Adevěrul, octombrie 1896 (Anul 9, nr. 2649-2673)
1896-10-24 / nr. 2668
iAHUL IX, No. 26.68 NU BEE 3 UL 1© BANI ABONAMENTELE IHGEP DE LA 1 $ 15 ALE FXECAREI LUH jifse^plătesc tot d’a ima tudate is Bamregdl la Oase administrație! Ia Județe ss ntremuiaU prte mandata pogtsle Ub aa tn Țară 30 Lel; M Streinătate 60 Ls Sssîs luni 16 * » » = 25 , M luai 8 „ . . 13 » TI* »BjaSr te mtMfaktit« 10 »«AS MASInBCP.IPrEJ.iS NU S3 ÎNAPOIAZĂ te rereşti pe mine de cu fi stresn In casă! », ®l©xsasipi JODI 24 OCTOMBRIE 1896 RUBE3CL a© BA HZ ANUNCIURILE Ia BUCUREŞTI şi JUDEŢE ae primesc un»« Îs ADMINISTRAŢIE Ia STREINATATE, direct numai 1» administrate si la toata Oficiile de Fiihlimtuta âmuncian la pag. IV . , , , 0,30 b. îmfe v » » UI p * a ■ 2,"TM" lei p p I iîiiii 3j— * „ ISr esBiir vssbiâ IO Bani ADMI S„T R AT I A PfcSftiS. 8SÂNCEI NATIONALEK'X'MUU.Âli'OîW. Mo. 9 Si Director politie: AIoISX. V. BELDîMAHtT REDACTIA /*' ;0,V PA*AO. »ANCEI NATSONALBe^S]^BSi7Cl^:n!p^ffil)» , P0L1TECIANIZM Cestiunea fostului mitropolit-primat, mai mult ca oricare, dovedeşte pe deplin lipsa de moralitate şi de scrupul a partidelor noastre istorice, lipsa de inteligenţă a unora şi neruşinarea tuturora. Imbecilitatea şi dorinţa josnică de răzbunare a primului ministru, a dat naştere acestei cestiuni. Ghenadie, ca toţi prelaţii, deşi ales de conservatori—şi se zice moyenant finance,— nu cerea mai mult decît să trăiască bine şi cu liberalii. Vendicativul Domn Dimitrie Sturdza, nu putea însă să-l ierte că în opoziţiune nu i-a dat concursul şi l-a jurat pierderea lui. Momentul putea fi crezut propice. Regele se îngrijea de acest mitropolit, care, pe lingă că avea păcatele lui, apoi din cînd în cînd, afişa veleităţi de independenţă faţă de palat şi care îşi luase chiar titlul de principe al bisericei, conservatorii şi ziarele din opoziţie duceau o campanie teribilă contra pungăşiilor lui Ghenadie, şi acesta era certat cu toţi călugării din Sinod. D. Sturdza a crezut că Ghenadie este absolut fără apărare şi că îl va mînca fript dintr’o singură înghiţitură. Socoteala de acasă însă, nu se potriveşte tot d’auna cu cea din tîrg. Guvernul a procedat aşa de arbitrar, cu atîta lipsă de tact şi de inteligenţă, că această caterisire a lui Ghenadie şi împotrivirea lui de a pleca de voie, au ridicat o lume întreagă în potriva guvernului. Atunci s’a văzut o schimbare de front din cele mai lipsite de rușine. Ziarele colectiviste, cari pînă mai era aparați cu foc pe mitropolitul Ghenadie, se năpustesc cu furie în potrivă i, Iar Epoca și Timpul s’au pus în capul campaniei favorabile lui Ghenadie, uitînd, dintr’o zi în alta, ce s’a zis erî. De ce această schimbare de atitudine ? Conservatorii au văzut că prin această chestiune se pot apropia de putere, că ea e astfel de încurcată, că ori-cum s’ar rezolvi, va fi tot în detrimentul duşmanilor lor politici şi imediat au întrs cojocul şi s’au făcut apărătorii «sfintei religiuni ortodoxe pe care o loveşte colectivitatea*. Ce va ieşi de aici puţin le pasă. TEI au luat lecţiuni de la colectivişti. Ce le-a păsat acestora care va fi rezultatul campaniei contra legei minelor şi a legei maximului ? Ei au agitat lumea şi azi, cînd sînt la putere, puţin se mai îngrijesc de faptul că legea minelor a rămas nedesfiinţată şi că şi azi se încasează veniturile comunale pe baza legei maximului. Mîine, cînd conservatorii vor ajunge la putere, puţin le va păsa de fostul mitropolit. El va rămîne la Căldăruşani şi va medita adine asupra nechibzuinţei ce a făcut de a se întemeia pe făgăduinţile politicianilor. Cine ştie dacă în această privinţă lucrurile nu se vor schimba din nou. Poate conservatorii vor reîncepe