Adevěrul Literar şi Artistic, iunie 1928 (Anul 9, nr. 391-394)

1928-06-10 / nr. 392

* &MUL IX. — MO. 3927 LEI EXEMPLARUL, IN TARA A­de­ver­il FONDATORI: [AL. V. BELDIMAN 1803-1B»* CONST. MILLE 1097 -1820 14 LEI EXEMPLARUL IM STRE­WfIT^TE Duminica 10 iunie 1928 Ei ai Târg­ ­oia Moșilor adunase lume și popor din patru, cinci județe în câmpia Oborului, dintre mori și cherestele. Câm­pul Moșilor, până atuncea neted ca Bărăganul, al căruia șes pustiu fără biserici începe prin apropiere, se făcuse un oraș de bara­ce și o localitate. Bâlciul începea cu rândul lung al negustorilor de turtă dulce, străini cu barbă arămie, cu șepci și cozoroc și cu gâtul cămeșii roșii încheiat într’o parte, la umăr, rusește. Lipoveni, absenți din viata orașului timp de 50 de săptă­mâni, ei apar odată cu târgul, ca Moș Crăciun odată cu Crăciunul, aducători de singura lor marfă, făină cu miere, dospită și coaptă. Stive înalte de turtă și pardoseli de turtă de-a lungul și latul meselor de vânzare și al păreților, dau prăvăliilor iscate sub streașină de pânză albă a corturilor întinse la rând, aerul unei expoziții de cărămizi poroase ușoare, conglomerate de plută și cauciuc pentru izolarea umezelii. Gustul acestui material, cu cheotori și nasturi de migdale, ca plapuma cu arabescuri, se găsește în­­­ seria papului, presărat cu­ un praf­ de zahăr, cu un praf de­ piper, și. amestecat cu o "linguriță"­de oțet. .Tradiția cere că fiecare vizitator' al târgului', să înțeapă' prin a cumpăra o scândură de­ turtă dulce, și ,fiecare, într’adevăr, colindă Moșii’cu o lespede' subsuoară, înfășurată­" într’o hârtie mai scurtă ca marfa. Călătoria prin gloata miilor­­ de ■oameni' cu’ gura tășcată'la­ tobe, trâmbiți, panorame,­ poc­nete și fluiri, este­ tot atât de incomodă ca­­ a inginerului care s’ar duce la Moși cu planșeta de desen. Numai că, fragilă­ și fără consistență, turta­ dulce își pierde­ pe nesim­țite colțurile, se frânge în două, trei, patru, cinci fragmente și după­ două ore are strecurări căznite prin strâmtorile de printre lume, rămâne la sânul cumpărătorului ca un burete și cumpărătorul supărat să mute­ resturile și­ să le tot întocmească, le mănâncă, dumicând și morfolind cu baie migdalele și turta­­ de mușama. Copiii acasă vor cere turtă dulce, ca să-și satisfacă sugestia mașinală că la Moși trebuie să se guste neapărat această delicatesă, ca la Lăsatul Secului halviță, fie gustul ei ca fierea fiartă cu tutun și cinți. Un om care se în­toarce acasă fără ea se simte un an întreg nefericit. De aceea el mai cumpără odată când iese din târg — prin partea pe unde a intrat. De la turtă dulce, bâlciul, îmbrățișat cu ochiul, pare un balamuc organizat într’adins pentru ismenirea ființei cu­mințite de ordonanțe și regulamente. Puțin mai la Apus, vizitatorii ar umbla mascați și în deghizamente cugetate. Aci, târgul e sincer și nud. Câteva mii de steaguri, prinse de prăjini cu o gură de smeu, se leagănă și ondulează orizontal. In prăjinile cârciumilor improvizate din șipci și stambă albă, se vădesc din depărtate momâile ome­nești trase ’n frigarea lui Țepeș, cu un joben în cap și d­ungi. O baletistă joacă englezește în fundul unei berării la cântecul doinei și țigăncile fardate alternează senti­mental din țuguiul buzelor și din gușă cu zborul aerian al păpușii bătrâne cu fusta de organtin. Călușarii zdrumb­ă bătuta pe bâte, decorate cu buchete de usturoi, în mijlocul unei răspântii și lumea roade cornuri cu sare și floricele, obținute în fundul ciâuriului prin plesnirea boabelor de po­rumb pe foc și transformarea lor neașteptată în muguri de albă catifea. Alături ți-a pocnit urechea , neputând să tragă palme în public fără pricină, bărbații agresivi lovesc cu maiul în­tr’un cap de lemn ca să ia foc în cer o­ capsă. Șase inși la rând își încearcă puterea, la șase asemenea catarguri gra­date, din pământ în văzduh, în vreme ce dincolo trage u n