Adevěrul, iunie 1925 (Anul 38, nr. 12719-12743)

1925-06-10 / nr. 12726

Anul 38—Nr. 12726. — * * * Miercuri 10 Iunie 1925 Adeveru­l FONDATORI «n?~1897 I CONST. MILLE 1897—1920 2 LII ABONAMENTE: 600 Iei pe un an. 300 lei pe 6 Iuni. 150 lei pe 3 luni. BIROURILE: Bucureşti, Str. Sărindar No. 9 TELEFOANE: Centrala 6/67. Direcţia 57/72 , 24/73. Ad­straţia 7/69. „ 48/79. Provincia 10/86 D-lion­el Brătianu în petrecerile de la Bacău a compa­­rat guvernul cu un automobil iar opoziţia cu clinii. ...Noroc numai că automobilul trece şi clinii rămân! Organizaţia liberală din Bacău *■’a întrunit, Duminică, în congres. Aşa spune „Viitorul“, pentru care congres înseamnă adunarea mem­brilor unui club ca să asiste la ex­­ihibiţiunea trufiei şefului lor poli­tic. A fost deci şi d. Ionel Brătianu, care — după un scurt popas la Ră­­căciunii d-lui Al. Constantinescu unde ţăranii au dovedit că­ sunt liberali sadea şi că, prin urmare, admiră opera lui Ion Brătianu şi Spiru Ilaret — s’a obosit până în capitala judeţului spre a se înfăţi­şa entusiaştilor săi partizani. Cum era şi firesc, d. Ionel Bră­­tianu a luat cuvântul şi, în fraze scurte, bine simţite şi mult ovaţio­nate de imparţiala asistenţă de la „congres“, a expus opera realiza­tă de guvern şi tritenţiunile pentru viitor. Că d. Ionel Brătianu nu gă­seşte decât cuvinte de laudă pen­tru opera guvernului ce prezidea­ză, nu-i de mirare. E opera sa şi se ştie ce zice românul despre a­­cest fel de aprecieri. Nu aceasta însă ne preocupă. In cuvântarea domnului prim-mi­­nistru, aşa cum o redă­ oficiosul guvernului, găsim o comparaţie, care ne-a surprins. Suntem obiş­nuiţi cu fraza „elegantă“ a dicta­torului României; am avut şi alte ocaziuni să ascultăm, chiar în par­lamentul ţării, vorbe trufaşe şi sfi­dări inoportune şi nemeritate. Măr­turisim însă că, de astadată, am rămas surprinşi. Cum ? Un preşedinte de consi­liu, care este presupus că n’are alte preocupări decât acelea ale binelui public, se coboară la nive­lul unui agent electoral spre a-şi insulta adversarii printr’o compa­raţie trivială ? Este, în adevăr, vi­­itor. Ce a spus d. Ionel Brătianu la ,,congresul“­ liberal dela Bacău ? Redăm exact, citând din „Viito­rul“: ,,A­i trecut desigur cu automobilul printr’un sat. Câinii, In loc sa păzeas­că cu credinţă căminul, gonesc vehicu­­culul. Dar automobilul dispare curând 51 ei rămân In urmă. Şi atunci în ne­bunia lor neputincioasă, se iau la hartă şi se mănâncă între ei. „La fei şi cu opoziţia. Noi Insă vom trece şi opera noastră o vom realiza, (urale)". Că clientela politică a d-lui Ionel Brătianu îl ovaţionează pentru a­­semenea neferite comparaţii, o pri­veşte. Dar noi, cum putem judeca pe omul, care, din înalta situaţie ce ocupă, tratează cu atâta trivialita­te pe fruntaşii opoziţiei? Cine sunt, în definitiv, aceştia ? Epava socetăţii româneşti, pentru care seniorul nu poate avea decât un suveran dispreţ? Nu sunt ei con­ducătorii de eri ai ţării, oameni cari au semnat tratate în numele ei cari au reprezentat-o cu depline puteri în concerte mondiale ? Nu sunt ei conducătorii de mâine, me­niţi a repara enormele greşeli ale guvernării de astăzi ? Şi este oa­re, permis unui prim-ministru să cuvânteze ca un sergent-recrutor politic, care nu are decât perspec­tivele înguste ale intereselor de partid ? ..Câinii ? Da, acesta-i cuvântul care ne-a înfăţişat aevea sufletul d-lui Ione Brătianu, în care n’a rămas, se pare, decât ura neînfrântă în con­tra celor ce-şi permit să­ nu vadă în d-sa pe făuritorul