să înjure pe Ghenadie, iar colectiviştii să-i ia apărarea. La D- zeu şi la politician totul este posibil. Ceea ce însă arată deplin politicianizmul conservatorilor este şi faptul că ei, dinasticii de erî, par azi convinşi că cestiunea mitropolitului trebuie adusă pe terenul anti-regalist. Campania care se începe va avea această caracteristică şi ne va da priveliştea unei lupte pentru putere întemeiată pe o cestiune şi o persoană bisericească şi pe tema luptei contra palatului. Lucrul nu e nou pentru conservatori, dar el dovedeşte încă odată ce va să zică partidele noastre istorice şi cum toată viaţa noastră politică se învîrteşte în jurul regelui , a-l convinge, da voit sau de nevoie, că trebuie să-l aducă la putere. Iată toată lupta politicianilor. Iată priveliștea odioasă și scîrboasă a politicianizmului român. Const- Hills. SATIRA POLITICA lotruniri publice Pantniţa c«ntra balanssi întrunirii# convocateUde opozanţi, perstionari ti alţi patâţenî ostili guvernului, ministerul, în unire cu D. Paul Bettemisti cu baronul M«li«isno, au hatarit sa «onvoace o seria de meetingurî pe «ulori. India Intrusiv# se va ţine In roşu, unde de rigoare toţi oratorii vor trebui să fie cu nasul la înuilţimea culoare! unde sa adună, motiv pentru care ursul mesei... adică al Intrunirei, va fi Iancu Culoglu, inspectorul avocaţilor ţi al mişmaşurilor. Pe galben, colectivitatea va înghiţi pe toţi opozanţii; tri negru, va fi în elementul sau Mitiţă cel negru la suflet; în verde, va fi sărbătorit verdele Statescu, iar în albastru, sflîndu-se pe Maidanul Dulapului, va ieşi la maidan fostul procuror Dulap. Cu asemenea elemente, nu mai încape îndoială că partidul va rămîne la putere, cel puțin încă vre-o trei luni. -K—X ' — —■—— ------------------------------------------------Vax. Regeneratorii parii conservator La guvern. — O nouă fază. — Un nou regenerator. — Să fie portretul junimiștilor? — Concluzia. După 1876, cînd D. Carp împreună cu D. T. L. ‘Maloretem fi alți membri maromifi ai partidului comervator, t'au retro* din sinul partidului fi au format gruparea junimistă, D. Carp spuma că voieşte să regintreze partidul conservator. D-ta, împreună cu D. Maioresm, au făcut un program, ai ţinut mai multe discursuri şi au publicat o serie de articole, prin cari arătaă cari sunt ideile pe cari trebuit să le îmbrăţişeze un adevărat partid conservator, în special, D. Minortsou, cunoscut admirator şi adept al filozofiei Schopenhaueriste, s'a distins in acea şampanie prin desfăşurarea filozofiei principiilor conservatoare. Atunci, nimeni în partidul conservator nu s’a ridicat să combată noua direcţie în mod hotărit. La guvern Ajunşi in 1889 la guvern, conservatorii primesc declaraţiile D-luă Carp, că D sa dă partidului programul care lipseşte, adică ideile filosofice pe cari le dezvoltaseră de la 1879 pină atunci, D-nii Maiorism şi Carp. Sa vorbit la tm moment chiar de fuzionarea clubului constituţional cu cel conservator, dar conervatorii au cărat de la putere şi cele două cluburi tot mai trăiesc. O nouă fază şi nu numai că cele două ramuri ale partidului conservator sunt încă despărţite, dar se pare că ele încep să intre în o nouă fază, o fază de luptă de nimicire. Conservatorii, cari nu protestaseră nikodtrt.a contrafilozofiei D-lui Maiorescu şi aveau cerul că au nevoie de a fi regeneraţi de D. Carp, se ridică acum şi combat chiar şcoala filozofică a junimiştilor. Se vede clar, că dacă ei au tăcut pînă acum, cauza a fost că le-a lipsit teoreticianul. Un nou regenerator Teoreticianul conservatorilor, noul regenerator al partidului, cu alte cuvinte, este D. N. Filipescu. în Epoca de om, D sa publică un articol