Adevěrul Literar şi Artistic, august 1922 (Anul 3, nr. 89-92)

1922-08-06 / nr. 89

„ADEVERIM. LITERAR ȘI ARTISTIC««» uin mare reprezentant al culturii: B. P. Hasdeu de PAUL I. PAPADOPOL I. In cultura românească—nici prea bogată, dar nici în în­­tregime de săracă—putina sunt numele care să reprezinte cu a­­devărat o culminație. Cu alte cuvinte, puține sunt numele care să fi îmbrățișat un câmp de activitate mai vast, să fi muncit mai intens și cu mai mult folos, să fi imprimat propriei lor epoci o coloratură nouă, in strânsă legătură cu singulara lor personali­­tate, să fi adus o transformare radicală sau numai o modificare însemnată spiritului public național sau c­­iar universal. Din­t­re aceștia nu trebue să lipsească desigur nici Bogdan­ Petrileescu Hasdeu de la a căruia moarte se împlinesc abia 15 ani. Din această cauză „Adevărul literar și artistic” care și-a fă­cut­ un fel de crez din commemorarea marilor noștri înaintași, dând numere excepționale pentru I. Heliade Rădulescu, I. L. Ca­­ragiale și I. Gherea—găsește ca o a sa datori­e să Închine câteva pagine îndrăsnețului cugietător, marelui savant, subtilului poet și aprigului luptător care—timp d­e mai bine de 70 de ani—a cău­­tat să dea o directivă nouă ș­i europeană culturii și literaturii noastre, întemeiate de bărbații de valoarea unor Asachi, Eliade, Kogâlniceanu etc. NI. Ce-a fost și ce-a făcut B. P. Hasdeu—pentru ca să bineme­­riti în așa măsură­ deja posteritate? In t­Sm­p ce fiecare dinte noi se trăduește să-și asigure un tocșor în unul sau altul dintre d­espărțămintele activității sufle­tești—Hasdeu a fost, în aceiaș vreme și în aproape acelaș mă­sură, de toate, a) ca gazetar militant și ca director de gazete—el a scris, con­dus, editat și supraveghiat, timp de aproape 50 de ani publicați­­uni de interes general, în care se discutau cele mai îndrăsnețe probleme police, sociale și științifice ale epocei—dând, de cele mai multe ori directive sănătoase spiritului public românesc; b) ca scriitor, el ne-a lăsat un număr enorm de lucrări numai literare, in proză sau în versuri —dovadă și a unu­i­ intelect bo­gat și a unei bogate afectivități și a unei incomparabile voințe; c) ca poet, în fine, el s'a manifestat mai cu tem­eiu, în deo­sebi tn două direcțiuni: 1. în poezia lirică—cu mai puțin succes—dându-ne mai mult o poezie a durerii și a gândirii mistico-religioase; și 2. în poeziea dramatică, lăsându-ne, în afară de atâtea în­cercări lipsite de calitățile marii poezii, opera de teatre „Răsvan și Vin­dra“—dramă istorică romantică in cinci acte—în care, în afară de puținele influențe și de defectele specifice acestui tip de opere, descoperiri realizate, pentru pri­ma oară, calitățile marelui teatru istoric: caracterizare, dialog viu, culoare de timp și de loc, vană dramatică, intrigă, interes și sentiment puternic—pe lângă care vin să se alăture, în mod firesc și armonios, ca izvor inspi­rator—o perfectă cunoaștere a istoriei naționale și ca element de formă—o limbă neaoșe și o versificație, demnă de mulți dintre poeții contemporani. III. Cam acesta ar fi B. P. Hasdeu în vorbirea curentă. Fără îndoială insă că—sub aceste trei caracterizări : ziarist, scriitor, poet, nu este înfățișat nici tot Hasdeu, dar nici adevăratul Hasdeu. Acti­vitatea figurii culturale care ne chiamă azi in preajmă­­, spre a-i arăta recunoștința admirând-o, a fost cu mult mai bo­gată, iar adevăratele ei merite ttrebuesc căutate și aici, dar­ și aiu­rea. Intr'adevăr, în afară de domeniile menții­onate, ea s’a mai manifestat și în altele de o însemnătate hotărâtoare. d) Astfel Hasdeu a fost unul din cei mai mari prieteni ai scrii­­torilor de cari—la fel cu HeMade, Kogâlniceanu, Maiorescu — a știut să se înconjoare—pentru ca, pe de o parte, sâ-i valorifice și să-i vulgarizeze, iar, pe de alta, să pornească, ajutat de ei, una din cele mai înverșunate mișcări de dărâmare și impunere—duș­­mana­ de moarte a „Junimii” și „Convorbirilor