Adevěrul, octombrie 1900 (Anul 13, nr. 4017-4047)

1900-10-24 / nr. 4040

( Anul XII!-^ No. 4040. FONDATOR A3LEX. ¥, IBISiLBIMAMU Abonamente Un an Șast luni Trt“ luni In fcstâ . . ... . . 30 lei 15 lei 8 lei In­ Străinătate. . 50 n 25 „ 13- „ IO banii în toată țara IS „ „ străinătate Un număr vecin­, 30 bani Adever Marţi ,4 Octombrie Linia pagina IV Lei............... 0.50 baa III 2.— BIROURILE ZIARULUI 11 —Strada Sărindar— 1| Divorţul regelui Serbiei-Conflictul Cantacuzino-Corp DIRECTOR POLITIC Anunciuri LICHIDARE_TOT­ALA — Să lichidăm trecutul, ne-a strigat d. Carp din parlament, şi un spectacol ciudat şi hidos ni se înfăţişează înaintea ochilor. Oameni veros! din lăuntru, ajutaţi de financiari străini de toate spe­ţele, s’au repezit în casa noa­stră, întocmai cum invadează locuinţa unui nenorocit debitor, în ziua vînzărei, negustorii de tot felul. Cu mina lor murdară îţi pipăie lucrurile, tot ce’ţi este scump ţie, nenorocitule, este vio­lat, deranjat de la locul lui, fie­care din lucruri, par’că van­dalii au dat năvală în casa ta. Tot aşa se pare că este cu Rominia. Miroase a mezat şi toţi negustorii de chilipiruri s’au repezit ca un stol de pa­sări hrăpăreţe asupra ţărei noa­­ste. Unii vor să capete pe o bucată de piine conductul de petrol, care duce bogăţia ţârei de la munte la mare. Odată pusă mîna pe acest mijloc de transport, adio viaţă şi inde­pendenţă pentru tine mic pro­ducător, care vei trebui să te supui marelui capitalist străin. Alţii scotocesc pămintul şi studiază petroleul, sarea, căr­bunele şi mineralele noastre. Ca la orbeţi ori la fiii de fa­milie risipitori ni se ung ochii cu ci­te­va milioane, interme­diarii se îmbogăţesc dintr’o zi în alta, iar capitaliştii străini pot vesti pe acţionarii lor că le vor da de acum înainte di­vidende de 200 la sută! Pădurile de veacuri ale sta- Tului­ cresc frumoase şi nea­tinse, virgine încă în munţii noştri, pădurile noastre şi ele sunt ochite de «amatorii» stră­ini. La desfacerea aceasta to­tală, la mezatul acesta, fie­care cumpără ce-i convine şi pe cît se poate mai ieftin. Lichidarea trebue să meargă repede. Cine ştie ce se intîm­­plă şi cade guvernul! Uite, de pildă, dobitocii ăştia de ţărani cari se revoltă pot strica toate treburile. Adio în acest caz îm­bogăţirea celor ce maşinează în umbră ruina şi ruşinea ţâ­rei, adio sutele de mii de lei, unite cu milioanele trădăreî, a­­dio pentru tot-d’a­una căci cine îl poate asigura dacă s’o mai găsi vre-un guvern atît de «a­­mator» de lichidări? Politica e cam amorţită. Fie­care hezită par’că să lovească In acest blagoslovit guvern. Ar fi în adevăr o crimă—aproape o sinucidere—să loveşti într’o chr­­inuire care lichidează şi care-ţi da ţie deputat, ţie senator, ţie om de afaceri a ti­tea prilejuri ca să te scoli intr’o bună di­mineaţă bogat. Afacerea Hallier a dat d-luî Costică Manu, fra­tele fostului ministru de finanţe, dintr’o singură lovitură 700.000 de lei! Dezarmarea ţărei de puştile Henry-Martini a îmbogăţit pe intermediari şi se calculează că in curînd se vor paşte încă vre-o ciţi­va milionari pe urma petroleuluî, a săreî, a conduc­tului Pipe­line, a pădurilor, a h­îrtiei de ţigară şi altora şi al­tora afaceri strălucite făcind parte din lichidarea trecutului, pentru consolidarea avereî cl­tor­va bărbaţi mai cu prevedere de cit au­ fost conducătorii ţărei. Un guvern ca acesta trebue dar menajat de toată lumea, căci dacă pentru unii conductul, curge, pentru alţii măcar pică, aşa că fie­care, şi mic şi mare, îşî are partea lui. Cît despre ţară, cine se in­teresează de această cantitate neglijabilă !... Esenţialul este să se lucreze repede şi în chip remuneratoriu, aşa ca în cîte­va luni lichidarea să fie isprăvită, banii încasaţi şi opera de jefuire a ţărei desăvîrşită. Poate atunci să vie alt gu­vern—el nu va putea de­cît să constate dezastrul şi să con­sfinţească cele deja făcute! Const. Stille. DIN FUGA CONDEIULUI Fraţi de... singe Fuziunea s’a făcut, s’au închiegat boerii nouî cu boeriî vechi şi ca să fie trăinicie s’au închiegat cu ce ţine mai mult la cheag, cu sînge. Boerii vechi l’au vărsat la Slatim, bo­­erii nouî piuă acuma la R.