat pe noi Intelectualii „Ispagnnaia Intelighentzia” — sau „!. 1.“ cum suntem desemnați în prescurtare. — Și ce înseamnă această caracterizare? — înseamnă că Inteligența (intelectualitatea) care a dorit Revoluția, acum îi e frică de ea. — Așadar, văd în voi lașitatea ? Așa ceva. O vedem și noi și totuși o putere mai mare decât curajul de a innota în sânge, ne spune că lașitatea aceasta a noastră e grozava îndoială, că această beție de sânge, această orgie de robi beți poate fi aurora unei civilizații. De aceea, iată-ne, sub a doua revoluție, împinși spre viziune, spre acțiunea subterană dictată de toate dictaturile—a robilor ca și a stăpânilor... Și Simion Iușkievici își încheie paltonul lung de și iar rusesc, îmi strânse mâna ca pentru un lung adio și plecă să’și vadă de biletele de tren cari aveau să’l ducă prin țări strane câtă vreme sufletul lui nu mai găsește odihnă în imensa’! Patrie pe care revoluționarul acesta, ca mii și mii de alții, vor s’o vadă liberă, dar nu sfâșiată, din nou robită și udă de sânge. Ce tragedie sufletească! „Ispugnnaia Intenghentzia“. Kmtu D. Faouhe ■iuTsiuri inedite O ds Titu Maiorescu Mărturisirea adevărului este somn de tărie, pentru acel care îl rostește, și prilej de întărire gi’Tezească pentru cine ii ascultă. # * * Scrisori lungi ? Nu scri nici o scrisoare mai mare de două pagini, — dacă prin ea nu se caracerizează o epocă, — sau cel puțin un om. Acțiunea se petrece în București, puțin înainte de intrarea noastră în războiul mondial, iar preocuparea eroilor este idealul național: aceasta ar fi verificarea temei. Autorul și-a turnat eroii în tiparul minții, cu o pricepere statuară, reprezintându-i în forma negativă, pe care a umplut-o cu tot scepticismul său, dându-ne „măști“, ce-și arata goliciunea, în dosul neisprăvit al suprafeței, iar în trăsăturile caracteristice, negațiunea idealului. Lucrarea d-lui Dem. Teodorescu este o satiră; oamenii cu care și-a populat „Cetatea Idealului“ sunt sinteza animalelor inconștiente, mânate de pofte instinctive, de ambițiuni vanitoase și de glorii efemere, iar motorul care se pune în mișcare voința și judecata nu este altul, decât egoismul covârșitor, de victorie individuală, pofta de înfrângerea aproapelui, pentru o proprie ridicare. Un colț de societate, rupt din marea oglindă a vieței politice, este arena, în care autorul își mână sălbatec, animalele înfometate , animalele care se sfâșie între ele cu zâmbete politicoase , care se mint și se disimulează, încetând mulțimea și proștii, ca la urmă fiecare din ei, să-și deștepte instinctul furișat, sub parada naționalismului, și să-l ridice triumfător, deasupra vieței, care se scurge ca o apă murdară. Acțiunea eroilor este compusă din câteva mișcări exterioare, așa cum se obicinuește în lumea politică: întruniri și discursuri, ceaiuri de propagandă, conferințe de vorbe , promisiuni și în mijlocul acestor comice exteriorizări. Femeia ! Iată unde autorul își afirmă puterea tot de creațiune, de reprezentare, de sugestie. Femeia — Doamna Sofia Mihailidis, craioveancă, fiica unui mare politician și rentier, Boerul Pop-Leoveanu, plecat de la curtea popei din Leu, ca păzitor de porci și ajuns să poarte cu mândrie blazonul aurului, în reședința Banilor—femeia aceasta, dă drept „Cetății Idealului” să fie numit roman. Cunoștința ei o facem, în ajunul logodnei cu Jean-Grigore Mihailidis, ca s’o uităm în răstimpul câtorva ani de căsătorie cu soțul ei ajuns de mai multe ori ministru și s’o regăsim apoi, rece și Pioasă, în fiece Sâmbătă, in cavoul marelui om hiolitic, Mihailidis. Așa se începe romanul acestei femei. Nu știu dacă autorul, a cunoscut pe d-na Mihailidis — căci de obicei romancierii, își cunosc eroii, paulă la plagierea vieții, îi iubesc, îi prețuesc sau îi detestă, însă dintr’o convingere, pe care numai cunoașterea ți-o poate da — sau a topit în