Adevěrul, aprilie 1890 (Anul 2, nr. 484-506)
1890-04-01 / nr. 484
tatea sa este în joc, chiar de n’ar avea rezonul d’a se crede lezat. S’admitem că gazeta oficială ar fi spus : „Eri, la orele 10 a. m. M. M. L. L. Regele şi Regina au fost încântaţi de modul cum s'a prezentat la Palat şcoala... condusă de I. Ipsilant, căruia i-au şi mulţumit călduros. Dacă nu imediat, dar a doua zi gazeta partidului, din care cei obijduiţi fac parte, va rectifica eroarea. Nu numai atât. fiindcă la Palat s’a şi cântat Capel-Maister cu toţi ciracii săi, dintre cari mai cu osebire toboşarii, vor pretinde că lor le revine meritul. Cine ia In tot cazul situaţiunea ca s’o apere înaintea publicului? E trist, dar aşa este : tot D. cu pricina. Vei citi deci scris în ziar un clişed nostim, scris de însuşi mâna sa, dar ca din partea Gazetei. Cu ocazia serbărei de la... M. M. Regele şi Regina au fost mult entusiasmaţî de modul cum dirigintele Cerberius a ştiut să conducă executarea deosebitelor bucăţi de muzică. D’aceia nu numai i-au mulţumit, dar s’a întreţinut in tot timpul cu D-sa. De sigur, cum se zvoneşte, va primi o decoraţie. Nici n’aminteşte aci de reprezentantul superior, lăsându’şi pe spatele sale toată greutatea laudelor. Exemplele acestea s’ar putea duce la infinit, unele fiind mai curioase de cât altele, dar toate urmăresc acelaşi scop, cu care se ascunde adevărul şi se falsifică în tot-d’auna situaţiunea fie-cărei ramuri de activitate. Ce se face cu aceasta ? Se formează aşa numita opinie publică, sub care cad individele unei societăţi. Graţie acestei opiniunî publice, astfel formată, se poate lesne închipui câte merite, câte caractere se văd sdrobite şi câte inepţii ridicate acolo, unde realitatea nu le-ar fi permis nici să privească ! De aceea ziceam la început că, dacă ar fi să ai în băgare de seamă inepţiile ce se desfăşoară zilnic de chiar acei ce ar trebui să fie streini de ele, ar fi o adevărată calamitate morală. Gumanî puteai scapa de această situaţiune, cel puţin până la un oarecare punt, este problema la care orice om de bine ar trebui să se gândească, dar în tot cazul d’a căuta să se scoată din Şcoale acea tactică învechită d’a se susţine ignoranţa pe speţele flexibile ale politicei. Demetrius. Originar cuvintele Alchimia şi Chimia, au avut aceiaşi însemnătate. Sub aceste denumiri s’a înţeles, o artă misterioasă, care nu ’şi-a propus alt ceva, de cât transformarea metalelor ordinare în argint şi aur şi descoperirea unui medicament universal — aururi potabile, — care să ne proteagă de toate boalele, să întinerească viaţa şi să o prelungească peste durata sa naturală. In acest sens s’au întrebuinţat ambele cuvinte, până spre finele secolului al 17-lea. De la acest timp de când s’a început a se studia proprietăţile corpurilor condiţionate de puterile de afinitate, dintr’un spirit mai mult sau mai puţin ştiinţific, s’a dat cuvântului de Chimiă însemnătatea ce o are astăzi şi s’a mărginit numele de Alchimia pentru acea pretinsă ştiinţă superioară. Azi cuvântul Alchimia, Alchimist a devenit un persifragiu, pe când Alchimiştii altor vremuri s’au servit deel, pentru a însemna arta lor, ca Chimia în înţelesul cel mai esenţial. Alchimia, de obşte numit arta de a face aur, de aderenţii ei poreclită, artă sântă, Dumnezeiască, egiptică, hermetică, spagiică etc., trebue privită, ca prodroma, ca mesagera Chimiei. Origina el e obscură şi precară. Ocupări cu operaţiuni metalurgice şi ignoranţa în procesele