ţării româ­neşti. Pe „câinii“ aceştia însă îi vrea ţara. In „câinii“ aceştia ea şi-a pus nădejdea, nu în ciocoiul din ma­şină, care nu lasă în urmă-i, pe şosea, decât praf sau ucide, în goa­nă nebună, pe copilaşii mojicilor de la tată1. In „câinii“, cărora instinc­tul le spune pe cine trebue să-l la­tre şi cari se înapoiază la căminu­­rile lor cu aceiaş credinţă nestră­mutată, ţara a dovedit — cu­ oca­zia atâtor alegeri — că are încre­dere. Erss» Socsr Minorităţile centrifuge „Viitorul“ se ocupa aseară de re­clamata minorităţilor noastre etni­ce la Liga Naţiunilor în chestia şcoalelor particulare şi nu se mul­ţumea să încerce a dovedi cât de tolerantă este politica guvernului în această chestiune, ci ataca ziarele care nu au fost nici destul de laşe nici destul de şovine încât să nu publice criticele aduse de minori­taţi şi să­­ nu pledeze pentru luarea lor într’o cercetare calmă, şi dreap­tă, într’un spirit ■ înţelegător şi de­mocratic. „Viitorul“ nu vede în do­leanţele minorităţilor de cât expre­sia unor tendinţe „centrifuge“ adică —să spunem lucrurilor pe nume—­ ostile statului şi în atitudinea zia­relor, printre care cu mândrie ne numărăm, o sprijinire vinovată a acestor tendinţe nepatriotice. Acu­zaţia nu e făcută să ne emoţioneze sau să ne zdruncine în concepţia noastră despre politica minoritară a statului, concepţie care singură­­ de natură să apere acest stat de primejdiile unor conflicte interne şi internaţionale provocate de o pol­i­tică­ autocratică, vindicativă şi nepotrivită atât cu spiritul vremei cât şi cu obligaţiile de înaltă mora­litate publică impuse nouă de în­săşi victoria noastră naţională, de înseşi suferinţele trecute ale nea­mului. In ce constă concepţia noastră şi cât de conformă­ e cu interesele mari şi permanente ale statului, s’a arătat ori chiar, pe larg şi limpe­de în acest loc. Nu reveniră acum. E necesar numai să arătam „Vii­torului“, ca organ al guvernului, că nu are nici dreptatea nici drep­tul să se mire de reclamata mino­rităţilor la Liga Naţiunilor sau să o califice drept centrifugă. Ne gân­dim la semnificaţia faptului, fără* 1 2 3 4 a intra în amănunte, fără a discuta temeinicia reclamaţiei, şi aceasta pentru simplul motiv că nu-i cu­noaştem conţinutul. E o chestie de procedură, independentă de fondul chestiunei. Reclamaţia minorităţilor în ches­­tia şcoalelor particulare nu e de­sigur nici măgulitoare, nici comodă pentru guvern. Înţelegem tot peni­bilul unui proces internaţional în­tre un stat şi cetăţenii lui, înţele­gem chiar influenţa lui iritantă. Dar a cui e vina? De ce fug minorită­ţile de centru, de ce, în loc de a merge la Bucureşti, aleargă la Ge­neva pentru a se face ascultate? De ce aleg această cale care de­sigur nu e măgulitoare şi comodă nici pentru ele, şi care le expune la u­­milinţe şi la bănueli ? Explicaţia stă în însăşi atitudinea guvernului faţă de ele,­­ în cazul de faţă, în purtarea ministerului instrucţiunei. Reclamaţia minorităţilor are în­ţelesul unui act de exasperare- Ele fug de centru, devin „centrifuge“ pentrucă centrul le-a refuzat sis­tematic ascultarea, pentrucă în parlamentul „centrului“ — vorbim de unguri — ele nu sunt reprezen­tate, nu au fost lăsate să intre, pentrucă au bătut zadarnic la u­­șile ministerului, pentrucă, memo­riile lor au fost dispreţuite, iar în discuţiile verbale numai ministrul singur avea voe­a să vorbească, adi­că să bată cu pumnul în masă, pentrucă organele ministerului nu au încetat cu şicanele d­intr'un cuvânt pentrucă au fost tratate,ca