Adevěrul, iunie 1914 (Anul 28, nr. 8876-8905)

1914-06-25 / nr. 8900

KIUL XXVn-lea No. SSOD rOHOITOR ALEX. V. BELDIMANU­5 Bani Exemplarul PUBLICITATEA COWCeOaTA EXCLUSIV Agential de Publicttate CAROL SCHULDER * Comp. fite. Karageoraeviel. Wo. 9 EL I.—Teletee 3/4 BIROURILE ZIARULUI­ No. 111 București Strada Sărindar No. 11 DIRECTOR POLITIC CONST. MILLE Abonamente cu premiil ?* *? • ......................... Pentru străinătate preţul este îndoit TELEFONI Capitala...................No. 1410 *» 84/73 Provincia . . . • „ 14/99 Străinătatea . . . „ 12/40 «*» Apare zilnic cu ultimele ştiri telegrafice şi telefonice de la corespondenţii săi «♦» Curentul Stere Este sau nu o ciocnire­ în partidul li­­beral asupra reformelor ? — Pînă acum aparenţele au­ fost sal­vate în guvern şi în partidul libe­ral: o ciocnire făţişă între vechile cadre şi generoşi nu s’a produs. Majorităţile s’au prezentat unite în sesiunea parlamentară care s’a închis, dar s’au prezentat unite fa­ţă de opoziţiunea conservatoare, nu faţă de reformele guvernului cari n’au fost nici de astădată pre­cis formulate. Această unire şi coheziune apa­rentă se datoreşte numai opoziţiu­­neî conservatoare. Rezultatul alegerilor a înspăimân­tat întreg partidul liberal. Imediat după alegeri s’a vorbit de un nou guvern liberal, de un guvern Costi­­nescu şi panica era aşa de mare în cercurile brătieniste în­cit s’a implorat d-lui Costinescu să facă o declaraţie publică spre a linişti pe brătienişti şi a risipi svonul că va forma un guvern pentru revizuire. Pe de altă parte atitudinea din Se­nat a opoziţiei conservatoare era de aşa natură în cit dacă continua şi lua proporţiunî în afară de par­lament se putea întîmpla să­ se pro­voace chiar o schimbare de regim. Eventualitatea aceasta a înspăi­­mîntat şi mai mult pe liberali şi a­­tunci au ascuns toate deosebirile de vederi cari sunt între ei asupra reformelor şi s’au prezentat uniţi spre a rezista atacurilor venite din partea opoziţiei conservatoare. Imediat însă ce s’au potolit lup­tele, imediat ce opoziţia conserva­toare a declarat armistiţiul, vechi­le cadre şi-a fi reluat pozitiunea lor moderată faţă de reforme. Curentul Stere este viu combătut In sinul guvernului. Pînă acum d. Ionel Brătianu a înclinat ceva mai mult spre stingă, dar de acum îna­inte va face o întorsătură spre dreapta, aceasta este absolut cert. * In vacantă d. Ionel Brătianu va avea probabil grija să salveze cele două cuvinte colegiul mic. La a­­ceastă formulă se poate să nu re­nunţe, dar conţinutul nu va fi vin generos, ci vin vechiu dres cu apele acordului. Ameninţările generoşilor că vor face spărtură, că vor merge chiar pînă a provoca căderea guvernului şi că apoi vor răspunde guvernului conservator prin revoluţiune, ame­ninţările acestea nu par a prinde în sinul vechilor cadre. Generoşii au ieşit din alegeri cam jumuliţi. Cei mai tari şi mai po­pulari electori ai lor au suferit eşe­curi teribile. Brăila s'a perdut, Fal­ciul care era un tel de fabrică elec­torală a căzut în mîinele conserva­torilor, Ialomiţa a căzut asemenea sub noua şefie a d-lui Banu, la Te­leorman a suferit înfrîngeri un alt şef al generoşilor, la Vlaşca de a­­bia s’au strecurat generoşii, la Iaşi d. Stere perdea alegerile dacă nu se cartela cu democraţii, la Ploeşti o. Al. Radovici a fost desfiinţat de opoziţia coalizată, etc. Deci generoşii nu pot pretinde vechilor cadre că stăpînesc organi­zaţiile partidului şi prin urmare cînd va veni ziua să­ se pună pe hîrtie proectul reviziunei atunci e de prevăzut că curentul moderaţi­lor, curentul Costinescu-Stelian, sprijinit de rege — care are cuvînt la revizuire—acest curent va învin­ge curentul Stere. Printre moderaţii din Senat sînt d-nii Vasile Missir, Stelian, Cost­es­­cu-Comăneanu, Pleşea, Procopie- Dumitrescu, C. F. Robescu, Enăşes­­cu, Isvoranu, Sachelarie, Cociaş, Dr. Petrini-Paul, N. Botez, Ghiţes­­cu, Chirculescu, Lupaşcu, Al. Fili­pescu, Capitanovici, Antonovici, etc. Aceştia nu se vor supune d-Ior Atanasiu, Alessiu, Delimarcu, Gr. Procopiu, Săveanu, Suculescu, etc., cari reprezintă acum curentul ste­­rist. Se va dizolva Senatul? Dar ameninţarea aceasta din partea ge­neroşilor e considerată ca o glumă în rîndurile vechilor cadre. Sînt şi la Cameră mulţi moderaţi din vechile cadre, aşa că în cele din urmă e de prevăzut că d. Io­nel Brătianu va sfîrşi prin a cere generoşilor să se resemneze şi să înghită acordul partidelor.R. X. Gonservattr: revolaiionari Cine doreşte progresul nu tre­­bue să se sperie de revoluţiune, fi­indcă nu întotdeauna progresul poate fi realizat prin evoluţiune. Prin urmare nu noi ne vom spe­ria de declaraţia de alaltăeri a d-lui Filipescu la „Dacia“ cum că „ne trebue un partid conservator revo­luţionar“ -deşi nu ne facem iluzii a­­supra revoluţionarismului d-sale. D. Filipescu este, prin tempera­ment, un reacţionar revoluţionar. In Franţa d-sa ar fi în capul celor de la „Action francaise“, în speran­ţa că tot va mai putea readuce re­galitatea. Unde însă să ne dea voe d. Fili­pescu să rîdem este cînd d-sa a­­daugă că ne trebue un partid con­servator revoluţionar „în felul cum e partidul liberal“. _ Partidul liberal e astăzi un par­tid de afaceri, un partid de divi­dende, tantieme, cointeresări şi de cînd lumea un asemenea partid nu a putut fi un partid de revoluţie. Păstrarea intactă a stărei care-i permite să fie partidul afacerilor e prima lui raţiune de a fi. A voi să fie revoluţionar „în fe­­lul cum e partidul liberal“ este deci sau o ironie, sau o confuziune. Superioritatea partidului conser­vator e tocmai că nu e un partid de afaceri „în felul cum e partidul liberal“. Aceasta explică de ce, deşi adversar al democratizării politi­ce, are totuşi încă un ecou în ţară, D. Filipescu confundă demago­­gismul plutocraţiei liberale cu re­voluţionarismul. E o­ mare eroare şi mai mare ar fi încă dacă partidul conservator ar deveni revoluţio­nar în felul acesta. Partidul conservator, nu a fost, nu va fi şi nu are rost să fie revo­luţionar, dacă prin revoluţie se în­ţelege noţiunea exactă a terme­­nului. Acest partid are însă nevoe să înceteze de a fi retrograd şi să de­vie evoluţionist. Şi va deveni, sub pedeapsa de a dispare, S.­­ R. Trotuarul Parisulu de MATEI RUSXI Homîrseşti Şi adică ce ar fi dac’am vorbi astăzi de lucruri romîneşti ? Sint aciţia romînî la Paris ! Şi atîţia rominl vin, în trecere, să’l viziteze! Nouă ori din „e ce, cînd mă duc la teatru sau la vreo conferinţă, se a­­flă cite un vecin de fotoliu care vorbeşte romîneşte cu jumătatea dumisale. Am să vă dau un sfat: dacă veniţi la Paris, să nu care cumva să vă spuneţi tainele în ro­mîneşte : vă înţeleg trecătorii. Romînî, la Paris, sunt pretutin­deni : în afaceri şi în presă, la tea­tru şi în industrie, la Bursă şi prin ateliere, pe bulevarde, la curse, în sălile de joc, prin facultăţi, prin la­­boratoriu,­­ pretutindeni. Din ne­norocire, lumea e mai obişnuită să-l vadă prin cafenele decit prin sălile de studiu. Vor fi exagerînd ei, fran­ţuzii, dar trebue să fie la bază şi o parte de adevăr în aprecierea a­­ceasta neplăcută , de cite ori fran­ţuzul vrea să spună „străin“ cu o nuanţă de dispreţ, el spune „va­­laque“ sau „roumain“. Bine seama nu-şi dă