Adevěrul, iunie 1925 (Anul 38, nr. 12719-12743)
1925-06-10 / nr. 12726
Anul 38—Nr. 12726. — * * * Miercuri 10 Iunie 1925 Adeverul FONDATORI «n?~1897 I CONST. MILLE 1897—1920 2 LII ABONAMENTE: 600 Iei pe un an. 300 lei pe 6 Iuni. 150 lei pe 3 luni. BIROURILE: Bucureşti, Str. Sărindar No. 9 TELEFOANE: Centrala 6/67. Direcţia 57/72 , 24/73. Adstraţia 7/69. „ 48/79. Provincia 10/86 D-lionel Brătianu în petrecerile de la Bacău a comparat guvernul cu un automobil iar opoziţia cu clinii. ...Noroc numai că automobilul trece şi clinii rămân! Organizaţia liberală din Bacău *■’a întrunit, Duminică, în congres. Aşa spune „Viitorul“, pentru care congres înseamnă adunarea membrilor unui club ca să asiste la exihibiţiunea trufiei şefului lor politic. A fost deci şi d. Ionel Brătianu, care — după un scurt popas la Răcăciunii d-lui Al. Constantinescu unde ţăranii au dovedit că sunt liberali sadea şi că, prin urmare, admiră opera lui Ion Brătianu şi Spiru Ilaret — s’a obosit până în capitala judeţului spre a se înfăţişa entusiaştilor săi partizani. Cum era şi firesc, d. Ionel Brătianu a luat cuvântul şi, în fraze scurte, bine simţite şi mult ovaţionate de imparţiala asistenţă de la „congres“, a expus opera realizată de guvern şi tritenţiunile pentru viitor. Că d. Ionel Brătianu nu găseşte decât cuvinte de laudă pentru opera guvernului ce prezidează, nu-i de mirare. E opera sa şi se ştie ce zice românul despre acest fel de aprecieri. Nu aceasta însă ne preocupă. In cuvântarea domnului prim-ministru, aşa cum o redă oficiosul guvernului, găsim o comparaţie, care ne-a surprins. Suntem obişnuiţi cu fraza „elegantă“ a dictatorului României; am avut şi alte ocaziuni să ascultăm, chiar în parlamentul ţării, vorbe trufaşe şi sfidări inoportune şi nemeritate. Mărturisim însă că, de astadată, am rămas surprinşi. Cum ? Un preşedinte de consiliu, care este presupus că n’are alte preocupări decât acelea ale binelui public, se coboară la nivelul unui agent electoral spre a-şi insulta adversarii printr’o comparaţie trivială ? Este, în adevăr, viitor. Ce a spus d. Ionel Brătianu la ,,congresul“ liberal dela Bacău ? Redăm exact, citând din „Viitorul“: ,,Ai trecut desigur cu automobilul printr’un sat. Câinii, In loc sa păzească cu credinţă căminul, gonesc vehicuculul. Dar automobilul dispare curând 51 ei rămân In urmă. Şi atunci în nebunia lor neputincioasă, se iau la hartă şi se mănâncă între ei. „La fei şi cu opoziţia. Noi Insă vom trece şi opera noastră o vom realiza, (urale)". Că clientela politică a d-lui Ionel Brătianu îl ovaţionează pentru asemenea neferite comparaţii, o priveşte. Dar noi, cum putem judeca pe omul, care, din înalta situaţie ce ocupă, tratează cu atâta trivialitate pe fruntaşii opoziţiei? Cine sunt, în definitiv, aceştia ? Epava socetăţii româneşti, pentru care seniorul nu poate avea decât un suveran dispreţ? Nu sunt ei conducătorii de eri ai ţării, oameni cari au semnat tratate în numele ei cari au reprezentat-o cu depline puteri în concerte mondiale ? Nu sunt ei conducătorii de mâine, meniţi a repara enormele greşeli ale guvernării de astăzi ? Şi este oare, permis unui prim-ministru să cuvânteze ca un sergent-recrutor politic, care nu are decât perspectivele înguste ale intereselor de partid ? ..Câinii ? Da, acesta-i cuvântul care ne-a înfăţişat aevea sufletul d-lui Ione Brătianu, în care n’a rămas, se pare, decât ura neînfrântă în contra celor ce-şi permit să nu vadă în d-sa pe făuritorul