Adevěrul, iulie 1897 (Anul 10, nr. 2872-2900)

1897-07-31 / nr. 2900

-0 ANUL X No. 2900 Abonamente încep la I şi 15 ale fle­că­ei luni şi se plătesc înainte: Un an in tară 30 lei, in străinătate 50 lei Şase luni 15 „ „ „ 25 „ Trei luni 8 „ „ ,, 13 „ Numărul 10 bani In străinătate 15 bani R e d a c ţ i­a PASAGIU!. BANCEI NAŢIONALE (TELEFON No Şase pagini la fie­care ediţie P­RESA D Indépendance Roumaine, de cind Dimitrie Sturdza, regele şi alţi Halber i-au pus botniţă, a devenit o duşmană a libertăţei presei. Ea voieşte ca delictele de calomnie să fie date în jude­cata tribunalelor ordinare. Gra­ţie acestei schimbări de jurisdic­ţie, ziarul francez crede că presa ar cîştiga în prestigiu. Intr’o ţară, în care totul este falsificat, şi în care nu avem de­cît două libertăţi reale, aceea de a scrie şi aceea a întruniri­lor, e de sigur ciudat lucru, ca însuşi un organ de publicitate să ceară ca una din ele să fie desfiinţată. Cînd tribunalele ordinare vor avea de judecat calomnia, cine ar mai avea curagiul să biciu­iască toate ignomentele vieţei noastre politice şi sociale? Tre­buie de dovedit cu acte judecă­toreşti că faptul imputat este a­­devărat. Or, ştiut este că cine face o pungăşie nu dă chitanţă şi nu lasă acte în urma lui. Ju­raţii, având libera apreciare a f­ipţil­or, pot achita ori osîndi. Judecătorii ordinari sunt siliţi să condamne tot-d’a-uria şi ne vom găsi în cazul fostului deputat francez Nuraa Gilly care acum cîţi­va ani s’a văzut osîndit fiind­că a denunţat tripotagiile din afacerea Panama, tripotagii do­vedite în urmă adevărate, dar pe cari el nu le putea dovedi prin probe scrise. Ziaristul poate fireşte să fie indus în eroare. Această eroare însă el o răsplăteşte în de­ajuns Pe cînd majoritatea oamenii o lasă şi fricoasă, se teme să se pună înainte, el, expunîndu-se la o mulţime de neajunsuri, denunţi opiniei publice atîtea şi atîtea fapte necorecte, cari fără de e ar rămînea ascunse. Acest sacri­ficiu pentru binele obştesc nu trebuie să fie el răsplătit ? A­­ceastă răsplată constă în faptu că delictele sau crimele cari le-ar putea comite sunt supuse judecă­­ţei cetăţeneşti. De altmintrelea dosarele Curţei cu juri sunt do­vadă cum înaintea juraţilor, a­proape nici­odată, nu apare un ziarist adevărat. Cei ce compar sunt mai mult denunţători afară din redacţie, aceia a cărora in­formaţii de multe ori nu pot fi controlate şi pe cari în­tot­dea­­una redacţiile îl abandonează în mîna justiţiei ca să-şi ia pedeapsă, dacă în adevăr ar fi calomniat pe cine­va. Rămîn de discutat insultele şi tonul ridicat al presei române. Aceasta nu face de­cît să re­flecteze moravurile noastre po­litice, pline de gălăgie, de pa­siune şi de exuberanţă. Cînd la Cameră, deputaţii se tratează ca măcelarii de la hală, cum voiţi ca presa, care aparţine în cea mai mare parte grupurilor şi oa­­menilor politici, să nu ţină şi ea acelaşi ton ridicat? Cînd însă cine­va s'a simţit insultat şi a­­cel cine­va este vrednic de a face apel la calea onoare!, în toate redacţiile s’au găsit oameni cari să ia răspunderea insultelor adresate. Că în presa romînă, ca în toate presele din lume, sínt ga­zetari cari dezonorează profesi­unea, e adevărat. Ei însă sunt puşi la locul ce merită atit de confraţi cît şi de public în ge­neral. Ar trebui ca ziarul fran­cez să-şi amintească de atitudi­nea presei în afacerea