el, ce,e asta „valaque“ şi pe unde o fi Valahia asta păcătoasă dar atîta ştie : că un „valaque“ tre­bue să fie un rastu. Totuşi, mi se pare că opinia pu­blică franceză e pe cale de a se preface, în bine. Şi aceasta se da­­toreşte nu nimai rolului însemnat pe care Romînia l-a jucat în ultimul război­ balcanic, ci şi activitate­ pe care, de o bucată de vreme, tine­retul român din Paris îşi dă silinţa s’o desfăşoare. Pînă acum, românii, în genere — sunt întotdeauna ex­cepţii fericite — se duceau la Paris bou şi se întorceau viţel ; adică la Paris îşi pierdeau calităţile, simpli­cităţii lor şi în schimb cîştigau cu­sururile parizienilor. Acelaş fel de a fi e, la un neam calitate şi cusur la altul. Totul atîrnă de o complexi­tate de obiceiuri, de fire, de spirit, de filozofie. Dar se pare că tineretul romî­­nesc din Paris a început să-şi dea seama de acest lucru şi a înţeles că „uşurinţa“ franţuzului e larg com­pensată de multe mari calităţi, printre cari munca. Franţuzul este muncitor. De altmintrelea, pe cînd românul zice „a învăţa“, franţuzul în aceleaşi împrejurări zice „tra­­vailler“. Şi tineretul romín din Pa­ris a prins să se organizeze şi să muncească. Avem mai multe societăţi şi or­ganizaţii. Nu voiu vorbi nici de Căminul ,,bieţilor“, nici de Căminul „fetelor“. Ele sînt de natură econo­mică şi formează stomacul. Dar a­­vem mai întîi Societatea Vasile A­­lexandri, a cărui preşedinte e har- Hicul Vasile Vs Haneş. Deşi activi­tatea acestei societăţi ar putea fi încă şi mai însemnată, totuşi ar fi nedrept să ne plîngem ; căci, ca în toate societăţile de acest fel, cîţiva — întotdeauna aceiaşi — lucrează mereu, pe cînd cei mulţi stau nepă­sători. In afară de şirul de confe­rinţe pe cari le-a ţinut şi de con­certele pe cari le-a dat, societatea „Vasile Alexandri“ a scos o revistă lunară în limba franceză. La Tri­bune Roumaine, în care se expun diferite subiecte, literare, politice şi economice. Avem, pe de altă parte, L’Alliance Universitaire Franco-Roumaine, al căreea preşedinte e profesorul Ma­rio Roques. Alianţa aceasta, care a fost întemeiată acum doi ani şi care a avut cîteva întruniri strălucite, — printre cari aceea reînălţată de conferinţa lui A. D. Xenopol, — su­feră de o boală îngrijitoare : ane­mia. Sînt acolo cîteva forţe, cîteva binevointe, dar întrunirile nu sînt destul de dese şi comitetul nu este destul de activ. E păcat. Zilele acestea a apărut un nou organ romînesc în limba franceză : „Bulletin du Bureau Roumain d’In­formations Politiques“, de sub di­recţia d-lui Mircea Russu-Şirianu. Numărul 1 se ocupă mai cu seamă de chestii transilvănene şi bucovi­­nene. Scris într’o limbă corectă, Buletinul acesta va fi folositor cau­zei romîneşti, dacă va izbuti să pă­trundă în medii interesante franţu­zeşti. Mi s’a mai vorbit şi de gruparea ziariştilor romînî din Paris. O ast­fel de grupare ar fi, fireşte, folosi­toare din multe puncte de vedere. Ea ar putea controla cele spuse de­spre România în presa franceză, şi la nevoe să ceară rectificări. Ar pu­tea, cu vremea, deveni o legătură capabilă­ între presa franceză şi cea romînească, şi altele. Acum, cînd ziariştii romînî fac o escursiu­­ne la Paris, o astfel de grupare i-ar putea primi şi conduce. Mă întreb de ce mi-a venit astăzi un gînd să vorbesc de lucruri romî­neşti, şi înţeleg : zilele astea am condus-o la gară pe marea noastră Aristizza, care a părăsit Parisul „pentru totdeauna“. In ziua­ aceea ne-am sculat dis de dimineaţă. Pentru întîia oară, anul acesta, cerul era curat... curat... albastru... albastru, fără nici o pată, fără nici un nor. Răcoarea