­Sărat ,şi Buzim şi unda s’o mai putea de acuma înainte ! Mai fuziune ca aceasta nici că se poate : conservatori şi junimişti nu sînt azi nu­mai fraţi de... cruci şi dumnezei, ci şi fraţi de... sînge ! Cînd pe rind şî-au tîrît drapelul cînd prin noroiu, cînd prin borhot şi sînge— aşa că azi seamănă între dumnealor ca două picături de... sînge. Să nu-mi mai umblaţi deci cu crize mi­nisteriale ! Marele partid conservator s’a închiegat definitiv ! — Au murit ţăranii, să trăiască boerii fuzionaţi ! Pufi. SA PLECE! Se pare că, după ce s’au ră­sculat satele, după ce s’au dat morţeî atîţia săteni, după ce spitalele din Rimnicul-Sărat şi Buzău ră­sună de vaetele celor răniţi, azi guvernanţii discută între ei cine este vinovat. Ministrul de interne şi cel de finanţe îşî dau reciproc vina unul asupra altuia. D. Carp pretinde că prefecţii d lui Olănescu sînt răspunzători de grozava nefericire întîmplată, iar ministrul de interne voeşte să demisioneze sub cuvînt că nu vrea să se facă solidar cu măcelurile comise. D-sa este de părere că singurul mijloc de a linişti satele este să se suspende acum de­o­cam dată constatările controlorilor. Dacă lucrurile se petrec ast­fel, cu atît mai rău pentru acest guvern in care nici măcar nu-i omogenitatea crimei! Şi dacă miniştrii nu se înţeleg, dacă din această cauză s’a întimplat omorul sătenilor, să bine-voiască d. Carp să se retragă de la putere. E o dovadă că nu poate guverna, pentru că graţie chipului nenorocit de a conduce ţara, s’au întîmplat măceluri de săteni. Aureola cu care a venit d. Carp la pu­tere s’a pierdut în sîngele sătenilor de la Rimnicul-Sărat şi Buzăul. De îndată ce un guvern face legi de asemenea natură că se răscoală liniştitele sate ale ţărei romîneşti, guvernul acesta este iremedia­bil condamnat să se retragă. Ori a cui ar fi vina personală, guvernul în întregul lui este vinovat şi răspunzător şi sin­gura lui pedeapsă este să plece de la putere după ce a u­rît—întocmai ca și gu­vernul d-lui Cantacuzino,—steagul par­tidului conservator, cind în noroi, cînd în singe. Conjurația carlistă din Spania Don Carlos pretendentul la tronul Spaniei, al cărui partizani au­ înscenat marea conjurație zdrobită zilele acestea, Regina regentă a Spaniei mama regelui minor Alfons. în­t naţia tezaur­ului public Comparaţia Intre cele două exerciţii. — Evaluări prea umfla­te.— Un nou deficit. —Viitorul budget. In situaţia tezaurului public pînă la 31 August 1900, găsim lucruri extrem de îngrijitoare. Un deficit e­­norm ne ameninţă iarăşi, ceea ce probează că afirmaţia unora că anul râu agricol a fost cauza deficitului trecut, era o naivitate sau o şarla­­tanie. Să ilustrăm cu cît­e­va cifre, mai elocvente de­cît cuvintele, starea în care se găseşte budgetul. * Pe exerciţiul 1899-900 se prevă­zuse la venituri 228.805.000 lei. Deficitul a fost de vre­o 33 de mili­oane,—deficit enorm, ne­mai­pome­nit în analele noastre financiare. Ce face înţeleptul guvern conser­vator care pretinde că numai ne­priceperea liberalilor ne adusese la marginea ruinei? Urcă evaluările budgetare pe exerciţiul 1900—1901, cu 16,520,400 iei, faţă de cele trecute. Se bizuia guvernul pe noile biruri