nişte supuşi iar nu ca nişte cetă­ţeni, ca nişte categorii de locuitori cu care nu se discută liber, civili­zat,­­ persuasiv, ci cărora li se im­pune un regim. Cine poate crede că minorităţile n’ar fi preferat să-şi discute proce­sul în Bucureşti, că ar fi fost mult mai mulţumite să vadă că guvernul îşi pleacă­ atent urechea chiar şi la glasul ,unei, minorităţi ? Şi după a­cest lucru s’ar fi întâmplat, mino­rităţile n’ar fi devenit „centrifuge“ şi nici nu ar fi uzat de ultima cale pe care le-o ţine deschisă tratatul calea conştiinţei mondiale — ci ar fi rămas recunoscătoare şi statu­lui şi guvernului. Pentru „Viitorul“ însă explicaţia e greu de înţeles. Pentru că „Vii­torul“ e al guvernului, iar guver­nul nu se sinchiseşte nu numai de păsurile minoritare, dar nici de acele ale majorităţii naţionale, care, ea, nu are nici măcar dreptul de a se plânge Ligei Naţiunilor. Baigesi Fiîcîia Sfârşitul „cazului“ Stere Partidul naţional şi-a spus Sâm­bătă cuvântul, de la tribuna Came­­rei, prin glasul autorizat al d-lui Iuliu Maniu, asupra aşa zisului „caz” Stere. Şi acest cuvânt a fost rostit băr­­bateşte, fără reticenţa, fără preocu­pări oportunistice, In aplauzele şi aprobarea întregii opoziţiuni coa­lizate. „Cazul“ Stere, a spus d. Iuliu Ma­niu, dacă cuprinde exagerări şi gre­şeli. Îşi trage obârşia dintro con­vingere nestrămutată şi neprihăni­tă, din dragoste neţărmurită pen­tru poporul basarabean, din dorin­ţa fierbinte a izbăvire! Moldovei de peste Prut. „Gazul” Stere se con­fundă cu conştiinţa Basarabiei şi cu garanţia desăvârşitei ei alipiri de patria.mumă. Numai aşa el poate fi, în mod just, cercetat şi judecat. Astfel dar ultimul cuvânt a fost spus şi spre mulţumirea opiniei pu­blice chestia Stere a luat sfârşit. Da fapt ea a luat sfârşit nu nu­mai prin atitudinea opoziţiei ei şi prin acea a guvernului, sau mai bine zis a d-lui Ionel Brătianu. Recentul şantagiu al primului ministru a exprimat o tactică de luptă şi nu crezul şefului liberali­lor. Cazul de conştiinţă al d-lui Io­nel Brătianu — în acastă chestiei — a fost exteriorizat prin cela ce le a spus d-lor I. Simionescu, prole­­­bo­­in timpul războiului şi după rez­­problema locuinţelor s’a simţit sor universitar şi deputat, şi loneş­ei în toate ţările,­­dar mijloacele de a o cu-Quintus, vice-preşedintele Game e rezolvi, nu au fost peste tot la fel. Guvernul sovietelor, la început, a încercat să rezolve problema a­­ceasta, aplicând strict regimul co­munist. ■ Curând însă, a trebuit să revină asupra decretului din 20 August 1918, prin care se suprimase orice drept de proprietate privată asupra terenurilor urbane şi asupra tuturor caselor mai mari, din oraşele care a­­veau mai mult de 10 mii de locui­tori. Terenurile şi casele confiscate de la particulari fuseseră puse la dis­poziţia primăriilor, iar în oraşele cu peste­ 10­ mii de locuitori, nimenit nu­ mai avea voie să clădească, decât organele administrative, înaintea acestui decret însă, so­rei, Primului i-a spus — şi lucrul n’a fost şi nu poate fi dezminţit — că d-sa păstrează aceiaşi stimă pentru d. Stere, ca şi în trecut; iar celui de a! doilea, „că fi sa n'a apropiat nici­odată fie numele Stere cuvântul tră­dare". Apostrofele ocazionale ale mnajo­rităţei sau oficioaselor liberale, nu schimbă situaţia: însuşi primul ministru nu crede în „cazul" Stere. Astfel se închide definitiv o ches­tiune în care s’a pus enorm de mul­tă patimă, dar s'a evitat o judecată legală. Astfel lumea politică vine şi ea să confirme în cele din