chimice adesea complicate, unde bunăoară aurul, ori argintul separat de alte corpuri era privit ca o producţiune artificială, ori de pildă aramă, formată de substanţe de zinc şi cupru şi confundată cu aurul, a existat desigur credinţa în o transformare şi mobilare a metalelor. Şi mai târziu, când luxul desfrânat a început să mărească trebuinţele şi boalele omeneşti, această oarbă credinţă a adus lesne la tentative de a satisface pe calea chimică aviditate după avuţii şi viaţă lungă. Cu toate aceste cel vechi erau liberi de această boală contagioasă, cel puţin până la Pliniu (23—79 p. Chr.), care nu o amintesc. Abia la grecii din Alexandria (după Chr.), se poate dovedi existenţa Alchimiei. Când ea a început însă aci, nu se poate dovedi cu precisiune. Pe când unii istorici caut origina Alchimiei în secolul al 2-lea, alţii o caut deja în cel d’întâiu al cronologiei noastre. Ei se bazez pe Saidas, un scriitor bizantin din veacul al 11-lea, care comunică în lexiconul său, că împăratul Diocleţian a lăsat să se arză după învingerea egiptenilor revoltaţi (în anul 296), cărţile lor despre chimia aurului şi argintului, spre a nu deveni prea avuţi şi a se revolta astfel din nou. Unii istorici se îndoesc de nararea lui Stuxi.rZna djî i-Mvnt 00,1 y lut a Secolul al 5 lea şi anume în Alexandria. Oricum ar fi, atâta e sigur, că grecii locuitori în Egipt înainte de invasiunea Arabilor, au pătimit deja de mania de a prepara aurul. Un număr mare de scrieri alchimiste, scrise în Alexandria, în veacul al 5-lea şi al 6-lea, şi cari se păstrează încă şi astăzi în diversele biblioteci mari ale Europei, dovedesc aceasta. De la Greci, Alchimia a trecut la Arabi, subjugătorii lor. Cel d'Intein scriitori alchimişti al acestui popor, nu par însă a fi partizani, cel puțin prea moderaţi, ai artei hermetice Abu Musa Dschabir Ben Hajjan el—Tarsufi *) ori cum îl numim scurt istoria Chimiei: Geber (-T-776), cel mai vechiu şi mai vestit alchimist arab, la care se găseşte cunoştinţi chimice mai reale, decât la totalitatea chimiştilor din toate cele 6 secole după dânsul, nu crede, de pildă, că aurul a fost deja preparat. *) Vezi despre viaţa şi activitatea acestui misterios bărbat: Ledere: Hoteire de la médecine arabe. Paris 1876, T. I pag 69 -77 și H. Kopp: Geschichte der Chimie. Braunschweig 1848, T. I. pag. 51—56. Pe de altă parte, acest magister magistrorum și philosophun perspicacissimum cum îl numește Roger Baco, concedează posibilitatea unei transformări metalice și îl acordă chiar prin doctrina despre combinaţiunea metalelor din trei elemente un reazim teoretic. Numeros e însă numărul alchimiştilor arabi din timpul următor, cari se declar contra acestei adopţiuni şi documente istorice, cari ne comunic aceasta, merg până spre începutul veacului al 13-lea. In Europa creştină chimia a devenit pe o cale dublă. Intein prin şcolile arabilor, mai ales din cele din Spania, frequentate de francezi, italieni, englezi şi nemţi şi al 2-lea prin greci fugători. D’aci se esplică lesne şi existenţa unei urme de Alchmie în Europa în secolul al 9-lea şi al 10-lea. Abia în secolul al 13-lea, ea începe a deveni o adevărată contagiune. Din acest timp ea a început a se întinde din ce în ce mai mult, până spre secolul al 15-lea, 16-lea şi al 17-lea, în care vreme ea a ajuns la punctul ei culminant. In această perioadă se asociază la Alchimia, Teosofia, Cabala, Chiromantia, Nacromantia, Astrologia, Magia, scurt, prostii şi exaltaţiuni de tot