cari se votaseră, uitînd sau ne­­înţelegînd că enormul deficit din anul trecut provenea în mare parte de la dările indirecte, termometrul cel mai exact al situaţiei economice şi financiare din ţară, şi nevoind să ţină în seamă că birurile noi erau în majoritate indirecte. • Cind impo­zitele indirecte scad, de nu se pot nici­o­dată urca prin sporirea lor, ci numai prin îmbunătăţirea stăreî e­­conomice generale. Acesta e un a­­devăr elementar pe care guvernul conservator l-a neglijat sau l-a ig­norat. Rezultatul a fost că de la 1 A­­prilie pînă la 31 August, adică în cinci luni numai, încasările au fost inferioare nu celor prevăzute pe exerciţiul nou, ci celor din vechiul exerciţiu, mai mic cu 16 milioane, de la căile ferate. Cu toate că prin legi nu­ se spera un spor de vre­o 11 milioane la dările indirecte, ele a­cuză un minus de vre-o 7 milioane faţă de cele din exerciţiul trecut Nici­odată, de la 1896 încoace, dă­rile indirecte n'au produs mai puţin ca acum", de asemenea şi monopolu­rile statului. Cu veniturile căilor fe­rate e un dezastru. Ele n’au produs de la 1 Aprilie la 81 August de­cît 3.700.000 de lei, pe sind pe e­­poca corespondentă din­ exercițiul trecut au produs 6.700.000; în 1898- 99,14.600.000; în 1897-98, 7.000000; în 1896-97, 10.000.000. * Situația financiară e deci extrem de gravă. Noul guvern — dacă sîn­gele vărsat îi va permite să trăiască încă—va trebui să se lapie de flea­curi şi de impozite indiracte. Eco­nomiile mari şi biruri digioase asu­pra celor avuţi, iată ce se impune. Altmintrelea mergem la fa­liment şi la controlul străină­­tăţeî. Ad­ 5 milioane de leî. E un dezastrul Dacă mergem tot ast­fel, și nu vedem de ce vom merge mai bine, deficitul probabil va fi de 16,500,000 spor la preve­deri, plus alte 15—16 milioane sub prevederile de pe 1899—1900, adică 30 milioane deficit. Iată unde ne duce înțelepciunea guvernului Cantacuzino, sub care am văzut un budget deja alcătuit trimis la plimbare, împreună cu ministrul de finanţe care-l alcătuise. # Marile scăderi sunt la contribuţiile indirecte, la monopolurile statului şi ®οiiţ£o ́ 1a eca'. De ce s’au răsculat ţăranii Am dori să se publice rapoartele pre­fecţilor şi ale procurorilor cari au an­chetat ultimele răscoale ţărăneşti. Dacă aceste rapoarte sunt într'adevăr oglinda fidelă a celor constatate, atunci ele cu­prind de sigur interesante amănunte a­­supra modului cum s’a aplicat faimoasa lege a ţarcii. Ceea ce ştim positiv pînă acum, este că d. Carp se plinga în contra admi­nistraţiei, care n’a ştiut să ia măsuri din timp, pentru a evita răscoalele, iar prefecţii se pling că ministerul de fi­nanţe n’a dat instrucţiuni administra­torilor financiari asupra aplicare! legei. Am auzit ciţi­va prefecţi declarind că agenţii fiscali habar n’a­veau de lege; nici unul nu cunoştea dispoziţiunile ei si mai toţi au procedat turceşte. Prin urmare in ce priveşte răspun­derea acestor răscoale e discuţie mare intre d-nii Carp şi Olănescu. Prim­ul-ministru acuză prefecţii şi subprefecţii, d. Olănescu aruncă* răs­punderea asupra administratorilor fi­nanciari. Una din părţi e dlar vino­vată şi întreg guvernul e răspunză­tor de această vină. * La R- Sărat e prefect un om al d-luî Ionaş Grădişteanu. Prefectul a fost brutal cu sătenii, a procedat fără tact și a provocat singeroasa răscoală de la Buda. D. Carp nu s’a sfiit să spună că pre­fectul d-lui Ionaș Grădișteanu e princi­palul instigator al răscoalei. Dar la Buzau ? La Buzau e un prefect junimist. D. Carp însă nu vrea să ştie dacă-i juni­mist sau conservator. D-sa susţine că era treaba prefecţilor să prevină ori­ce turburărî la sate. De cind s’a depus legea