intitulat : Inrîurirea filozofiei, în care găsim un pasagiu foarte interesant relativ la filozofia scumpă C-lin Maiorescu, la filozofia Schopenhaueriană. Dăm acel pasagiu: lati un altul care, la întoarcere, s’a dus sa «»ară narogtiera la starea lui de nelinişte armaţilor lui Schopenhauer. Aceştia îi lasă a înţelege cam următoarele : „Legile naturei se împotrivesc la fericirea enauluî. In lume nu-î de cît voinţă şi voinţa e dorul după cele ce nu se pot satisface. Tutul e dar durere. Viaţa e un rău şi progresul nu-î de cît o înăsprire a râului“. Aşa se prefac în spiritul luî doctrinele pesimizmului. Atunci el se întoarce spre filozoful evoluţionist şi iată în ce mod ideile lui se cristalisează în spiritul sau încrezător: „Nepreţuitele descoperiri ale lui Darwin, cînd ajung sa stăpînească lumea morală, nu mai însemnează decît biruinţa celui tare asupra celui slab şi predică triumful forţei asupra dreptului“. Să fie popipetul junimiştilor? Dar teoria ca teoria, D. Fdipescu însă, caută să facă şi aplicarea teoriilor de mai sus în viaţa politică, şi iată ce spune : In politică, credinţa că toate acţiunile omeneşti sînt cfrinuite de forţa superioare, oarbe şi nebiruite, ii va duce spre un fatelizm ce amorţeşte orice voinţă. Iar ideia de biruinţă a celui tare asupra celui slab, îi va face să se îndoiască că poate să existe măcar o dreptate. Stăpânit de evenimente, sdrobit de semenul lui. EDITIA A TREIA Năzdrăvăniile ssilei QI3E0SSSHE FALUID! Fără cap dar cu căpăţină de ~hahăr. omul slab şi lipsit da credinţă intr’un viitor mai bun, se va repezi spre folosinţei® materiale imediate. In locul politiceî da idei, satisfacerea intereselor materiale. Reformele practice, pelitica de afaceri, in locul luptelor pasionante pentru ideal. Să fi vroit oare D. Filipescu să facă portretul junimiştilor ? Se poate, căci altfel de ce acea apropiere între adepţi Schopenhautrizmului şi politica interesului? Concluzia Hhnolima tuturor acestora este că bătrînii conservatori vor să arate D-ha Carp că nu mai au nevoie nici de programul, nici de teoriile sale filozofice şi că de azi înainte, nu se mai poate apropia de partidul conservator decît ca soldat credincios-Conservatorii vor o politică de ideal, nu de reforme economice. Caml e interesant şi ne aşteptăm să vedem desfăşurîndu-se o luptă de gazetărie intre cele două ramuri ale partidului conservator. Jumătate de adevăr. Răspunsul cu desăvirşire adevărat, este acesta : „Fiindcă D. Guran este nepotul D-luî Carada.“* încă o vorbă a D-luî Carp. Şeful junimiştilor fu acostat zilele acestea de către un partizan în inima căruia au intrat descurajarea şi nostalgia bugetului. — Ce ne facem, coane Petrache, ce ne facem ? Eu cred că toate aceste vizita împărătești au întărit guvernul, iar pe noi ne-a depărtat de putere. — Aș fi un gogoman, îi răspunse șeful; stăm mai bine ca erî cînd. Nu v’am spus de atifcea ori că că am să inaugurez noul palat al domeniilor ? Enaftadop. NOTE ZILNICE — D. Delimarcu, intr’o scrisoare adresată Voinţei Naţionate, pretinde că s’a retras din gruparea D-lui Flevei, fiind-că directorul Drepfelţeî face cauză comună cu conservatorii. Nu voim să contrazicem pe D. Delimarcu, însă o întrebăm: Dacă a rupt-o cu D. Fleva pentru ■motivul arătat, de ce s’a unit la Roman cu D. Alecu Moran, care s’a ales primar numai cu «onsursul conservatorilor ? şi îarăş, de ce s’a aliat cu acelaş Domn Morun, pe care astă-primăvară nu-l mai scotea din canalie şi mizerabili Fără să facem bătrtnului Morun injuria de a-l judeca după cum îl zugrăvîa noul său aliat şi viitorul său succesor la primărie, constatăm că, atunci cînd D. Delimarcu a avut să aleagă între