Adevěrul, aprilie 1890 (Anul 2, nr. 484-506)

1890-04-01 / nr. 484

tatea sa este în joc, chiar de n’ar avea rezonul d’a se crede lezat. S’admitem că gazeta oficială ar fi spus : „Eri, la orele 10 a. m. M. M. L. L. Regele şi Regina au fost în­cântaţi de modul cum s'a prezentat la Palat şcoala... condusă de I­. Ip­­silant, căruia i-au şi mulţumit căl­duros. Dacă nu imediat, dar a doua zi gazeta partidului, din care cei o­­bijduiţi fac parte, va rectifica eroa­rea. Nu numai atât. fiind­că la Palat s’a şi cântat Capel-Maister cu toţi ciracii săi, dintre cari mai cu osebire toboşarii, vor pretinde că lor le revine meritul. Cine ia In tot cazul situaţiunea ca s’o a­­pere înaintea publicului? E trist, dar aşa este : tot D. cu pricina. Vei citi deci scris în ziar un cli­­şed­ nostim, scris de însuşi mâna sa, dar ca din partea Gazetei. Cu ocazia serbărei de la... M. M. Re­­gele şi Regina au fost mult en­­tusiasmaţî de modul cum dirigin­tele Cerberius a ştiut să conducă executarea deosebitelor bucăţi de muzică. D’aceia nu numai i-au mul­ţumit, dar s’a întreţinut in tot tim­pul cu D-sa. De sigur, cum se zvo­neşte, va primi o decoraţie. Nici n’aminteşte aci de reprezentantul superior, lăsându’şi pe spatele sale toată greutatea laudelor. Exemplele acestea s’ar putea duce la infinit, unele fiind mai cu­rioase de cât altele, dar toate ur­măresc acelaşi scop, cu care se ascunde adevărul şi se falsifică în tot-d’a­una situaţiunea fie-cărei ra­muri de activitate. Ce se face cu aceasta ? Se formează aşa numita opinie publică, sub care cad indi­videle unei societăţi. Graţie acestei opiniunî publice, ast­fel formată, se poate lesne în­chipui câte merite, câte caractere se văd sdrobite şi câte inepţii ri­dicate acolo, unde realitatea nu le-ar fi permis nici să privească ! De aceea ziceam la început că, dacă ar fi să ai în băgare de seamă inepţiile ce se desfăşoară zilnic de chiar acei ce ar trebui să fie streini de ele, ar fi o adevărată calami­­tate morală. Gum­anî puteai scapa de această situaţiune, cel puţin până la un oare­care punt, este problema la care ori­ce om de bine ar trebui să se gândească, dar în tot cazul d’a căuta să se scoată din Şcoale acea tactică în­vechită d’a se susţine ignoranţa pe speţele flexibile a­le politicei. Demetrius. Originar cuvintele Alchimia şi Chi­mia, au avut aceiaşi însemnătate. Sub aceste denumiri s’a înţeles, o artă mis­terioasă, care nu ’şi-a propus alt ceva, de cât transformarea metalelor ordinare în argint şi aur şi descoperirea unui medicament universal — aururi pota­bile, — care să ne proteagă de toate boalele, să întinerească viaţa şi să o pre­lungească peste durata sa naturală. In acest sens s’au întrebuinţat ambele cuvinte, până spre finele secolului al 17-lea. De la acest timp de când s’a în­ceput a se studia proprietăţile corpuri­lor condiţionate de puterile de afinitate, dintr’un spirit mai mult sau mai puţin ştiinţific, s’a dat cuvântului de Chimiă însemnătatea ce o are astă­zi şi s’a măr­ginit numele de Alchimia pentru acea pretinsă ştiinţă superioară. Azi cuvântul Alchimia, Alchimist a devenit un persifragiu, pe când Alchi­miştii altor vremuri s’au servit de­­el, pentru a însemna arta lor, ca Chimia în înţelesul cel mai esenţial. Alchimia, de obşte numit arta de a face aur, de aderenţii ei poreclită, artă sântă, Dumnezeiască, egiptică, hermetică, spagi­ică etc., trebue privită, ca pro­­droma, ca mesagera Chimiei. Origina el e obscură şi precară. Ocupări cu opera­ţiuni metalurgice şi ignoranţa în proce­sele