ţării româneşti. Pe „câinii“ aceştia însă îi vrea ţara. In „câinii“ aceştia ea şi-a pus nădejdea, nu în ciocoiul din maşină, care nu lasă în urmă-i, pe şosea, decât praf sau ucide, în goană nebună, pe copilaşii mojicilor de la tată1. In „câinii“, cărora instinctul le spune pe cine trebue să-l latre şi cari se înapoiază la căminurile lor cu aceiaş credinţă nestrămutată, ţara a dovedit — cu ocazia atâtor alegeri — că are încredere. Erss» Socsr Minorităţile centrifuge „Viitorul“ se ocupa aseară de reclamata minorităţilor noastre etnice la Liga Naţiunilor în chestia şcoalelor particulare şi nu se mulţumea să încerce a dovedi cât de tolerantă este politica guvernului în această chestiune, ci ataca ziarele care nu au fost nici destul de laşe nici destul de şovine încât să nu publice criticele aduse de minoritaţi şi să nu pledeze pentru luarea lor într’o cercetare calmă, şi dreaptă, într’un spirit ■ înţelegător şi democratic. „Viitorul“ nu vede în doleanţele minorităţilor de cât expresia unor tendinţe „centrifuge“ adică —să spunem lucrurilor pe nume— ostile statului şi în atitudinea ziarelor, printre care cu mândrie ne numărăm, o sprijinire vinovată a acestor tendinţe nepatriotice. Acuzaţia nu e făcută să ne emoţioneze sau să ne zdruncine în concepţia noastră despre politica minoritară a statului, concepţie care singură de natură să apere acest stat de primejdiile unor conflicte interne şi internaţionale provocate de o politică autocratică, vindicativă şi nepotrivită atât cu spiritul vremei cât şi cu obligaţiile de înaltă moralitate publică impuse nouă de însăşi victoria noastră naţională, de înseşi suferinţele trecute ale neamului. In ce constă concepţia noastră şi cât de conformă e cu interesele mari şi permanente ale statului, s’a arătat ori chiar, pe larg şi limpede în acest loc. Nu reveniră acum. E necesar numai să arătam „Viitorului“, ca organ al guvernului, că nu are nici dreptatea nici dreptul să se mire de reclamata minorităţilor la Liga Naţiunilor sau să o califice drept centrifugă. Ne gândim la semnificaţia faptului, fără* 1 2 3 4 a intra în amănunte, fără a discuta temeinicia reclamaţiei, şi aceasta pentru simplul motiv că nu-i cunoaştem conţinutul. E o chestie de procedură, independentă de fondul chestiunei. Reclamaţia minorităţilor în chestia şcoalelor particulare nu e desigur nici măgulitoare, nici comodă pentru guvern. Înţelegem tot penibilul unui proces internaţional între un stat şi cetăţenii lui, înţelegem chiar influenţa lui iritantă. Dar a cui e vina? De ce fug minorităţile de centru, de ce, în loc de a merge la Bucureşti, aleargă la Geneva pentru a se face ascultate? De ce aleg această cale care desigur nu e măgulitoare şi comodă nici pentru ele, şi care le expune la umilinţe şi la bănueli ? Explicaţia stă în însăşi atitudinea guvernului faţă de ele, în cazul de faţă, în purtarea ministerului instrucţiunei. Reclamaţia minorităţilor are înţelesul unui act de exasperare- Ele fug de centru, devin „centrifuge“ pentrucă centrul le-a refuzat sistematic ascultarea, pentrucă în parlamentul „centrului“ — vorbim de unguri — ele nu sunt reprezentate, nu au fost lăsate să intre, pentrucă au bătut zadarnic la ușile ministerului, pentrucă, memoriile lor au fost dispreţuite, iar în discuţiile verbale numai ministrul singur avea voea să vorbească, adică să bată cu pumnul în masă, pentrucă organele ministerului nu au încetat cu şicanele dintr'un cuvânt pentrucă au fost tratate,ca