Jartieră şi se va convinge că dracul nu este aşa de negru cum îl zu­grăveşte. In ce profesiune însă nu există oameni incorecţi ? Nu sînt avocaţi cari au fost osîndiţi pentru indelicateţe, miniştri cari au făcut puşcăria, militari şi funcţionari condamnaţi ? Cine însă a gîndit vre-o­dată să o­­sîndească o breslă întreagă ? Libertatea presei în Romînia, departe de a fi un râu este un imens bine. In starea noastră haotică, în acest stadiu al civi­lizaţiei noastre, în care totul este turbure şi în care noţiu­nea binelui şi răului, a cinstei şi a necinstei, nu este încă bine stabilită, dacă n’ar fi o presă liberă care să stabilească hota­rele acestor noţiuni, am fi de sigur şi mai jos de cît sîntem, în halul poate al Turciei. Să lăsăm dar presă în pace. De ea au frică numai politicia­­nii cari conspiră în potriva bi­nelui public, ziariştii cari au că­pătat zgardă şi au uitat ce-i li­bertatea şi toţi aceia pe cari presa îi împiedică să tripoteze şi să se îmbogăţească în dauna ţarei. Const. Miile. SATIRA POLITICĂ !Ceferizmul*! Administraţia comunală a hotărît să taia Capitalei mijloacele de subsistenţă Pentru îndeplinirea acestui plan mă­­reţ o coaliţiune puternică, un fel de triplă­ alianţă, s’a încheiat intre : Primă­ria Capitalei, Brutarii şi Filtrele “de la Băcu. Această nouă triplă alianţă va lucra în chipul următor : Primăria va incasa taxele pentru apă şi va da cetăţenilor nord­, iar comisarii comunali vor încasa subvenţiile de la brutari pentru ca chilogramul să se poată transforma în 800 de grame . Filtrele de Băcu şi-aui luat angaja­mentul ca să lase liberă trecere nisipu­lui şi microbilor. Iar brutarii s’au obligat a urea preţul pîinei şi a scădea greutatea ei. Bilanţ : Cel de la primărie şi brutarii încasează franci, iar cetăţenii încasează noroi şi şi deficituri. Vax. Generalul Albertoni Generalul Albertoni este acela care se va bate cu principele Enric d’Orleans în nu­mele întregei armate italieneşti din Africa, pe care principele a insultat-o. Principe­l Enric a ridicat acmaţiuni grave în potriva tuturor ofiţerilor şi soldaţilor ita­lieni, în special­­l-a atacat Insol pe genera­lul Albertoni cu o mare violenţă. Generalul — aşa zice principele^ —­­şi-ar fi ţinut în tot-cea­una soldaţii şi sacro-santa sa per­soană, dincolo de bătaia puştei, şi a contri­buit as­fel foarte mu­t la înfrîngerea ru­şinoasă a armatei Italiei. ______________ Graf. D. Djura şi cămătarii D. ministru Djuvara a avut un moment curagiul să se gîndească la un proiect de lege în contra cămăta­rilor şi la fondarea unui fel de „Munte de pietate” în ţară. Curagiul D-lui Djuvara n’a fost însă de lungă durată, căci unii afirma­u siguranţă că D. ministru de justi­ce a renunţat la facerea acestui pro­iect de lege atit de util ţărei. Cit am lăudat pe D. Djuvara pen­tru prima D-sale hotărîre, cu atit mai mult trebue astă­zi să blamăm lipsa D-sale de energie de a duce la bun sfirşit o chestiune care interesează in­­reaga suflare romînească. Ediţia de seara Să te ferești Romíne de cuțit strein în casă V. Alexandri. JOUI Bl IULIE 1897 Anuneiuri se primesc direct la Administrația ziarului Linia pagina IV-a . . ■ t. tt IJf*a • • * tt •% ll-a . . . lei 0.50 bani ” 2 »9 t$ •Zia un mare număr de linii se fac reducţii din tarif Numărul 10 bani Un număr vechi, 20 bani dl­m­inistraţia PASAGIU!L BĂNCEÎ NAŢIONALE (TELEFON