urmă, că „chestia Stere , nu poate fi scoasă din cadrul conştiinţei Ba­sarabiei11. R. O- Cotitura decisivi România gipactul de siguranţă occidental Necesitatea un­­­or om­ațiuni democratice la noi Hotă­rîri mari se pun la cale în momentul acesta în Europa. Se poate­ spune că aceste hotărîri, da­că vor fi luate, vor însemna o de­cisivă cotitură în politica Europei. La Geneva, capitala, păcei, d-nii Chamberlain si Briand­ discută asu­pra ultimelor puncte neclarificate încă, cu privire la pactul de sigu­ranţă Occidental, in acelaş timp se discută­ la Berlin asupra ultimei note franco-engleze privitoare la dezarmare. Dacă Germania va sa­tisface în esenţă cererile aliaţilor — şi toată agitaţiunea dreptei nu va putea împedeca o înţelegere în a­­ceastă privinţă — Colonia va fi e­­vacuată, Germania va putea de­veni membră a Ligei Naţiunilor şi — după cum cu drept cuvânt spune „Sunday Times“ — „aurora păcei reale va apare la orizontul Euro­pei“. Această­ pace reală este necesa­ră tuturor ţărilor. Care sunt în pers­pectivă formele în care ni se pre­zintă ea ? * Intre Anglia şi Franţa un acord asupra pactului de siguranţă, pro­pus de Germania, este ca si realizat. Cum am spus, convorbirile ce au loc acum intre miniştrii de externe ai ambelor tari cari au venit anu­me în acest scop la Geneva, vor înlătura şi ultimele divergenţe de amănunt, cari au mai rămas, după discuţiunea diplomatică dintre Pa­ris şi Londra. Cum propunerea Germaniei a fost adresată Franţei, aceasta sin­gură va răspunde la ea. Dar va răspunde după o prealabilă înţele­gere cu Anglia, esenţialmente în baza principiilor formulate de gu­vernul din Londra. # A biruit astfel definitiv soluţiu­­nea pactului de siguranţă Occiden­tal, adică a unui pact în cinci, prin care Anglia, Franţa, Belgia, Italia şi Germania, garanteză reciproc actualul statut teritorial din Occi­dent. În ce priveşte pe cei din Ori­ent, Anglia nu înţelege să asume cu privire la el, o răspundere di­rectă şi prealabilă, dar înţelege să îndeplinească toate obligaţiunile cari decurg pentru dânsa din tra­tate şi cari îi sunt impuse de Co­venant. Franţa pe de altă parte va declara categoric că înţelege să în­deplinească obligaţiunile speciale ce decurg pentru dânsa din trata­tele ce are cu Polonia şi Cehoslo­vacia. Ştirea insă că Anglia ar consim­ţi ca în cazul unei agresiuni contra Poloniei, trupele franceze să poată trece prin zona neutralizată a Ri­nului, e dezminţită din Londra. Zia­rul conservator „Daily Telegraph", care trage informaţiunile sale din Downingstret, scrie în această privinţă: „Repetăm că dreptul de a trece trupele unei puteri oarecare, prin zona demilitarizată, va fi după părerea Britanică, strict delimitat, prin aspectul moral al evenimentu­lui, care ar putea provoca această necesitate, şi va fi supus stipulaţiu­­nilor ad hoc ale Covenantului" , ale pactului Ligei Naţiunilor. Infor­­maţiuni identice au fost date între­­gei prese engleze. tru toate tarile din partea­­orienta­lă a Europei, decurge din eveni­mentele ce se prepară, din hotărî­­rile ce se pun la cale, o importan­tă şi gravă concluziune. In cazul u­­nei ciocniri războinice în Occident, se dezlănţuie în mod automatic în­treaga forţă a iU’o-Tanceză.