literare“. e) B. P. Hasdeu reprezintă însă mai cu deosebire unul dintre cei mai însemnați pași in știința românească, atât de puțină, ne­­sigură și greo de pe vremea aceea, înzestrat cu o bogăție intelec­tuală deoget­ată, stăpân pe o cugetare și pe o metodologie proprie. Însuflețit de un admirabili gând de mai bine și încălzit de un patriotism luminat, el se manifestă și mai mult și mai fericit de­cât toți înnaintașii săi în aceeaș direcțiune—cărora le lipseau una sau alta, di­­n aceste calități. Și dacă este adevărat că Ioan Ghica și Al. Odobescu sunt două culminații ale științei româ­nești, cu atât mai mare este numele lui Hasdeu care s’a mani­festat și mai multiplu și mai îndrăzneț. Cel c­intâiu este mai mult un vulgarizator științific, deosebindu-se de Gh. Lazăr mai mult pu­te modul de vulgarizare (limba vorbită la acesta din ur­mă, rea scrisă la celălalt) și prin intensitatea de lucru. Odobescu este un colecționator și un sistematizator in știința arheologiei— in vreme ce Hasdeu este omul de știință prin excelență, in ace­laș timp vulgarizator, colecționator, sistematizator și creiator. Mărimea omului de știință Hasdeu, ese mai bine în evi­­dn­ță dacă, acestui complex sufletesc, îi vom adăuga îndrăzneala omului pe deplin convins de adevărul și utilitatea susținerilor sale—care făcea din Hasdeu, in acelaș timp, un teoretician, un polemist, un pamfletar, un luptător și un dușman înverșunat. Așa­dar—pe lângă complexitatea ps­it­ologică, pe care i-am văzu­­t-o, Hasdeu, când constructor când distrugător, când sever, când ironic, prezintă o nouă complexitate—aceia a omului pornit să dicteze și să im­pue, să r­isbiască și să convingă. Aceasta dă su­fletului său o coloratură deosebită, aceea cărei se relevă din în­treaga sa activitate, și pe care ne rezervăm dreptul s’o relevăm mai jos. Dar omul de știință Hasdeu—spre a fi pe deplin caracterizat— mai are nevoe de circumscrierea și enumerarea domeniilor în care s'a manifestat. Am spus dela început că acestea sunt multi­ple. Ne vom mulțămi numai cu enumeranra celor mai reprezen­tative : 1) în critica literară Hasdeu s-a manifestat mai puțin și cu mai puțin succes mai ales prin numuroasele : a) notițe șii caracterizări critice—publicate prin foile sale; b) analize literare externe; c) rapoarte și discursuri academice. Din acest punct de ve­dere nu se poate susține că ar fi avut un anumit crez literar și­ca urmare—istoria criticii românești, cu drept cuvânt, îi oferă un locșor atât de redus. 2) In istoria literară Hasdeu a fost ceva mai fericit—lucru de care ne va convinge amintirea cercetărilor sale privitoare la ve­chea literatură—vechile texte și tipărituri, vechile manuscrise— românească cum și la literatura noastră poporană , publicate fie­­ separat, în volume, fie in paginile „Analelor Academii române“­­ in care a lucrat cu mare râvnă. Trebue să recunoaștem însă că,­­ în toate aceste cercetări, nu interesul istorico-literar era cela care­­ să primeze. 3} Motivul primordial care a contribuit și a îndemnat pe ilus­trul savant la cercetări de soiul acestora,­era interesul filologic care făcuse din el cel mai de vază filolog român de până’n vre­­­­mea lui, și unul din cei mai însemnați romanistici. Așadar, la Hasdeu istoria literară există—dar numai întru atât, întrucât îi­­ cer preocupațiunile filologice care-l­­ interesau in prima linie. Că Hasdeu trebue considerat intre marii filologi—am spus-o. Intr'adevăr cine altul­ până la el—s’a ocupat atât de persistent Și atâ­t de veridic cu problemele de limbă românească? Cine a dat o ospitalitate mai completă, in foile sale, studiilor de aceiaș na­tură? Cine a studiat limba noastră în comparație arad-europene —spre a-i găsi originele ș influențele? Cine— până aici— a urma­­rit-o in desvoltarea ei istorică și în fazele cele mai necunoscute? Cine a sustras-o din textele vise­lor și a supus-o pentru prima dată cu succes— rigorilor unui studiu competent? Cine—în