No. 25). Mitropolitul Antim Dăm aci portretul lui Antim pe care ni-l­ trimete corespondentul nostru special din Cons­tantinopol. Asupra mitropolitului Antim, f­lut două versiuni. Unii susţin că el n­ există de­cît ca o glumă a D-lui Sturdza, iar alţii afirmă că în curînd se va publica iradeaua sultanului prin care va fi confirmat Mitropolit al rromînilor din Macedonia In aşteptarea acestei iradele, fotografia poartă scris cu mina lui Antim următoa­rea iscălitură în josul dedicaţiei: Alesul Mitropolit al Romînilor ortodoxi din imperiul otoman Antim I. tema Şi în această chestiune interesele de partid au primat interesele generale ale ţărei. D. Djuvara, care un moment a ştiut să aprecieze răul ce ne fac cămătarii prin speculaţiunile lor in­fame, şi-a pus iute botul pe labe cină gheşeftarii partidului i-au dat a în­ţelege că urmărirea cămătarilor ar însemna să lovească in proprii săi partizani. Miniştri liberali, ca şi cei conserva­tori, ştiu cine sunt cămătarii, ei au ivut in multe rânduri ocaziunea să nunţă greutatea infamiilor lor, şi to­tuşi nici unul n’a avut curagiul să le puie mîna in piept şi printr’o lege riguroasă să-l trimeată la Văcăreşti, punînd pentru tot­d’a­una capăt ex­ploatărilor la cari se dedau. Cauza o cunoaştem cu toţii: cămă­tarii au parale şi acest obiect este cel mai puternic mijloc de convingere pen­tru unii dintre bărbaţii noştri­ politici. E trist, foarte trist. Mihnea. rilie CARNET împrejurimile Pe aceste timpuri de călduri şi de miazme bucureştene, aceia, marea majo­ritate a acelora cari nu pot pleca la băi şi prin staţiuni climaterice, se văd ţinuţi in Bucureşti, fără posibilitate să găsească la un ceas depărtare de Capitală sau mai aproape un locuşor umbros tinde să guste răcoarea cîmpiei. Capitala nu are împrejurimi de loc, şi nu are fiind­că nimeni nu te face, nimeni nu se îngrijeşte la aşa ceva. Un exemplu între o sută. Lingă gara Mogoşoaei, la cîte­va sute de metri de Hipodrom, este o mică pădurice în care se văd ruinele chioşcului principelui Bibescu. Această pădurice amenajată, îngri­jită, prevăzută de un mic hotel, de o lăptarie, ar fi un loc în care ar putea petrece o zi, două sau cîte­va cea­suri. Arborii sînt seculari, umbroşi şi pă­duricea este lîngă oraş. Nimeni însă nu se gîndeşte să o îngrijească. Copacii se usucă, vitele strică pădurea, oamenii de prin prejur fură cărămizile chioş­­cului şi totul este lăsat în cea mai mare ruină. In străinătate, imediat s’ar fi făcut ceva din acest locuşor umbros. La noi, ne mărginim să luăm la şosea în fie­care zi porţiunea noastră de praf, şi să ne coacem tot timpul în căldurile Capitalei. Pe lîngă păduricea de care vorbeam, mai sînt încă şi alte locuri cari ar putea fi transformate în localităţi de vilegiatură pentru Bucureştenii cari nu se pot deplasa departe Avem pădurea Mogoşoaei da lîngă Chiti­la, avem Co cen­iv. se face absolut nimic şi de îndată ce ieşim de pe bariera oraşului ne găsim în’ deplină sălbăticie. Statul nu a’ar putea gîndi oare la sursele de bogăţie pentru comunele ru­rale din jurul Capitalei, dacă ar putea să devie localităţi de vilegiatură pen­tru Bucureştenî? Cos. RJQ­­pex: URI Pretenţiile lui Georges Unele ziare au pomenit de pretenţia lui Georges Emanuel de a fi numit con­sul general al Romîniei la Paris. In a­­devăr, Georges este în dreptul săfi, căci nu pe gratis şi­ a