semn cu pușca și nimerește o pipă, un adept serios al vâna­tului pe tinichea. Nu știu cum un glonț nimerind un bumb, se deschide o ușă din teatrul cu surprize și apare o zeiță elegantă cu brațele în aer nude, înaintând pe o sârmă până la public și reintrând cu eleganța ei de-a’nduratele în cu­lise. O domnișoară blondă încarcă armele ochitorilor ser­­vindu-se de-o coadă de râșniță ca să deschidă pușca, și grăește o limbă slovacă sau poloneză cu rostirea scrîșnită într’un al doilea rând de măsele situate în gâtlej. Aci e omul șarpe , intrarea 5 lei și dincolo Cel Ma Curios Fenomen, lângă vițelul de mare, individ de paie vop­sit cu vopsea de acoperiș. Până acum am auzit optsprezece flașnete gigantice, strigând ca locomotivele, valsuri elec­trice și polci, la intrarea spectacolelor, păzită de o cucoană groasă cu perucă și dinți de aur, de obicei văduvă și sim­patizând cu lampagiul. O sumedenie de mii de palme se rabdă râzând pe o estradă, un băiat închiriat pe loc și în ținută de clown. I­ bat­ vreo unsprezece figuranți, în toate costumele,­­ ca să cheme printr’un spectacol exterior sen­sibil, clientela circului dinlăuntru. E pauză și orchestra costumată în stacojiu și alb a ieșit pe acoperișul circului, unde se dă o probă gratuită și o idee despre program. Un harap căpcăun­ia în gură și înghite în cele din urmă pe clovnul amator, de meșteșug, care e geamgiu. Sunt și fiare sălbatice înlăuntru, pe care mizeria le-a domesticit. Regele pustietății stă cocoloșit într-un colț de cușcă putu­roasă, ca o pătură tristă. Un urs dă din cap de o mie de ori pe minut și o hienă nu stă locului o clipă în spațiul ei de un metru cub . Menajeria. Cel mai necăjit vizitator e un domn care lucrează de azi dimineață ca să vâre un colac prin aruncare, pe gâtul unei sticle, pe care o dorește și ar fi putut-o cumpăra de câteva ori de când joacă. Nobila lui pasiune e stupidă: în­călzit după câteva ore de exercițiu, el și-a scos haina ca să-i fie mâna mai ușoară. Nu plec până nu voi lua-o, a hotărît domnul. Seara încă nu plecase, încă nu o luase. Contrariat de atâta insucces, negustorul de jocuri i-a pro­pus să i-o dea, gratis, dar domnul se opune : el vrea să o merite, să o câștige și negustorul refuză să-i mai soco­tească în bani colacii , domnul e vexat. O trecătoare a câștigat la o roată cu cuie un pahar verde presărat cu nisip alb și o râzătoare de hrean, și le ține în brațe cu satisfac­ție. Roata e cel puțin pipăită, jucătorul îi dă un impuls și dinții roții trec printr-o opritoare de os elastic. A­­­rată marina. Bărcile cu nume de foci și de balene, conduse de un marinar de uscat, cu beretă și guler alb pe spate, leagănă servitoarele și stăpânii înainte și înapoi pe un ax cu verigi. Și călușeii ! Furtuni și vârtejuri de cai de lemn și de cărucioare, dau în vânt poporul setos de sen­­sația pântecului gol. Un cal melancolic duce­ cu un han­ lateral toată petrecerea. Și târgul fluieră, mormăie, urlă, un zgomot compus și răsvrătit zguduie târgul, în care mi­roase a friptură la grătar. Câmpul olăriei și al crucilor, de o parte, e interesant și primitiv, ca și cum sosește deja câteva mii de kilometri. Marfă de lut zmălțuit, movile imense de străchini, munți de oale, aduse în care cu coviltir și construite în maldăre cu piscuri. Crucile vinete așteaptă să fie îngropate în pă­mânt. T. ARGHEZI Tudor Arg­hez î ---------ooc=^:=xo--------— Vânătoare Lui Mi­hai Sevessios Ca înainte de crearea lumii» Pădurea stă, încremenită, dreaptă. La câte un stejar, ca niște mumii Stau vânătorii neclintiți și­ așteaptă Răsună ’n jur tăcerea sensitivă . Din sat s’aude­ un cîne care latră Și toți trăim în liniștea de piatră O ’ndelungată clipă primitivă. Au isbucnit gonașii dintr’odată In fluere și strigăt de năvală . Cu lungi ecouri în tăcerea goală Pădurea stă ’nainte nemișcată. * Ba, a căzut o frunză de stejar In fața mea, și tot am tresărit. Dar nu-i