Adevěrul, ianuarie 1892 (Anul 4, nr. 1049-1077)

1892-01-14 / nr. 1060

2 s’a vândut această moşie de Stat, şi după ce a mutat movilele a chemat pe locuitori şi le-a spus că cele vechi au fost reapuse şi cele noi sunt cele adevărate. 2. A tăiat apoi cu pădurarii o mulţime de copaci mari şi i-a vândut la locuitori fără nici o licitaţie. 3. Din moşia Costeşti, a vândut asemenea pămînt şi pădure proprietarului, şi pădurarii raportându-i călcarea de hotare ce o face proprietarul moşiei, i-a dat afară şi a pus alţi cari au tăcut, şi azi proprietarul stăpâneşte nesupărat de nimeni. 4. Din moşia Poenele unde s’a făcut 5 clăi de fân, 3 le-a vândut la licitaţie şi 2 le-a adus acasă. 5. Pădurea Stroeşti pe care dase 1800 lei N. Vasilescu, nu ia dat’o de oare ce n’a voit a ’i lăsa să pască vitele printr’însa, şi a dat’o la un altul pe 600 lei şi cu învoirea a păşcea şi vitele. Toate aceste fapte ale cinstitului silvicultor au fost denunţate ministerului de o mulţime de oameni, între cari şi de D-nii Z. Ştefănescu şi D. Sterescu, mari proprietari şi foşti primari, cari, şi azi au procese cu Statul din cauza acestui Domn silvicultor pentru îndrăsneala ce au avut a-l denunţa. Cu toate acestea fostul şi actualul secretar al ministerului nu luase nici o măsură, deşi petiţiunile curgeau la minister. Ducându-se pe la minister, D. Nanu Gheorghiu, mare proprietar, şi fiind întrebat de D. Dobrescu de sunt adevărărate cele denunţate ca unul ce este din localitate, D-sa i-a răspuns că da. Atunci D. Dobrescu, a zis că va trimete anchetă. D. Nanu Gheorghiu s’a oferit a merge şi D sa cu inspectorul ce va merge în anchetă şi-i va arăta toate călcările şi hoţiile făcute. Se şi stabileşte a se trimete în anchetă D. inspector Vlădescu. La 9 Martie 1891, D. Vlădescu vine în oraşul „Curtea de Argeş“, încărcat de o mulţime de petiţiuni, şi aşteptat de D. Nanu Gheorghiu şi o sumedenie de oameni cari veniseră din toate părţile să reclame. Unul că i’a mâncat atâţia bani, altul că i’a luat garanţia şi nu mai i’a dat’o, un altul că l’a pus în slujbă după ce i’a dat 100 de lei, un altul că după o lună l'a scos din pădurar şi a numit pe altul care a dat mai mult, etc... etc.. Erau peste 50 petiţiuni ce s’a dat inspectorului. A doua zi, D. Vlădescu cu D. Nanu Gheorghiu au plecat la Brătăşeşi unde se făcuse una din călcări. Aci s’a constatat în deajuns cu martori cum movilele au fost mutate şi cum copacii au fost daţi. Ceva mai mult: Însuşi D. Vlădescu, când se vânduse moşia de Stat, fusese însărcinat cu facerea planului, şi dânsul fîfcuse vechile movile, aşa că lesne i’a fost a recunoaşte călcarea. După ce termină cu aceasta, rămâne că a doua zi să meargă la Costeşti. Dar a doua zi D-l Vlădescu pleacă la Bucureşti cu toată aşteptarea Domnului Nanu Gheorghiu pe care nici nu-l pune a iscăli procesul verbal, nici pe martori. Trec câteva zile, o săptămână, o lună, mai multe luni şi nu se mai aude nimic D. Bunescu persecută pe reclamanţi prin o mulţime de procese ce le intentează, în cât şi azi sunt unele pendinte înaintea tribunalului. Ce s’a făcut cu ancheta ? Cum rămâne reclamanţii D. Sterescu şi Z. Ştefănescu ? Cum rămâne cu D-l Nanu Gheorghiu faţă cu D. secretar general a ministerului D. Dobrescu, căruia i a afirmat că cele denunţate sunt adevărate ? întrebăm pe D-l inspector Vlădescu să ne răspunză ce s’a făcut cu