În că­zii unei de zlâr, războinice în Orient însă, Anglia îşi rezervă liber­tatea hotăririlor, iar Franţa nu are siguranţa că sărind în sprijinul Po­loniei, ar fi sprijinită într’un caz e­­ventual la rândul ei. Mai mult, în­săşi acţiunea ei de ajutorare, ar intra în mod fatal în cadrul compe­­tin­ţei LUV Naţiunilor, care ea de­vine, pivotul şi în acelaş timp pa­văza decisivă, mai ales a păcei o­­rientului european. Surâsul ironic şi sceptic cu care politicianii noştri vorbiau şi, în li­nele ocazii, vorbesc încă, de Ligă Naţiunilor. — capătă astfel sancţi­unea cuvenită. Această neîncredere în organizaţiunea care este înscri­să­ în fruntea tratatelor de pace şi cu care, însăşi acestea stau şi cad, se explică însă lesne prin totala lip­să de simţire şi judecată democra­tică, ale cărei efecte se resimt atât de dureros în politica noastră inter­nă. Spuneam ieri că Liga Naţiuni­lor este conştiinţa Europei. De ce teama guvernanţilor ca ceia ce spun şi practică în ţară, să ajungă la cunoştinţa democraţiilor­­Occi­dentale şi a Genevei ? Fiindcă îşi dau seamă că ce spun şi practică este anti­democratic, este contrar spiritului vremei. Exemplul lor însă este dezastruos, căci alimentează toate curentele reacţionare şi po­trivnice celor mai elementare prin­cipii din cari a izvorât şi ideia pă­cei căreia ea slujeşte. # Ideia aceasta a păcei reclamă o credinţă neclintită într’ânsa, cre­­dinţă care iarăş nu este imagina­bilă fără întoarcerea spiritelor spre democraţie­ In graniţele sale actua­le, România este saturată din punct de vedere naţional. Nimeni nu are mai multă nevoie de pace decât dânsa, pentru că numai pacea îi poa­te da răgazul necesar pentru con­solidarea sa naţională şi refacerea sa economică, România trebuie deci să fie, printre cei mai aprigi sprijinitori ai Ligei Naţiunilor, ai idee­ ce slujeşte ea. De spiritul ei trebuie să fie animate toate ac­ţiunile ei, toate curentele de opinie publică dela noi. Este acesta ca­zul ? Şi dacă nu e, dacă s’a ne­glijat pregătirea sufletească in a­cest scop. — se va repara în fine o greşală sistematic încurajată şî care ameninţă să devie fatală in­tereselor superioare ale ţării? SurscerMS Liberalii şi Încoronarea Vorbea. Sâmbătă, d- Mârzescu la Cameră şi printre crimele pe cari le arunca în spinarea opozi­ţiei, nu uita să numere şi pe aceea de antidinasticizm. D. ministru al justiţiei repeta învinuirea ce de trei ani se aduce necontenit parti­delor naţional şi ţărănesc, cum că au lipsit de la încoronare şi au fă­cut astfel gol în jurul regelui. Vină mare, vină de neiertat în ochii po­­liticianilor liberali, cari îşi afişează cu ostentaţie lichelismul ca pe o supremă virtute politică. Dar iată că d.­ ministru al justi­ţiei e întrerupt de d. Mihai Popo­­vici, care face o dest­ăinuire sen­zaţională. Fostul ministru din par­tidul naţional spune anume că, pe timpul guvernărei partidului popo­rului, când generalul Averescu in­tenţiona să facă încoronarea, par­tidul liberal a încheiat un pact cu partidul naţional ca nici unul, nici celalt să nu participe la încoronare. Destăinuirea a rămas fără repli­că, ceea ce înseamnă o confirmare tacită. Aşa­dar crima de a nu fi luat parte la serbările încoronărei, cri­mă pe care liberalii nu mai înce­tează de a o imputa, cu făţarnică indignare, naţionalilor şi ţărănişti­lor, partidul era gata s’o săvâr­şească el însuşi, dacă alţii, şi nu el, ar fi prezidat serbările încoro­nărei ! Se poate oare o demascare mai complectă a ipocriziei şi o duplici­tate! partidului liberal ? Ce criteriu moral stă la baza acţiunei acestui partid ? O faptă — necesarmente patriotică! — atunci când este să­vârşită de Brătieni, ajunge antipa­triotică şi odioasă atunci când o săvârşesc alţii împotriva libera-Pentru ţara noastră, ca şi pen-tu­u învoia,a Ca ac€ea dată în vileag de