nimic, și iarăș împietrit Pândesc atent ca cel d’intâi barbar. In ochii-mi mari, strămoșii de demn pândesc și ei cu-aceiaș nerăbdare. De-aceia-mi bate inima mai tare Și la un loc cu dânșii tot ascult. Se-apropie un val sonor de larmă. Un lup stingher ascultă și se -ntreabă. Cu stele mari în urmele-i de labă Pășește rar... Un foc prelung de armă. Iar peste capul tuturor, departe, Prin vârfuri, ca o frunză tremurând, O gaiță se vartă, blestemând, Ca, sufletul sălbă­tăciunii moarte. DEMOSTENE BOTEZ r =Literar ---------­­si Artistic FONDAT IN 1893 3 SUMSE MSRCEȘTI La Mausoleul lui Vasile Alecsandri de MS­Ki All SADOVEANU „A sosi pe lume într’o țară liberă și civilizată este o mare favoare a soartei, a găsi în acea țară o limbă cultă, și avută pentru, a” exprima'ideile și­ simțirile,/este­ un/avan­­­tagiu imens pentru acei chemați a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci, când el po­sedă instrumente perfecționate, un cultivator harnic și pri­ceput are, posibilitate a produce mănoase. • recolte­­ pe­ locuri­­deschise ce au­ fost nu de mult acoperite cu păduri spinoa­se ; însă dacă meritele acelui muzic[ant] și ale acelui cul­tivator sunt demne de laudă, nu se cuvine dar cunună de­ lauri acelui care a inventat și perfecționat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect­­ plin de recunoștință, curagiosului pioner care a abătut pădurile sălbatece , și a pregătit pământul pentru holdele viitorului ?“ Aceste frumoase cuvinte au fost scrise de Vasile­ A­­lecsandri la 1872 ; cu ele își începe prefața pe care a pus-o în fruntea operei lui C. Negruzzi. Pentru a arăta impor­tanța de desțem­nător și precursor al lui ,Negruzzi, Alecsan­­dri, face, în paginile următoare, un­ larg tablou al­ țării de­ acum un secol. Dar ce spune marele poet despre bătrânul său prietin se potrivește și sîe.­­și ,/iar tabloul Timpului îl zugrăvește așa de minunat pentru că îl văzuse desfășu­rat sub ochii săi . . Și­ Alecsandri,­ alături de C. Negruzzi, este unu­l­ din pionierii culturii noastre. Mai presus decât Negruzzi­, a­ fost un militant­ neobosit, luptând cu însuflețire în toate dome­niile progresului. Tinerețea lui generoasă se ridică în acea vreme când — cum spune el însuș, în „prefața“ aceasta — când, „în vărful scărei sociale se află­ un Domn cu topuzul în mână și, cu legea subt nicioare , pe treptele acelei scări o boerime ghiftuită de privilegiuri, bucurându-se de toate drepturile, până și de ilegalități, și scutită de orice îndatorire către țară , alături cu­ acea boerime un cler , a cărui șefi, veniți dela Fanar și din biruini­ile muntelui Ath­o­s, se desfătau în­tr’o viață de lux, trândavă și scandaloasă­; iar­ jos, în pul­bere, o gloată cu c­erbicea plecată subt toate sarcin­ie ! Sus, puterea egoistă, jos, șerbirea, și mizeria fără protec­ție , și totul m­ișcându-se într’o atmosferă neguroasă de ignoranță, de superstiții, de pretenție, de lăcomie și­­ de frică.“ ................................ Moralitatea­ de acum o sută de ani era un reflex al a­­cestor stări sociale. Superstiția și­ ignoranța, decadența o­­rientală, bacșișul și lipsa de scrupul, ciocoismul și lașitatea. Ce putea să înfățișeze o societate care păstra încă insti­tuția robiei? Cuvintele onestitate și onoare „n’aveau echivalent în limbă. Tot asemenea cuvântul libertate, — care de altmin­teri era oprit a se rosti. „Românismul — zice tot Alecsandri — avea un în­țeles insultător pentru tagma evghenistă, căci o apropia de­ clasa locuitorilor, de clasa locuitorilor de la țară.“ Român e țăranul, eu sunt bo­er moldovan“, declamau cu mândrie elevii lui Cuculi și Chiriac. Unirea? Un vis nevisat încă de nimeni. Independența ? Alt vis îngropat în mormintele lui Ște­fan cel Mare și Mihai Viteazul. Egalitate ? Libertate ? Utopii ieșite din sânul Goliei și menite a duce pe utopiști iarăș în Qolia, dacă ar fi exis­tat asemenea vizionari.