ancheta ? Găsit-o sau nu călcările făcute? Reclamatu-i-s’a sau nu prin peste 50 de petiţiuni, numai în Argeş o mulţime de hoţii ? Dacă da, atunci de ce n’a fost dat judecăţei silvicultorul? Dacă nu, atunci D. Nanu Gheorghiu şi cu cei l’alţî reclamanţî, trec drept nişte bârfitori, nişte oameni de poduri care reclam lucruri neadevărate şi D-l Nanu Gheorghiu un om de rînd care n’a ştiut ce vorbeşte cu D. Dobrescu. Aşa să fie oare, D-le Vlădescu? Dacă din contră v’aţi făcut datoria, dar lucrurile s’au încurcat la minister, atunci trebue arătat azi când D. Dobrescu e din nou secretar, spre a dezgropa din nou Gestiunea, căci nu putem crede că va mai fi tolerat până la urmă acest sivicultor. Mai mult. Locuitorii din Costeşti reclamă din nou Ministerului contra sa şi ministerul trimite afacerea procurorului de Argeş care deleagă pe substitut să le asculte plângerile, fiind la aceiaşi masă cu D-l I. Bunescu contra căruia reclamau. Bieţii săteni se văd insultaţi şi una spunea şi alta D. substitut scriai.Şi azi dacă D. ministru vrea să se convingă, n’are de cât să delege pe D. procuror general să ancheteze lucru ce doresc şi sătenii şi va vedea ce hoţii i se va comunica. Şi D. sub inspector silvic D. Ţinţăreanu câte reclamaţiuni n’a avut contra sa ? Câte garanţii n’au mâncat la oameni, D. Vlădescu ştie, căci a avut chiar bilete trimese de silvicultor prin care scria, că ce-i mai cere garanţia, a oprit-o dînsul pentru serviciul făcut. Mai multe bilete de acest fel, scrise de D. Bunescu, se află la D. Vlădescu date de oameni cu ocazia anchetei. Dar se vede că mari protecţiuni trebue să aibă acest domn, căci cu toate reclamaţiunile scrise şi verbale şi cu anchetele făcute, în loc să fie destituit şi trimes unde merită, spre marea mirare, îl vedem transferat la R.Vâlcea, ceva mai mult ca la Curtea de Argeş, într’un ocol unde îşi are şi moşie ! !! Iată pentru ce avem dreptul a protesta contra modului cum se face anchetele la noi. Cerem actualului ministru a instrui din nou afacerea şi a nu o lăsa în cartoanele ministerului. Şi azi se poate proba — şi încă cu prisos — toate faptele D-lui silvicultor Bunescu, care graţie influenţei ce a avut se vede numit de D-l ministru Vericeanu într’un ocol mai bun, în loc de a fi trimes înaintea justiţiei. Un Argeşeanu Pentru ca cetăţenii să vadă că azi nu numai că dreptatea este nesocotită, dar că nici legea nu se mai aplică, reproducem aci petiţiunea dată primului ministru. „Domnule prim-ministru, „Cunoscând simţimintele de dreptate şi legalitate ale D-lui Preşedinte al consiliului de miniştri şi solidaritatea ce împărtăşiţi cu onor. Dv. colegi, vin cu profund respect a vă supune că prin petiţiunea înregistrată la ministerul justiţiei sub Nr. 22.213 din 20 .Noembre 1891, dupe care alătur copie m’am plâns onor. Dv. coleg şi am demonstrat, bazându-mă pe texte de lege care mă proteg, că am suferit o condamnare arbitrară de trei luni închisoare pronunțată de consiliul de război al corpului al Il-lea de armată fără să fie întemeiată pe vreun text de lege. In atari împrejurări art 443 codul de procedură penală, prevăzut și de art. 76 din codul militar, se rosteşte categoric că sentinţele contrarii legei se denunţă de către ministerul justiţiei, înaltei curţi de casaţie, care le poate anula. Nefiind dat în interesul societăţei înmulţirea numărului cetăţenilor condamnaţi