felul, duse adesea până la fonetism. Şi numărul deja mare al Alchimiştilor, a început astfel a se mări prin o clasă de şarlatani ostensibili, de alchimişti aventurieri, vagabonzi, cari prin fel de fel de promisiuni se dură poporul la procese alchimiste scumpe, înavuţindu-se astfel pe socoteala înşelaţilor. Sub aceste împrejurări arta dumnezeiască ajunse o casnă publică. Ea a pătruns in toate societăţile, de la sărmanul muncitor şi ţăran, până la regi şi împăraţi. Nici o ştiinţă nu s’a bucurat de atâta aşa zisă buna-voinţă şi cultură din partea încoronaţilor. Regele Eduard al III-lea care a ajutat pe Raimund Lui (+1315), Henric al 6-lea din Anglia, care a acordat de la 1440 patente pentru prepararea aurului, împăratul Rudolf al 2-lea din Germania, care a instituit în anul 1660 în palatul său din Praga (Bohemia), o adevărată Academie alchimică, electorul August I din Saxonia, care împreună cu faimoasa sa soţie Ana au lucrat cu propria mână la peatra filosofală — elixirul cel mare — plătind din casseta sa de la 1575 până la moartea sa (1598) pe ambii alchimişti Beuther şi Schirtzer, ducele Frederic din Șvaba (-- 1608), care a risipit cu esperimente alchimice, toate reveriile ţărei sale, Regele Christian al 4-lea, care a numit pe intendentul său monetar Caspar Harbach, ca alchimistul său de casă, împăratul Ferdinand al 3-lea, electorii loan Filip din ti I«»» Or.oxy« din Brandenburg, etc. sunt numai unii din patronii cunoscuţi. Chiar șarlataniile cele mai evidente şi notorie, resplătite adesea cu moartea cea mai martirisată, arderea de vin, etc. n’au fost în stare de a nimici credinţa în Alchimia. Lăcomia după aur şi finance alterate i-au deschis mereu uşa celor mari şi astfel s’au găsit din nod aventurieri, cari cu toată soarta avertisabilă a predecesorilor lor, n’au avut nici o sfială de a călca cariera riscabilă şi atât de primejdioasă, cum era aceia a unui Alchimist din acel timp. Dar şi învăţaţii din acea vreme erau devotaţi Alchimiei. Prin toate clasele acestora ea a numărat aderenţii ei, mai ales printre preoţi şi medici. Chiar astronomii s’au ocupat cu Alchimia, printre alţi vestitul Tycho de Brahe( + 1601), care naturalmente a laborat cu dânsa, numai cu intenţiuni nobile, de a căpăta prin ea mijloace mai mari pentru cultivarea studiilor sale astronomice. Lao răspândire aşa de mare a contagiune! preparărei aurului, e natural că chimiştii din acea perioadă, de la cari a şi pornit, i-au oferit cu preferinţă omagiunile lor. Departe încă de cea mai elementară noţiune ştiinţifică, având înaintea lor numai folosul practic, ei au urmărit în toate lucrările lor, ori direcţiunea tehnică, ori cea farmaceutică, ori cea alchimistică. Cea din urmă a întrecut toate cele-l’alte până la finele secolului al 17-lea. Bărbaţii, cari s’au făcut atât de meritorii pentru Chimie, ca un Roger Baco, Arnoldus de Villanovos, Raimundus Lullus, episcopul german Albert de Bollstaedt, numit Albertus Magnus, Basilius Valentinus, Teophrastus Bombastus Paracelsus din Hohenheim, Libavius, Becher, Kunkel, Glauber etc., joc în istoria Alchimiei un rol foarte mare. Până la epoca amintită nici nu se poate trage o limită precisă între Alchimişti şi Chimişti. Puţini, cari sunt numiţi ca protivnici al Alchimiei n’au ajutat în contra el, ci de sigur, că oameni oneşti au ridicat v vocea lor contra şarlatanilor premeditaţiaţi, cari înşelau poporul. Probabil nu se găsea nici unul măcar printre toţi anti-alchimiştii din acel timp, care