“ „ Și — continuă Alecsandri — precum sacrele princi­­piuri de drepturile și de îndatoririle omului în societate zăceau sub pâcla ignoranței, asemenea și limba, și litera­tura și artele frumoase se resimțeau de influența pâclei. Barbaria turcească, corumperea grecească și desele ocu­pări, rusești,lăsaseră­­ urme­ deplorabile în moravurile și în spiritul-socie,țâței, și caracterul ei român dispăruse precum dispareJ păm­ântul­ sub zăpada­ iernei. Soarele României era palid­ și fără căldură­ națională ! Limba păstrată cu sfințenie de străbunii noștri și de popor , devenise un tutti 'frutti • împestrițat cu vorbe gre­cești, turcești,­ rusești și franceze... Un, adevărat român rătăcit în societate,­pe atunci, rămânea­ cir gura căscată și­ se­­ putea crede transportat într’o lume cu totul străină, sau mai­ bine în turnul lui­ Babel. Ce putea fi clar literatura acelui­­ timp.?“ , Asta era patria noastră acum­ o sută de ani. Și la 1872, când,­ în încântătoarea, sa retragere de la Mircești,­­poetul petrece - în amintirea sa aceste fapte -și ‘ aceste­' icoane,ale trecutului,­­putea avea­­ bucuria să'­ vadă înălțându-se. o­ clă­dire nouă,pe/ruinile­ generației Căzute. Putea avea bucuria, dar mai ales'sentimentul unei mari datorii'împlinite. Veacul trecut și , generația' care ne-a precedat ne-au transmis'o icoană măreață a­ lui. Alecsandri. Nici. Erbidescu, nici­ Coșbuc,,n’au alterat în imaginația și în sufletul­­ înain­tașilor , noștri aureola de mărire a bardului de la ÎMîrcești și a bimitoru­lui de la Montpellier. Că­ci,".Începând din preaj­ma anului 1840,­ vreme de jumătate de veac, Vasile­ Alec­­sandri a­­ întrupat în sufletu-i generos și a exteriorizat cu m­­arele-i talent toate aspirațiile neamului nostru. Alecsandri a­ fos primul,din elita românismului, luptător, interpret și cântăreț. A fost uniul din creatorii României moderne , și prin­­ prestigiul și strălucirea talentului său, a simbolizat întreaga epocă și întreaga operă. .1.­­A luat parte la­ toate­ marile­ acte politice și sociale. A luptat pentru unire și independență. Pe de­­ altă parte,' lup­tând împotriva sistemelor­ lingvistice, a colaborat'ca ni­meni altul — ca și prin opera-i de creație'—' la formarea limbei literare. " ’ . Așa încât de aceia generația lui —pe care a întru­­­pat-o și a rezumat-o în ceia ce a avut mai nobil și mai dis­tins, ni l’a transmis așa de mare, ridicat într’un nimic de di­vinitate. Fără îndoială că și opera lui artistică e deosebit de prețioasă, însă ea n’ar fi îndestulătoare ca să ne explice un cult persistent. De altminteri, într’o epocă eroică de dărâmări și construcții, — e firesc să avem în vedere omul întreg și complex, cu întreaga lui contribuție morală și su­fletească. Și părinții noștri au avut dreptate să puie așa de sus pe Alecsandri. L’au nedreptățit întrucâtva atât ei, cât și generația care a urmat, punând înainte, din opera lui artistică,­­ versurile: Pentru bătrâni, Doinele și Lăcrămioarele, Marșul anului 1848, Pastelurile, Legendele, Ostașii noștri rezumau pe Alecsandri scriitorul. Pentru tineretul care a urmat, admirator al altei religii literare și al altor zei, — această parte a operei lui Alecsandri suna învechit și convențio­nal. Și unii și alții nu băgau de seamă că acest mare și subțire artist nu și-a dat măsura­ în versuri. Alecsandri a fost un clasic, o natură reflexivă, obser­vatoare și echilibrată. Epoca sa însă a fost romantismul. In poezia întregului continent se simțeau rezonanțe ale mari­lor romantici francezi. Se vădește suflarea epocei și în poe­zia lui,­­ dar combinația aceasta n’a fost menită să-i eli­bereze deplin puterile. Avem însă, în opera așa de diversă și de mare a lui Alecsandri, părți care au rezistat și vor rezista timpului, — și ele sunt menite să fie totdeauna în admirația noastră pe acest mare înaintaș. Din acest punct de vedere nu se poate vorbi despre 1› \ (Continuarea în pag. II-a),

Next