fine—s’a o­­cupat mai mult decât el de dicționare și dicțționaristică—inchein­­du-șî opera cu acel minunat monument vocabulistic, conceput și început după indiciile și cu cheltuiala răposatului Rege Carol l-in ,„Etimologia im Magnum Romaniae“—care, în esență, cuprinde toate calitățile marelui filolog ? I) țin alt­ contact Întâlnim intre folkloristica și filologia aca­­î uriaș. Folkloristica românească nu era tocmai veche. Pornită de Anton Pamin, din motive etraMeligioase, ea trece prin fana, admi­rativă—corectice a „Daciei literare“ și în special a trilogiei Al. Russo—C. Negruzzi—V. Alexandri. Amândouă curantele erau, în­trucâtva, deectuoase—pentru că amândouă erau justificate de motive fără legătură cu adevărul sufletesc—cel dintâiu pornia­c în interesul moralizator și religios și din intenție educativă a autorului—celălalt se subordona interesului politico-estetic și ten­­denței democratice care, de altfel, dăduse naștere folkloristice­ în genere. Hasdeu este acela care ghicește — pentru Întâia dată — a­­devăratul drum pe care trebuie să meargă acest sodiu de studii și nu se sfdește să rupă cu totul tradiția. Departe de a porni cu intenții în stare să înstrăineze sufletul poporului sau de a se rătăjei în cercetări d­e natură mai mult sociala, el face din folkloristică una din cele mai însemnate ramuri ale filologiei. De aceea el ia sufletul poporului așa cum e, renunțând și la modificările în stare să-l arate ca perfect moral și perfect reli­gios, pe care le făcuse Anton Pann, și la celelalte — în stare să-l împrumute și desăvârșească perfecțiunea artistică — pradă cărora se lăsase V. Alecsandri. Dar nu numai atât: prin articole numeroase și notițe de ma­re valoare, prin studii și caracterizări — Hasdeu transformă li­teratura poporului, dintr-o materie inertă, într'un câmp deschis de activitate — studii­nd'o și cercetând-o pentru ea și pentru ma­terialul linguistic pe care-1 conținea și extrăgând, din izolatele citate, legi de Însemnătate capitală pentru știința filologiei — ca aceea a circulațiunii. Cât de departe suntem de înnaintașii imediați, în aceeași direcție, cari, priv­ind-o cu oarecare neîncre­dere și compătimire, căutau să­ se convingă și pe ei ții pe ceilalți de frumusețea sufletului poporan prin acele studii care au ră­mas exemple tipice de retorfsm și de exagerare. Hașdeu vede in literatura și poezia poporului o realitate de sine stătătoare — interesantă în sine și prin sine și nu caută să-i împrumute de loc strălucirea artificială a înnaintașilor. Dar nu num­ai atât — mai mult de­cât înaintașii săi, lucru la care aceștia nici nu se gândesc — Hasdeu descoperă nouta­tea diviziunii literaturiii poporane în scrisă și nescrisă, stabilește raporturile dintre cele două membre ale diviziunii și, după­ ce adunase numeroase texte din cea dintâi, o supune unui riguros studiu, stabilindu-i, originea, filiațiunea, raporturile, etc. 5. Ca om de știință Hasdeu reprezintă — pr­­n urmare — mai mult filologia — și prin preocupările numai de această na­tură, și prin cele de istorie literară și folkloristică, strâns legate de acelaș. Ia o parte din activitatea istorică a aceluiaș­i pe care o vom subdiviza în: istorică propriu zisă și istorică filologică — vom deosebi exact aceiași trăsătură caracteristică — vom găsi. adecă la H. studii și cercetări srâns legate și de una și de alta din aceste ramuri de activitate științifică. 