conservatori şi canalii, n’a ales pe conservatori. Restul.,,, se înţelege de la sing. * — O ştire de senzaţie: Se ştie câ guvernul a însărcinat pe judecătorul de instrucţie Vasiiu să adune dovezile pentru darea în judecată a mitropolitului Ghenadie. Deocamdată, lucrarea acestui magistrat se mărgineşte întru a vîna depoziţiuni, cum că Ghenadie Petrescu ar fi luat parale de la unul şi de la altul, dar, zilele acestea, instrucţia va intra şi pe o altă cale, adică vor fi convocaţi la parchet şi aceia cari au luat bani de la mitropolit. In cazul acesta, direcţia Gazetei va primi neapărat o citaţie.* Constituţionalul se întreabă cum da şi-a permis D. Palladi să numească şef de serviciu, la ministerul domeniilor, pe un Domn inginer Guran, care, în acelaş timp, este şi furnizor al statului. Şi Constituţionalul răspunde: „Pentru că D. Guran este din partid şi susţinut de Oculta“. Dar acest răspuns nu cuprinde decit o fu- CINSTEA LOR Colectivitatea îşi arată încă odată urechile. După ce guvernul a revocat pe Malaxa şi nu l-a dat in judecată, sub pretext că nu ar fi existind motive penale, şi după ce Malaxa a început să facă cu ouă şi cu oţet pe ministrul Stolojan, presa guvernamentală a întors foaia. Unul din fiarele partidului dă un avertisment lui Malaxa, invitindu l să se astimpere, poftindu-l să încetele cu atacurile în contra miniştrilor şi ameninţindu-l că să nu uite cum că este în chiar interesul D-sale să nu mai işgîndărească afacerea, al căreia erou a fost. Cu alte cuvinte, ziarul guvernamental spune: «Stimabile Domn Malaxa,pentru colectivişti, un om necinstit e întotdeauna stimabil) nu uita că ai sâvirşit in capul comunei Galaţi fel de fel de potlogării şi că dacă n ai făcut cunoştinţă cu penitenciarul, aceasta o datoreşti numai guvernului. Prin urmare, fă bine şi te astimpără, încetează cu atacurile violente în potriva miniștrilor, căci, la cass contrariu, te trimetem la parchet». Aceste vorbe, spuse cu alte expresii, zugrăvesc perfect moralitatea partidului guvernamental. Dragoș. --------------------------------------------------------- te* utal SĂPTĂMÂNĂ UTCT' — Noua ds*aswa a lui ®3aeS®r5issek— Literatura belgiană contimporană, înglobată fatal în cea franceză din care face parte indivizibilă, numără o pleiadă foitreagă de maeştri, grupaţi toţi în jurul bărorîaei revista pariziene „Mercure de France“. Pi iuta-o aceştia e destul să amintesc pe Ville Striffin, Emile Verhaeren, pelatul simbolist, Henri Regnier, marele dramaturg din frațiil Maeterlinck și Camille Limonier care a fost întrebat acum în urmă de unii din redactorii ziarului „Figaro“, ca subiect are ultima sa operă pe care în momentul de față o prepară la marginea mărci în mijlocul vînturior şi cetelor de toamnă. Fiecare nou uvragiu al acestor maeştri belgieni e un adevărat eveniment literar în presa pariziană şi fie-care gazetar se grăbeşte să intervieveze ca autor un moment mai înainte de a sfîrşi, de ce natură va fi opera lor. Aproape toți sînt nişte „misticii". Tot vorbi în această rubrică pe rînd, de fiecare, fiind-că sînt aproape dacă nu absolut necunoscuți publicului nostru cetitor. Noua dramă a lui Maeterlinck, destinată să fie jucată anul viitor la Paris de trupa Lugné-Poe, poartă titlul Aglavaine şi Soysette. Maeterlinck are darul de a îroperechia astfel nume cu totul streine şi strainî, pe cari nu le vei găsi nici în epoca de astăzî, nici în epocele antice, dar cari îţi sugeră cu toate astea vremuri foarte îndepărtate, epoci de aur. Limfagiul, sufletul lor, e tot aşa de departe de noi, ca şi numele lor : Alladin şi Paloraides, Felless şi Mensande, Aglavaine şi Selysette. Toţi fac parte din aceeaş familie de fiinţe quasi-iaateriale, din aceeaş familie de suflete trăind, sfiu mai bine zis plutind în nu ştiu care ţară de vis, unde arhitectura, — tomuri strălucitoare, fîntîni limpezi și reci, castele de cleştar—ca şi animalele : lebede, porumbi, rîndunici, există par’că numai în stare de pure simboluri.