ar fi tras cu seriozitatea în dubiu, posibilitatea mobilărei metalelor şi a transsubstituţiunei lor, şi în fapt o asemenea îndoială, nici n’a putut exista, căci fiecare Chimist a ţinut învăţătura lui Geber despre compoziţiunea metalelor, ca un adevăr inviolabil. Lumina progresului, care a început a se întinde peste toate ştiinţele naturale de la întemeiarea Academiilor şi anume cunoştinţele din ce în ce mai întinse în domeniul Chimiei, cari au descoperit în lucrările Alchimiştilor erorile cele mai necioplite, au întunecat treptat, treptat, perspectiva şi nădejdea acestora şi au stâmpărat furia Alchimizărei. An pe an Alchimia a început a fi părăsită în secolul al 18-lea de bărbaţi inteligenţi şi învăţaţi şi în aceiaşi proporţiune ea a căzut în obscuritate „reintrând în noaptea de unde a eşit.“ Adevărata lovitură de moarte pentru Alchimie a fost însă sistemul aşa zis antiflogistic, întemeiat de Antoin Laurent Lavoisier (1743—1794), care proclamând simplicitatea metalelor ca una din principiile sale, a ştampilat ideia transformărei şi mobilărei acestor corpuri, ca o absurditate. Din acest timp relaţiunea între Alchimie şi Chimie, a devenit cu totul analogă, ca cea dintre Astrologieşi Astronomie, şi astăzi nu se mai vorbeşte de Alchimie, decât, ca de o rătăcire a spiritului omenesc (1). S. Taubes-Bârladu, Drnd. chim. la Universitatea din Jena acum de interpelări, pune pe agenţii săi să telegrafieze în străinătate ştirea, ca în curând va reîncepe negocierile pentru încheierea unei convenţii comerciale cu Austro- Ungaria.MHM CONVORBIRI ŞTIINŢIFICE Mita istoricaIsatra AlcMilei Cuvântul Alchimia, format de Arabi sau de naturalişti eşiţi din şcoala acestora, de aşa numiţi Arabişti sau Arabizanţi prin împreunarea articolului arab Al cu cuvântul Chimia, se găsesc deja la Zosimos din Panopais, un scriitor grec din întâia parte al secolului al V-lea după cronologia noastră și care a trăit in Alexandria. DUMINICĂ 1 APRILIE 1890 Informaţii şi Slujfia celor 12 evangelii care s’a citit joi seară prin biserici a făcut multe minuni. Cea mai boacănă dintre toate este numirea D-lui Cârlova prefectul judeţului Buzeu, ca prefect de Ilfov. Şi D. Cârlova nu vine singur, ci cu d. Murgulescu, care este numit director de prefectură în locul D-lui Milone Lugomirescu, demisionat. Guvernul nostru, neteméndu-se (1) Literatura: M. Berthelot: Los origiiies de i’alchimie. Paris 1885 Herman Kopp: Die Alchemie. Heidelberg 1886 Voi I şi II Handwörterbuch der Chemie von Pogendorff, lustus Liobig und Wühler. Voi. I. Braunschweig 1842 pag. 176 Schmioder: Geschishte der Alchemie. Halle 1832 In întrunirea liberalilor care va avea loc la Ateneul cel vechiu, în ziua de 3 Aprilie, se va proclama candidatul partidului liberal la colegiul al II-lea de Senat din Ilfov. Liberalii vor mai ţine o întrunire publică în ziua de 8 Aprilie, aniversarea morţei lui C. A. Rosetti. Lucrările pentru instalaţia luminei electrice în grădina Cişmegiu, vor începe după sărbătorile pastelor. — I —II - La 2 Aprilie se va juca la Theatrul Dacia în beneficiul D-nei M. Moru, cu concursul D-lui M. Millo, Jianul, Căpitan de haiduci, comedie cu cântece în 5 acte. Rolul lui Kîrk-Serdar-Stoica va fi jucat de D. Millo. Ştiri Telegrafice BERNA, 30 Martie.—Bund anunţă că convenţia între Elveţia şi Germania pentru dreptul de domiciliu va fi rericită în curînd. In privinţa art. 2, Germania ar accepta interpretarea Elveţiei. BRINDISI, 30 Martie.