ea, mai multe conștiințe, a zugrăvit mai multe femei, a deșteptat mai multe instincte, în trupul cast purtător de dorințe și de gesturi comprimate, în mintea, echilibrată de morală, în simțurile* amenințător de moarte, a aceste ciudatei femei ? Sofia Mihailidis este o femee ciudată. Eșită dintr o legătură anonimă, și crescută într’o bogăție insultător de neînțeleasă și nedeslegată, în sufletul ei, se strecoară dela început, amărăciunea trecutului anonim și ca moștenitoare a unui arivism aurit, nu are decât o ambițiune : ștampila personalității și al numelui său, pe o mare operă de artă. Mediul, în care s’a desvoltat, i-a pus la îndemână marea artă . Politica pentru victoria afirmațiunei sale individuale , iată deci pe d-na Sofia Mihailidis, purtând mai departe torța, soțului ei, după coborârea lui, în bogatul cavou de la Bellu. Ca toate ambițiunile mari, și cea politică a d-nei Mihailidis, o ridică, acolo, unde sperase femeia. Grație acestei ambițiuni, ea devine punctul în jurul căreia gravitează, acțiunile și ideile, unei societăți nobile, obsedată de idealul național. In jurul ei, sunt miniștri actuali și trecuți, deputați și senatori, directori de ziare și de bănci; inițiatori de binefaceri ; tineri poleiți, snobi ai Societăței și ai Scăderii mintale ; femei caritabile din înalta societate, poeți și filosofi, în sfârșit tot ceea ce în vremile clasice, s-ar fi grupat în jurul umnii Epicur sau Platon. Rațiunea pură a acestei femei, o sustrage în mod fatal, de la toate speculațiunile sufletești sau fizice, în care orice ființă își cheltuește, complexul energiei sale și într’o pseudoseninătate apostolică, d-na Mihailidis, soarbe voluptatea măririi, în aerul îmbibat de politicianism și„Ideal“. Ca orice femeie, care în genealogie nu are trecut, familia sa e compusă numai dintr’o nepoată, d-șoara Coralia și logodnicul acesteia , Titi Niculcea. D-șoara CORALIA este simplă și curată sufletește. Venită, de undeva din provincie, viața de București — cu fostul ei impertinent, cu existența pe care o oferă, neînchipuit de occidentală — o zăpăcește, făcând-o mai nedumerită și mai slabă în ftizia care o roade. Autorul, în fetița asta a așezat cumințenia pământului și a încolțit în ea, dezastrul abiselor neînțelese, hi firea ei, plutește acrul bolnăvicios de parfumat, al epocei lui Musset TITINICULCEA, este copilul politic, este adopțiunea sufletească al marelui dispărut Mihailidis. Iată pentru ce d-na Sofia Mihailidis, îl ocrotește și-l ridică în politică, îl înfiază și ea, logodindu-l cu nepoata ei Coralia. In îmbrânceala politică a acelei vremi de preparațiune ideilistică, pe care romanul d-lui Theodorescu, o urmărește tendențios, se ridică deodată, impetuos și cinic, un proces omenesc, individual și intim care tulbură adâncul alcătuirei fizice, al d-nei Mihailidis. Este o chemare surdă dar autoritară, care isbucnește din substraturile chimice ale tânărului Niculcea, strecurându-se chinuitor de ferbinte, în simțurile acestei suverane femei, pe sine și. Odată lupta începută, oricât ar fi de înăbușită, sapă goluri in intensitatea rațiunii, tulbură seninătatea sufletului, răscolind trupul, într’o furtunoasă zguduire. Deșteptarea d-nei Mihailidis la o existență nouă, pe care vanitatea ei a ignorat-o, sub interesul romanului, către o adevărată palpitație de viață, iar căderea eroinei, formează culmea suișului, unde spiritul excitat își desnoadă dispațiunea așteptărei. Coborâtă, după piedestalul castitate, idolul „Cetății idealului“, își trăe pjrte patima trezită, cu sălbăticia bestiilor inconștiente, lovește cu biciul senzualitate în templul rațiunii căzute, se auto-frigelează cu durerile trupului învins și se afirmă, mai femeie, decât toate femeie. D-l Deffl.Theodorescu, în această satiră a vremilor noi, a supracaracterizat femeia, cu o puternică forță de reprezentare, a creiat-o parcă