ţuicei s’au semnalat agitaţiuni la sate. Deci dato­ria prefecţilor era — zice d. Carp — ca să fi luat, din timp, toate măsurile pentru potolirea agitaţiei. Prefecţii însă n’au trimes nici un raport, n’au comunicat absolut nimic în privinţa fierberilor de la sate. Vina este dar a lor şi nu a administraţiei financiare. Pentru a întări şi mai mult cre­dinţa că prefecţii sunt responsabili de răscoalele ţăranilor, d. Carp a arătat d-luî Olănescu grija ce a avut-o pre­fectul de Dîmboviţa, judeţul d-luî Olă­nescu, unde pînă acum nu s’a întîmplat nimic, de­şi acolo se semnalase o pu­ternică mişcare. La Dîmboviţa prefectul a mers prin comune, a chemat numai pe ţăranii bo­gaţi şi fruntaşi, le-a explicat legea şi s-a făcut responsabili de ori­ce tulbu­­rare, spunîndu-Ie că imediat ce se va face vre-o răscoală cei d’intiiu vor fi a­­restaţi fruntaşii satului. Această procedare a avut un efect bun. Fruntaşii ţărani au veghiat sin­guri prin satele din judeţul Dîmboviţa, ca să nu se facă răscoale. Iată dar cum în judeţul Dîmboviţa, culcuşul politic al d-luî Olănescu, s’au putut evita răs­coale. Dacă toţi prefecţii procedai­ ast­fel, poate n’am fi avut răscoale. Aceasta este credinţa d-lui Carp. D-l Olănescu este însă cu desăvirşire de altă părere. D-sa, după cite am transpirat, aruncă toată răspunderea asupra ministrului de finanţe, care­ n’a dat la timp instruc­ţiunile necesare administratorilor fi­nanciari, şi ca dovadă e circulara dată după isbucnirea răscoalelor din R.­Sărat. Conflictul acesta între ministrul de interne și acel de finanțe se va lămuri înaintea Camerei. Peste cite­va zile se va vedea in parlament cum se vor a­­para ambii miniștri." Rep. A se vedea în corpul ziaru­lui amănunte telegrafice şi prin poştă de la trimisul Ade­vărului asupra răscoalelor din Buzău, precum şi ultimele ştiri din ţară şi din străină­tate. CARNETUL MEU Locuinţile artiştilor intîlnind zilele aceste pe onor. d. Pe­tre Grădişteanu, energicul fost director general al teatrelor, mi-a vorbit, cu pa­siunea pe care î-o cunoaştem, de multe ale teatrului. Intre altele de un proect care a rămas necunoscut şi care merită o deosebită atenţie. Artiştii Teatrului Naţional sufăr pe urma faptului că locuesc unii incomod, alţii destul de departe — aşa că sunt mereu expuşi răcelei la ieşirea de la re­­petiţiuni şi spectacole. E în folosul instituţiei înainte de toate de a căuta să ocrotească sănătatea arti­ştilor. Pornind de la această ideie d. Gră­dişteanu a alcătuit un proect prin care din fondul de rezervă, de vre-o 100.000 de lei, şi cu oare­care adau­suri să se clădească pe locul din faţa bolţei care duce la loja regală—loc care e proprietatea teatrului — să se clădească o casă, cu numeroase apartamente şi ca­mere izolate şi cu 2-3 prăvălii jos. Aci cea mai mare parte din actori ar găsi lo­cuinţe bune şi eftine, jos s’ar putea face un restaurant,care ar deveni un loc de întîlnire din cele mai căutate, dînd şi car­tierului fizionomia unui adevărat cartier artistic. Unde mai puneţi că din chirii ar­e şi procente incomparabil roaî mari la capital de cît azî cînd aduce 3-5 la sută şi unde maî puneţi înlesnirea de a locui în acelaş corp de clădiri cu instituţia la care eşti activ ! Proectul e făcut. Realizarea lui n’ar fi un merit prea mic pentru cei ce şi l’ar apropia. Artiştii, înainte de ori­cine altul, au in­teresul să studieze chestiunea şi să agite pentru ea. E. D. F. Economiile de la instrucţie şi culte A doua scrisoare a unui cititor:—Inspectoratele.—­Cum se crutează inspectorii.—Cit costă un inspector.—Revi­­zoratele.