prin sentinţe pronunţate în contra legilor, îmi este să ştiţi Doninu de prim ministru că am avut onoarea a ve supune acest caz cu totul singular, pentru a aştepta cu toată încrederea dreptul ce am la protecţiunea legilor patriei mele, a căror supremă pază în momentul de faţă aveţi distinsa onoare de a ve fi încredinţată“. Dar nici D. Catargiu n’are habar de această nedreptate ce se face D-lui căpitan Mavrodin, și de călcarea legei din partea D-lui ministru de justiție. Vom reveni. I legea nu se mi aplică Cititorii noştri cunosc casa D-lui căpitan N. Mavrodin, care a fost redus să -şi sacrifice cariera dându-şi demisiunea din armată desnădăjduit de persecuţiunile gerneralilor Manu, Fălcoianu şi Lahovary şi de nelegala pedeapsă de trei luni închisoare ce a pronunţat contra sa consiliul de resboi din Bucureşti. De aproape un an D-sa a cerut ministrului de justiţie să se conformeze art. 443 din procedura penală ordinară şi art. 76 din codul de justiţie militară şi să trimită la curtea de casaţie spre anulare, sentinţa zisului consiliu de resboi care sa osândit pentru un fapt aşa zis de indisciplină către superior, neprevăzut însă de codul de justiţie militară prin nici una din disposiţiunile lui. Neobţinând satisfacerea drepte şi legalei sale cereri, D. Mavrodin s’a adresat acum în urmă D-lui Lascar Catargiu, prim-ministru, prin petițiunea înregistrată la minister în ziua de 14 Decembrie trecut. MARTI 14 IANUARIE 1892 Societăţile noastre De câtva timp un mare număr de societăţi au răsărit pe pămîntul fertil al capitalei. Nu-i stradă, nu-i fundătură peste care să nu dai peste una sau mai multe „instituţiuni“ de astfel. Toţi băeţaşii orî băieţii cari au pacjyyhs până într’a cincea clasă liceală, ‘/sffSi nobila sarcină de a fonda o societate culturală, ştiinţifică sau cel puţin literară. Nici vorbă că scopul final al acestor savante societăţi e de a scoate o revistă care are de scop luminarea concetăţenilor lor, a ţării întregi... cine mai ştie a cui! Dragostea de a lumina pe alţii îi zgîndăreşte reu pe aceşti tineri cari nu se mai ocupă de dînşii. N’am face caz de toate acestea dacă în dosul lor nu s’ar ascunde nişte tendinţe nesănătoase şi păgubitoare societăţei, mai mult de cât s’ar crede. Dacă unii din aceşti tineri sunt de bună credinţă, apoi alţii—şi aceştia sunt cei mai mulţi—nu fac decât o adevărată escrocherie în dauna unor oameni induşi în eroare de reclamele ce-şi fac aceşti pierduţi cari deseori lasă şcoala şi munca pentru a se deda la astfel de puţin obositoare meserii; pentru pretinsele lor societăţi ei fac subscriţii de cărţi pentru o închipuită bibliotecă, de bani pentru o revistă din care nu apare decât un număr, mult două, etc. etc. Cu timpul aceşti Domni, prinzînd barbă, se iaşi de vechile societăţi spre a funda altele mai serioase, societăţi de ajutor mutual, de economie, de filantropie, umanitare!!/ cine naiba să mai ştie ! Săptămîna trecută a venit la redacţie un cetăţean care ni s’a plîns tocmai de o astfel de societate. Spre culmea batjocurei, această societate jşe numeşte „Umanitatea“. Ia să vedem puţin cum stă cu umanitarismul această Umanitate. Scopul ei după statute numai, e de a veni în ajutorul membrilor săi. In cazuri de boală, căutarea imediată cu’n medic şi medicamentele necesare în comptul societăţei.