nişte supuşi iar nu ca nişte cetăţeni, ca nişte categorii de locuitori cu care nu se discută liber, civilizat, persuasiv, ci cărora li se impune un regim. Cine poate crede că minorităţile n’ar fi preferat să-şi discute procesul în Bucureşti, că ar fi fost mult mai mulţumite să vadă că guvernul îşi pleacă atent urechea chiar şi la glasul ,unei, minorităţi ? Şi după acest lucru s’ar fi întâmplat, minorităţile n’ar fi devenit „centrifuge“ şi nici nu ar fi uzat de ultima cale pe care le-o ţine deschisă tratatul calea conştiinţei mondiale — ci ar fi rămas recunoscătoare şi statului şi guvernului. Pentru „Viitorul“ însă explicaţia e greu de înţeles. Pentru că „Viitorul“ e al guvernului, iar guvernul nu se sinchiseşte nu numai de păsurile minoritare, dar nici de acele ale majorităţii naţionale, care, ea, nu are nici măcar dreptul de a se plânge Ligei Naţiunilor. Baigesi Fiîcîia Sfârşitul „cazului“ Stere Partidul naţional şi-a spus Sâmbătă cuvântul, de la tribuna Camerei, prin glasul autorizat al d-lui Iuliu Maniu, asupra aşa zisului „caz” Stere. Şi acest cuvânt a fost rostit bărbateşte, fără reticenţa, fără preocupări oportunistice, In aplauzele şi aprobarea întregii opoziţiuni coalizate. „Cazul“ Stere, a spus d. Iuliu Maniu, dacă cuprinde exagerări şi greşeli. Îşi trage obârşia dintro convingere nestrămutată şi neprihănită, din dragoste neţărmurită pentru poporul basarabean, din dorinţa fierbinte a izbăvire! Moldovei de peste Prut. „Gazul” Stere se confundă cu conştiinţa Basarabiei şi cu garanţia desăvârşitei ei alipiri de patria.mumă. Numai aşa el poate fi, în mod just, cercetat şi judecat. Astfel dar ultimul cuvânt a fost spus şi spre mulţumirea opiniei publice chestia Stere a luat sfârşit. Da fapt ea a luat sfârşit nu numai prin atitudinea opoziţiei ei şi prin acea a guvernului, sau mai bine zis a d-lui Ionel Brătianu. Recentul şantagiu al primului ministru a exprimat o tactică de luptă şi nu crezul şefului liberalilor. Cazul de conştiinţă al d-lui Ionel Brătianu — în acastă chestiei — a fost exteriorizat prin cela ce le a spus d-lor I. Simionescu, proleboin timpul războiului şi după rezproblema locuinţelor s’a simţit sor universitar şi deputat, şi loneşei în toate ţările,dar mijloacele de a o cu-Quintus, vice-preşedintele Game e rezolvi, nu au fost peste tot la fel. Guvernul sovietelor, la început, a încercat să rezolve problema aceasta, aplicând strict regimul comunist. ■ Curând însă, a trebuit să revină asupra decretului din 20 August 1918, prin care se suprimase orice drept de proprietate privată asupra terenurilor urbane şi asupra tuturor caselor mai mari, din oraşele care aveau mai mult de 10 mii de locuitori. Terenurile şi casele confiscate de la particulari fuseseră puse la dispoziţia primăriilor, iar în oraşele cu peste 10 mii de locuitori, nimenit nu mai avea voie să clădească, decât organele administrative, înaintea acestui decret însă, sorei, Primului i-a spus — şi lucrul n’a fost şi nu poate fi dezminţit — că d-sa păstrează aceiaşi stimă pentru d. Stere, ca şi în trecut; iar celui de a! doilea, „că fi sa n'a apropiat niciodată fie numele Stere cuvântul trădare". Apostrofele ocazionale ale mnajorităţei sau oficioaselor liberale, nu schimbă situaţia: însuşi primul ministru nu crede în „cazul" Stere. Astfel se închide definitiv o chestiune în care s’a pus enorm de multă patimă, dar s'a evitat o judecată legală. Astfel lumea politică vine şi ea să confirme în cele din