din premise vechi, și-a realizat-o nouă și originală, ca pe o proprie ideie filozofică. E ușor de înțeles , că prăbușirea morală a eroinei, este un rău augur, pentru societatea care o ridicase, pentru idealul, în cinstea căruia se jertfise atâta vreme. In drama intimă a romanului, Coralia moare, într’o supremă desamăgire . Titi Niculcea se întoarce rănit de pe frontul aproape stăpânit de germani; cetatea „Idealului“ își deschide porțile largi, învingătorilor teutoni; și în învălmășagul acestei tragedii, petrecută în individ și în massă, se întinde nepăsarea într’un lung repauz de rațiune, odată cu sinuciderea poetului Conciu, care credea în principiul repauzului, ca stare esențială a materiei. Conciu, este unul din tipii laterali ai romanului; este o floare fină a unei intelectualități blazate, cu care autorul își parfumează adesea stilul, rece și informativi tăios și satiric, ca un pamflet. Clanutn O contracțiune ușoară și ochii ii râd cu o blândețe de Trimis al Iertărei. O alta e și pleoapele bat obosite , cu aripi învinse peste priviri de Mântuitor deznădăjduit. Urâtul acesta radiază toate frumusețile sufletești, slăbănogul acesta e făcut să înfățișeze toate forțele spiritului. Un pachet de nervi peste cam geniul unui dramaturg trece ca degetele nevăzute peste harfele lui Eol. Un glas cavernos, răgușit, graseind, care, după voință, tremură bucurii divine, picură lacrimi fierbinți, urlă spaime demente, gem iaduri de suferință, se sparg fericiri pierdute. Actor ? Mai mult ca oricare alinii, mai puțin ca toți. Nu joacă. Se joacă și ne joacă, dar jucând viața altora și o joacă și pe a lui, căci pentru actorul acesta actoria nu e prefăcătorie. E din familia Dusei care creând viața, se îmbolnăvea pe ea, ca mamele care mor născând. VORIE LECTURI IN CETATEA IDEALULUI Roman de Dem. Teodoresci. Teatrul în Japonia Teatru clasic și teatru modern.— Piese. — Actori. — Autori. Japonia începe să ne intereseze din ce în ce mai mult Oamenii o cercetează în toate amănuntele și țara Doamnei Chrysanthemo este azi obiectul de discuții al marilor cercetători. Teatrul în Japonia, spre deosebire de cel din Europa, a rămas, ceea ce trebuia să rămână, un cuib al artei adevărate, în care se păstrează odată cu vechile legende, toată vechia tradiție, care este temeiul solid ce susține modernismul. Popoarele cu tradiții dia un puternic cult al trecutului, sunt popoarele, ce răzbesc cu trufie și străbat granițele timpului cu un avânt puternic și sănătos. Alături de basmele, care ne leagă copilăria, alături de legendele care oțetesc și călesc sufletele, teatrul are marea menire de a păstra în cutele decorului de pânză, dragostea pentru frumos și pentru adevăr. In Japonia mai mult ca oriunde, teatrul a rămas artă pentru artă. In acelaș loc, la aceleaș teatre se reprezintă cu succes vechile genuri, adică vechile povestiri cu subiectele tragice sau duioase, precum se reprezintă tot acolo, altă dată, piesele autorilor moderni. Aceste goluri sunt povestiri spuse de unul singur, un acompaniament de muzică. Mai târziu s’au făcut păpuși, care reprezentau personagiia povestirilor și care se mișcau, mimând, cele ce se spuneau prin gura povestitorului. Cu vremea aceste legende își perdută din farmecul lor poetic și a fost nevoe de cineva care să le refacă pe ici, pe colo, păstrând bineînțeles originalitatea din trecut. Cel mai de seamă „renovator”a fost poetul Takemoto Ghidayu, de la care a rămas și numele de ghidayu ce s-a dat noului soi de spectacol. Piesele lui Takemoto făcură școală. Actorii, de astădată, îa carne și oase, studiazâ expresiunea sentimentelor prin gesturi, jocurile fizionomiei și atitudinea corpului pe scenă. De aci se născu arta dramatică japoneză, ce se reazemă mai mult pe ritmul frazei, pe eleganța gestului, pe mlădierea corpului, producând plăcerea estetică mai mult prin rarestări