pus gazeta şi cinema­tograful la discreţia guvernului. Dar Georges Emanuel nu se mulţu­meşte numai cu atîta, dînsul—după cît aflăm— are pretenţii mai extensive, dînsul pretinde şi însărcinarea de co­misar general a! Romîniei la viitoarea expoziţie din Paris. Dacă guvernul va îndeplini şi această cerere a minorului, proprietar de ga­zetă, atunci sîntem siguri că la viitoa­rea expoziţie secţia romînească va ex­cela prin inferioritatea iei. Mare lucru este să fii om cu avere şi să te dai bine cu guvernul. In asemenea condiţiuni nu e papă­­lapte cît de reuşit care sâ nu izbutească a'şi facă o situaţie. Ciocănaş. O afacere strălucită Cine nu-şî aduce aminte de cam­pania violentă dusă de colectivişti în contra D lui Gr. Manu, fostul direc­tor al Regiei, pentru înfiinţarea ser­viciului maritim. Acea vestită campanie susţinută cu tot felul de nerozii în răpozata Ga­zeta Poporului s’a terminat, ca toate campaniile opoziţiei liberale, cu cel mai desăvîrşit fiasco. De îndată ce au venit la putere li­beralii, nu numai că nu au­ putut distruge opera atit de folositoare a D-lui Grigore Manu, dar s’au grăbit s’o complecteze. In acelaşi timp, de unde principala acuzaţie adusa D-lui Manu era că furnizase servi­ciului nostru maritim vapoarele vechi lepădate de străini, dînşii n’au găsit nimic mai bun de făcu­t de­cit, în a­­devăr să achiziţioneze vapoare abso­lut improprii pentru navigaţie. Una din aceste strălucite afaceri, este cumpărarea vaporului italian Ignaţio Piorio, astăzi Principesa Maria, cumpărat cu suma de 1 mi­lion şi jumătate, dacă nu ne înşelăm mâna. Şi aici ca şi în toate părţile nu d­ar care este o adevărată pacoste şi pentru serviciul de navigaţie şi pen­tru călător. O persoană care a avut nenoroci­­rea să călătorească pe această fai­­moasă achiziţie colectivistă ne spune că oscilaţiile sale sint atit de mari in­cît toată lumea de pe bord a a­­vut răul de mare, dar absolut toată, înşişi ofiţerii şi mateloţii, cari au pe­trecut o viaţă întreagă plutind pe va­luri, n’au scăpat de acest rău, îşi poate închipui orî-cine în ce hal de construcţie se află acest vas Persoanele însărcinate cu achizi­ţionarea vaporului, nu ştim cît au fost de competenţe şi care a fost preo­cuparea lor principală, ştim numai că am cumpărat un bastiment incapabil de a călători pe Marea Neagră, de­cît doar în zilele cele mai liniştite şi numai de-a lungul ţărmului, îngri­jind mai mult să aibă un vapor e­­legant cu poleiele şi pictur, iar nici de­cum un bun şi liniştit plutitor. Ignatie Pioriv este încă una din afacerile strălucite ale regimului. Dragost Muntele d© pietate Afacerea cămătarilor de astă-vară, precum şi acea a „Bandei Negre“ a mijlocitorilor de falimente, aduc din nou în discuţiune crearea „Muntelui de pietate“. Se ştie că sub guvernul conserva­tor, D. Gh­ermani, ministru de finanţe pe acele timpuri, propusese un proiect de lege pentru înfiinţarea unui „Munte de pietate“. Proiectul a fost depus în Senat, studiat ni se pare în secţiuni şi lăsat apoi în uitare o dată cu ve­nirea liberalilor. Nu ştiu­ ce gînduri are guvernul. Proiectul însă este de cea mai mare importanţă , în adevăr scandalos ca statul,cînd nu i se cere de­cît bunăvoinţă să lase în mîinile cămătarilor pe micii funcţionari şi pe toţi aceia cari au ne­voie să recurgă, în cazuri extra­ordi­­nare, la împrumuturi. Statul poate nici