chimice adesea complicate, unde bună­oară aurul, ori argintul separat de alte corpuri era privit ca o producţiune artificială, ori de pildă aramă, formată de substanţe de zinc şi cupru şi confun­dată cu aurul, a existat de­sigur cre­dinţa în o transformare şi m­obilare a metalelor. Şi mai târziu, când luxul desfrânat a început să mărească trebuinţele şi boa­lele omeneşti, această oarbă credinţă a adus lesne la tentative de a satisface pe calea chimică aviditate după avuţii şi viaţă lungă. Cu toate aceste cel vechi erau liberi de această boală contagioasă, cel puţin până la Pliniu (23—79 p. Chr.), care nu o amintesc. Abia la grecii din Alexandria (după Chr.), se poate dovedi existenţa Alchi­miei. Când ea a început însă aci, nu se poate dovedi cu precisiune. Pe când u­­nii istorici caut origina Alchimiei în se­colul al 2-lea, alţii o caut deja în cel d’întâiu al cronologiei noastre. Ei se ba­zez pe Saidas, un scriitor bizantin din veacul al 11-lea, care comunică în lexi­conul său, că împăratul Diocleţian a lăsat să se arză după învingerea egip­tenilor revoltaţi (în anul 296), cărţile lor despre chimia aurului şi argintului, spre a nu deveni prea avuţi şi a se re­volta ast­fel din nou. Unii istorici se îndoesc de nararea lui Stuxi.rZn­a djî i-Mvnt 00,1 y lut a Se­colul al 5 lea şi anume în Alexandria. Ori­cum ar fi, atâta e sigur, că grecii locuitori în Egipt înainte de invasiunea Arabilor, au pătimit deja de mania de a prepara aurul. Un număr mare de scrieri alchimiste, scrise în Alexandria, în vea­cul al 5-lea şi al 6-lea, şi cari se păs­trează încă şi astă­zi în diversele biblio­teci mari ale Europei, dovedesc aceasta. De la Greci, Alchimia a trecut la Arabi, subjugătorii lor. Cel d'Intein scri­itori alchimişti al acestui popor, nu par însă a fi partizani, cel puțin prea mo­deraţi, ai artei hermetice Abu Musa Dschabir Ben Hajjan el—Tarsufi *) ori cum îl numim scurt istoria Chimiei: Ge­ber (-T-776), cel mai vechiu şi mai ves­tit alchimist arab, la care se găseşte cu­­noştinţi chimice mai reale, de­cât la to­talitatea chimiştilor din toate cele 6 se­cole după dânsul, nu crede, de pildă, că aurul a fost deja preparat. *) Vezi despre viaţa şi activitatea acestui misterios bărbat: Ledere: Hoteire de la médecine arabe. Paris 1876, T. I pag 69 -77 și H. Kopp: Geschichte der Chimie. Braun­­schweig 1848, T. I. pag. 51—56. Pe de altă parte, acest magister ma­­gistrorum și philosophun perspicacissi­­mum cum îl numește Roger Baco, con­­cedează posibilitatea unei transformări metalice și îl acordă chiar prin doctrina despre combinaţiunea metalelor din trei elemente un reazim teoretic. Numeros e însă numărul alchimiştilor arabi din timpul următor, cari se declar contra acestei adopţiuni şi documente istorice, cari ne comunic aceasta, merg până spre începutul veacului al 13-lea. In Europa creştină chimia a devenit pe o cale dublă. Intein prin şcolile a­­rabilor, mai ales din cele din Spania, frequentate de francezi, italieni, englezi şi nemţi şi al 2-lea prin greci fugători. D’aci se esplică lesne şi existenţa u­­nei urme de Alch­mie în Europa în se­colul al 9-lea şi al 10-lea. Abia în se­colul al 13-lea, ea începe a deveni o a­­devărată contagiune. Din acest timp ea a început a se întinde din ce în ce mai mult, până spre secolul al 15-lea, 16-lea şi al 17-lea, în care vreme ea a ajuns la punctul ei culminant. In această perioadă se asociază la Al­chimia, Teosofia, Cabala, Chiromantia, Nacromantia, Astrologia, Magia, scurt, prostii şi exaltaţiuni