* Pentru Materlinck, corpul, vorba oamenilor, pietrele edificiilor, tot ce se vede, ce se atinge, ce s’aude, nu-i da cît „songé ou mensonge“, vis sau minciună. Adevăratul nostru „eil“ e ascuns propriilor noştri ochi. Pronunţăm automatic un şir de vorbe care nu corespunde cugetărei noastre. Fiinţa noastră intimă care se ignoră e singură care trăieşte cu adevărat, singură care vorbeşte şi lucrează oarecum în afară de noi înşine, independent de voinţa noastră inconştientă, sclavă unei fatalităţi misterioase care creiază între toate lucrurile omeneşti, animate sau inerte, o dureroasă fraternitate, o solidaritate tragică. E o concepţiune uita-spiritualistă a existenţei. Care ar putea să rezulte dintr’însa romane sau drame „concrete“ cu adevărat terestre, înţelese de un public materialist cum e al nostru astăzî, care nu crede de cît ceeace vede cu ochii şi care s’a hotărît cu drept cuvînt să nu priceapă de cît personajele în came şi oase, grăind pămînteşte, cu sentimente obicinuite şi patimile obştiei ? Iată de ce nu se analizează în cîteva cuvinte o dramă a lui Maeterlinck. El presară cu toate astea o acţiune aproape omenească. Aglavaine şi Selysetta sînt două femei cari iubesc pe acelaş om, Melesndra, și sînt de asemenea iubite de o potrivă. Tot miezul damei e în lupta de generozitate ce se încinge îa inimele lor, care din două, Aglavina, nouă venită, sau Selysseta, amanta legitimă, se va sacrifica pentru a face fericirea lui Meleandra, dezrobindu-1 da bigamia trăită de altminteri cu o candidă sinceritate care face dintr însă aproape o virtute... Sau poate mai de graba nu-i tocmai ăsta sensul luptei.. E ^ ceva mai omenesc decit atîta... Aglavaine și Sclysetto nu-șî dispută tocmai cinstea de a se sacrifica pentru Meleandru, dar pentru o itteie, ideia de a fi frumoase, sufleteşte frumoase, divine cu un cuvînt. Astfel Selysette sfîrşeşte prin a se arunca din înălţimea unui turn, şi murind, se fereşte de a mărturisi că alveit sa se sinucidă. Spune că a căzut intîmplător plecîndu-se să prindă din zbor o pasăre blinda... Şi în minciuna asta e ceva mai subtil decît dorinţa de a scuti de remuşcări dragostea rivalei şi iubitului său. E setea de ideia morală, setea de a se şti moralmente frumoasă, ajunsă pînă la ultimile limite ale eroismului şi bunătiţai de a se putea admira pe sine însăşi sau de a fi admirată de altul fără nici o umbră de restrofimel * S’a găsit ceva din această nostalgie de perfecție morala în oare care din operile lui Ibsen. Și dacă Maeterlinck n’ar fi atît de personal pe cît e, ar lăsa poate de gîndit la autorul Rosmersholmilor. Autorul nostru însă e fatalist, se lasă o largă sferă de acţiune fatalizmuluî. In acest domeniu se depărtează mult de Ibsen. In operile lui Ibsen se simte „visătorul pozitiv“, sociologul care cugetă la reformarea societăţii, care s’ar face la nevoie deputat ori senator pentru a răsturna legislaţia şi moravurile după felul idealului sau. Maeterlinck, poietul impalpabilului, crede cu tot dinadinsul într’o ocultă şi supra-omenească fatalitate, în Ananke a celor vechî şi primitivi în contra căreia toate sforţările noastre s’ar sfărîma ca lupta valurilor de stîncî, şi căreia el se supune fără să se gîndească L un moment s’o îndrepte. Dispreţuieşte parlamentele ca pe nişta furnici cari s’ar reuni pentru himericul proiect de a construi un nou turn Eiffel.