dimine­­ţeî era ca răsuflarea parfumată a unei ființe tinere ; — răcoare de o singură parte a străzilor, scăldată în umbra uniformă ce o aruncă zidirile înalte. De cealaltă parte, soarele înfigea în case şi în tro­tuare ca nişte ace de lumină arză­toare şi prefăcea formele şi culo­rile Parisului bătrîn. Şi deodată, colo sus, în faţa noastră, am văzut ceea ce niciodată nu văzusem încă­ pe străzile Parisului: un porumbel alb, ca o dîră de cretă brăzda imen­sa foae albastră a cerului de vară. Am surîs mulţumit şi mi-am zis că dacă aşi fi superstiţios, aşi lua a­­ceastă întîmplare drept un semn de noroc. La gară, o găsim pe Aristizza, în tovărăşia nepoatei sale, şi încon­jurată de cîteva „credincioase“, printre cari d-na Vaschide, d-şoara Teodorini, d-şoara Mioara Geor­­gescu. Puţină lume pentru o Aris­tizza, care, orice s’ar întîmpla, tot ARISTIC­A ROMANESCU Mare ocară Că partidul conservator se îm­potriveşte din toate puterile unei lărgiri a bazei electorale, este foar­te firesc: nu le vine uşor beneficia­rilor actualului regim de privilegii să renunţe la situaţia lor privile­giată. Ceea ce e mai curios e silin­ţa pe care şi-o dau spre a dovedi că nu numai ei, dar şi ţăranii chiar sînt îneîntaţi cu starea de azi. Cum s’ar putea face o asemenea dovadă ? Nimic mai simplu , provocînd în­săşi mărturia ţăranilor. In acest scop, cu prilejul întrunirei dela Da­cia, au adus tocmai dela Roman pe ţăranul Mihaî Coteanu punîndu-1 să vorbească. * Nu ştim dacă onorabilul Mihai Coteanu este ţăran veritabil, sau e vreuna din acele lipitori ale sate­lor cari exploatează pe ţărani sub toate formele îmbogăţindu-se din sărăcia lor, dacă nu e chiar ţăran de carnaval de felul lui Capră. Se poate să fie însă şi ţăran adevărat. In orice caz, ca ţăran a fost adus să vorbească la întrunirea conser­vatoare. Şi iată cum au furnizat conser­vatorii dovada că ţăranii sunt mul­ţumiţi cu starea’ de azi : — Ţăranii vor expr­oprierea ? Nu e adevărat; ca dovadă, ascul­taţi ce spune săteanul Coteanu. Şi săteanul Coteanu declară că nu tr­euc să se dea pămînt prin forţă, căci ar fi o nenorocire, şi că ţăranii sînt mulţumiţi cu cit vor să le dea boerii, adică cu pămînturile statului şi cu cele de mina moartă. — Ţăranii vor dreptul de vot ? Nu e adevărat; ca dovadă asculta­­ţi-l tot pe săteanul Coteanu. Şi săteanul Coteanu declară ia­răşi că în adevăr ţăranilor nu le trebue dreptul de vot, că nici nu-i cer şi că nici nu le-ar folosi la ceva. Iar pentru a fi şi mai categoric, săteanul Coteanu mai spune că a da dreptul de vot ţăranilor înseam­nă a pune mărgăritarul în rîta por­cului ! Fraza aceasta a fost acoperită cu salve de aplauze, atît de fericită a părut tuturor comparaţia vorbi­torului. încurajat de acest succes, săteanul Coteanu şi-a urmat cuvîn­­tarea, arătînd că sînt unii săteni neştiutori de carte cari fiind înstă­rit­­au mai multe slugi ce ştiu a seri şi citi, cu colegiul unic slugile vor vota direct iar stăpîniî prin de­legaţi. „Se poate ocară mai mare?“ a încheiat indignat săteanul. Noi cunoaştem o ocară şi mai mare decit aceasta; e ocara pe ca­re au făcut-o cetăţenilor organiza­torii întrunire­ de la Dacia mai in­tim exhibînd un asemenea orator şi apoi, dîndu-l drept ţăran. Căci, e­­vident, onorabilul Coteanu nu are decit haina de ţăran şi a pune ju­decata lui pe socoteala ţăranilor, e cea mai mare ocară adusă simţu­lui pudoare!. Nestor Primul ministru albanez, Turkhan paşa, a intervenit pe lingă, guvernele din Roma şi Viena in senzul de a se cere şi obţine din partea Romîniei un sprijin militar pentru pacificarea Al­baniei. A­devei uri chi