—Slujbe politico-didactice, trage Am arătat în precedenta mea scri­soare cu ea o simplă revizuire a budge­tului administraţiunei centrale şcolare, dă putinţa realizării unor foarte însem­nate economii. Vom trece acum la cei 23.210,935 lei ce se cheltuesc cu in­strucţiunea publică şi ţinem să decla­răm, chiar de la început, că aci pro­blema se complică, căci ne găsim în faţa singurului capitol din care ţara un folos real. Dacă ar fi să luăm în serios afirmarea celui mai fără de noroc dintre toţi câţi au fost raportori generali ai budgetului, am avea un mijloc foarte ingenios de economii, anume suprimarea pur şi sim­plă a şcoalelor, in total sau in parte, căci, cum se exprimă raportorul acestui an budgetar în expunerea sa de motive, «spoiala şi funcţionarizmul sunt «re­ţele cari decurg de pe urma actua­lului nostru învăţăminte, iar «in schimbul urcărei budgetului instruc­­ţiuneî publice avem o scădere a ni­velului cultural al ţărei». Pentru oamenii maturi asemenea constatări nu pot avea maî mare valoare de­cît însuşi întregul proect da budget pe e­­xerciţiul 1900—1901, care, de­şi soldat teoreticeşte cu un excedent de 7.047.024 leî, se transformă in practică in un bud­get cu deficit de aproape 5.000.000 lei. De aceea, nu in suprimarea şcoalelor, ci aiurea, trebuesc căutate mijloacele de economie. Dar pentru ca să putem ajunge la şcoale sîntem siliţi să ne oprim în trei minoase şi fericite regiuni. Cea dinţii se cheamă Serviciul de inspecţiune a şcoalelor şi este cifrată în budget cu suma de 330 000 lei; cea de a doua poartă numele de Material şcolar şi Serviciul extra­ordinar, pentru care se cheltueşte 953.190 lei ; în fine cea de a treia este anunţată sub modestul ti­tlu de Stipendii şi Subvenţiuni, cu circa 936,955 lei. Avem să vedem îndată că în fie­care din aceste trei provincii creşte cite o floare deosebită; in cea dinţii este parfumul mult cintatelor Inspec­torate şi Revizorate ; in cea de a doua remunerativele chirii pentru casele fa­voriţilor pe cari statul le ia ca localuri de şcoală; în cea de a treia se desti­­lează balsamul naţional al rominuluî, a­­dică stipendiul şi subvenţiunea. Ori­cât de interzisă ar fi profanilor violarea a­­cestor sfinte lăcaşuri, promitem totuşi că nu ne vom despărţi de ele fără o a­­bundentă recoltă de economii. Serviciul de inspecţiune a şcoale­lor, aşa cum se practică la noi, nu a izvorit din o necesitate reală, ci a fost instituit mai mult din un dublu spirit de imitaţie şi de vanitate. In ţările cu tradiţiuoi şcolare, acolo unde Invăţă­­mîntul este o creaţiune a geniului naţional, rolul inspectorilor şcolari este din cele maî însemnate. Acolo, inspec­torii de tot felul, pe lingă partea pur administrativă şi de control pe care o exercită în mersul complex al maşinei delicate ce se chiamă invăţămint, mai sint incă şi teoreticianii instrucţiunei. Oameni erudiţi, aleşi printre cei mai competinţî membri ai Universităţilor, inspectorii meditează asupra chestiuni­lor şcolare, publicind lucrări adevărat hotăritoare în mersul învăţămîntului. Poveţele lor nu numai luminează, dar stabilesc chiar soluţiunea pe care o va adopta ministrul. Prin întrunirea a­­titor bune-voinţe, atitor capacităţi, se formează un stat-major de elită in ju­rul şefului suprem al şcoalelor, care ast­fel secondat devine o forţă intelec­tuală de o extra­ordinară strălucire. La noi nimic din toate aceste. Ins­pectorii sunt pur şi simplu profesori, a­­leşi dintre persoanele politice cari con­vin ministrului şi simpatia personală, determinată de quantumul serviciilor aduse in timp de opozitiune, compune titlul de căpetenie. Noi, aproape nu a­­vem in corpul nostru didactic oameni cari să gindească asupra chestiunilor de invăţămint, cari să-şî consacre acti­vitatea