Adevěrul Literar şi Artistic, august 1922 (Anul 3, nr. 89-92)
1922-08-06 / nr. 89
„ADEVERIM. LITERAR ȘI ARTISTIC««» uin mare reprezentant al culturii: B. P. Hasdeu de PAUL I. PAPADOPOL I. In cultura românească—nici prea bogată, dar nici în întregime de săracă—putina sunt numele care să reprezinte cu adevărat o culminație. Cu alte cuvinte, puține sunt numele care să fi îmbrățișat un câmp de activitate mai vast, să fi muncit mai intens și cu mai mult folos, să fi imprimat propriei lor epoci o coloratură nouă, in strânsă legătură cu singulara lor personalitate, să fi adus o transformare radicală sau numai o modificare însemnată spiritului public național sau ciar universal. Dintre aceștia nu trebue să lipsească desigur nici Bogdan Petrileescu Hasdeu de la a căruia moarte se împlinesc abia 15 ani. Din această cauză „Adevărul literar și artistic” care și-a făcut un fel de crez din commemorarea marilor noștri înaintași, dând numere excepționale pentru I. Heliade Rădulescu, I. L. Caragiale și I. Gherea—găsește ca o a sa datorie să Închine câteva pagine îndrăsnețului cugietător, marelui savant, subtilului poet și aprigului luptător care—timp de mai bine de 70 de ani—a căutat să dea o directivă nouă și europeană culturii și literaturii noastre, întemeiate de bărbații de valoarea unor Asachi, Eliade, Kogâlniceanu etc. NI. Ce-a fost și ce-a făcut B. P. Hasdeu—pentru ca să binemeriti în așa măsură deja posteritate? In tSmp ce fiecare dinte noi se trăduește să-și asigure un tocșor în unul sau altul dintre despărțămintele activității sufletești—Hasdeu a fost, în aceiaș vreme și în aproape acelaș măsură, de toate, a) ca gazetar militant și ca director de gazete—el a scris, condus, editat și supraveghiat, timp de aproape 50 de ani publicațiuni de interes general, în care se discutau cele mai îndrăsnețe probleme police, sociale și științifice ale epocei—dând, de cele mai multe ori directive sănătoase spiritului public românesc; b) ca scriitor, el ne-a lăsat un număr enorm de lucrări numai literare, in proză sau în versuri —dovadă și a unui intelect bogat și a unei bogate afectivități și a unei incomparabile voințe; c) ca poet, în fine, el s'a manifestat mai cu temeiu, în deosebi tn două direcțiuni: 1. în poezia lirică—cu mai puțin succes—dându-ne mai mult o poezie a durerii și a gândirii mistico-religioase; și 2. în poeziea dramatică, lăsându-ne, în afară de atâtea încercări lipsite de calitățile marii poezii, opera de teatre „Răsvan și Vindra“—dramă istorică romantică in cinci acte—în care, în afară de puținele influențe și de defectele specifice acestui tip de opere, descoperiri realizate, pentru prima oară, calitățile marelui teatru istoric: caracterizare, dialog viu, culoare de timp și de loc, vană dramatică, intrigă, interes și sentiment puternic—pe lângă care vin să se alăture, în mod firesc și armonios, ca izvor inspirator—o perfectă cunoaștere a istoriei naționale și ca element de formă—o limbă neaoșe și o versificație, demnă de mulți dintre poeții contemporani. III. Cam acesta ar fi B. P. Hasdeu în vorbirea curentă. Fără îndoială insă că—sub aceste trei caracterizări : ziarist, scriitor, poet, nu este înfățișat nici tot Hasdeu, dar nici adevăratul Hasdeu. Activitatea figurii culturale care ne chiamă azi in preajmă, spre a-i arăta recunoștința admirând-o, a fost cu mult mai bogată, iar adevăratele ei merite ttrebuesc căutate și aici, dar și aiurea. Intr'adevăr, în afară de domeniile mențiionate, ea s’a mai manifestat și în altele de o însemnătate hotărâtoare. d) Astfel Hasdeu a fost unul din cei mai mari prieteni ai scriitorilor de cari—la fel cu HeMade, Kogâlniceanu, Maiorescu — a știut să se înconjoare—pentru ca, pe de o parte, sâ-i valorifice și să-i vulgarizeze, iar, pe de alta, să pornească, ajutat de ei, una din cele mai înverșunate mișcări de dărâmare și impunere—dușmana de moarte a „Junimii” și „Convorbirilor