d. Mihai Popo­vici şi totuşi să duci o asemenea campanie împotriva opoziţiei pe tema golului în jurul regelui, este în adevăr o neruşinare de care nu­mai politicianismul cel mai abject poate fi capabil. Pan. li strada fără mm® Cele ce urmează le ve­i fi citit fi auzit de mui ţi de mii de ori. Dar mai hai odată, poate că va fi bună. Iată ce ne scrie un cititor: In strada de pe latura stângă a parcului Carol, care leagă pieţele parcului cu strada Lânăriei, există un fel de rampă de gunoi a Primă­riei, formând o stivă de un metru înălţime pe 100 (una sută) metri lun­gime. Vă închipuiţi deci spectacolul şi putoarea! Şi doar strada e locuită, duce la mormântul soldatului near-, noscut şi în grădina aceia frumoasă în care merg să respire oamenii aer curat. Nostimada e că această stradă, veche deja de 19 (nouăsprezece) ani, n'are încă nume. Dar iată ceva les­ne de remediat: strada infecţiei co­munale. Acum, după ce am botezat-o, să vedem dacă s'ar putea curăţi. Citito­rul nostru crede că cel mai bun mij­loc ar fi ca locuitorii ei să facă proces Primăriei. Minunat în prin­cipiu, dar tocmai deaceia avem aţa Primărie fiindcă, între altele, avem aţa locuitori. Cum e sacul, ţi pete­cul. Evident că, dacă locuitorii s'ar burzului din când în când, atunci când le-ajunge cuţitul la os şi gu­noiul la gură, ar fi ce-ar fi. Căci toate pornesc de jos in sus. Insă lo­cuitorii nu vor face proces, deşi poa­te vor câştiga. Ceea ce mă miră însă mai mult ca toate e, cum reuşeşte Primăria să formeze la periferii rampe de mur­­dărie de un metru de­ înalte şi pe o sută de metri de lungi, în străzi lo­cuite, pe câtă vreme gunoiul din centru stă locuim? De unde 11 mai scoate­ţi pe cel de pe rampe? Ce mi­nune e asta? Noi ne-am făcut încă odată dato­ria să semnalăm fapte, cam­ denotă, suluţia comunală. Dar nădejde ma­re de îndreptare n'avem. Cel puțin dacă cetăţenii ți le-ar nota in vede­rea alegerilor dela toamnă. Cine-o poate nădăjdui insă? Index. CHESTIUNI SOCIALE Problema Mutelor în Rusia sovietică str. Po 188BESCU­­ vernul dăduse primăriilor dreptul de a dispune cum vor vrea, de toate locuinţele. Primăriile atunci, au dat apartamente prea mari,­ celor ce nu aveau, iar comisia de închirieri, care funcţiona­ pe fiecare cartier, compusă din sovietul local, din co­mitetul partidului comunist­­şi din secţia locală a Ceh­ăi, au dat lucră­torilor apartamentele cele mai bune. Nu aveau dreptul să­ capete apar­tamente de locuit, decât următoarele patru categorii de chiriaşi: 1) lucrătorii cari aveau un certifi­cat de la un sindicat; 2) funcţionarii sovietici; 3) alţi lucrători; 4) „paraziţii“, adică cei cari nu a­­parţineau categoriilor de mai sus. Chiriaşii de la No. 1 şi­ funcţionarii sovietici au rămas în­­locuinţele ce o­­cupau, şi nu puteau fi evacuaţi, fără consimţământ. Persoanele, care făceau o muncă oarecare de utilitate publică, căpă­tau o locuinţă în cartierul în care munceau sau în acela în care locui­seră până atunci. „Paraziţilor“ nu li se da locuinţe şi, de cele mai multe ori, aceştia au fost expulzaţi din oraş. La început, gestiunea locuinţelor ar a dat unui comitet de chiriaşi, ales într’o adunare generală şi controlat de comisia locuinţelor sovietului lo­cal. Comitetul acesta trebuia: 1) să încasseze chiriile 2) să închirieze casele goale ; 3) să­ facă reparaţiile necesare; 4) să hotărască asupra ce­lor ce nu plăteau chiria sau cari tre­buiau evacuaţi. După un timp, multe primării au modificat­ acestea, de­oarece rezulta­tele obţinute, nu erau cele