1. In gen­eral pe Hasdeu l’a preocupat foarte mult problem­a ori­­ginelor noastre, privitoare la care r­e-a lăsat teoria continuității în Oltenia, și aceea a popoarelor din Dacia și Peninsula Balca­nică, — pe lângă care a găsit destulă energie pentru studiul pro­vinciilor și dialectelor noastre. Dar Hasdeu este, în acelaș timp, unul din cei mai mari is­torici ai neamului nostru: a) un creiator și un teoretician în istorie, prin cunoscuta-i și îndrăzneața-i încercare de a da o nouă directivă acestui soiu de cercetări prin opera, care constituie o bună parte din gloria sa „Istoria critică a Românilor” — tipărită in Românește (1873, 74, 75) , în franțuzește (1878); b) un răscolitor al trecutului românesc Închis in acte și docu­mente și un colecționar al acestora; c) în fine un sistematizator și un povestitor — plin de su­flet—poate de prea mult suflet și de prea multă­ admirație pen­tru figurile mărețe care-i atrag luarea aminte. Astfel, după cum din „Răsvan” țiganul făcuse o figură eroică — prin cunoscuta-i operă dramatică — din domnitorul de Însemnătate secondară, „Ioan Vodă cel cumplit” face una din cele mai curate și mai mărețe icoane din istoria neamului nostru. Din acest punct de vedere, Hasdeu, care s’ar apropia de Bălcescu, de­cât care e mai puțin istoric, e mai mult un literat, un scriitor, un retor, toc­mai din cauza grijei cu care-și circumscrie eroul — prezentân­­du-ni-l mai mult ca o victimă a împrejurărilor, a răutății celor cei înconjurați și a încrederii naive pe care o pusese într’ânșii, cum și a firmei, îmbibate de figuri speciac retorice. Obiectiv— Istoricul Hasdeu prezintă trei înfățișări: al aceea a istoriei originelor; b) aceea a istoriei politice; și c) aceea a istoriei religioase. 6. In activitatea sa științifică, Hasdeu, pe lângă acest carac­ter de continuitate în isorie și filologie, prezintă și ceva nou: spiritul său înclinat spre religiozitate și cugetare și nenorocirea care i-a răpit din vreme unicul copil — fenomen de inteligență și de aplicație — l’au condus spre știința ul­tra-pământescului, spre spiritism și gândirea filosofică. In legătură cu aceasta sunt cele trei opere ale sale: două de natu­ră arhitectonică: mormântul de la Belu și cas­telul de la Câ­mpina; și una de natură literară: „Sic cogilo. Ce e viața? Ce e moartea? Ce e sufletul?” tipă­­­rită, până­ acum în 5 adițiuni (1892, 1893, 1895, 1907, 1909). IV. Cu aceste caractere — ziarist, scriitor, poate cu subdiviziu­nile: poet liric, epic (1), dramatic și satiric, conducător și îndru­mător­ literar și mai ales om de știință, critic, istoric literar, fi­lolog, folklorist, istoric propriu zis teoretician, col­ecționator de isvoare, spiritist, mistic și filosof B. P. Hasdeu reprezintă cu drept cuvânt, una din cele mai însemnate culminații ale spiri­tului românesc și merită, cu adevărat, acum când împlinește 15 ani de la moarte, nă-i amintim numele cu pioșie și admirați­­une. 1. înzestrat de natură, cu o inteligență uimitoare și cu o ne­asemuită putere de muncă el își dă seama perfect de Starea noa­stră sufletească și luptă — dârz, continu și înverșunat — pen­tru impunerea unei nouă ideologii și orientări a acesteia. Din a­­ceastă cauză, caracterul fundamental al operei acestui uriaș este acela de luptă. Dacă intr’adevăr se pot alege din cultura româ­nească nume de luptători — apoi desigur în fruntea tuturora trebuie pus acela al sărbătoritului nostru care lasă să se între­vadă, din întreaga-i operă, mai ales acest caracter. Intr'adevăr, și ca gazetar, și ca scriitor, și ca poet, și ca filolog, și ca istorie, și ca filosof , Hasdeu a luptat, timp de aproape 50 de ani, lo­vind fără milă, în dreapta și în stânga, în presă și la Academie, crein­d­u-și o sumedenie de dușmani înverșunați. Din acest caracter fundamental al operei lui Hasdeu, derivă altele două de însemnătate hotărâtoare: 2. caracterul ironic care face din Hasdeu cel mai crud și mai necruțător ironist al literaturii noastre — dar care, tocmai din cauza pornirii prea evidente și a intenției — fl transformă satira și fabula, de cele mai multe ori, în pamflet și batjocorii. 3. caracterul retoric — romantic — justificat de gândul ascuns al luptătorului necruțător și difuzat asupra întregei sale opere — în proză, în poezie ca și în științe, unde nu se dă­ înapoi din fața celor mai mari­­ exagerări și extravaganțe. 4. De aici un nou caracter — acela de fantastic pe care-l pre­zintă tocă opera marelui cugetător. 