exterioare, decât prin lupte interne sufletești. Acesta era teatrul clasic. Reperul lui se împarte în piesele și în piese de dragoste, deși cârdată, subiectele imobinându-se, naștere la alte piese din care ră întreaga literatură dramatică dernă. In evoluția teatrului ja a jucat un mare rol, rivaliza două orașe : Osaka, centrul de tură, și Eddo centrul indu Primul, care adăpostea pe frați și pe intelectuali își leg visarea în poezia de altă dată, de al doilea, mai realist se zbătea revendicările de tot soiul ale țărlor și ale muncitorilor. Din ciocni acestor două lumi, fiecare interetă în felul ei, se produse o literatnouă, care împletea de minune visul cu realitatea, cugetarea cu lupta. De aci literatura modernă care începe pe la jumătatea secolului al XIX. Moravurile din Eddo aduse pe scenă brutalitatea în pasiune și o mare îngrijire pentru înscenarea cu lume multă și gălăgie mare. Cel mai de seamă reprezentant al acestui teatru este Kawatake Mokukami, autorul a patruzeci de piese, ce se caracteriză prin lipsa unei forme literare deosebite, dar în schimb printr’o puternică ciocnire de pasiuni sub forma unor conflicte de mare amploare. Mokukami fu șeful unei școale, de care avu grije Takuiki Otchi, autor dramatic, ajutat de un mare actor Danjuro. Amânnoi reînvie epoca istorică japoneză, refăcând totul, și punând la contribuție o parte culturală neasemănat de interesantă pentru cei ce urmrăesc progresul intelectual al Japoniei. Acest teatru, cu o puternică influență asupra culturei și asupra moravurilor nu e atât de intelectual pe cât e de artistic. Străbătut de o minuțioasă psihologie, se caracteriză printr-o simplicitate a decorului și prin aducerea pe scenă a persoanelor puține. Piesele, — unele în câte 12 acte și fiecare act cu câte cinci, șase tablouri, nu se reprezintă în întregime. Fiecare stagiune aduce o parte din ele, un act sau două, cu un povestitor, ca în vechile geluri care pune în curent pe spectator cu ceea ce se petrece înainte. Aceste piese cu toată noutatea subiectelor nu desconsideră vechiul obicei al mimicei și al gesturilor, așa, încât cu vremea intriga este atât de redusă încât aproape ca nu există. Genul acesta nou, nu mai evoluat, amintește dramele lirice din teatrul european și poartă numele de Chosagalo. Aci, aparatul scenic este aproape redus și nu există în fund decât pânza, care reprezintă sumar, locul acțiunei și în față orchestra alcătuită din flaute, ghitare și tobe. Cea mai bună piesă, care s-a și reluat în 1919 la teatrul Imperial din Tokio este Ibaragi scoasă dintro veche legendă. Astăzi literatura dramatică japoneză are un repertor vast, artistic și interesant, din care se desprind trii piese: Tâmplarii, Lucrătorul și cele două fete și Takigoro. Să povestim subiectul celei de-a doua, pentru a ne da seama la ce înălțimi de concepție dramatică s-a ajuns acolo. Piesa ar putea fi semnată de Ibsen, atât de adâncă este zugrăvirea personagiilor și atât de nou este simbolul ce se desprinte din conflictul ei dramatic. Yadabo este sculptor de măsel. E un artist din mâinile căruia nu poți scoate decât un lucru definitiv. Are două fete, pe Katsura, orgoloasă și de-o mândrie care nu-i îngăduie o căsătorie cu un om de seama ei și pe Kaedo, ființă modetă, varlită, care îndură situatiunea ce i-a dat o nașterea ei. Deosebirea între firea acestor două ființe este exprimată cu o mare putere de adevăr. Principele Yorigi, dintro vestită familie de nobili, vine la Yachabo să-i ceară masca comandată de el și care întârzie să fie gata. Yachabo nu vrea să i-o dea, pentru că nu e mulțumit de ceea ce făcuse. Nu e de ajuns să lucreze mânde, spune el, lucrarea de artă nu e desăvârșită decât când artistul își pune și sufletul în creațiunea lui. Principele, mânie»’, se repede să-l străpungă cu spada, dar, e îmnedcat de Kársára enrovi. (Continuarea in vagina a lll-a).