—Marele Duce, Marea Ducesă Petru al Rusiei şi Stanley au sosit ieri din Alexandria. Marele Duce şi Marea Ducesă vor merge la Antivari pe iactul Prinţului de Muntenegru. Stanley pleacă la Neapole şi de acolo la Roma, Genua şi Cannes. ROMA, 30 Martie.—Un cazan a făcut ieri seară explozie la pirotechnia militară din Capua. Sunt cinci morţi. S’a deschis o anchetă. ROMA, 30 Martie. — Regele şi D. Crispi au telegrafiat lui Stanley pentru a’i ura bună-venire. — Doi jurnalişti, D-nul Iuliu Lavalette francez, şi Mauriciu Grumnwald, german, au fost expulsaţi în virtutea articolului 90 din legea asupra siguranţei publice. VIENA, 30 Martie.—Se anunţă din Triest ziarului Noua Presă Liberă că haneiopanarul a suspendat plăţile sale, pasivul el se urcă la 3 milioane. TURIN, 30 Martie.—Societatea de construcţii a dat faliment. Pasivul el e de 21 milioane. VALENTIA, 30 Martie. — Desordine grave au isbucnit cu prilejul sosirei marchizului de Cerralbo, şef al carliştilor O mulţime compusă din 15.000 persoane a înercat să dea foc otelului, dar geandarmeria a depărtat’o. Mulţimea a încercat atunci să facă baricade; ea s’a îndreptat spre mănăstirea Jesuiţilor şi a încercat să’i dea foc. Magazinul de BIJUTERIE M. CROMBERG Asortat complect pentru LOGODNE şi NUNŢI, cu BIJUTERII lucrate cu pietre preţioase, ceasornice, argintării etc. ^8° mutat CALEA VICTORIEI, 42, (fost 20 bis.) vis-a-vis de Biserica Sărindar Ateilor* de comande FOITA ZIARULUI „ADEVERUL“ ___6 _ _____ 32 INTRE FRAȚI XXV înțelese că voriba aşa pentru că nu se pricepea altfel, şi nici prin gând nu’i trecea ca s’o atingă. Suferința i se părea în același timp ca o râsplată a adulterului. Deci departe de a o mustra, ea îi mulțumi Marcelinei, şi o privi cu un fel de recunoștință. — Așa îmi place și mie ! zise Marcelina. Așa mai merge să mă privești cu ochii biți! V’am tăiat plăcerea, proastă ce sunt. Dar nu’i vina mea. Las’că de acuma vă păzesc eu! Haide! nu vă mai feriți de mine.... Vă mai spun odată, că vă păzesc. După ce zise asta, își, închise uşa, bâlbâind câteva cuvinte neînţelese. XXVI. Analsiel ii pierise cheful din ziua aceia. Ceea ce o făcea să simtă şi mai mult remuşcarea, era complicitatea Marcelinei. Nu’i era cu putinţă să’şi închipue altfel de acum adulterul decât sub forma păcatului, şi încă sub o formă urîcioasă, ipocrită! Peste putinţă de ai da, o formă frumoasă nobilă, deodată. Şi ceea ce o mira mai mult era ura ce o hrănea Marcelina pentru Desiré, ură pe care n’o înţelegea de loc, dar ştii de loc. Nu putea să ştie, că aceasta era o ură nebună, şi care căzuse pe capul lui Desiré, ca o moştenire. Marcelina nu putea suferi pe văduva Raindrin, mama băeţilor, care murise de mult acuma, şi n’o putea suferi pentru că era sgârcită, şi se purta rea cu slugile. Şi acuma îşi aducea aminte de toate astea când îi zise : — Pentru ce ? Mai întâi pentru ce’l urăsc ?Ei, ştii pentru ce, drăguţă ? Pentru că seamănă prea mult cu măsa. Anai's nu pricepu temeinicia acestui argument, şi văzu că Marcelina n are dreptate. Şi remuşcarea el fu şi mai mare. îşi închipui că Desiré era un martir, şi că înşelându’l tolerând ca să’şî râdă toţi de el tortura şi simţea plăcere ca să tortureze pe un om care nu se putea apăra. — Şi de n’ar cădea păcatul pe capul fetiţei îşi zicea ea. Fetiţa de vr’o câteva zile încoace, slăbea, mergea cam rău cu sănătatea. Şi din diferite împrejurări, nici n’o botezaseră încă. Herminia care trebuia s’o boteze împreună cu Amable, ţinea să’şî îndeplinească toate