lor publicind in această ramură. Toţi profesorii pot fi inspectori cu ace­laş succes. Pe lingă aceasta, mai toate actele privitoare la invăţămint sunt re­gulate de legi şi regulamente, iar ches­tiile pur didactice, ca programele, nu sunt rezultate ale experienţei, ci se con­­stituesc în mod aprioric, de comisiuni improvizate. Didactica propriu-zisă este absolut neglijată şi este singura parte în care rolul inspectorului ar fi consi­derabil. Toată activitatea acestor funcţi­onari constă in rarele inspecţiuni sau anchete, ce le fac prin oraşele ţării. Dacă cel puţin ar fi depositori ai şti­inţei pedagogice, ministrul ar putea" să se servească de ei ca de o enciclopedie vie, pe care ar consulta-o la ori­ce tre­buinţă. Dar nici aceasta nu se întimplă, căci inspectorii ne ivind nici o soluţie pregătită, tocmai ei sunt aceia cari se grăbesc de a găsi minunată părerea şe­fului, care satisfăcut de a fi cules *a­­probările unui aşa de competinte cole­­giu, se simte măgulit in sufletul său. Aşa este natura omenească. * In schimb, avantagiile acestei slujbe sunt foarte mari, iar perspectiva inspec­toratului ameţitoare. Şi cum poate fi ast­fel cind aceste slujbe formează vi­sul de aur al at­tor profesori ? Să scapi de obositoarele lecţiunî zilnice, de ri­goarea automatismului profesiune­ dăs­­căliceşti, să te sustragi din monotonia clasei unde figurile copiilor ca şi mate­riile de studiu ţi se par colorate de o nuanţă tristă şi uniformă, aceasta este tendinţă firească la mulţi din apostolii şcoalei. Ce deosebire intre viaţa liberat a inspectoratului şi incazarmarea şcoa-­ lei, între expansiunea personalităţii in­spectorului şi modestia profesională a dascălului, intre parcimonia cu care-i salariat unul şi prodigalitatea cu care’l remunerat cel-l’alt ? Iată dar pentru ce inspectoratul ofe­rind leafă de 800 lei, o diurnă de 300, gradaţie de profesor, jumătate din salarul de profesor, bilet de liber­­parcurs pe căile ferate, jetoane de prezenţă, indemnizări de transport— şi aci acordaţi-mi un moment de o­­dihnă,căci m’a obosit o aşa lungă enu­­merafiune — iată pentru ce zic că ofe­rind numai avantagiu fără muncă şi fără răspundere, această slujbă sufidie graţios profesorului. Pentru o asemenea inutilă şi bol­navă instituţiune, contribuabilii plătesc 330 000 lei anual. Atît de adevărate sint aceste lucruri, in­cit de pe buzele tuturora culegi şoaptele inutilităţeî inspectorilor. Chiar cei ce nu ştiu, precis in ce constă atri­­buţiunile lor, par a fi înştiinţaţi, in mod secret, de simţurile lor interioare, ca de nişte voci misterioase, cum că a­­ceastă categorie de funcţionari este o grea sarcină pe spinarea ţărei. Este cre­dinţa generală, din nefericire prea jus­tificată, că tot ce-i inspector in această ţară trebue clasat cel puţin printre ei,e­lementele inutile, dacă nu in categoria­ instrumentelor ostile progresului. * Lucrurile acestea iau o formă şi mai concretă în revizora­te, acele slujbe po­litico-didactice, cu caracter hybrid, şi ale căror roade nu se culeg de cit în tim­pul alegerilor, sa fi in epocele de perse­­cuţiune a învăţătorilor şi institutorilor de altă culoare politică de cit aceea a ministrului respectiv. Ca şi frunzele în­gălbenite ale arborilor cari se scutură toamna, aşa se risipesc şi revizorii in toamna fie­căruî minister. Ei vin şi pleacă cu partidul de la putere, după ce au tresărit la fie-care zvon de criză, şi s’au bucurat la fie-care zgomot de întărire a guvernului. Sunt fericiţi nu­mai aceia dintre ei cari au­ fermecă­torul dar de a-şî schimba subit cu­loarea. Viaţa revizorilor in loc să fie legată, cu cea a şcoalei şi mintea lor in loc să plutească în acea