5. Dacă la acestea, luptător, ironist, retoric, romantic, fanta­stic, vom adăuga și caracterul fundamental-mistic, care-1 pune, cu drept cuvânt, în fruntea misticilor noștri, vom avea desigur, pe scurt, complecta caracterizare a operei marelui dispărut și ne vom putea da, în fine, seama de măreția olimpică, și complexita­tea sufletului său. Paul I. Papadopal Veneam spre casă, coborâsem Calea Victoriei și treceam po­dul Dâmboviței pe la Palatul Justiției Îmi simțeam trupul obo­sit de par’că făcusem o excursiune prin munți; în creștetul capu­lui mă apăsa ca și cum o cască grea de fier tot strângea tâm­plele; oboseala o simțeam tot mai mult, picioarele îmi tremurau și moreșala căreia nu-i mai puteam rezista, mă copleșea. Mă așezai pe un bloc de piatră al capului de pod, în fața u­­nei grămezi de nisip. Unde fusesem, habar nu aveam, deși lini aduceam perfect aminte că ar fi trebuit să mă găsesc acasă. În­tins pe canapea, citind ultima revizie a corecturilor volumului ce treb­uea să apară. Realitatea era însă alta, stăm pe un bloc de piatră și mă odihneam de oboseală, capul mă durea tot mai tare și simțeam cum îmi svâcneau tâmplele de par’că tot sângele mi se urcase In creștet Nedumerit. Îmi frământam mintea să pot găsi o dungă de lumină, o reîntoarcere pe drumul făcut Ceva se petrecuse cu mine, ce anume Insă, nu știam și cu toate sfor­țările nu se făceam nimic, mu se decântgea de­cât citirea ultimei corecturi a volumului. Eram lungit pe canapea, cu țigara in gură, îndreptând vre-o literă Întoarsă sau punând vre-o virgulă acolo unde lipsea. Oprii o trăsură goală ce trecu prin fața mea, și abia des­­morțindu-mi picioarele, mă urcai spunând birjarului adresa să mă ducă acasă. Aerul ce-mi lovea fața, legănatul ușor al birjei, mereu pre­ocuparea de a ști ce se întâmplase cu mine, mă făcu să-mi uit durerea de cap și reamintindu-mi strânsoarea tâmplelor și greul ce mă apăsase în v­estet, văzui că nu mii mai doare njimic și că te minte-mi, ca și mm m’ași fi gă­sit în fața foilor de corec­tură, se înșiruiau rândurile tipărite cu toate îndreptările făcute: câteva puncte la un sfârșit de capitol, o căciulă lut­ă, o liniuță de dialog la o stare... Când ajunsei acasă, ușa de la intrare dată de perete, în casă nu­imeni și nimic altceva de­cât dezordinea din fiecare dimineață când mă scol. In camera de lucru, canapeaua, cu perina afundată ce păstra urma capului, ca și cum atunci mă sculasem, iar a­­proape, un scaun, un creion, colile de la tipografie cu însem­nările făcute, și atât.... Mă uitai jur împrejurul odăei, ca și cum acolo ași fi voit să găsesc sprijinul cercetărilor mele, și afară de tot ceace aveam și știam, nu aflam nimic de­cât o pată de ploae în mijlocul plafonului, pată pe care nu o observasem până atunci, și o pânză mare de păiajen­intre soba de zid și părete. Totul era același, nemișcat, cărțile în rafturi, unele mai scoase, altele puse pe deasupra sau căzute pe jos, papuci in fața patului, sticla, cu apă pe masă, capete de țigări, chibrituri stinse... Unde fusesem ?... Cât timp voi fi lipsit! Mă hotărâi să nu mai stârnesc in a-mi aduce aminte de ni­mic, și să urmez mai departe cu oștirea corecturilor. Turnai apă nn lighean să mă spăl pe față, să mă răcoresc puțin, căci sim­țeam din nou cum tâmplele trai­­svâcneau. Abia de mi-am pus mâinile în apă și apa s’a înroșit, când mă uitai mai bUn«e­, văzui palma plină de sânge și pe brațul drept, ca două vine sparte, sângele închegat se prelinsese până sub braț, pieptul cămășei stropit, și pe gât, urn­ele unor degete muiate în sânge. Am Început să mă spăl, ușor, cu băgare de seamă, temător să nu irit vre-o rană, nu eram însă nicăeri rănit, nici o sânge­­rătură. Ce s'o fi putut întâmplat cu mine ? !... Schimbai cămașa, ștersei cu colțul umed al șervetului, câte­­va pete de pe haină, și tremurând tot fără să vreau, mi se în­torcea mi­ntea mereu la aceleași chinuitoare întrebări la care nu puteam să-mi răspund: „Ce am făcut ?"... Unde am fost 7... „Ce e cu mine ?