măcar să se ames­­tece. Ar fi de ajuns să dea concesiunea unei societăţi de capitalişti străini cari ar fi foarte fericiţi să-şi poată plasa capitalurile în mod sigur cu 6 la sută. Crearea unei asemenea instituţii ar fi o adevărată fericire pentru lumea săracă. Azi acel ce a avut nefericirea să amaneteze un obiect e aproape si­gur că-1 va pierde după ce a plătit deja capitalul. In adevăr cînd cine­va bea o sută de lei, trebuie să depună cel puţin un obiect de trei sute. In nună el nu va căpăta de­cît 70 — 80 de lei cel mult, iar 20 — 30 se reţin ca dobîndă „pe trei luni“. Dacă îm­prumutul durează un an, debitorul a plătit deja capitalul ca dobînzi şi tot mai rămîne dator întreaga sumă îm­prumutată. Ne mai putînd plăti, cămă­tarului îi rămîne gratis obiectul de 300 de lei de­oare­ce cei opt­zeci de iei daţi în mină de mult au fost achi­taţi sub formă de procente de 80—100 la sută. Liberalii pesemne însă vor ca de trecerea lor la putere să nu se amin­tească de­cît prin scuzele făcute în dreapta şi în stînga, prin chestiunea lui Ghenadie şi prin alte ignomenii şi ghe­şeftari patrioticei Sfinx. Principele Enric d’ Orleans este unul din­tre pretendenţii la bromul Franciei. In a­­ceastă privință, el e concurentul vărului său Filip. Acesta a încercat să'fi pregătească terenul, însurîndu-se cu o archiducesă aus­triacă Enric caută să’și pregătească acest teren, provocînd pe Italieni, pentru ca apoi bătîndu-se în dud să’și ăștige simpatiile po­porului francez. In calitatea sa de corespondent al ziaru­lui „Figaro*, principele Enric s’a făcut e­­coul tuturor mahalagismelor de la curtea Negustiul abisinian, și a calomniat în pu­blic armata italiană. Generalul Albertoni s’a simţit ofensat şi a cerut satisfacţie pentru întreaga armată italiană din Africa, §î în curînd duelul d’ Orleans-Albertoni va avea loc. Enric d’Orleans Ifi dă aerul că se luptă pentru onoarea poporului francez,—­dar a­seeta respinge cu energie pe acela cari vroîește să mut­e republica, și declină, în­­nainte de toate, solidaritatea sa cu cele de­bitate în „Figaro“ contra armată italie­­de către principele d’Orleans. Isist. Enric d'Orleans Telegraful şi telegrafiştiî Aparatul şi telegrafiştiî.— B£iu«­tacul1.-Fulgerul. Arare­ori s’a văzut scris cîte-ceva despre telegrafiştî, în cît, s’ar crede, că această numeroasă breaslă muncitoare nu trăeşte de cît pentru a fi întrebuin­ţată ca instrument, — ne avînd vr’un som de atingere cu societatea. Telegrafia se pare unora o meserie uşoară şi lesne de suportat şi, tocmai de aceea cred că fac bine arătînd că, telegrafia exercită un efect dezastruos asupra celor ce o profesează vreme în­delungată şi în special— asupra consti­tuţiilor delicate. Telegrafia, departe de a fi o slujbă uşoară, e mult mai ane­voioasă de­cît multe altele egal sala­riate ; telegrafistul suferă moralmente şi fizicalmente mai mult ca ori­care alt funcţionar. Ca să vă puteţi face o ideie de efec­tul nenorocit ce-l are telegrafia asupra funcţionarilor, e necesar să spunem, că, marea parte din cei ce au servit de la 10—15 ani în telegraf, astă­zi sînt puşi aproape în neputinţă de a mai servi, sistemul nervos fiindu-le zdruncinat, şi vederea slăbită. Nenorociţii sfîrşesc a­­desea prin a deveni tuberculosi. * Un cuvînt expediat greşit de funcţio­narul expeditor poate stîrni o furia nervoasă; nepriceperea expeditorului dă naştere la dialoguri telegrafice violente între ambii m­anipulanţi; şi—ce e mai mult—aparatul rămîne deteriorat şi a­­desea rupt de forţa cu care a fost izbit. E un moment în care necazul a în­tunecat raţiunea. Am văzut atîtea cazuri de acest fel, tu cît, toate acestea trebuesc să ne facă a crede că, numai singur felul serviciu­lui—afară de mici excepţiuni, bine în­­' :s—este cauza nervozităţeî excesive observate la telegrafiştiî propriu zişi.