literare“. e) B. P. Hasdeu reprezintă însă mai cu deosebire unul dintre cei mai însemnați pași in știința românească, atât de puțină, nesigură și greo de pe vremea aceea, înzestrat cu o bogăție intelectuală deogetată, stăpân pe o cugetare și pe o metodologie proprie. Însuflețit de un admirabili gând de mai bine și încălzit de un patriotism luminat, el se manifestă și mai mult și mai fericit decât toți înnaintașii săi în aceeaș direcțiune—cărora le lipseau una sau alta, din aceste calități. Și dacă este adevărat că Ioan Ghica și Al. Odobescu sunt două culminații ale științei românești, cu atât mai mare este numele lui Hasdeu care s’a manifestat și mai multiplu și mai îndrăzneț. Cel cintâiu este mai mult un vulgarizator științific, deosebindu-se de Gh. Lazăr mai mult pute modul de vulgarizare (limba vorbită la acesta din urmă, rea scrisă la celălalt) și prin intensitatea de lucru. Odobescu este un colecționator și un sistematizator in știința arheologiei— in vreme ce Hasdeu este omul de știință prin excelență, in acelaș timp vulgarizator, colecționator, sistematizator și creiator. Mărimea omului de știință Hasdeu, ese mai bine în evidnță dacă, acestui complex sufletesc, îi vom adăuga îndrăzneala omului pe deplin convins de adevărul și utilitatea susținerilor sale—care făcea din Hasdeu, in acelaș timp, un teoretician, un polemist, un pamfletar, un luptător și un dușman înverșunat. Așadar—pe lângă complexitatea psitologică, pe care i-am văzut-o, Hasdeu, când constructor când distrugător, când sever, când ironic, prezintă o nouă complexitate—aceia a omului pornit să dicteze și să impue, să risbiască și să convingă. Aceasta dă sufletului său o coloratură deosebită, aceea cărei se relevă din întreaga sa activitate, și pe care ne rezervăm dreptul s’o relevăm mai jos. Dar omul de știință Hasdeu—spre a fi pe deplin caracterizat— mai are nevoe de circumscrierea și enumerarea domeniilor în care s'a manifestat. Am spus dela început că acestea sunt multiple. Ne vom mulțămi numai cu enumeranra celor mai reprezentative : 1) în critica literară Hasdeu s-a manifestat mai puțin și cu mai puțin succes mai ales prin numuroasele : a) notițe șii caracterizări critice—publicate prin foile sale; b) analize literare externe; c) rapoarte și discursuri academice. Din acest punct de vedere nu se poate susține că ar fi avut un anumit crez literar șica urmare—istoria criticii românești, cu drept cuvânt, îi oferă un locșor atât de redus. 2) In istoria literară Hasdeu a fost ceva mai fericit—lucru de care ne va convinge amintirea cercetărilor sale privitoare la vechea literatură—vechile texte și tipărituri, vechile manuscrise— românească cum și la literatura noastră poporană , publicate fie separat, în volume, fie in paginile „Analelor Academii române“ in care a lucrat cu mare râvnă. Trebue să recunoaștem însă că, în toate aceste cercetări, nu interesul istorico-literar era cela care să primeze. 3} Motivul primordial care a contribuit și a îndemnat pe ilustrul savant la cercetări de soiul acestora,era interesul filologic care făcuse din el cel mai de vază filolog român de până’n vremea lui, și unul din cei mai însemnați romanistici. Așadar, la Hasdeu istoria literară există—dar numai întru atât, întrucât îi cer preocupațiunile filologice care-l interesau in prima linie. Că Hasdeu trebue considerat intre marii filologi—am spus-o. Intr'adevăr cine altul până la el—s’a ocupat atât de persistent Și atât de veridic cu problemele de limbă românească? Cine a dat o ospitalitate mai completă, in foile sale, studiilor de aceiaș natură? Cine a studiat limba noastră în comparație arad-europene —spre a-i găsi originele ș influențele? Cine— până aici— a urmarit-o in desvoltarea ei istorică și în fazele cele mai necunoscute? Cine a sustras-o din textele viselor și a supus-o pentru prima dată cu succes— rigorilor unui studiu competent? Cine—în fine—s’a ocupat