atmosferă senină pe care numai înalta lor misiune educa­toare o poate produce, ei nu sunt pre­ocupați de­cit de bunele grații .file re- CONTELE KETOSY Amorurile şi Mesalianţele casei de Habsburg I. Frumoasa din Anesee — Aide, cine­vă ! Nu e oare nici un om în casă ! Aide ! Aceste cuvinte le rosti un om, apar­­ţinînd după aparenţă clasei mai bune, cu nerăbdare el se învirtea în mica o­­dăiţă, bătind la toate uşile ce se găseau. In fine una se deschise şi o femee de virstă mijlocie apăru. — Nu noroc! zise cu bucurie străinul, am fost îndreptat aci, afirmindu-mi-se că e căsuţa curierului poştal. E oare a­­casă ? — Chiar acum plecă, Măria Voastră, răspunse femeea. Ce aveţi cu dinsul ? — Ce să vreau,— ţin s­ă mă duc la Viena şi chiar azi, căci am nişte afaceri foarte urgente. —Veţi mai avea de aşteptat. Bărbatul meu­ nu se’ntoarce înainte de trei zile. Trebuie să ştie Măria Voastră, că pe a noi trec puţini străini şi dacă vin au de aşteptat cite­va zile în căsuţa noas­tră ! — Vezi, draga mea, cu toată bună-vo­, inţa nu pot aştepta, în ori­ce caz tre­buie să plec. —Vai de mine, sfinte Isuse , nu cum­va primit-aţi ştirea că o rudă a d-voastră a încetat din viaţă ? — Nu tocmai aşa ceva, dar ori cum trebuie să plec. Nu puteţi să-mi reco­mandaţi pe alt cine­va să mă ducă în­­tr’acolo? N’aveţî vre-un servitor, sau alt­cine­va . — Nu ştiu, zâu!—Dar să vedem— poate—dar nu—Ori­cum, trebue să aş­teptaţi». Şi zicind acestea femeea părăsi odaia. Străinul continuă plimbarea sa ner­voasă. — Asta mai lipsea! Să fiu silit a­sta acilea pentru că surugiul nu e acasă, pe cită vreme eu sunt aşteptat cu ne­răbdare la Viena ! In timp ce străinul şoptea aceste cuvinte, uşa se deschise din nou­ şi un tinăr, în costum de poştalion, intră.­­ —Vă puteţi urca în trăsură, zise a­­cesta. Am să vă duc pină la staţia a­propiată, dacă nu puteţi aştepta pe tata. Faţa străinului se înveseli, şi rîzînd, zise tinărului: — Aşa înţeleg. Dar unde fusese, bă­­ete ? Şi fără a mai aştepta răspunsul, el părăsi odaia şi se aşeză in­diligentă, în aşteptare ca tinărul surugiu să facă cuvenitele pregătiri. Nil trecu mult, şi o pocnitură de bieta răsună, şi trenul accelerat de pe vremea anului 1820 se puse in mişcare şi o porni înainte pe şosea, fără a ţinea în seamă vaetele pas­sagerului care se plingea căii scutură până şi maţele. Dar străinul nu prea ţinu in seamă greutatea călătoriei şi nici nu se adincise în contemplarea fru­moasei naturi..Observa însă cu multă atenţiune pe conducătorul sau. Chiar la, intrarea sa în odaie, fu lovit de trăsă­turile fine ale feţei sale, care se deose­beai­ de tipul caracteristic al popula­­ţiunei autohtone. Acum visa, în timpul drumului, şi cu toate că surugiul se afla cu spatele spre dinsul, străinul observă că avea ceva femee-c intr’irsui, care cu grei­ se ascundea de amfomat ce o purta. Străinul [începi’ să se în­doiască de sexul conducătorului sau, la care se adause și uimirea produsă de gla­sul lui, care semăna mai mult cu gla­sul unei fete, de­cit cu acela a unui vizitiu­ din Styria. Curios la cul­me, streinul se hotărî a cerceta lucrul maî de aproape și a se asigura dacă bănuiala sa e justificată. — Ia spune, băete, cum 'te chiamă ? Răspunsul nu veni imediat. Se părea, maî mult că cel întrebat reflectează asu­pra răspunsului ce-1 avea .de dat. —Iohann, se auzi apoi din răspuns dat cu tărăgănare. —Fie Iohann ! Dar cum iţi zice cînd n’ai de transportat pasageri,­ ci ajuţi pe mama la bucătărie? Răspunsul iar intîrzie, dar străinul putea observa cum o uşoară roşeaţă a­­coperi fața lui «Iohann»­ , —Mărturisește, amice, zise el cu în­curajare, cind te întorci te schimbi iar în Maria ? Am nimerit ? —Dar cum ? Măria voastră crede că ev—­ eu... —Mărturiseşte, ripostă străinul, măr’­­turiseşte, căci glasul te trădează şi la urma urmei nici nu-i ruşine să îndato­rezi pe tata.