Cuvintele regelui Regele a trimis, după impresia tu­turor, un picior destul de energic guvernului prin alocuţiunea ţinută comisiunei care i-a adus răspunsul Camerei. „Independenţa“ interpretează pi­ciorul regelui drept.... o mină de a­­jutor ! E de sigur culmea resemnă­­rei..... posterioare ! Comisia Membrii mare­ comisii de reforme se agită în vederea unor diurne ce ar trebui să ia. Consiliu de administraţie fără je­toane de prezenţă — asta nu intră în concepţia liberal-naţională ! Rigoletto In istoria economică a partidului liberal se întruneşte următorul fapt: beneficiul realizat de instituţiile create de acest partid în folosul star­tului intră tot sau aproape tot în punga creatorilor; şi ori de cite ori se găseşte cineva care să denunţe un asemenea­ lucru, liberalii In cor îl acuză de lipsă de patriotism şi de alte lipsuri căci e nepatriotic să ataci, spun el, o instituţie creată în folosul statului. Acest fapt e ridicat la înălţimea unui principiu care e aplicat cu se­ninătate dar nu fără îndrăzneală cînd vine vorba mai ales de Banca Naţională. * * * Nu e un secret pentru nimeni că această instituţie a deviat de la ro­lul ei. In loc să fie, cum s’ar fi că­zut, un regulator al vieţei noastre e­­conomice, ea este marele motor al activităţei partidului liberal. Şi a­­tunci se înţelege de ce toată dezvol­tarea acestei ţări pe tărîmul econo­mic este privită de Banca Naţională sub unghiul strimt al influenţelor politice. De aici tot ce poartă etichetă libe­rală e bine primit şi încurajat în pofida a tot ce nu e înregimentat sau în legături de cointeresare cu partidul, azi la putere. Această atitudine a Băncei Naţio­nale a stîrnit nemulţumiri şi îngri­jorări în cercurile economice, ceea ce a atras numeroase ieşiri împotriva acelora care stăpînind această ins­tituţie voiau să acapareze tot ce are legături cu dînsa in scop de a trage foloase politice. Denunţarea atitudinea „primului nostru institut de credit” cum îl de­numesc liberalii, i-a creat o atmos­feră ce trebuia numaidecît împrăş­tiată. Se simţea nevoia să se redea Băncii acea aureolă a cărei pierdere pare-se că era dăunătoare unor in­terese ce această instituţie serveşte. D. Vintilă Brătianu a crezut că en­­tuziasmul pentru Banca Naţională se poate cîştiga la un pahar de şam­panie, de aceea a pus la cale un ban­chet de 350 de tacîmuri in „onoarea apărătorilor Băncii”. Odată banche­tul­ anunţat — Viiitorul îl anunţa la ştiri politice — au început să se facă invitaţii tuturor instituţiilor în legă­tură cu Banca Naţională. înţelege oricine ce impresie a produs aceste invitaţii, lansate in numele Băncii, instituţiilor dependinte de dînsa. Era o nedreptate egală cu aceea pe care ar face-o sau a făcut-o un ministru cerînd să fie sărbătorit de subalter­nii săi. Propunerea d-lui Vintilă Brătianu a trebuit să cadă In urma interven­ţiei primului-ministru, căruia i s’a arătat ce fel primeşte lumea econo­mică ideia unui banchet, dat de dîn­sa Băncii Nationale, pentru a se slu­ji anume interese politice. * # * Dar „primului nostru institut de credit” îi trebuia o reabilitare şi cum renunţarea la banchetul de 350 de tacîmuri îl îngreuia şi mai mult situaţia, s-a simţit nevoia urgentă de o altă satisfacţie. D. Bibicescu, unul din directorii ei a publicat o lucrare „Rectificări şi controlări asupra băncii Naţionale”. D-sa se încearcă să spulbere „calom­niile“ aruncate Băncii, explicînd ur­carea acţiunilor de la 500 lei valoarea lor nominală la cota ce au azi şi a­­rătînd că instituţia ce conduce ajută desvoltarea economică a ţăreî. D-sa însă nu răspunde la acuzaţiu­­nile precise