de tot felul, duse adesea până la fonetism. Şi numărul deja mare al Alchimişti­lor, a început ast­fel a se mări prin o clasă de şarlatani ostensibili, de alchi­mişti aventurieri, vagabonzi, cari prin fel de fel de promisiuni se dură poporul la procese alchimiste scumpe, înavuţin­­du-se ast­fel pe socoteala înşelaţilor. Sub aceste împrejurări arta dumne­zeiască ajunse o casnă publică. Ea a pă­truns in toate societăţile, de la sărma­nul muncitor şi ţăran, până la regi şi împăraţi. Nici o ştiinţă nu s’a bucurat de atâta aşa zisă buna-voinţă şi cultură din partea încoronaţilor. Regele Eduard al III-lea care a aju­tat pe Raimund Lui (+1315), Henric al 6-lea din Anglia, care a acordat de la 1440 patente pentru prepararea au­rului, împăratul Rudolf al 2-lea din Ger­mania, care a instituit în anul 1660 în palatul său din Praga (Bohemia), o a­­devărată Academie alchimică, electorul August I din Saxonia, care împreună cu faimoasa sa soţie Ana au lucrat cu propria mână la peatra filosofală — e­­lixirul cel mare — plătind din casseta sa de la 1575 până la moartea sa (1598) pe ambii alchimişti Beuther şi Schirtzer, ducele Frederic din Șvaba (-­- 1608), care a risipit cu esperimente alchimice, toate reveriile ţărei sale, Regele Chris­tian al 4-lea, care a numit pe intenden­tul său monetar Caspar Harbach, ca alchimistul său de casă, împăratul Fer­dinand al 3-lea, electorii loan Filip din ti I«»» O­r.­oxy« din Branden­burg, etc. sunt numai unii din patronii cunoscuţi. Chiar șarlataniile cele mai evidente şi notorie, resplătite adesea cu moartea cea mai martirisată, arderea de vin, etc. n’au fost în stare de a nimici credinţa în Alchimia. Lăcomia după aur şi finance alterate i-au deschis mereu uşa celor mari şi ast­fel s’au găsit din nod aventurieri, cari cu toată soarta avertisabilă a pre­decesorilor lor, n’au avut nici o sfială de a călca cariera riscabilă şi atât de primejdioasă, cum era aceia a unui Al­chimist din acel timp. Dar şi învăţaţii din acea vreme erau devotaţi Alchimiei. Prin toate clasele acestora ea a numărat aderenţii ei, mai ales printre preoţi şi medici. Chiar as­tronomii s’au ocupat cu Alchimia, prin­tre alţi vestitul Tycho de Brahe( + 1601), care natural­men­te a laborat cu dânsa, numai cu intenţiuni nobile, de a căpăta prin ea mijloace mai mari pentru cul­tivarea studiilor sale astronomice. La­­o­ răspândire aşa de mare a con­tagiune! preparărei aurului, e natural că chimiştii din acea perioadă, de la cari a şi pornit, i-au oferit cu prefe­rinţă omagiunile lor. Departe încă de cea mai elementară noţiune ştiinţifică, având înaintea lor numai folosul prac­tic, ei au urmărit în toate lucrările lor, ori direcţiunea tehnică, ori cea farma­ceutică, ori cea alchimistică. Cea din urmă a întrecut toate cele-l’alte până la finele secolului al 17-lea. Bărbaţii, cari s’au făcut atât de me­ritorii pentru Chimie, ca un Roger Baco, Arnoldus de Villanovos, Raimundus Lul­­lus, episcopul german Albert de Bol­­lstaedt, numit Albertus Magnus, Basi­lius Valentinus, Teophrastus Bombastus Paracelsus din Hohenheim, Libavius, Becher, Kunkel, Glauber etc., joc în istoria Alchimiei un rol foarte mare. Până la epoca amintită nici nu se poate trage o limită precisă între Al­chimişti şi Chimişti. Puţini, cari sunt numiţi ca protivnici al Alchimiei n’au ajutat în contra el, ci de sigur, că oameni oneşti au ridicat v vocea lor contra şarlatanilor premedita­­ţiaţi, cari înşelau poporul. Probabil nu se găsea nici unul mă­car printr­e toţi anti-alchimiştii din acel