“.... Și cum mă înfipsesem în mijlocul camerei, prostii, fără să mai fi putut gândi la ceva, un comisar și doi civili, se opriră în pragul ușei, grăbiți, suflând greu, congestionați la față ca și cum ar fi urcat pe scară, și cu ochii rotunjiți, ca picătura de venin, se răsfiră lustrei. „In numele lege! ești arestat!...“ îmi smuciră cămașa din mână, se uitară la ligheanul în care mă spălasem, mă legară de mâini... — Pentru ce ai comis crima ?.... Numai înelegeam nimic și am rămas cu ochii mari călcați la domnii aceștia cari veniseră să-mi cotrobăiască prin casă. — Răspunde !... — Nu știu ce crimă, abia putut­, îngăima tot mai nedumerit și tot mai neînțelegător a tot ce se petrecea în jurul meu. — Vrei să m­egi... Dacă ți-ai lepădat cămașa și ți-ai spălat mâinile crezi că... In vremea aceasta unul dintre ei căutase ca la el acasă, prin cutia mesei, garderob,­­ îl văzui umblând în buzunarele hai­nei mele, haină cu care fusesem îmbrăcat, când, triumfător ca un al doilea Arhim­ede, strigă: „am găsit“... și intr’adevăr, d­in bu­zunarul de dinăuntru al hainei scoase plin de sânge un cuțit pe care m­i -l vâră sub nas. — N­ cunoști ?... Mă uitai la cuțit, era cuțitul cu care tăiam foile cărților, un fel de cuțit de vânătoare pe care îl cumpărasem cu zece ani în urmă de dragul piciorului de căprioară ce-i făcea prăselele. Ce am mai făcuit musafirii mei, ce au scris, nu ști­u; — îmi pare că au și scris — In capul meu se făcu un gol din care nu puteam eși și străduința de a da vre-o urmă a firului care să mă conducă la realitatea întâmplărilor al căror personagiu prim­eram, mi-a fost zadarnică. Din nou, capul începu să mă doară și simțeam cum o mâ­nă vânjoasă îmi strângea țeasta, la început încet, apoi mai tare, mai tare, până ce ajunsese la un maximum când dinții trecând fulgerele jungh­iurilor tăioase. Apoi, ușor, ușor, mâna se des­prinse întârziind, până ce nu mam­ simțit nimic; mintea îm era slăbită și toată truda de a pricepe ceva din necunoscutul în care mă afundasem, zădărnicită. M’au luat, m’au Închis și­ zile în șir mi se puneau aceleași întrebări, aducându-m­i-se aceiași Învinuire la care nu știam ce să răspund, până ce, într’o zi, — pe­semne oboseala și durerea de cap mă copleșise — au chemat doctorul să mă constate d­e su­făr de ceva și intr’adevăr că sufeream, a găsit că sunt răcit, că am un Început de pleurezie, că remușcările crimei!... Și pentru toate acestea să mă lase odihnei și­ să mi se pună pahare pe spate și piept. Nu știu dacă Înainte mă ținuse nemâncat, mi se da de mân­care de bună seamă numai și numai­ să mărturisesc că am ucis. Au dovedit că n’am furat nimic, m’au arătat familiei celuia de se spunea că fusese ucis, și el nu mă cunoscură, femeia în deo­­avea dreptate femeea era singura femee înțeleaptă și bună pe serii, — ce femee frumoasă — n’a crezut că eu sunt ucigașul Și avea dreptate femeea; era singura femee înțeleaptă și bună pe care o întâlnisem în viațță­, îmi era dragă și mă gândeam în chiar clipa aceia de ce nu mă ia pe mine de soț ?... nu știu dacă i-am spus-o, mi-a ghicit însă gândul și privindu-mă mereu în față, își­ ascundea zâmbetul unei taine, i se împurpurară obrajii și o­­chii ei. Ochii mari, se plecară în jos, rușinată par’cst, asemeni fe­tei puse să-și aleagă mirele. Am cutezat să o întreb ce fusese bărbatul ei, și mi-a spus: — Profesor.... Și am întrebat-o iar, cum trăiau... și a oftat lung. Am mai întrebat-o când s’a întâmplat omorul ?... $! atunci mi-a răspuns Procurorul : — In ziua în care ai fost arestat... Am tăcut, a tăcut și femeea, și au tăcut toți... La Văcărești unde fusesem Închis, au Început să mă viziteze prieten­ii —și toți aveau tristețea pe față și compătimire ia ati­tudini, fiecare la începutul sau la sfârșitul vizitei mă întreba: „De ce ai ucis ?...