dorite. Aşa s-a întâmplat la Moscova, în­treprinderile industriale din oraş, au obţinut dreptul de a dispune cum vor vrea de casele aflate alături de ele, ca să-şi cazeze lucrătorii. Ges­tiunea acestor case a fost dată fie administraţiilor întreprinderilor co­merciale, fie unor comitete de lucră­tori, cari, erau responsabile de În­treţinerea localurilor, de încălzit şi uneori chiar de mobile. Pe urmă şi celelalte case din Mos­cova au fost puse sub acelaş regim, iar oraşul s’a împărţit în sectoare, acestea în cartiere şi fiecare cartier, era răspunzător da­­ aprovizionarea cu lemne, de curăţenia şi de repara­ţiile imobilelor. Fiecare cartier a fost administrat de un girant, ajutat de consilieri numiţi de sovietul car­tierului şi controlat de o comisie de chiriaşi. Dar cum statul Începu, Încetul cu încetul să plătească lucrătorii şi funcţionarii în natură, treptat-trep­­tat, chiriile au început să dispară, până ce, la 27 ianuarie 1921, un de­cret hotărăşte că nici un lucrător, nici un funcţionar şi nici una din persoanele din sarcina lor nu vor mai plăti nici chirie, nici taxă pe apă, gaz, electricitate, sau oricare altă taxă ce se plătea pentru servi­ciile publice. REZULTATELE Primele rezultate ale sistemului comunist au fost că toate locuinţele s’au ruinat şi al doilea, nu s’au mai construit case. Oficiul Internaţional al Muncei, a afirmat acest lucru în publicaţiile sale, iar Buletinul administraţiei co­munale din Moscova, spune ce re­zultate dezastroase au provenit din faptul că, în apartamentele luxoase, au fost instalate familii de lucră­tori. „Chiriaşii cei noi, neştiind cum să umble cu aparatele din aparta­mente, le-au stricat, aşa că nu se mai pot­ întrebuinţa ; ■ chiriaşii cei vechi, trăind tot sub teama de a fii evacuaţi, nu au mai îngrijit de a­­partamente ; chiriaşii cei noi, nu au mai avut milă de nimic, şi au ars, în loc de lemne, podelele, mobilele, bârnele, au spart zidurile, au tăiat lemne in camere, stricând şi restul parchetelor, şi mulţi, au furat tot ca li se părea că are oarecare va­loare“. Alt abuz: administraţiile, cari nu­mai la Moscova erau în număr de 15.000, au ocupat apartamentele cele mai bune, iar când s’au mutat, aces­tea nu mai erau de locuit. Aproape toată lemnăria din case a fost arsă, iar casele de lemn, au fost dărâ­mate și băgate în sobe. O anchetă făcută, a arătat că în Martie 1922, la Moscova, din 100 de case, una nu se mai putea locui de loc, iar toate celelalte, erau ruinate. Casele cari nu se mai puteau locui, în Moscova, erau 6.646 în 1917 şi 60.971 în 1921 (27 la sută). In acelaş timp, numărul lucrători­lor de construcţii, se micşora mereu; astfel lucrătorii de ciment, cari în 1912 erau 11.500, în 1920 rămăseseră 2­000! Acest fapt, și altele la fel, au fă­cut să nu se mai clădească, ba chiar reparaţii® să meargă foarte anevoie. Atunci, s’a abandonat politica co­munistă și în Martie 1921, s’a adop­tat noua politică economică,. (CHini c^‘vtinuar­e­a în vaa. 11-a.) Antisemitismul S-a arătat, mai dăunăzi, în ziarul nostru, ce este de fapt antisemi­tismul: o înşelare a celor ignoranţi şi naivi asupra cauzelor adevărate care provoacă mizeria şi suferin­ţele de astăzi, şi o încercare a celor şmecheri şi răspunzători de a­­ceastă situaţie de a canaliza opi­nia publică în alte direcţii, în direc­ţii false, spre a scăpa ei de bucluc şi de sancţiuni. Dar manoperele acestea îşi pri­mesc pedeapsa în cele din urmă, căci apele întoarse momentan de la adevărata lor pantă vor sfârşi prin a potopi în alte părţi, mai