“ „A veni în ajutorul membrilor săi cei săraci cu desăvîrşire la Paşti şi la Crăciun cu lemne, îmbrăcăminte, încălţăminte sau altele ce se va găsi de cuviinţă de către consiliul administrativ al societăţei, şi aceasta numai când fondurile societăţei vor permite cheltueli pentru asemenea îmbunătăţiri.( „A da când fondurile vor permite, sume mici de bani în mod de împrumutare, fără dobîndă, etc.“ „A acorda mici pensiuni viagere acelor membri cari din cauza bătrîneţelor sau infirmităţilor dobândite în timpul asoc’erei, nu vor mai fi în stare a’şi câştiga exigenţa zilnică.« „A înmormlnta sesscio deasebis'a pe orî-care membru ce va înceta din viaţă, după datinile religiuneî sale, făcăndu-se înmormintarea la toţi deopotrivă.“ Afară de acestea, societatea „Umanitatea“ mai are şi alte scopuri nobile, filantropice, umanitare, etc., etc., care, rămân a se îndeplini când fondurile vor permite.... Toţi membrii sunt datori & plăţi: 50 bani, ca miză de înscriere; 50 bani, statutele ; 1 leu, diploma; 6 lei, cotizaţia anuală, adică opt lei în total. „Cotizaţia anuală — spune statutele,— se poate plăti şi în rate trimestriale, adecă: la 2 Ianuarie, 2 Aprilie, 2 Iulie şi 2 Octombrie din fiecare an.“ Cetăţeanul care ni s’a plâns nouă că s’a refuzat familiei unui membru al aceleî societăţi ajutorul de înmormîntare prevăzut la art. 5 (pag. 8 a statutelor) ne-a adus şi chitanţele mortului. Ele dovedesc că cotizaţiile au fost plătite, şi ncă cu prisos, pe doi ani consecutivi, pe 1890 cu chitanţa Nr. 1072 (10 lei, adică doi mai mult de cât cer statutele); şi pe 1891 cu chitanţele Nr. 198 (3 lei) şi Nr. 291 (6 lei,adică un leu mai mult). Art. 66 (pag 23 a statutelor, zice: „După un an de la asociere, şi aceasta numai în lipsă de bani, orîcare membru din societate fără excepţiune de naţionalitate, religiune sau rit, ar înceta din viaţă se va înmormânta de societate după datinele religiuneî sale, etc. Or, membrul de care ne ocupăm a plătit cum se vede, pe doi ani. Cum se face clar că nu s’a dat familiei sale ajutorul cuvenit? Explicaţia ne-o dă un articol din statute, care arată perfect adevăratul scop al societăţei. lăţim în întregime acel articol : „Art. 36.—Membrul care nu va achita plata cotizaţiei in zilele indicate la art. 35, va perde dreptul la beneficiile ce’î acordă statutele, mai cu deosebire de a fi înmormîntat. Nu’i aşa că festa e jucată? Dacă nu te prezinţi în ziua indicată perzi dreptul de ajutor! La orice societate termenul de aşteptare e până la trei luni şi să se noteze că aceasta e la societăţi ai căror membri câştigă sute de lei pe lună, pe când la... „Umanitatea“ (?!) nu se aşteaptă aici o zi! Să mai spun că membri sunt trataţi de statute ca o adevărată proprietate individuală a preşedintelui ? că ele fac să peardă toate drepturile pe cel care nu s’ar duce la toate parăzile (şi aci e vorba de filantropie şi umanitate?) la toate întrunirile pe cari ar vroi să le ţină preşedintele...? Am mai avea multe de spus în privinţa acestor societăţi dar deocaro dată ne mulţumim cu atât. Parchetul însă, care şi-a băgat nasul în multe locuri, n’ar face rău să şi-l bage şi acică să vadă dacă forma înghite fondul, safl topoul , înghiţit de preşedinte. Ifeghe. INFORMAŢIUNI ! Regele Carol şi nepotul său Ferdinand au sosit astăzi la orele 10 şi 5 minute în Capitală. Primăria a cheltuit o mulţime de bani spre a împodobi calea Griviţei şi calea Victoriei