şi dovedite, ce s’au adus Băncii Naţionale, că face politică li­berală atunci cînd ajută desvoltarea economică a ţăreî, şi cînd e vorba chiar de politica noastră externă. Or asupra acestui punct ar fi trebuit să vorbească d-sa. D. Bibicescu care cunoaşte pe per­soana care a spus regelui că Banca Naţională are nevoie de directori străini de politică, ştie mai mult ca oricine cit sunt de întemeiate strigă­tele acelora cari cer ca politica să fie dată afară de la Bancă. încercarea d-luî Bibicescu de a reabilita instituţia ce conduce o în­ţelegem, nu credem însă că opinia publică va voi să se lase a fi convin­să de spusele d-sale, dat fiind că d-sa pe lingă că e director, n’a încetat de a fi un liberal militant. G.Metaxa-Doro -------------:---- — I m------------­ Romînia | încercări pacificatoarea Alitanie­i­­ de reabilitare TURKHAN PAȘA N­A­Z­B­I­Ţ­I­I D. FILIPESCU NUVELIST Caricaturist îl ştiu de mult pe d. Filipescu şi i-aş da chiar certificat de talent. Tare în lexiconul de la Făurel îl ştie toată lumea ! Dar nu­velist nu î l ştiam. Alaltăerî la „Dacia“ ne-a spus, însă, că ar avea poftă să scrie o nu­velă al cărei erou să fie d. Ionel Tătianu şi al cărei titlu e destul de sugestiv : „Rahatul de la Ciumaco­­viţa“. Sunt chiar autorizat de direcţia „Dimineţeî“ să fac o propunere d-luî­­Filipescu pentru rubrica nuvelelor „Dimineţel“. E interesant să se afle cine, cum şi în ce condiţii a consumat Rahatul de la Ciumacovița, D. Filipescu are secretul senzațio­nalului i Pac. V­acanţă S'a închis. Parlamentul. E cald, începe vacanţa. S’au muiat energii­le, numai energia şi dorul de luptă ale d-luî Filipescu nu s'au muiat. Dar ce poate face d-sa singur, cind şeful nu voeşte, şeful a cărui putere de luptă nu e atît de tare, atît de încordată ca a fugosului fruntaş conservator ? Vacantă / Pînă la Toamnă, în Noembrie, Parlamentul in care m­a­­melucismul constituant a înflorit timp de o lună ca o ciupercă su­perbă, răsărită după ploi abonden­­te, va rămine pustiu ; prin feres­trele deschise va eşi înţelepciunea turnată în atitea cuvîntărî, şi se va odihni tribuna torturată, tribuna ca­re se răzbună şi ea, transformîndu­­se pentru uniî­­n ghilotină ! Constituanţii vor pleca la clime răcoroase şi la băî întăritoare cu convingerea că, deşi aceiaşi oame­ni aî trecutului, ei sunt mai valoro­şi azi. Constituantă, o tură are la dece­nii odată şi cei cari o alcătuesc sunt deadreptul obiectul de cercetare al d-luî Nicolae Iorga in calitatea d-sale de istoric ! Micul avocat, neînsemnatul doctor, sau anondm­ul proprietar, vor duce în staţiunile balneare pe cari şi le vor alege, o conştiinţă de sine mai desvoltată, o guşare peste guler mai mîndră, căci eu sunt constituantă de nume­le cărora se va vorbi odată cu pie­tate şi pe portretele cărora se vor pleca priviri admirative... Şi cine dintre dinşiî şi-a făcut cir­cula la Slăninii de Moldova sau la Govora, azi şi-o va face la Aix le bains sau la Vichy, ca să res­pecte însemnătatea istorică a Con­stituantei ! Iar aci în ţară se va munci, cu fata ca pămîntud şi cu ochii orbiţi de sudoarea picurată, de către cei la fericirea cărora vor visa consti­tuanţii, departe, pe ţărmuri răco­roase. Fraximîn Miercuri 25 iunie 191* ! .......................................... CHESTIA ZILEI Tripli­cea și Romînia (după „ULK•*) — Au e asta lupoaica ce a hrănit odinioară pe Jîp* m­ulu» ? — Nu; acum e ursoaica ce’i hrănește strănepotul. Ce ar fi făcut Franz Ferdinand ? Viena, 20 iunie. — Aseară, pe în­tuneric arhiducele Franz Ferdinand şi sofia lui au fost aduşi la Viena ; astă-seară, tot pe întuneric, ei au fost