mai mult decât el de dicționare și dicțționaristică—incheindu-șî opera cu acel minunat monument vocabulistic, conceput și început după indiciile și cu cheltuiala răposatului Rege Carol l-in ,„Etimologia im Magnum Romaniae“—care, în esență, cuprinde toate calitățile marelui filolog ? I) țin alt contact Întâlnim intre folkloristica și filologia acaî uriaș. Folkloristica românească nu era tocmai veche. Pornită de Anton Pamin, din motive etraMeligioase, ea trece prin fana, admirativă—corectice a „Daciei literare“ și în special a trilogiei Al. Russo—C. Negruzzi—V. Alexandri. Amândouă curantele erau, întrucâtva, deectuoase—pentru că amândouă erau justificate de motive fără legătură cu adevărul sufletesc—cel dintâiu porniac în interesul moralizator și religios și din intenție educativă a autorului—celălalt se subordona interesului politico-estetic și tendenței democratice care, de altfel, dăduse naștere folkloristice în genere. Hasdeu este acela care ghicește — pentru Întâia dată — adevăratul drum pe care trebuie să meargă acest sodiu de studii și nu se sfdește să rupă cu totul tradiția. Departe de a porni cu intenții în stare să înstrăineze sufletul poporului sau de a se rătăjei în cercetări de natură mai mult sociala, el face din folkloristică una din cele mai însemnate ramuri ale filologiei. De aceea el ia sufletul poporului așa cum e, renunțând și la modificările în stare să-l arate ca perfect moral și perfect religios, pe care le făcuse Anton Pann, și la celelalte — în stare să-l împrumute și desăvârșească perfecțiunea artistică — pradă cărora se lăsase V. Alecsandri. Dar nu numai atât: prin articole numeroase și notițe de mare valoare, prin studii și caracterizări — Hasdeu transformă literatura poporului, dintr-o materie inertă, într'un câmp deschis de activitate — studiind'o și cercetând-o pentru ea și pentru materialul linguistic pe care-1 conținea și extrăgând, din izolatele citate, legi de Însemnătate capitală pentru știința filologiei — ca aceea a circulațiunii. Cât de departe suntem de înnaintașii imediați, în aceeași direcție, cari, privind-o cu oarecare neîncredere și compătimire, căutau să se convingă și pe ei ții pe ceilalți de frumusețea sufletului poporan prin acele studii care au rămas exemple tipice de retorfsm și de exagerare. Hașdeu vede in literatura și poezia poporului o realitate de sine stătătoare — interesantă în sine și prin sine și nu caută să-i împrumute de loc strălucirea artificială a înnaintașilor. Dar nu numai atât — mai mult decât înaintașii săi, lucru la care aceștia nici nu se gândesc — Hasdeu descoperă noutatea diviziunii literaturiii poporane în scrisă și nescrisă, stabilește raporturile dintre cele două membre ale diviziunii și, după ce adunase numeroase texte din cea dintâi, o supune unui riguros studiu, stabilindu-i, originea, filiațiunea, raporturile, etc. 5. Ca om de știință Hasdeu reprezintă — prn urmare — mai mult filologia — și prin preocupările numai de această natură, și prin cele de istorie literară și folkloristică, strâns legate de acelaș. Ia o parte din activitatea istorică a aceluiași pe care o vom subdiviza în: istorică propriu zisă și istorică filologică — vom deosebi exact aceiași trăsătură caracteristică — vom găsi. adecă la H. studii și cercetări srâns legate și de una și de alta din aceste ramuri de activitate științifică. 