­­Nu-i aşa că nu-i ruşine ? — Se poate; dar acum spune cum te chiamă ? Acum chiar sunt­ curios. —Anna. —Anna!—Frumos nume! Surugiul-fe­­mee se întoarse și privi rizind pe străin. — Așa­dar numele meu­ vă place? — Și tu nu mai puţin. Un frumos nume şi o fetiţă tot atit de frumoasă. Dar unde mi-au fost ochii, cind din pri­mul moment n’am văzut cu cine am de aface ? De loc mișcată de aceste vorbe fru­moase, Anna, la rîndul ei, începu să cerceteze pe străin...­­—Mă rog, Măria Voastră, dar... — Ce? —Ași dori să știu cine nu’mî păreți un simplu orășean. —Crezi—mă numesc Iohann. — Vă cred!—Credeți că sunt a­­tît de proastă în­cît să cred tot ce mi se spune ? La urmă vă mai numiți Anna ! Fetița vorbea într’una plină de in­dignare. —Dar Anna, dragă copilă.... —N’avețî să mă numiți Anna... —Se poate să fii atît de mintoasă? Că nu ești proastă, aceasta am văzut-o din capul locului, alt­fel nu m’ai fi putut duce atît de bine. — Aşa—intii aţi spus că nu e o ru­şine şi acum mi-o reproşaţi. Şi cu toate aceste am plecat fiind­că n’aţî vrut să aşteptaţi. Acum vă pun să vă daţi jos şi eu mă’ntorc. —Dar fetiţo, nu-ţi fac deci un reproş şi nu sunt ’vinovat dacă mă numesc Iohann. Te asigur, mă numesc Iohann. Dar acum spune-mi ce faci cînd nu transporţi călători ? —Ce fac? dar aceasta nu vă priveşte. Ce faceţi d-voastră, cind n’aveţi a că­lători atit de repede ? Cine sinteţi adi­cătelea ? —Sunt archiduce, dragă copilă! —Archiduce,—mai bine spune că eşti chiar împăratul nostru.—Sunteţi o ni­­mică, care îşi bate joc de oameni. Nu, nu mai cred nimic». «Aşa, atunci mai vin odată la Aussee pentru tine şi atunci iţi voiu arăta în­scris că sunt archiduce. Anna Plochl se întoarse şi privi cu atenţiune pe cel cel ’i vorbea. Dacă ar fi adevărat ceea­ ce spune ? La acest gînd fetiţa se ’nroşi. Cam nu are aspectul acelor domnișori cari smomesc fetele.... Dacă ar fi adevărat ? Convorbirea fu întreruptă. Anna era prea ocupată cu cele ce i spuse călăto­rul, iar archiducele Iohann se puse de asemenea pe gîndurî. Fruntea sa se încreți. De­odată el zise îmtTtf c . . J ÎXiteH Si­­u *•)* — Spune, Anno, ai un drăguţ? Fetiţa se făcu roşie ca para focului. — Dar, Alteţă, ce’ntrebare e asta! — De, am spus aşa. Dar aî avut vre­­dată un drăguţ?' tfl fbssm — Vă închipuiţi aşa ceva?.. Sibt riftiffi cari se învîrtesc in jurul meu, dar nu’l pot suferi, pentru că... Sfirehsy Se făcu din nou, tăcere. Archidficele deveni din. ce în ce. măi potomdrîUM- na se gindi la întrebarea,ce,î-a' .făcut, dacă are ftă nu’i mai spunea un cuvînt si pe 'ascuns aruncă o privire spre dinsiiL Deodată Iohann fu deșteptat^din visarea sa, prin țipete*' de copii" și lă­tratul de ciini ce se auzea din apropie­re. Ajunse la destina)!^%r||pfi%e își luă ziua bună de la amin­giții, s|u,'|i îi întinse mîna: ,% — Rămîi cu bine, Anna .’ In cel mult o lună vini iarăși la tine, atuncît o să mă cunoști mai bine. Nu maî fi supărată. Ce curioasă aventură ! se gîndi Anna Plochl, fata surugiului din Aussee. Nu știa singură cum să ia lucrul. Par’ că -i venea a crede că ar fi așa cum spusese el și iarăși se convinse că e prea fantastic. Anna dădu din cap în semn de neîncredere și se uită mereu înapoi. Mai uitindu-se odată, văzu pe ferarul șchiop, care tocmai se arăta pe stradă. De îndată ce văzu pe străin, şi el luă o atitudine militară şi salută ve­sel, dar respectuos. Anna se hotărî a se întoarce şi a întreba pe ferar.­­Va urmat, sunteţi, căci Archiducele Johann de Austria

Next