până la Palat cu steaguri, iar poliţia se însărcinase ca să adune lume care să strige urale răguşite când trenul se va opri în gară. In adevăr, când muzica începu să cânte se auziră câteva strigăte de ura şi Regele radios se coborî cu nepoţelul din vagon, pe când D. Orbescu, ca un căţel plecat, sta cu pălăria în mână şi plecat până la pămînt. Toţi miniştrii şi-ai făcut şi de astă dată datoria de la chei a palatului îndoindu-şi spinarea până la pămînt. Câţiva agenţi poliţieneşti mai zeloşi îndemnau pe cei 50—60 de oameni să mai tragă un ura şi Regele plecă apoi în salonul său foarte mulţumit de primirea pe care cetăţenii (?) Capitalei i-o făcuseră. Pe când în oraş mizeria e la culme, Primarul Capitalei, plecat ca un lacheu, cheltueşte banii contribuabililor spre a face manifestaţi, unui străin, care foarte bine făcea dacă rămânea pe unde se dusese .*Domnul Doctor Răutzoiu, ajutorul cursului de hirurgie operatoare al D-lui profesor Dr. Demosten, va face exerciţiile practice la cadavru cu studenţii anului al IlI-lea de la orele 5—6 p m., în zilele de Marţi, Joui şi Sâmbătă în amfiteatrul laboratorului dehirurgie operatoare şi Anatomie topografică de la spitalul militar (vechia). Cu ocaziunea sfântului Ioan fetele şcoalei profesionale „IoanFusea“ din Tîrgovişte, în cap cu gentila lor directoare .ioara Rătescu s-a dus în corpore la fondatorul şcoalei felicitându-l pentru onomastica sa. Cu această ocaziune, pe lângă exprimarea recunoştinţei ce îi-o păstrează i-au prezintat câteva obiecte lucrate de dînsele în şcoală. Tot elevele acelei şcoli, spre a da mai multă însemnătate ovaţiunei bine-făcătoruluî lor,au ans şi nu et clţinutului 3, pe care D. Colonel a avut gentileţea a le-o da gratuit. —di* — Eri, pe la orele 11 dimineaţi la intrarea restaurantului Cohro, D. Th. Rubini directoru jurnalului Siloghi, a fost atacat de un Psnait Hristodulo de la tipografia jurnalului grec Patris, sub pretext că ar fi fost ofensat prin un articol apărut în Siloghi. D. Rubini a reclamat primului-procuror care a deschis o anchetă. Se zice că ancheta ar implica și pe FOIȚA ZIARULUI „AOSFftRUL ELY MQNTCLERE (67) Buchetul Ucigaș PARTEA Il-a Frumos Monstru XVI A doazi, foarte de dimineață, Cristina fu gata să plece să vadă pe familia Prat. Când coborî ea scara și când luă drumul prin parc nu era nimeni. Nu era de mirare, fiindcă abia bătuse opt ceasuri. Cristina făcu socoteala că nu avea nevoe să se grăbească pentru ca să ajungă la ceasul hotărît în locul unde o aștepta Lagousse. Jumătate de ceas prin parc ca să ajungă la casa Prat, vreo doezeci de minute ca să vorbească cu dînșii, pe urmă zece minute ca să se întoarcă la locul întîlnireî. Prin urmare putea să fie exactă. Şi chiar fu. Când ajunse la spărtură, se puse pe zid şi aşteptă ca şi întîia oara. Pe drum nu văzuse nimic; cât putea vedea cu ochii nu zărise decât numai şoseaua. Nici o trăsură, nici un om pe jos. — Poate că l’a înpiedicat ceva d’a veni şi nu’mi poate da de ştire, își zise ea în gînd. Sta pe gîndurî. Un zgomot o făcu să tresară. Lagousse sărise din parc lîngă dînsa. Se uita la dînsa și rîdea. — Ce fel! intri în grădină acum! zise Christina cu mirare. Dar dacă te-o fi văzut vreun gard ? — Nu se poate ; am intrat prin spărtura care ’i la vreo două sute de metre d'aci şi m’am furişat pe lîngă ziduri. Ş’apoî, gărzii au altceva de făcut de cât