1. In general pe Hasdeu l’a preocupat foarte mult problema originelor noastre, privitoare la care re-a lăsat teoria continuității în Oltenia, și aceea a popoarelor din Dacia și Peninsula Balcanică, — pe lângă care a găsit destulă energie pentru studiul provinciilor și dialectelor noastre. Dar Hasdeu este, în acelaș timp, unul din cei mai mari istorici ai neamului nostru: a) un creiator și un teoretician în istorie, prin cunoscuta-i și îndrăzneața-i încercare de a da o nouă directivă acestui soiu de cercetări prin opera, care constituie o bună parte din gloria sa „Istoria critică a Românilor” — tipărită in Românește (1873, 74, 75) , în franțuzește (1878); b) un răscolitor al trecutului românesc Închis in acte și documente și un colecționar al acestora; c) în fine un sistematizator și un povestitor — plin de suflet—poate de prea mult suflet și de prea multă admirație pentru figurile mărețe care-i atrag luarea aminte. Astfel, după cum din „Răsvan” țiganul făcuse o figură eroică — prin cunoscuta-i operă dramatică — din domnitorul de Însemnătate secondară, „Ioan Vodă cel cumplit” face una din cele mai curate și mai mărețe icoane din istoria neamului nostru. Din acest punct de vedere, Hasdeu, care s’ar apropia de Bălcescu, decât care e mai puțin istoric, e mai mult un literat, un scriitor, un retor, tocmai din cauza grijei cu care-și circumscrie eroul — prezentându-ni-l mai mult ca o victimă a împrejurărilor, a răutății celor cei înconjurați și a încrederii naive pe care o pusese într’ânșii, cum și a firmei, îmbibate de figuri speciac retorice. Obiectiv— Istoricul Hasdeu prezintă trei înfățișări: al aceea a istoriei originelor; b) aceea a istoriei politice; și c) aceea a istoriei religioase. 6. In activitatea sa științifică, Hasdeu, pe lângă acest caracter de continuitate în isorie și filologie, prezintă și ceva nou: spiritul său înclinat spre religiozitate și cugetare și nenorocirea care i-a răpit din vreme unicul copil — fenomen de inteligență și de aplicație — l’au condus spre știința ultra-pământescului, spre spiritism și gândirea filosofică. In legătură cu aceasta sunt cele trei opere ale sale: două de natură arhitectonică: mormântul de la Belu și castelul de la Câmpina; și una de natură literară: „Sic cogilo. Ce e viața? Ce e moartea? Ce e sufletul?” tipărită, până acum în 5 adițiuni (1892, 1893, 1895, 1907, 1909). IV. Cu aceste caractere — ziarist, scriitor, poate cu subdiviziunile: poet liric, epic (1), dramatic și satiric, conducător și îndrumător literar și mai ales om de știință, critic, istoric literar, filolog, folklorist, istoric propriu zis teoretician, colecționator de isvoare, spiritist, mistic și filosof B. P. Hasdeu reprezintă cu drept cuvânt, una din cele mai însemnate culminații ale spiritului românesc și merită, cu adevărat, acum când împlinește 15 ani de la moarte, nă-i amintim numele cu pioșie și admirațiune. 1. înzestrat de natură, cu o inteligență uimitoare și cu o neasemuită putere de muncă el își dă seama perfect de Starea noastră sufletească și luptă — dârz, continu și înverșunat — pentru impunerea unei nouă ideologii și orientări a acesteia. Din această cauză, caracterul fundamental al operei acestui uriaș este acela de luptă. Dacă intr’adevăr se pot alege din cultura românească nume de luptători — apoi desigur în fruntea tuturora trebuie pus acela al sărbătoritului nostru care lasă să se întrevadă, din întreaga-i operă, mai ales acest caracter. Intr'adevăr, și ca gazetar, și ca scriitor, și ca poet, și ca filolog, și ca istorie, și ca filosof , Hasdeu a luptat, timp de aproape 50 de ani, lovind fără milă, în dreapta și în stânga, în presă și la Academie, creindu-și o sumedenie de dușmani înverșunați. Din acest caracter fundamental al operei lui Hasdeu, derivă altele două de însemnătate hotărâtoare: 2. caracterul ironic care face din Hasdeu cel mai crud și mai necruțător ironist al literaturii noastre — dar care, tocmai din cauza pornirii prea evidente și a intenției — fl transformă satira și fabula, de cele mai multe ori, în pamflet și batjocorii. 3. caracterul retoric — romantic — justificat de gândul ascuns al luptătorului necruțător și difuzat asupra întregei sale opere — în proză, în poezie ca și în științe, unde nu se dă înapoi din fața celor mai mari exagerări și extravaganțe. 4. De aici un nou caracter — acela de fantastic pe care-l prezintă tocă opera marelui cugetător. 