curând sau mai târziu. Căci iată ce mai este antisemi­tismul, dacă îi cercetăm scrisul şi dacă stăm de vorbă cu adepţii lui. E o nemulţumire vagă însă adâncă, o suferinţă confuză dar puternică, de ordin economic şi social. In toa­tă literatura şi în întreaga oratorie antisemită se insistă în special asu­pra speculei, camătei, furturilor, nedreptăţilor sociale,, etc., întoc­mai ca­­în rândurile revoluţionari­lor de extrema stângă. Intre criti­ca antisemită şi­ cea comunistă de pildă, nu e nici cea mai mică deo­sebire de termeni, de expresii şi de idei. Singura diferenţiare e numai în obiect şi în concluzie. Pe când comuniştii conchid: jos societatea burghezo - capitalistă! antisemiţii conchid: jos jidanii! In ziua însă când se vor convin­ge că nu, evreii sunt cauza relelor, decât doar în măsura în care sunt cauza lor şi o parte, din ceilalţi lo­cuitori ai ţării cari au pe mână conducerea socială, sau în ziua în care li s’ar îndeplini dorinţa, prin­tr’o minune, ca evreii să dispară din mijlocul lor, ca în Spania la 1400, în ziua aceia din sămânţa antisemită va răsări, fatal, rodul comunist, anarhist, revoluţionar pur şi simplu. Ce adevărate sunt zicătoarele populare: unde dai şi unde crapă, nu e pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte, seamănă vânt că vei culege furtună, etc. De aceia sunt absolut inconştienţi gu­vernanţii, exponenţii averei sociale şi o parte din intelectuali încura­jând acest „socialism al proştilor!“ In toate diatribele, manifestele, criticile şi revendicările antisemite înlocuiţi numai cuvântul „jidan“ cu acel de burgh­ez, de capitalist, de stăpânitor, fără a schimba o iota din rest şi, după concepţia acelo­raşi guvernanţi, veţi căpăta ceva care trebue să treacă imediat şi de-a dreptul prin beciurile Siguran­ţei şi pe dinaintea consiliilor de război, căci­­nu e absolut nici o deosebire de fond între propagan­da comunisto-bolşevică şi cea anti­­nemită. Ei bine, dispariţia cuvântului de „jidan“ şi înlocuirea lui cu acela de burghez, nu va fi poate nici­odată opera antisemiţilor de meserie sau de aşa zise principii, însă ea va fi, fără doar şi poate, opera marelui public care, obosit de o agitaţie stearpă şi luminat în fine asupra chesteii, va sfârşi prin a-şi zice: Jos cu toţi exploatatorii, jidani sau nu. Ce-şi închipuie uşuratecii şi şme­cherii cari cred că se pun la adă­post lăsând, ba chiar încurajând, ca să se facă multimed o educaţie ce va fi într’o bună zi ca scuipatul aruncat în sus? I. Teodorescu NĂZBÂTII DACĂ !.„ O informaţie de fapt divers nu anunţă că un lucrător, fiind acuzat de furt, s’a sinucis. Sub imperiul acestei ştiri obse­dante am avut un coşmar teribil«.­ Mi-am zis: dacă s’ar­­ întâmpla ca accesul nefericitului lucrător să­ fie epidemic. Dacă, bunăoară, epi-­ demia de sinucidere pentru furt­a­t sau pentru ceea ce se numeşte în limbagiul tehnic: hoţie şi ar conta­­gia partidul liberal, acum la sfârşi­­tul trebşoarelor! Dacă hoţia ar a­­trage după sine sinuciderea! DacS/jJ Val, ce nenorocire! înţelegeţi că în câteva zile am rămânea brusc fără oameni „cu experienţă poli­tică”, fără „inţelepciunile’* şi fără „prudenţele’’ cari au azi monopo­lul de a ferici România. *) Noroc numai că departe­­de a sa sinucide, oamenii „cu experienţă’, „înţelepciune" şi „prudenţă’­ trăesc şi încă trăesc foarte bine. Coşmarul meu e numai un coşmar! Kix Cinesid­a zilei Cursă de viteză PREȘEDINTELE CAMEREI: Votați mai repede, domnilor deputați,, căci fiecare minut trebue să ne dea 10 articole.

Next