transportaţi la Artstetten, un­de mîine vor fi înmormîntaţî. Ce­remonia a fost simplă şi scurtă ; iertaţi trivialitatea expresiei: a fost un rasol de mina ’ntfiu. Motivele acestei procedări le-am arătat în numărul trecut : archiducele a a­­vut nenorocul să moară o dată cu nevastă-sa, așa că de onorurile fă­cute luî s’ar fi „bucurat“ și ea, care nu-î de sînge împărătesc. Ca să n’o „ridice“ pe dînsa pînă la el, a fi preferat să-l „coboare“ pe dîn­­sul. De aceea au fost refuzate şi participările de suverani. Pînă şi Wilhelm al Germaniei, care încer­case să se strecoare nu ca împărat, ci ca prieten personal, a fost rugat să capete un atac de reumatism circumstanţial, necunoscut în medi­cină. Asta e frumuseţea tradiţiilor, pe care o cîntă poieţii şi cu care se laudă retrograzii tuturor ţărilor. Ea duce la fenomene de toată nos­timada­, cum e alianţa tacită dintre aceia cari i-ai­ răpit luî Franz Fer­dinand dreptul la viaţă şi cei cari îi răpesc drepturile de după moar­te. Subiectul general, de discuţie e acesta : ce-ar fi făcut Franz Fer­dinand dacă ar fi ajuns pe tron ? Se dau răspunsuri de tot felul; şi de aceste răspunsuri diferite atîrnă şi sentimentele pe cari le deşteaptă moartea lui. Aşa, este sigur că un­gurii nu şi-a­i simţit de loc ochii umezindu-se la vestea atentatului ; naţionalităţile însă sînt sincer de­zolate. In special romînii din Unga­ria vedau în Franz Ferdinand pe viitorul lor protector. Pînă la ce punct erau justificate speranţele lor ? Socotim că nu trebuie să cădem în exagerări. Ideile fundamentale ale lui Franz Ferdinand se cunosc. Catolic fer­vent şi militarist extrem, el repre­zenta vechea tradiţie monarchică, în deplina ei accepţiune. Franz Io­sef a făcut nenumărate concesii spiritului nou. Franz Ferdinand ve­dea tocmai în aceste concesii pri­cina de căpitenie a slăbiciunii Aus­­tro-Ungariei. Această Austro-Un­­garie el o vroia mare şi puternică, supusă înăuntru şi temută peste graniţi. Vroia deci încetarea conr­chetelor de tot felul—sociale şi na­ţionale—din sînul monarhiei, şi în acelaş timp războiul pe viaţă şi pe­ moarte cu vecinii mari şi mici. A­ vrut să înghită Serbia, a vrut răz­boiul cu Italia, după cum l-a vrut şi cu Rusia. Se cunosc incidentele senzaţionale pe cari le-a avut cu­ Aehrenthal, care înţelegea să obţie totul prin şiretenie diplomatică, e­­vitînd cît mai mult războiul. Cu ideile lui, era firesc să se iz­bească de unguri, cari constituie e­­lementul prin excelentă turburător al păcii din lăuntru, şi sînt chiar şii o piedică a extenziuniî militare, în­tru cît nu aprobă nici o îmbunătă­ţire de adus armatei pînă cînd nu obţin, prin lungi tocmeli, avantagii în schimb. Numai din acest punct de vedere­ Franz Ferdinand era aliatul firesc al naţionalităţilor şi al românilor, ajutorul cărora avea să-i fie de fo­los pentru a infringe cerbicia un­gurească. Prin urmare , nu un sentiment generos şi nici consideraţii de înal­tă dreptate, ci interesul bine calcu­lat. * Din punctul de vedere practic, e mai bine aşa. Politica se bazează numai pe interese. Dacă Franz Ferdinand ar fi trăit, n’am fi avut de­cît să aşteptăm evenimentele, pentru a vedea cum îşi apără inte­resele. Astăzi, cînd e mort, nu pu­tem spune cu siguranţă că el ar fi rezolvat chestia naţionalităţilor, căci nu se ştia ce anume, din com­plexul lui program, împrejurările i­ar fi permis să realizeze şi ce ar fi preferat să sacrifice spre a salva­ restul. Ca să duci războiul, înăuntru cu ungurii şi cu ruşii şi cu sîrbii, e cam greu. Şi în cazul de faţă—mai ales întrun asemenea caz se apli­că vorba lui Clemenceau. depse­

Next