5. Dacă la acestea, luptător, ironist, retoric, romantic, fantastic, vom adăuga și caracterul fundamental-mistic, care-1 pune, cu drept cuvânt, în fruntea misticilor noștri, vom avea desigur, pe scurt, complecta caracterizare a operei marelui dispărut și ne vom putea da, în fine, seama de măreția olimpică, și complexitatea sufletului său. Paul I. Papadopal Veneam spre casă, coborâsem Calea Victoriei și treceam podul Dâmboviței pe la Palatul Justiției Îmi simțeam trupul obosit de par’că făcusem o excursiune prin munți; în creștetul capului mă apăsa ca și cum o cască grea de fier tot strângea tâmplele; oboseala o simțeam tot mai mult, picioarele îmi tremurau și moreșala căreia nu-i mai puteam rezista, mă copleșea. Mă așezai pe un bloc de piatră al capului de pod, în fața unei grămezi de nisip. Unde fusesem, habar nu aveam, deși lini aduceam perfect aminte că ar fi trebuit să mă găsesc acasă. Întins pe canapea, citind ultima revizie a corecturilor volumului ce trebuea să apară. Realitatea era însă alta, stăm pe un bloc de piatră și mă odihneam de oboseală, capul mă durea tot mai tare și simțeam cum îmi svâcneau tâmplele de par’că tot sângele mi se urcase In creștet Nedumerit. Îmi frământam mintea să pot găsi o dungă de lumină, o reîntoarcere pe drumul făcut Ceva se petrecuse cu mine, ce anume Insă, nu știam și cu toate sforțările nu se făceam nimic, mu se decântgea decât citirea ultimei corecturi a volumului. Eram lungit pe canapea, cu țigara in gură, îndreptând vre-o literă Întoarsă sau punând vre-o virgulă acolo unde lipsea. Oprii o trăsură goală ce trecu prin fața mea, și abia desmorțindu-mi picioarele, mă urcai spunând birjarului adresa să mă ducă acasă. Aerul ce-mi lovea fața, legănatul ușor al birjei, mereu preocuparea de a ști ce se întâmplase cu mine, mă făcu să-mi uit durerea de cap și reamintindu-mi strânsoarea tâmplelor și greul ce mă apăsase în vestet, văzui că nu mii mai doare njimic și că te minte-mi, ca și mm m’ași fi găsit în fața foilor de corectură, se înșiruiau rândurile tipărite cu toate îndreptările făcute: câteva puncte la un sfârșit de capitol, o căciulă lută, o liniuță de dialog la o stare... Când ajunsei acasă, ușa de la intrare dată de perete, în casă nuimeni și nimic altceva decât dezordinea din fiecare dimineață când mă scol. In camera de lucru, canapeaua, cu perina afundată ce păstra urma capului, ca și cum atunci mă sculasem, iar aproape, un scaun, un creion, colile de la tipografie cu însemnările făcute, și atât.... Mă uitai jur împrejurul odăei, ca și cum acolo ași fi voit să găsesc sprijinul cercetărilor mele, și afară de tot ceace aveam și știam, nu aflam nimic decât o pată de ploae în mijlocul plafonului, pată pe care nu o observasem până atunci, și o pânză mare de păiajenintre soba de zid și părete. Totul era același, nemișcat, cărțile în rafturi, unele mai scoase, altele puse pe deasupra sau căzute pe jos, papuci in fața patului, sticla, cu apă pe masă, capete de țigări, chibrituri stinse... Unde fusesem ?... Cât timp voi fi lipsit! Mă hotărâi să nu mai stârnesc in a-mi aduce aminte de nimic, și să urmez mai departe cu oștirea corecturilor. Turnai apă nn lighean să mă spăl pe față, să mă răcoresc puțin, căci simțeam din nou cum tâmplele traisvâcneau. Abia de mi-am pus mâinile în apă și apa s’a înroșit, când mă uitai mai bUn«e, văzui palma plină de sânge și pe brațul drept, ca două vine sparte, sângele închegat se prelinsese până sub braț, pieptul cămășei stropit, și pe gât, urnele unor degete muiate în sânge. Am Început să mă spăl, ușor, cu băgare de seamă, temător să nu irit vre-o rană, nu eram însă nicăeri rănit, nici o sângerătură. Ce s'o fi putut întâmplat cu mine ? !... Schimbai cămașa, ștersei cu colțul umed al șervetului, câteva pete de pe haină, și tremurând tot fără să vreau, mi se întorcea mintea mereu la aceleași chinuitoare întrebări la care nu puteam să-mi răspund: „Ce am făcut ?"... Unde am fost 7... „Ce e cu mine ?