urmă, că „chestia Stere , nu poate fi scoasă din cadrul conştiinţei Basarabiei11. R. O- Cotitura decisivi România gipactul de siguranţă occidental Necesitatea unor omațiuni democratice la noi Hotărîri mari se pun la cale în momentul acesta în Europa. Se poate spune că aceste hotărîri, dacă vor fi luate, vor însemna o decisivă cotitură în politica Europei. La Geneva, capitala, păcei, d-nii Chamberlain si Briand discută asupra ultimelor puncte neclarificate încă, cu privire la pactul de siguranţă Occidental, in acelaş timp se discută la Berlin asupra ultimei note franco-engleze privitoare la dezarmare. Dacă Germania va satisface în esenţă cererile aliaţilor — şi toată agitaţiunea dreptei nu va putea împedeca o înţelegere în această privinţă — Colonia va fi evacuată, Germania va putea deveni membră a Ligei Naţiunilor şi — după cum cu drept cuvânt spune „Sunday Times“ — „aurora păcei reale va apare la orizontul Europei“. Această pace reală este necesară tuturor ţărilor. Care sunt în perspectivă formele în care ni se prezintă ea ? * Intre Anglia şi Franţa un acord asupra pactului de siguranţă, propus de Germania, este ca si realizat. Cum am spus, convorbirile ce au loc acum intre miniştrii de externe ai ambelor tari cari au venit anume în acest scop la Geneva, vor înlătura şi ultimele divergenţe de amănunt, cari au mai rămas, după discuţiunea diplomatică dintre Paris şi Londra. Cum propunerea Germaniei a fost adresată Franţei, aceasta singură va răspunde la ea. Dar va răspunde după o prealabilă înţelegere cu Anglia, esenţialmente în baza principiilor formulate de guvernul din Londra. # A biruit astfel definitiv soluţiunea pactului de siguranţă Occidental, adică a unui pact în cinci, prin care Anglia, Franţa, Belgia, Italia şi Germania, garanteză reciproc actualul statut teritorial din Occident. În ce priveşte pe cei din Orient, Anglia nu înţelege să asume cu privire la el, o răspundere directă şi prealabilă, dar înţelege să îndeplinească toate obligaţiunile cari decurg pentru dânsa din tratate şi cari îi sunt impuse de Covenant. Franţa pe de altă parte va declara categoric că înţelege să îndeplinească obligaţiunile speciale ce decurg pentru dânsa din tratatele ce are cu Polonia şi Cehoslovacia. Ştirea insă că Anglia ar consimţi ca în cazul unei agresiuni contra Poloniei, trupele franceze să poată trece prin zona neutralizată a Rinului, e dezminţită din Londra. Ziarul conservator „Daily Telegraph", care trage informaţiunile sale din Downingstret, scrie în această privinţă: „Repetăm că dreptul de a trece trupele unei puteri oarecare, prin zona demilitarizată, va fi după părerea Britanică, strict delimitat, prin aspectul moral al evenimentului, care ar putea provoca această necesitate, şi va fi supus stipulaţiunilor ad hoc ale Covenantului" , ale pactului Ligei Naţiunilor. Informaţiuni identice au fost date întregei prese engleze. tru toate tarile din parteaorientală a Europei, decurge din evenimentele ce se prepară, din hotărîrile ce se pun la cale, o importantă şi gravă concluziune. In cazul unei ciocniri războinice în Occident, se dezlănţuie în mod automatic întreaga forţă a iU’o-Tanceză.