“ lăsau p­ehali în jos, abia de-mi întindeau mâna, și plecau îngânând cuvintele de compătimire vulgară : — Nenorocitul»!... Pe urma fiecăruia mă uitam cu aceiași neînțelegere ce înce­puse să mă îndobitocească. Purtat cu „duba” pentu instrucție de la penitenciar la tri­bunal și inapoi printre gratiile ferestruicei, respiram aerul liber, țaței pe care o perdusem par­că pe totdeauna. Pe stradă lumea era veselă, era voioasă, până și cei din jurul morților, — căci într’o plimbare de la închisoare la Domnul Judecător, am în­tâlnit o înmormântare — vorbeau, râdeau și erau învăluiți într’o atmosferă deschisă pe care o străbăteau, un pas ușor, asemeni veciniciei. Ași fi vrut să știu cine avea dreptate, judecătoriei sau eu ?— dar câte nu vrea omul în viață și trebue să renunțe la ele, și­ a­­poi eu nici nu știam ce vream. A mai trecu­t vreme, cu știu cât­ — de la o vreme am pier­dut moțiunea timpului, — mi știu când a trecut ztera de­­-ai, nu știu când vine mâine, — peo­tru mine ta totdeauna e azi — pen­­tru că mu mai aveau nim­ic die oftat de la mina, m’e­u lăsat în pace m’au scos din încăperea închisoarei tei care fulsesiem și mi-aiu, dat o alta, mai mane. Mi-aiu dezlegat mâinile și mi-aiu dat duiumul să mă plimb porto dinte, ca un latifundiar fără de grodittfi la parcqpa dealului ud de pe domeoto­ < ..Ce frumos era­.. câtă liniște, câtă’ poeziei., și în pacea aceasta, ca­­ un simbol al deșertăciunilor, se ridica mănăstirea veche cu «tălpii înflorați, cu cupole masive și grele ce se spriji­neau par’că te cropnu ce se înfipsese la albastru,... Iar au venit să mă vidă, de data aceasta oameni mecunos­­cați, du erau nici procurorul, nici judecătorii, nici prieteni­­eman, străini, străini în jurul „cărora ved­eam pe gardienii imedi­­,cla­rai la atitudini de activi, — de bună seamă că vor fi fost cel mai răi oameni de­­ pe fatța pământului — mi-­­ test scârbă de toți și la nici una din întridăriile ce mi le-au pus, mu le-am răspuns. Curiceä faitaa omenească merge până acolo tastă, că pierde până și m­isiunea și respectul ce-l datorează unul altuia. — Crimiahu­e!... de ce ai «ratat?.. m'au întrebat ei, și te am răspuns: — P­entru că am vrut.­­ — Iți pare rău ? — îmi pare ră­u că nu v’am omorât pe voi. Au tăcut, stau urat unul la altefl, bacu trei și poate d­e mărtu­risire, apoi ca și cum am fi toat buni prieteni m-au întrebat cum îmi petrec vremea, și n’am răspuns nimic, dacă mă doare ceva, și n’am răspuns; și m-au întrebat multe și mu știu ce, și niara răspuns la nimic * * # Imramsh­etaa parohii, cântecm umed pasări din co­m­­oa­da deasupra ușei ca­ncelariei, și liniștea fără de gri­je, mă stăpânise lână întrt atât ta cât nimic și nimeni e afară de mine numai trâ­­­ia, eu și cu albastrul carului fără de fund ce da afară dincolo de ziduri, ca spuma vinului bun din pătrar. In­ chilia văruită cu alb, am găsit pe o măsuță murdară, hârtie, creion, o carte de nugă/ciuma, un paha­r cu apă și niște prafuri albe pe cari scria „otravă“. Am suflat la prafuri ca la floarea de păpădie și prafurile au albit dușumeaua, cartea de rugăciuni am t atins-o pe fereas­­tră, printre gratii, unuia ce-și târa lanțurile de picioare, apa mi-am temut-o pe cap și... până târziu, cât am putut vedraa, am scris toată frumusețea și măreția naturii pe care mi-a dat-o albastrul cerului, cântecul pasărei din collivie și liniștea unei vieți m­an iscindente. Când nu am mai văzut să scriu, mi-am ascultat bătăile telimei până noaptea târziu când am adormit legănat de­cadența lanțurilor neodihnite și pașii măsurați ai Soldaților de pază. __ A doua zi au venit tâlharii și pe când dormeam tacă, mi-am furat foile scrise, foile pe cari ași fi vrut să le citesc mereu ca pe o rugăciune ce mi-o făcuisem. Iar prietenii, prietenii buni de altădată, au venit să mă va­ză, și ratam încrezut tot ei, și le-am spus ce daios am să lucrez, căci trăind fără de griji am gândit mereu la ceea­ ce am scris eu, ceea­ ce au scris alții și ceea ce voi scrie. Și mt au ascultat, și în ,ochii lor am văzut strivindu-se boabe mari de lacrimi pe cari și le ștergeau pre ascuns. De bună