datoriile de naşi, şi toate ceremoniile unui botez solemn. Insă o apucase reumatismul de picioare, tocmai în ziua hotărîtă pentru botez. II era peste putinţă să se poată scula din pat. Şi aşa au fost nevoiţi să aştepte până când mătuşica s’o face sănătoasă. — Vai! zicea Anais. Dacă Dumnezeu nu ne pedepsește cu boala asta a mătușicicei Herminia. — Ia nu te mai gândi la d’al de astea, îi răspundea Amable. — Nu știu ce să zic, dar ’mi e frică. Poate că nu ţine la copilul nostru? Amable, drept orice răspuns, își rîdea de ea, când o auzea vorbind aşa. Ea, îi puse atunci la bănuială sentimentele de tată, văzându’l aşa de batjocoritor. Şi’şi zicea: — Par’că nici n’ar fi tatăl copilei. Să’l vezi aşa de nepăsător, când e vorba de salvarea ei, de fiinţa la care ţih mai mult, de cât la mine însumi ? Şi fără a se codi zise : — Şi pe care o iubesc, mai mult chiar de cât îl iubesc pe el. Altă dată s’ar fi bucurat constatând în Amable mai mult pe amantul de cât pe tatăl copilului lor. Dar acuma când era aşa de îngrijată, îl impută nepăsarea asta. Şi se simţea mai mult mamă de cât amantă, şi se fericea de simţimântui acesta, și găsea în el un motiv ca să se stimeze. Slăbiciunea fetei o făcuse să se întoarcă la datoriile de mumă. Dar reîntoarcerea asta n’ar fi fost așa de lesnicioasă, daca Anais nu s’ar fi săturat de dragoste. Probabil această perioadă ar fi fost trecătoare, și odată fata sănătoasă, Ana’is ear şi-ar fi liniştit influenţa temperamentului nervos. La asta se gândea şi Amable, căci nu se prea îngrijea de răcirea asta a dragostei. El îşi lămurea lucrurile. Şi bătrâna Marcelina, cu tot chipul ei groso’an de a’şi tălmăci lucrurile, ’şi zise : — Asta’l treabă de câteva zile. Din norocire pentru Amable, glumele lui nu prindea bine. Și azi așa, mâine așa, Anais se apropie de Desiré, pe când ea se îndepărta de Amable. Şi se depărta de Amable cu atât mai mult moraliceşte, cu cât era năzuința lui de a o avea în stăpânire. Nu așa era Desiré.... îngrijirile lui porneau din dragoste, dintr’un simţimânt de care’şi da seama. Şi asta îl mângâea. Şi fireşte că în ziua de primejdie se refugia lângă bărbatulău şi în toată sinceritatea îi zise: — Numai pe tine te iubesc.... Nu iubesc şi nu voiu iubi de cât pe tine. Şi o spunea asta când ? In ziua când aveau înainte cadavrul copilei, moartă de meningită. Desire în momentul acela era singur acasă cu Anais, amândoi lângă leagănul copilei. Amable plecase de dimineață la pescuit de pește. Timpul era foarte favorabil, și el voise să se folosească de asemenea timp, cu toate presimţirile AInaisiei care’i spusese mai rugându’l ca I să remâe acasă. _— Nu te duce.... Mi-e frică.... Nu ştiu ce am dar mi se pare că are să se întâmple o nenorocire azi.... Şi am nevoe să te simt aici, lângă mine. — Aşi! respunse el, nu’ţi închipui grozăvenii. Că de ce numai de cât să se întâmple e nenorocire azi? Ajungi să fii caraghioasă cu temerile tale. De ce te-aş asculta, aş fi întotdeauna îngrijit. Asta nu e traia. Fii cu minte, frate. O credea în toată sinceritatea foarte alarmată, şi nici el n’avea nici o grijă. Totuși, fără voia lui, se silise ca să se arate așa de liniștit. Avea mare gust ca să se ducă după pescuit. Amable nu se întoarse la vremea prânzului. Anaîs nu se putu stăpâni de a nu zice : — De ce, Doamne, nu se mai întoarce Amable ? Cum să nu vie el mai curând, când copila e așa de bolnavă? Desire în vremea asta căuta s’o mângâe şi să desvinovăţească pe Amable. (Va urma)