În căzii unei de zlâr, războinice în Orient însă, Anglia îşi rezervă libertatea hotăririlor, iar Franţa nu are siguranţa că sărind în sprijinul Poloniei, ar fi sprijinită într’un caz eventual la rândul ei. Mai mult, însăşi acţiunea ei de ajutorare, ar intra în mod fatal în cadrul competinţei LUV Naţiunilor, care ea devine, pivotul şi în acelaş timp pavăza decisivă, mai ales a păcei orientului european. Surâsul ironic şi sceptic cu care politicianii noştri vorbiau şi, în linele ocazii, vorbesc încă, de Ligă Naţiunilor. — capătă astfel sancţiunea cuvenită. Această neîncredere în organizaţiunea care este înscrisă în fruntea tratatelor de pace şi cu care, însăşi acestea stau şi cad, se explică însă lesne prin totala lipsă de simţire şi judecată democratică, ale cărei efecte se resimt atât de dureros în politica noastră internă. Spuneam ieri că Liga Naţiunilor este conştiinţa Europei. De ce teama guvernanţilor ca ceia ce spun şi practică în ţară, să ajungă la cunoştinţa democraţiilorOccidentale şi a Genevei ? Fiindcă îşi dau seamă că ce spun şi practică este antidemocratic, este contrar spiritului vremei. Exemplul lor însă este dezastruos, căci alimentează toate curentele reacţionare şi potrivnice celor mai elementare principii din cari a izvorât şi ideia păcei căreia ea slujeşte. # Ideia aceasta a păcei reclamă o credinţă neclintită într’ânsa, credinţă care iarăş nu este imaginabilă fără întoarcerea spiritelor spre democraţie In graniţele sale actuale, România este saturată din punct de vedere naţional. Nimeni nu are mai multă nevoie de pace decât dânsa, pentru că numai pacea îi poate da răgazul necesar pentru consolidarea sa naţională şi refacerea sa economică, România trebuie deci să fie, printre cei mai aprigi sprijinitori ai Ligei Naţiunilor, ai idee ce slujeşte ea. De spiritul ei trebuie să fie animate toate acţiunile ei, toate curentele de opinie publică dela noi. Este acesta cazul ? Şi dacă nu e, dacă s’a neglijat pregătirea sufletească in acest scop. — se va repara în fine o greşală sistematic încurajată şî care ameninţă să devie fatală intereselor superioare ale ţării? SurscerMS Liberalii şi Încoronarea Vorbea. Sâmbătă, d- Mârzescu la Cameră şi printre crimele pe cari le arunca în spinarea opoziţiei, nu uita să numere şi pe aceea de antidinasticizm. D. ministru al justiţiei repeta învinuirea ce de trei ani se aduce necontenit partidelor naţional şi ţărănesc, cum că au lipsit de la încoronare şi au făcut astfel gol în jurul regelui. Vină mare, vină de neiertat în ochii politicianilor liberali, cari îşi afişează cu ostentaţie lichelismul ca pe o supremă virtute politică. Dar iată că d. ministru al justiţiei e întrerupt de d. Mihai Popovici, care face o destăinuire senzaţională. Fostul ministru din partidul naţional spune anume că, pe timpul guvernărei partidului poporului, când generalul Averescu intenţiona să facă încoronarea, partidul liberal a încheiat un pact cu partidul naţional ca nici unul, nici celalt să nu participe la încoronare. Destăinuirea a rămas fără replică, ceea ce înseamnă o confirmare tacită. Aşadar crima de a nu fi luat parte la serbările încoronărei, crimă pe care liberalii nu mai încetează de a o imputa, cu făţarnică indignare, naţionalilor şi ţărăniştilor, partidul era gata s’o săvârşească el însuşi, dacă alţii, şi nu el, ar fi prezidat serbările încoronărei ! Se poate oare o demascare mai complectă a ipocriziei şi o duplicitate! partidului liberal ? Ce criteriu moral stă la baza acţiunei acestui partid ? O faptă — necesarmente patriotică! — atunci când este săvârşită de Brătieni, ajunge antipatriotică şi odioasă atunci când o săvârşesc alţii împotriva libera-Pentru ţara noastră, ca şi pen-tuu învoia,a Ca ac€ea dată în vileag de d. Mihai Popovici şi