seamă, visurile mari de artă atingeau marginile năzuinței, și pentru că am vrut să le aud cuvântul, l-am tatalén bat: I — Ce ziceți? și drept răspuns au plâns, și plânsul lor mă umplu de speranță, și plânsul lor Stai însem­nă fața, îmi da bucurii noi, încredere in mine și... poate că aceasta va fi înce­putul operei celei mari. O­chii închișilor mă priveau lung, cu bunătate, până și gar­dienii și procurorul și străinii cărora le spusesem că am morât, toți, toți.... M-am­ mângâiat ca pe un copil, m-au bătut pe umeri și mi-au spus că sunt liber, că pot pleca împreună cu cel ce vor­ntră să m­ă vază. Le părea rău poate de vina ce mi-o adusese și nu știam­ cum să se umilească mai mult, să nu le pori­ură... Și i-am­eriat, — i-am crset pe toți... Când am plecat — să te fac do­vada­­ © în­ărei — le-am sărutat mâinile, am zâmbit, și i-am in­vitat să-mi întoarcă vizita * * * ^ Sunt liber... am legat prietenii noi și curios, numai doctori, și când ești prietenul oamenilor aceștia, numai ești stăpân pe tine; trăise după ,prescripțiile lor. Acum mă găsesc într-­o vilă a unuia dintre ei, foarte bogați, foarte înțelept și cu o inimă de aur. Sunt invitatul lui. Priete­nul mai are însă o curiozitate: visează să fie șeful unui sana­toriu grozav, cel mai bun, și pentru aceasa și mai îmbrăcat toți prietenii în halate lungi, vărgate, iar el, într’o mantie albă, cu o tMn­ă de catifea roșie ,pe cap, între noi, la maBăr, la, plimbări prim porc, pretutindeni, și isroara când stăm de vo­rbă an­u îi citesc câte ceva din lucrările mele, fața i se înseninează de bu­curia nădejdilor viitoare. Ca să-i dau iluzia sanatoriului și mai complectă­, m’a­m făcut bolnav și îl las să mă caute, îmi face injecții ca­ să mă fortific, fac băi, înghit pilule, iau doctorii, m­ă fumez, nu beau cafea, trăesc după prescriptele lui, și el se simte fericit și îmi apune mereu­: — Să vezi, ai sa te faci bine... și eu îl agonist. Mă ia­ treaM dacă mă mai doare capul, dacă mai simt junghiuri, prin creș­tet, prin oase — așa ca furnicături —, dalcă mai tremur sau mă sperii.... Și nuam nimic, nimic, mă simt ușor ca și cum m-ași fi născut din nou­.. și ni se bucură. # -X- K­Ce grozăvie!.... De doiua zile ca o obsesie, mă urmărește un vis urât. Mă Văd intrând înt­r'o oaisa din vara pare că toată lumea lip­sește; căutam pe cineva care îmi furase manuscrisul romanului­ la care lucrasem un am întreg. Am intrat la toarte camarile, lă­sând ușile d­eschis­e, și nicăeri nu aflai nimic și ,totuși știam, îmi spunea cineva că romanul meu acolo s­e află, viața și munca mea, acolo este, am strigat, am făcut gălăgie, am trântit scau­nele.... Nimeni... Am deschis ultima ușă, o nișă secretă a unei biblioteci în care mi-am recunoscut cărțile — aceiași autori , cărțile mele... și mă pregăteam să le iau, erau ale mele... Atunci Veni hoțul, hoțul cărților­ și al manuscrisului în care îmi lega­sem viața și visurile toate. Mi se făcu roșu în fața ochilor băgal mâna în buzunar, scosii cuțitul cu care îmi tăiam forte cărților, desfăcui tăișul din prăștie și... lovit, lovit puternic mereu, mreneu pliniă ce căzu jos. In mâinile lui strângea manscrisul romanului, i s-a­m smulk am plecat și pe urmă, pe ulană... nu mai știu nimic. Și visul ăsta ma urmărești ®. Am să i-l spui doctorului...' C. Ardeleanu nn. a scris gt m mnm: JJTfOk?* ■ Manuscris de O. ARDELEANL’ 8ULLY PRUDHOKBIWE PLOAIA Și plouă.—Ascult un ropot cadențat; Frunzișul neatins de vânt se ’ndoaie Și'n plâns strâluce sub cumplita ploaie; Privdiștea pe păsări a’ntristat. Fântâna toată-o tulbură nămolul; Pietrișul se ivește gol pe drum; Nisipul roș se’mbalsămă acum, Șironele îl dau de-a rostogolul. Tot orizontu-i palidă perdea; Ferestrele îmi plescăe laolaltă; Sclipiri de apă licăresc și saltă Pe h­umu-acuma vânăt, pe șosea; De-a lungul unui zid, muiați, trec boii Abia mișcându-și pasul lor greoiu; Pe cer­e ceață, pe pământ noroiu, Ne plictisim, ce trist­e ritmul ploii­ Ioan Gane

Next