“.... Și cum mă înfipsesem în mijlocul camerei, prostii, fără să mai fi putut gândi la ceva, un comisar și doi civili, se opriră în pragul ușei, grăbiți, suflând greu, congestionați la față ca și cum ar fi urcat pe scară, și cu ochii rotunjiți, ca picătura de venin, se răsfiră lustrei. „In numele lege! ești arestat!...“ îmi smuciră cămașa din mână, se uitară la ligheanul în care mă spălasem, mă legară de mâini... — Pentru ce ai comis crima ?.... Numai înelegeam nimic și am rămas cu ochii mari călcați la domnii aceștia cari veniseră să-mi cotrobăiască prin casă. — Răspunde !... — Nu știu ce crimă, abia putut, îngăima tot mai nedumerit și tot mai neînțelegător a tot ce se petrecea în jurul meu. — Vrei să megi... Dacă ți-ai lepădat cămașa și ți-ai spălat mâinile crezi că... In vremea aceasta unul dintre ei căutase ca la el acasă, prin cutia mesei, garderob, îl văzui umblând în buzunarele hainei mele, haină cu care fusesem îmbrăcat, când, triumfător ca un al doilea Arhimede, strigă: „am găsit“... și intr’adevăr, din buzunarul de dinăuntru al hainei scoase plin de sânge un cuțit pe care mi -l vâră sub nas. — N cunoști ?... Mă uitai la cuțit, era cuțitul cu care tăiam foile cărților, un fel de cuțit de vânătoare pe care îl cumpărasem cu zece ani în urmă de dragul piciorului de căprioară ce-i făcea prăselele. Ce am mai făcuit musafirii mei, ce au scris, nu știu; — îmi pare că au și scris — In capul meu se făcu un gol din care nu puteam eși și străduința de a da vre-o urmă a firului care să mă conducă la realitatea întâmplărilor al căror personagiu primeram, mi-a fost zadarnică. Din nou, capul începu să mă doară și simțeam cum o mână vânjoasă îmi strângea țeasta, la început încet, apoi mai tare, mai tare, până ce ajunsese la un maximum când dinții trecând fulgerele junghiurilor tăioase. Apoi, ușor, ușor, mâna se desprinse întârziind, până ce nu mam simțit nimic; mintea îm era slăbită și toată truda de a pricepe ceva din necunoscutul în care mă afundasem, zădărnicită. M’au luat, m’au Închis și zile în șir mi se puneau aceleași întrebări, aducându-mi-se aceiași Învinuire la care nu știam ce să răspund, până ce, într’o zi, — pesemne oboseala și durerea de cap mă copleșise — au chemat doctorul să mă constate de sufăr de ceva și intr’adevăr că sufeream, a găsit că sunt răcit, că am un Început de pleurezie, că remușcările crimei!... Și pentru toate acestea să mă lase odihnei și să mi se pună pahare pe spate și piept. Nu știu dacă Înainte mă ținuse nemâncat, mi se da de mâncare de bună seamă numai și numai să mărturisesc că am ucis. Au dovedit că n’am furat nimic, m’au arătat familiei celuia de se spunea că fusese ucis, și el nu mă cunoscură, femeia în deoavea dreptate femeea era singura femee înțeleaptă și bună pe serii, — ce femee frumoasă — n’a crezut că eu sunt ucigașul Și avea dreptate femeea; era singura femee înțeleaptă și bună pe care o întâlnisem în viațță, îmi era dragă și mă gândeam în chiar clipa aceia de ce nu mă ia pe mine de soț ?... nu știu dacă i-am spus-o, mi-a ghicit însă gândul și privindu-mă mereu în față, își ascundea zâmbetul unei taine, i se împurpurară obrajii și ochii ei. Ochii mari, se plecară în jos, rușinată par’cst, asemeni fetei puse să-și aleagă mirele. Am cutezat să o întreb ce fusese bărbatul ei, și mi-a spus: — Profesor.... Și am întrebat-o iar, cum trăiau... și a oftat lung. Am mai întrebat-o când s’a întâmplat omorul ?... $! atunci mi-a răspuns Procurorul : — In ziua în care ai fost arestat... Am tăcut, a tăcut și femeea, și au tăcut toți... La Văcărești unde fusesem Închis, au Început să mă viziteze prietenii —și toți aveau tristețea pe față și compătimire ia atitudini, fiecare la începutul sau la sfârșitul vizitei mă întreba: „De ce ai ucis ?...