totuşi să duci o asemenea campanie împotriva opoziţiei pe tema golului în jurul regelui, este în adevăr o neruşinare de care numai politicianismul cel mai abject poate fi capabil. Pan. li strada fără mm® Cele ce urmează le vei fi citit fi auzit de mui ţi de mii de ori. Dar mai hai odată, poate că va fi bună. Iată ce ne scrie un cititor: In strada de pe latura stângă a parcului Carol, care leagă pieţele parcului cu strada Lânăriei, există un fel de rampă de gunoi a Primăriei, formând o stivă de un metru înălţime pe 100 (una sută) metri lungime. Vă închipuiţi deci spectacolul şi putoarea! Şi doar strada e locuită, duce la mormântul soldatului near-, noscut şi în grădina aceia frumoasă în care merg să respire oamenii aer curat. Nostimada e că această stradă, veche deja de 19 (nouăsprezece) ani, n'are încă nume. Dar iată ceva lesne de remediat: strada infecţiei comunale. Acum, după ce am botezat-o, să vedem dacă s'ar putea curăţi. Cititorul nostru crede că cel mai bun mijloc ar fi ca locuitorii ei să facă proces Primăriei. Minunat în principiu, dar tocmai deaceia avem aţa Primărie fiindcă, între altele, avem aţa locuitori. Cum e sacul, ţi petecul. Evident că, dacă locuitorii s'ar burzului din când în când, atunci când le-ajunge cuţitul la os şi gunoiul la gură, ar fi ce-ar fi. Căci toate pornesc de jos in sus. Insă locuitorii nu vor face proces, deşi poate vor câştiga. Ceea ce mă miră însă mai mult ca toate e, cum reuşeşte Primăria să formeze la periferii rampe de murdărie de un metru de înalte şi pe o sută de metri de lungi, în străzi locuite, pe câtă vreme gunoiul din centru stă locuim? De unde 11 mai scoateţi pe cel de pe rampe? Ce minune e asta? Noi ne-am făcut încă odată datoria să semnalăm fapte, cam denotă, suluţia comunală. Dar nădejde mare de îndreptare n'avem. Cel puțin dacă cetăţenii ți le-ar nota in vederea alegerilor dela toamnă. Cine-o poate nădăjdui insă? Index. CHESTIUNI SOCIALE Problema Mutelor în Rusia sovietică str. Po 188BESCU vernul dăduse primăriilor dreptul de a dispune cum vor vrea, de toate locuinţele. Primăriile atunci, au dat apartamente prea mari, celor ce nu aveau, iar comisia de închirieri, care funcţiona pe fiecare cartier, compusă din sovietul local, din comitetul partidului comunistşi din secţia locală a Cehăi, au dat lucrătorilor apartamentele cele mai bune. Nu aveau dreptul să capete apartamente de locuit, decât următoarele patru categorii de chiriaşi: 1) lucrătorii cari aveau un certificat de la un sindicat; 2) funcţionarii sovietici; 3) alţi lucrători; 4) „paraziţii“, adică cei cari nu aparţineau categoriilor de mai sus. Chiriaşii de la No. 1 şi funcţionarii sovietici au rămas înlocuinţele ce ocupau, şi nu puteau fi evacuaţi, fără consimţământ. Persoanele, care făceau o muncă oarecare de utilitate publică, căpătau o locuinţă în cartierul în care munceau sau în acela în care locuiseră până atunci. „Paraziţilor“ nu li se da locuinţe şi, de cele mai multe ori, aceştia au fost expulzaţi din oraş. La început, gestiunea locuinţelor ar a dat unui comitet de chiriaşi, ales într’o adunare generală şi controlat de comisia locuinţelor sovietului local. Comitetul acesta trebuia: 1) să încasseze chiriile 2) să închirieze casele goale ; 3) să facă reparaţiile necesare; 4) să hotărască asupra celor ce nu plăteau chiria sau cari trebuiau evacuaţi. După un timp, multe primării au modificat acestea, deoarece rezultatele obţinute, nu erau cele dorite. Aşa s-a întâmplat