timp, care ar fi tras cu seriozitatea în dubiu, posibilitatea m­obilărei metalelor şi a transsubstituţiunei lor, şi în fapt o asemenea îndoială, nici n’a putut exista, căci fie­care Chimist a ţinut învăţătura lui Geber despre compoziţiunea metale­lor, ca un adevăr inviolabil. Lumina progresului, care a început a se întinde peste toate ştiinţele natu­rale de la întemeiarea Academiilor şi anume cunoştinţele din ce în ce mai întinse în domeniul Chimiei, cari au des­coperit în lucrările Alchimiştilor erorile cele mai necioplite, au întunecat trep­tat, treptat, perspectiva şi nădejdea a­­cestora şi au stâmpărat furia Alchimi­­zărei. An pe an Alchimia a început a fi părăsită în secolul al 18-lea de bărbaţi inteligenţi şi învăţaţi şi în aceiaşi pro­­porţiune ea a căzut în obscuritate „re­­intrând în noaptea de unde a eşit.“ Adevărata lovitură de moarte pentru Alchimie a fost însă sistemul aşa zis­ antiflogistic, întemeiat de Antoin Lau­rent Lavoisier (1743—1794), care pro­clamând simplicitatea metalelor ca una din principiile sale, a ştampilat ideia transformărei şi m­obilărei acestor cor­puri, ca o absurditate. Din acest timp relaţiunea între Al­chimie şi Chimie, a devenit cu totul a­­nalogă, ca cea dintre Astrologie­­şi As­tronomie, şi astăzi nu se mai vorbeşte de Alchimie, de­cât, ca de o rătăcire a spiritului omenesc (1). S. Taubes-Bârladu, Drnd. chim. la Universitatea din Jena acum de interpelări, pune pe agenţii săi să telegrafieze în străinătate ştirea, ca în curând va reîncepe negocierile pentru încheierea unei convenţii comerciale cu Austro- Ungaria.­­MHM­ CONVORBIRI ŞTIINŢIFICE Mita istoricaIsatra AlcMilei Cuvântul Alchimia, format de Arabi sau de naturalişti eşiţi din şcoala aces­tora, de aşa numiţi Arabişti sau Ara­­bizanţi prin împreunarea articolului arab Al cu cuvântul Chimia, se găsesc deja la Zosimos din Panopa­is, un scriitor grec din întâia parte al secolului al V-lea după cronologia noastră și care a trăit in Alexandria. DUMINICĂ 1 APRILIE 1890 Informaţii şi Slujfia celor 12 evangelii care s’a citit joi seară prin biserici a făcut multe minuni. Cea mai boacănă dintre toate este numirea D-lui Cârlova pre­fectul judeţului Buzeu, ca prefect de Ilfov. Şi D. Cârlova nu vine singur, ci cu d. Murgulescu, care este nu­mit director de prefectură în lo­cul D-lui Milone Lugomirescu, de­misionat. Guvernul nostru, neteméndu-se (1) Literatura: M. Berthelot: Los origiiies de i’alchimie. Paris 1885 Herman Kopp: Die Alchemie. Heidelberg 1886 Voi I şi II Handwörterbuch der Chemie von Pogen­­dorff, lustus Liobig und Wühler. Voi. I. Braunschweig 1842 pag. 176 Schmioder: Geschishte der Alchemie. Halle 1832 In întrunirea liberalilor care va avea loc la Ateneul cel vechiu, în ziua de 3 Aprilie, se va proclama candidatul partidului liberal la co­legiul al II-lea de Senat din Ilfov. Liberalii vor mai ţine o întru­nire publică în ziua de 8 Aprilie, aniversarea morţei lui C. A. Ro­­setti. Lucrările pentru instalaţia lumi­­nei electrice în grădina Cişmegiu, vor începe după sărbătorile pas­­telor. — I —I­I - La 2 Aprilie se va juca la Thea­­trul Dacia în beneficiul D-nei M. Moru, cu concursul D-lui M. Millo, Jianul, Căpitan de haiduci, come­die cu cântece în 5 acte. Rolul lui Kîrk-Serdar-Stoica va fi jucat de D. Millo. Ştiri Telegrafice BERNA, 30 Martie.—Bund anunţă că convenţia între Elveţia şi Germania pentru dreptul de domiciliu va fi reric­­ită în curînd. In privinţa art. 2, Ger­mania ar accepta interpretarea Elveţiei. BRINDISI, 30 Martie.