“ lăsau pehali în jos, abia de-mi întindeau mâna, și plecau îngânând cuvintele de compătimire vulgară : — Nenorocitul»!... Pe urma fiecăruia mă uitam cu aceiași neînțelegere ce începuse să mă îndobitocească. Purtat cu „duba” pentu instrucție de la penitenciar la tribunal și inapoi printre gratiile ferestruicei, respiram aerul liber, țaței pe care o perdusem parcă pe totdeauna. Pe stradă lumea era veselă, era voioasă, până și cei din jurul morților, — căci într’o plimbare de la închisoare la Domnul Judecător, am întâlnit o înmormântare — vorbeau, râdeau și erau învăluiți într’o atmosferă deschisă pe care o străbăteau, un pas ușor, asemeni veciniciei. Ași fi vrut să știu cine avea dreptate, judecătoriei sau eu ?— dar câte nu vrea omul în viață și trebue să renunțe la ele, și apoi eu nici nu știam ce vream. A mai trecut vreme, cu știu cât — de la o vreme am pierdut moțiunea timpului, — mi știu când a trecut ztera de-ai, nu știu când vine mâine, — peotru mine ta totdeauna e azi — pentru că mu mai aveau nimic die oftat de la mina, m’eu lăsat în pace m’au scos din încăperea închisoarei tei care fulsesiem și mi-aiu, dat o alta, mai mane. Mi-aiu dezlegat mâinile și mi-aiu dat duiumul să mă plimb porto dinte, ca un latifundiar fără de grodittfi la parcqpa dealului ud de pe domeoto < ..Ce frumos era.. câtă liniște, câtă’ poeziei., și în pacea aceasta, ca un simbol al deșertăciunilor, se ridica mănăstirea veche cu «tălpii înflorați, cu cupole masive și grele ce se sprijineau par’că te cropnu ce se înfipsese la albastru,... Iar au venit să mă vidă, de data aceasta oameni mecunoscați, du erau nici procurorul, nici judecătorii, nici prietenieman, străini, străini în jurul „cărora vedeam pe gardienii imedi,clarai la atitudini de activi, — de bună seamă că vor fi fost cel mai răi oameni de pe fatța pământului — mi- test scârbă de toți și la nici una din întridăriile ce mi le-au pus, mu le-am răspuns. Curiceä faitaa omenească merge până acolo tastă, că pierde până și misiunea și respectul ce-l datorează unul altuia. — Crimiahue!... de ce ai «ratat?.. m'au întrebat ei, și te am răspuns: — Pentru că am vrut. — Iți pare rău ? — îmi pare rău că nu v’am omorât pe voi. Au tăcut, stau urat unul la altefl, bacu trei și poate de mărturisire, apoi ca și cum am fi toat buni prieteni m-au întrebat cum îmi petrec vremea, și n’am răspuns nimic, dacă mă doare ceva, și n’am răspuns; și m-au întrebat multe și mu știu ce, și niara răspuns la nimic * * # Imramshetaa parohii, cântecm umed pasări din comoada deasupra ușei cancelariei, și liniștea fără de grije, mă stăpânise lână întrt atât ta cât nimic și nimeni e afară de mine numai trâia, eu și cu albastrul carului fără de fund ce da afară dincolo de ziduri, ca spuma vinului bun din pătrar. In chilia văruită cu alb, am găsit pe o măsuță murdară, hârtie, creion, o carte de nugă/ciuma, un pahar cu apă și niște prafuri albe pe cari scria „otravă“. Am suflat la prafuri ca la floarea de păpădie și prafurile au albit dușumeaua, cartea de rugăciuni am t atins-o pe fereastră, printre gratii, unuia ce-și târa lanțurile de picioare, apa mi-am temut-o pe cap și... până târziu, cât am putut vedraa, am scris toată frumusețea și măreția naturii pe care mi-a dat-o albastrul cerului, cântecul pasărei din collivie și liniștea unei vieți man iscindente. Când nu am mai văzut să scriu, mi-am ascultat bătăile telimei până noaptea târziu când am adormit legănat decadența lanțurilor neodihnite și pașii măsurați ai Soldaților de pază. __ A doua zi au venit tâlharii și pe când dormeam tacă, mi-am furat foile scrise, foile pe cari ași fi vrut să le citesc mereu ca pe o rugăciune ce mi-o făcuisem. Iar prietenii, prietenii buni de altădată, au venit să mă vază, și ratam încrezut tot ei, și le-am spus ce daios am să lucrez, căci trăind fără de griji am gândit mereu la ceea ce am scris eu, ceea ce au scris alții și ceea ce voi scrie. Și mt au ascultat, și în ,ochii lor am văzut strivindu-se boabe mari de lacrimi pe cari și le ștergeau pre ascuns. De