la Moscova, întreprinderile industriale din oraş, au obţinut dreptul de a dispune cum vor vrea de casele aflate alături de ele, ca să-şi cazeze lucrătorii. Gestiunea acestor case a fost dată fie administraţiilor întreprinderilor comerciale, fie unor comitete de lucrători, cari, erau responsabile de Întreţinerea localurilor, de încălzit şi uneori chiar de mobile. Pe urmă şi celelalte case din Moscova au fost puse sub acelaş regim, iar oraşul s’a împărţit în sectoare, acestea în cartiere şi fiecare cartier, era răspunzător da aprovizionarea cu lemne, de curăţenia şi de reparaţiile imobilelor. Fiecare cartier a fost administrat de un girant, ajutat de consilieri numiţi de sovietul cartierului şi controlat de o comisie de chiriaşi. Dar cum statul Începu, Încetul cu încetul să plătească lucrătorii şi funcţionarii în natură, treptat-treptat, chiriile au început să dispară, până ce, la 27 ianuarie 1921, un decret hotărăşte că nici un lucrător, nici un funcţionar şi nici una din persoanele din sarcina lor nu vor mai plăti nici chirie, nici taxă pe apă, gaz, electricitate, sau oricare altă taxă ce se plătea pentru serviciile publice. REZULTATELE Primele rezultate ale sistemului comunist au fost că toate locuinţele s’au ruinat şi al doilea, nu s’au mai construit case. Oficiul Internaţional al Muncei, a afirmat acest lucru în publicaţiile sale, iar Buletinul administraţiei comunale din Moscova, spune ce rezultate dezastroase au provenit din faptul că, în apartamentele luxoase, au fost instalate familii de lucrători. „Chiriaşii cei noi, neştiind cum să umble cu aparatele din apartamente, le-au stricat, aşa că nu se mai pot întrebuinţa ; ■ chiriaşii cei vechi, trăind tot sub teama de a fii evacuaţi, nu au mai îngrijit de apartamente ; chiriaşii cei noi, nu au mai avut milă de nimic, şi au ars, în loc de lemne, podelele, mobilele, bârnele, au spart zidurile, au tăiat lemne in camere, stricând şi restul parchetelor, şi mulţi, au furat tot ca li se părea că are oarecare valoare“. Alt abuz: administraţiile, cari numai la Moscova erau în număr de 15.000, au ocupat apartamentele cele mai bune, iar când s’au mutat, acestea nu mai erau de locuit. Aproape toată lemnăria din case a fost arsă, iar casele de lemn, au fost dărâmate și băgate în sobe. O anchetă făcută, a arătat că în Martie 1922, la Moscova, din 100 de case, una nu se mai putea locui de loc, iar toate celelalte, erau ruinate. Casele cari nu se mai puteau locui, în Moscova, erau 6.646 în 1917 şi 60.971 în 1921 (27 la sută). In acelaş timp, numărul lucrătorilor de construcţii, se micşora mereu; astfel lucrătorii de ciment, cari în 1912 erau 11.500, în 1920 rămăseseră 2000! Acest fapt, și altele la fel, au făcut să nu se mai clădească, ba chiar reparaţii® să meargă foarte anevoie. Atunci, s’a abandonat politica comunistă și în Martie 1921, s’a adoptat noua politică economică,. (CHini c^‘vtinuarea în vaa. 11-a.) Antisemitismul S-a arătat, mai dăunăzi, în ziarul nostru, ce este de fapt antisemitismul: o înşelare a celor ignoranţi şi naivi asupra cauzelor adevărate care provoacă mizeria şi suferinţele de astăzi, şi o încercare a celor şmecheri şi răspunzători de această situaţie de a canaliza opinia publică în alte direcţii, în direcţii false, spre a scăpa ei de bucluc şi de sancţiuni. Dar manoperele acestea îşi primesc pedeapsa în cele din urmă, căci apele întoarse momentan de la adevărata lor pantă vor sfârşi prin a potopi în alte părţi, mai