—Marele Du­ce, Marea Ducesă Petru al Rusiei şi Stanley au sosit ieri din Alexandria. Marele Duce şi Marea Ducesă vor merge la Antivari pe iactul Prinţului de Muntenegru. Stanley pleacă la Nea­­pole şi de acolo la Roma, Genua şi Cannes. ROMA, 30 Martie.—Un cazan a fă­cut ieri seară explozie la pirotechnia mi­litară din Capua. Sunt cinci morţi. S’a deschis o anchetă. ROMA, 30 Martie. — Regele şi D. Crispi au telegrafiat lui Stanley pentru a’i ura bună-venire. — Doi jurnalişti, D-nul Iuliu Lava­­lette francez, şi Mauriciu Gru­mnwald, ger­man, au fost expulsaţi în virtutea arti­colului 90 din legea asupra siguranţei publice. VIENA, 30 Martie.—Se anunţă din Triest ziarului Noua Presă Liberă că hanei­opanarul a suspendat plăţile sale, pasivul el se urcă la 3 milioane. TURIN, 30 Martie.—Societatea de construcţii a dat faliment. Pasivul el e de 21 milioane. VALENTIA, 30 Martie. — Desordine grave au isbucnit cu prilejul sosirei mar­chizului de Cerralbo, şef al carliştilor O mulţime compusă din 15.000 persoane a în­ercat să dea foc otelului, dar gean­­darmeria a depărtat’o. Mulţimea a în­cercat atunci să facă baricade; ea s’a îndreptat spre mănăstirea Jesuiţilor şi a încercat să’i dea foc. Magazinul de BIJUTERIE M. CROMBERG Asortat complect pentru LOGODNE şi NUNŢI, cu BIJUTERII lucrate cu pietre preţioase, ceasornice, argintă­rii etc. ^8° mutat CALEA VICTORIEI, 42, (fost 20 bis.) vis-a-vis de Biserica Sărindar Ateilor* de comande FOITA ZIARULUI „ADEVERUL“ ___6 _ _____ 32 INTRE FRAȚI XXV înțelese că voriba aşa pentru că nu se pricepea alt­fel, şi nici prin gând nu’i trecea ca s’o atingă. Suferința i se părea în același timp ca o râsplată a adulte­rului. Deci departe de a o mustra, ea îi mulțumi Marcelinei, şi o privi cu un fel de recunoștință. — Așa îmi place și mie ! zise Mar­­celina. Așa mai merge să mă privești cu ochii biți! V’am tăiat plăcerea, proas­tă ce sunt. Dar nu’i vina mea. Las’că de acuma vă păzesc eu! Haide! nu vă mai feriți de mine.... Vă mai spun odată, că vă păzesc. După ce zise asta, își, închise uşa, bâlbâind câte­va cuvinte neînţelese. XXVI. Analsiel ii pierise cheful din ziua a­­ceia. Ceea ce o făcea să simtă şi mai mult remuşcarea, era complicitatea Mar­­celinei. Nu’i era cu putinţă să’şi închi­­pue alt­fel de acum adulterul de­cât sub forma păcatului, şi încă sub o formă urîcioasă, ipocrită! Peste putinţă de ai da, o formă frumoasă nobilă, de­o­dată. Şi ceea ce o mira mai mult era ura ce o hrănea Marcelina pentru Desiré, ură pe care n’o înţelegea de loc, dar ştii de loc. Nu putea să ştie, că aceasta era o ură nebună, şi care căzuse pe capul lui Desiré, ca o moştenire. Marcelina nu putea suferi pe văduva Raindrin, mama băeţilor, care murise de mult acuma, şi n’o putea suferi pentru că era sgârcită, şi se purta rea cu slugile. Şi acuma îşi aducea aminte de toate astea când îi zise : — Pentru ce ? Mai întâi pentru ce’l urăsc ?Ei, ştii pentru ce, drăguţă ? Pentru că seamănă prea mult cu măsa. Anai's nu pricepu temeinicia acestui argument, şi văzu că Marcelina n are dreptate. Şi remuşcarea el fu şi mai mare. îşi închipui că Desiré era un martir, şi că înşelându’l tolerând ca să’şî râdă toţi de el tortura şi simţea plăcere ca să tor­tureze pe un om care nu se putea a­­păra. — Şi de n’ar cădea păcatul pe capul fetiţei îşi zicea ea. Fetiţa de vr’o câte­va zile încoace, slăbea, mergea cam rău cu sănătatea. Şi din diferite împrejurări, nici n’o botezaseră încă. Herminia care trebuia s’o boteze împreună cu Amable, ţinea să’şî îndeplinească toate