— Tineri robuştî şi sănătoşi ca bujorul, peste cîţi­va ani de serviciu devin ane­mici, scîrbiţi de viaţă şi îmbătrîniţî fără vreme ! Că ’telegrafia prin felul ei de a se manifesta este o cauză nenorocită pentru cei ce o profesează, este impo­sibil de tăgăduit ! * O manipulare eczactă, ritmică şi des­cifrată izbeşte plăcut urechea primito­rului şi înlesneşte prin aceasta transmi­terea corespondenţei cu uşurinţă şi iu­ţeală — vorbesc de primirea aşa- zisă „după auz“ — pe cînd contrari­u, ma­nipularea încurcată şi neritmică îngreu­nează transmiterea ei, făcînd-o adesea imposibilă. In telegrafie, ca şi în mu­zică, ecsecutarea în chip estetic a sem­nelor convenţionale, produce asupra funcţionarului auditor un efect aproape asemănător cu acela ce l’ar produce u­­nuî amator de muzică ecsecutarea justă a unui cîntec pe vioară sau piano; şi, s’a observat, că cu cît amploiatul are mai mult sau mai puţin gust mizical cu atît poate învăţa mai cu uşurinţă sau mai anevoios perceperea sunatelor după auz. Şi în această privinţă cazurile sînt numeroase. Unui telegrafist perfect cu­noscător al artei de a primi după auz, aparatul îi pare o fiinţă vie care vor­beşte şi cu care se înţelege de minune, care adesea ni e duşmană, cu care se ceartă cîte-o dată; căci, după repezi­ciunea cu care sună aparatul, el poate şti cu siguranţă dacă vizaviul său de la alt oficiu vrea să pară vesel, trist ori supărat în momentul transmiterea unei telegrame. Pe a­cel începător — Ciutac, în termen profesional — el îl cunoaşte de la distanţă după nesigu­ranţa cu care manipulează, cu toate că, de multe ori, acela se sileşte a mani­pula repede. Expresia „Ciutacule­“ a­­dresată unuia cu pretenţii de amploiat format trece în mintea presupusului drept cea mai ruşinoasă desconside­­raţie 1 Descărcarea electricităţei atmosferice în timpuri furtunoase, — descărcare ce se comunică prin firul telegrafic în apa­rate topindu-le sau deteriorîndu-la,—con- • stitue mai ales în timpul verei o veş-­­ nică ameninţare la care e supus mani- ; julatorul şi nu rare-ori s’au citit prin­­ jurnale cazuri, în cari telegrafiştiî sur­­prinşi la aparat în momentul furtuneî­­ au fost trăzniţi şi în cel mai fericit caz­­ paralizaţi. In oficiile din provincie unde para-­­ fulgerile oferă mai puţină siguranţă, ne- ’ norocirile pot fi mai numeroase; în ofi-­­ ciul central din capitală teama este oare-cum înlăturată, graţie unui para­­fulger sistematic instituit şi acest scop. Cât timp descărcările electrice continuă a zbuciuma aerul, aparatele sunt oprita de a mai funcţiona, întrerupîndu-se con­tactul cu firele cari sînt legate atunci irect cu pămîntul; aceasta numai în provincie. In oficiul central din capitală comu­nicaţia nu se întrerupe nici chiar pe impul celei mai mari furtuni. Cînd firul, în momentul funcţionărei,— din diferite împrejurări exterioare,—este defectuos, nepermițînd curentului elec.

Next