curând sau mai târziu. Căci iată ce mai este antisemitismul, dacă îi cercetăm scrisul şi dacă stăm de vorbă cu adepţii lui. E o nemulţumire vagă însă adâncă, o suferinţă confuză dar puternică, de ordin economic şi social. In toată literatura şi în întreaga oratorie antisemită se insistă în special asupra speculei, camătei, furturilor, nedreptăţilor sociale,, etc., întocmai caîn rândurile revoluţionarilor de extrema stângă. Intre critica antisemită şi cea comunistă de pildă, nu e nici cea mai mică deosebire de termeni, de expresii şi de idei. Singura diferenţiare e numai în obiect şi în concluzie. Pe când comuniştii conchid: jos societatea burghezo - capitalistă! antisemiţii conchid: jos jidanii! In ziua însă când se vor convinge că nu, evreii sunt cauza relelor, decât doar în măsura în care sunt cauza lor şi o parte, din ceilalţi locuitori ai ţării cari au pe mână conducerea socială, sau în ziua în care li s’ar îndeplini dorinţa, printr’o minune, ca evreii să dispară din mijlocul lor, ca în Spania la 1400, în ziua aceia din sămânţa antisemită va răsări, fatal, rodul comunist, anarhist, revoluţionar pur şi simplu. Ce adevărate sunt zicătoarele populare: unde dai şi unde crapă, nu e pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte, seamănă vânt că vei culege furtună, etc. De aceia sunt absolut inconştienţi guvernanţii, exponenţii averei sociale şi o parte din intelectuali încurajând acest „socialism al proştilor!“ In toate diatribele, manifestele, criticile şi revendicările antisemite înlocuiţi numai cuvântul „jidan“ cu acel de burghez, de capitalist, de stăpânitor, fără a schimba o iota din rest şi, după concepţia aceloraşi guvernanţi, veţi căpăta ceva care trebue să treacă imediat şi de-a dreptul prin beciurile Siguranţei şi pe dinaintea consiliilor de război, căcinu e absolut nici o deosebire de fond între propaganda comunisto-bolşevică şi cea antinemită. Ei bine, dispariţia cuvântului de „jidan“ şi înlocuirea lui cu acela de burghez, nu va fi poate niciodată opera antisemiţilor de meserie sau de aşa zise principii, însă ea va fi, fără doar şi poate, opera marelui public care, obosit de o agitaţie stearpă şi luminat în fine asupra chesteii, va sfârşi prin a-şi zice: Jos cu toţi exploatatorii, jidani sau nu. Ce-şi închipuie uşuratecii şi şmecherii cari cred că se pun la adăpost lăsând, ba chiar încurajând, ca să se facă multimed o educaţie ce va fi într’o bună zi ca scuipatul aruncat în sus? I. Teodorescu NĂZBÂTII DACĂ !.„ O informaţie de fapt divers nu anunţă că un lucrător, fiind acuzat de furt, s’a sinucis. Sub imperiul acestei ştiri obsedante am avut un coşmar teribil«. Mi-am zis: dacă s’ar întâmpla ca accesul nefericitului lucrător să fie epidemic. Dacă, bunăoară, epi- demia de sinucidere pentru furtat sau pentru ceea ce se numeşte în limbagiul tehnic: hoţie şi ar contagia partidul liberal, acum la sfârşitul trebşoarelor! Dacă hoţia ar atrage după sine sinuciderea! DacS/jJ Val, ce nenorocire! înţelegeţi că în câteva zile am rămânea brusc fără oameni „cu experienţă politică”, fără „inţelepciunile’* şi fără „prudenţele’’ cari au azi monopolul de a ferici România. *) Noroc numai că departede a sa sinucide, oamenii „cu experienţă’, „înţelepciune" şi „prudenţă’ trăesc şi încă trăesc foarte bine. Coşmarul meu e numai un coşmar! Kix Cinesida zilei Cursă de viteză PREȘEDINTELE CAMEREI: Votați mai repede, domnilor deputați,, căci fiecare minut trebue să ne dea 10 articole.