datoriile de naşi, şi toate ceremoniile unui botez solemn. Insă o apucase reumatismul de pi­cioare, tocmai în ziua hotărîtă pentru botez. II era peste putinţă să se poată scula din pat. Şi aşa au fost nevoiţi să aştepte până când mătuşica s’o face să­nătoasă. — Vai! zicea Anais. Dacă Dumnezeu nu ne pedepsește cu boala asta a m­ă­­tușicicei Herminia. — Ia nu te mai gândi la d’al de as­tea, îi răspundea Amable. — Nu știu ce să zic, dar ’mi e frică. Poate că nu ţine la copilul nostru? Amable, drept ori­ce răspuns, își rîdea de ea, când o auzea vorbind aşa. Ea, îi puse atunci la bănuială senti­mentele de tată, văzându’l aşa de bat­jocoritor. Şi’şi zicea: — Par’că nici n’ar fi tatăl copilei. Să’l vezi aşa de nepăsător, când e vorba de salvarea ei, de fiinţa la care ţih mai mult, de cât la mine însu­mi ?­­ Şi fără a se codi zise : — Şi pe care o iubesc, mai mult chiar de cât îl iubesc pe el. Altă dată s’ar fi bucurat constatând în Amable mai mult pe amantul de cât pe tatăl copilului lor. Dar acuma când era aşa de îngrijată, îl impută nepăsarea asta. Şi se simţea mai mult mamă de cât amantă, şi se fericea de simţi­mântui acesta, și găsea în el un motiv ca să se stimeze. Slăbiciunea fetei o făcuse să se în­toarcă la datoriile de mumă. Dar reîn­toarcerea asta n’ar fi fost așa de lesni­cioasă, daca Anais nu s’ar fi săturat de dragoste. Probabil această perioadă ar fi fost trecătoare, și o­dată fata sănătoasă, A­­na’is ear şi-ar fi liniştit influenţa tem­peramentului nervos. La asta se gândea şi Amable, căci nu se prea îngrijea de răcirea asta a dragostei. El îşi lămurea lucrurile. Şi bătrâna Marcelina, cu tot chipul ei gro­­so’an de a’şi tălmăci lucrurile, ’şi zise : — Asta’l treabă de câte­va zile. Din norocire pentru Amable, glumele lui nu prindea bine. Și azi așa, mâine așa, Anais se apro­pie de Desiré, pe când ea se îndepărta de Amable. Şi se depărta de Amable cu atât mai mult moraliceşte, cu cât era năzuința lui de a o avea în stăpânire. Nu așa era Desiré.... îngrijirile lui porneau din dragoste, dintr’un simţi­­mânt de care’şi da seama. Şi asta îl mângâea. Şi fireşte că în ziua de primejdie se refugia lângă băr­­batu­lău şi în toată sinceritatea îi zise: — Numai pe tine te iubesc.... Nu iubesc şi nu voiu iubi de cât pe tine. Şi o spunea asta când ? In ziua când aveau înainte cadavrul copilei, moartă de meningită. Desire în momentul acela era singur acasă cu Anais, amândoi lângă leagănul copilei. Amable plecase de dimineață la pes­cuit de pește. Timpul era foarte favo­rabil, și el voise să se folosească de a­­semenea timp, cu toate presimţirile A­­I­naisiei care’i spusese mai rugându’l ca I să remâe acasă. _— Nu te duce.... Mi-e frică.... Nu ştiu ce am dar mi se pare că are să se întâmple o nenorocire azi.... Şi am nevoe să te simt aici, lângă mine. — Aşi! respunse el, nu’ţi închipui grozăvenii.­­ Că de ce numai de cât să se întâmple e nenorocire azi? Ajungi să fii caraghioasă cu temerile tale. De ce te-aş asculta, aş fi în­tot­deauna îngrijit. Asta nu e traia. Fii cu minte, frate. O credea în toată sinceritatea foarte alarmată, şi nici el n’avea nici o grijă. Totuși, fără voia lui, se silise ca să se arate așa de liniștit. Avea mare gust ca să se ducă după pescuit. Amable nu se întoarse la vremea prânzului. Ana­îs nu se putu stăpâni de a nu zice : — De ce, Doamne, nu se mai în­toarce Amable ? Cum să nu vie el mai curând, când copila e așa de bolnavă? Desire în vremea asta căuta s’o mân­­gâe şi să desvinovăţească pe Amable. (Va urma)

Next