bună seamă, visurile mari de artă atingeau marginile năzuinței, și pentru că am vrut să le aud cuvântul, l-am tatalén bat: I — Ce ziceți? și drept răspuns au plâns, și plânsul lor mă umplu de speranță, și plânsul lor Stai însemnă fața, îmi da bucurii noi, încredere in mine și... poate că aceasta va fi începutul operei celei mari. Ochii închișilor mă priveau lung, cu bunătate, până și gardienii și procurorul și străinii cărora le spusesem că am morât, toți, toți.... M-am mângâiat ca pe un copil, m-au bătut pe umeri și mi-au spus că sunt liber, că pot pleca împreună cu cel ce vorntră să mă vază. Le părea rău poate de vina ce mi-o adusese și nu știam cum să se umilească mai mult, să nu le poriură... Și i-ameriat, — i-am crset pe toți... Când am plecat — să te fac dovada © înărei — le-am sărutat mâinile, am zâmbit, și i-am invitat să-mi întoarcă vizita * * * ^ Sunt liber... am legat prietenii noi și curios, numai doctori, și când ești prietenul oamenilor aceștia, numai ești stăpân pe tine; trăise după ,prescripțiile lor. Acum mă găsesc într-o vilă a unuia dintre ei, foarte bogați, foarte înțelept și cu o inimă de aur. Sunt invitatul lui. Prietenul mai are însă o curiozitate: visează să fie șeful unui sanatoriu grozav, cel mai bun, și pentru aceasa și mai îmbrăcat toți prietenii în halate lungi, vărgate, iar el, într’o mantie albă, cu o tMnă de catifea roșie ,pe cap, între noi, la maBăr, la, plimbări prim porc, pretutindeni, și isroara când stăm de vorbă anu îi citesc câte ceva din lucrările mele, fața i se înseninează de bucuria nădejdilor viitoare. Ca să-i dau iluzia sanatoriului și mai complectă, m’am făcut bolnav și îl las să mă caute, îmi face injecții ca să mă fortific, fac băi, înghit pilule, iau doctorii, mă fumez, nu beau cafea, trăesc după prescriptele lui, și el se simte fericit și îmi apune mereu: — Să vezi, ai sa te faci bine... și eu îl agonist. Mă ia treaM dacă mă mai doare capul, dacă mai simt junghiuri, prin creștet, prin oase — așa ca furnicături —, dalcă mai tremur sau mă sperii.... Și nuam nimic, nimic, mă simt ușor ca și cum m-ași fi născut din nou.. și ni se bucură. # -X- KCe grozăvie!.... De doiua zile ca o obsesie, mă urmărește un vis urât. Mă Văd intrând într'o oaisa din vara pare că toată lumea lipsește; căutam pe cineva care îmi furase manuscrisul romanului la care lucrasem un am întreg. Am intrat la toarte camarile, lăsând ușile deschise, și nicăeri nu aflai nimic și ,totuși știam, îmi spunea cineva că romanul meu acolo se află, viața și munca mea, acolo este, am strigat, am făcut gălăgie, am trântit scaunele.... Nimeni... Am deschis ultima ușă, o nișă secretă a unei biblioteci în care mi-am recunoscut cărțile — aceiași autori , cărțile mele... și mă pregăteam să le iau, erau ale mele... Atunci Veni hoțul, hoțul cărților și al manuscrisului în care îmi legasem viața și visurile toate. Mi se făcu roșu în fața ochilor băgal mâna în buzunar, scosii cuțitul cu care îmi tăiam forte cărților, desfăcui tăișul din prăștie și... lovit, lovit puternic mereu, mreneu pliniă ce căzu jos. In mâinile lui strângea manscrisul romanului, i s-am smulk am plecat și pe urmă, pe ulană... nu mai știu nimic. Și visul ăsta ma urmărești ®. Am să i-l spui doctorului...' C. Ardeleanu nn. a scris gt m mnm: JJTfOk?* ■ Manuscris de O. ARDELEANL’ 8ULLY PRUDHOKBIWE PLOAIA Și plouă.—Ascult un ropot cadențat; Frunzișul neatins de vânt se ’ndoaie Și'n plâns strâluce sub cumplita ploaie; Privdiștea pe păsări a’ntristat. Fântâna toată-o tulbură nămolul; Pietrișul se ivește gol pe drum; Nisipul roș se’mbalsămă acum, Șironele îl dau de-a rostogolul. Tot orizontu-i palidă perdea; Ferestrele îmi plescăe laolaltă; Sclipiri de apă licăresc și saltă Pe humu-acuma vânăt, pe șosea; De-a lungul unui zid, muiați, trec boii Abia mișcându-și pasul lor greoiu; Pe cere ceață, pe pământ noroiu, Ne plictisim, ce triste ritmul ploii Ioan Gane