să se ocupe d’un om care se plimbă fără să facă nici un râu. — Bine, dar e prostie! — Lasă vorba asta, linişteşte-te şi să vorbim. Aşa, stai pe zid cu faţa spre câmp, cine te ar vedea ar crede că te odihnești. Eu am să mă pitesc ca o vulpe jos lîngă zid subt dudul ăsta. — Nu știi ce frică am avut alaltăeri! Ce ciudată e viața, zău așa! zise Cristina dupe ce se așeză el. — Ce s’a întîmplat? — N’o să fie nimic, din norocire, însă întîmplarea asta ar fi putut să piardă tot. Știi ce a zis mecanicul yahtului când m’a zărit ? — Cum vrei să știu ? — A zis : „Iacă! Tiparul!" Și Filip venea în urma mea! Lagousse tresări, ba chiar sări în picioare așa de tare încât rămurile dudului îi zgîriară obrazul. El însă nu se tulbură. — Cum ai zis? întrebă Lagousse negru la față. Liniștea Cristinei, zîmbetul ei îl liniştiră puțin. — Să nu ’ţi fie frică.... fiul meu vitrig n’a auzit nimic şi eu nici n’am clipit... zise ea. Iar prostul a crezut că s’a înșelat.... Tocmai el se tulbura subt privirea mea şi nu şi-a venit în simţiri decât când s’a încredinţat că eu nu auzisem vorba lui. — Uf! răsuflu puțin. Haide, spune-mi lucrurile. Cristina spuse lui Lagousse tot ce se petrecuse între dînsa și Pigeonneau; îi spuse, afirmă chiar că incidentul aceata nu fusese băgat de seamă de Filip. Cât despre mecanic, nu era nevoe să se teamă de dinsul. — Nu’ți aduci aminte cine e băiatul ăsta ? întrebă Lagousse pe Engleza, dupe ce sfîrși ea. — Nu’mi aduc aminte. — Așa e ; dar ce întîmplare! Câte surprize de astea nu ne păstrează viața! — Da, și eu m’am gândit tot așa de multe ori ! zise Cristina. Pe deoparte îmi pare bine că am auzit vorba asta, fiindcă mă învaţă să mă feresc. — Sigur! şi chiar trebue să te fereşti cât de mult; şi nu numai atât: să ’ţi deschizi ochii bine să vezi tot ce face fiu tău vitrig, deşi mă gîndesc eu că de el nu avem de ce ne teme. Cine ştie ce se poate întîmpla? Adică de ce n’ar fi şi el aşa de şiret ca noi şi nu s’ar sfii? — Ai dreptate, am să bag de seamă. — Eu mă intorc îndată la Paris..., zise Lagousse. In locul acesta de sălbatici dacă s’ar întîmpla ceva tu nici n’ai putea să ’mi dai de știre, pe când în Paris omul capătă iute o depeșe. La cea mai mică întîmplare, dă’mî de știre așa cum ne am învoit amîndoi. Eu sînt totdauna gata pentru orice întîmplare. — Dar de planul tău de yaht te lași? observă Cristina. — Ba nici decum; d&’mî amănuntele pe cari ți le am cerut și pe urmă o să ticluesc eu ceva. Eu însă aștept totdauna o înprejurare jriincîoasă, știi tu. îmi place mai mult accidentele... firești pentru ceilalți. Mama vitrigă a lui Filip zîmbi. — Ești cu minte tu, bine faci. In sfîrșit facă bani pentru cheltuelile silite dar trebuincioase. Cristina scrisese pe o hîrtie toate observările care le putuse face pe bordul Madeleni. Dispoziția vaporului, amenajamentul lui, nemurul mateloţilor, tanagiul, ş. a. Dete lui Fernand acest memento înpreună cu un pachet de bilete de bancă pe care el le şi vîrî iute în buzunar. Cristina îi zise, pe când îi da banii: — Trebue să ştii că eu nu fac multe iconomii. Se cheltueşte al dracului de mult în casa asta și nu ștm cum se face că nu pot să pun mai mult d’o parte. Numai din bacii pentru toaletă ciupesc, fiindcă unchiaşul este foarte generos. — Fii cu răbdare, fata mea. Toate milioanele pe cari le au dînșii au să fie ale noastre, și atunci... (Va urma)