Adevěrul, ianuarie 1926 (Anul 39, nr. 12900-12922)

1926-01-14 / nr. 12908

Anul 39 - No. 12903 ABONAMENT®:1 • • • Joi 14 Ianuarie 1926 At, ^ BELDJÂAN 1888-188? FONDATORI SONST. KUS 1897—1938 509 lei pe ea ®a. 300 lei pe 9 Ioni, ISO lei pa 3 lanti, \ Tţ-’ >S9<^ BIROURILE; BtRcurești, Str. Sărindar No. 9-11 9­1 Vintilă Brătianu părăsește țara pentru zeci zile, TELEFOANE;I Centrala 6/87. Direcţia 87/72 „ 24/73* Ad­strația 7/69-48/79. Fro^­ada 19/1» 53 34. *W ...Şi, totuş, nu isbutîm să ne bucurăm fiindcă nu ştim când e mai periculos: când o părăseşte sau când e la in primire? la Străinătate date. Cenzurarea publicului la vreme ce guvernul, în pfada Suinului simt și în dispreţul legilor, fastlcie cenzura ziarelor, crezând, la naivitatea sa, ca să nu zicem anul rău, că a băgat astfel capul struțului In nisip, în public continuă să se colporteze, dela gură la gură ri dela ochi la ochi, cele mai năz­drăvane şi fantastice ştiri, la fiecare seară şi In fiecare zi In cercurile cele mai diverse,­­ca şi pe străzi, dela necunoscuţi, auzi Site la lună şi în soare. Te miri chiar ,de credulitatea unora şi de îndrăzneala altora, cari numai din presă nu-şi iau ştirile. Şi, lucru cu­­rios, ştirile acestea senzaţionale parcă sunt puse pe picioare de u­­rtaşi, atât de repede circulă. Ba­­ncă fac şi boul© de perge. Ceea ce au auzit pri, ţânţarul şi broasca, a doua zi au devenit armăsar şi bou.­­O minciună rostită la un capăt de Stradă se transformă în căpătâi ce­lălalt, la minut, în minciună gogo­nată. E, fără îndoială, o adevărată teevrezi». Dar toate acestea, lucrul e foarte natural, la vremea când cercetările ştiinţifice se tratau cu puşcăria, cu ştreangul şi cu arderea de viu, «minciunile cele mai grozave erau pâinea cea de toate zilele a publi­cului. Şoareci născuţi din grâu, «mei cu aripi, uriaşi cu un ochiu în frunte sau cu unul în locul buricu­lui, stafii draci, lele, vrăjitoare, că­lare pe băţ sburând prin văzduh, căutări de aur în plumb, nebunii, mari psihoze de tot soiul, — iată ce vedea şi ce ştia toată lumea, lată starea normală a spiritelor de atunci. Dar toate acestea au pierit ea prin farmec—cel puţin în pătu-E e curte, — de îndată ce ştiinţa a st lăsată liberă, îşi poate oare închipui cineva că guvernele de pe acea vreme ar fi putut, suprimând libertatea de cer­­©etare, să vindece lumea cea ză­­sântecă prin cenzură, stări de asediu şi punerea opiniei publice sub con­trol şi justiţie militară ? De aceea,­­nimănul nu-i da prin gând o aseme­nea enormitate. Astăzi, însă, în România Mare, se găseşte totuşi un guvern atât de bătut la cap încât, închizând supa­ţi controlului şi­ a luminii, să nă­­dăjduiască în pasivitatea sau nepă­sarea publicului. E cel puţin o to­tală lipsă de logică şi o ignorare absolută a Istoriei. * Publicul nostru, lipsit de călăuza presei, rătăceşte pe căile imagina­ţiei, a celei mai bolnave imaginaţii. Mai mult, deprins ca o presă ex­trem de liberă,—căreia în cele maî grele momente i s’a îngăduit să scrie ce a voit — Şi văzând astăzi că libertatea, care dura de 60 de ani fără sminteală, s’a suprimat de­odată, îşi pierde capul şi sărita în­­chipuindu-şi d® sute şi de mii de ori mai multe şi mai rele decât sunt. Şi fiindcă această suprimare de libertăţi a fost prilejuită de un anu­mit eveniment, lumea dă eveni­mentului o importanţă, o întindere şi o semnificaţi® în afară de orice proporţie. Nici în cea mai licenţi­oasă, mai desfrânată, maî de rea credinţă presă ce se poate închipui, n’ar fî apărat, nîcî pe de departe, zvonuri, pretime fapte, comentarii ca acele ce se aud astăzi din atâtea guri, în faţa cărora stau căscate a­­tâtea urechi . Am încercat, aşa de-a minune, să desmint să rectific, câteodată să dojenesc pe unii şi pe alţii. Vreme pierdută ? Pe ce puteam să mă în­temeiez ? Lipsa unei discuţii libere în presă făcea din mine o şubredă autoritate, egală, în cazul cel mai bun, cu aceea a celui ce mă contra­zicea, cu deosebire că eu căutam să spun lucruri rezonabile, — adică lipsite de orice farmec, — pe cât timp celălalt înşira braşoave şi po­veşti cari le întreceau şi pe cele din „Odiseia“ şi dintr’o ..Mie şi una de nopţi“. . . Ori poate guvernul cenzura pu­blicul ? E cu neputinţă. Are el vre­un mijloc de a face ca să se acre­diteze ştirile cele adevărate ? Nici atât, căci nimeni nu s-ar crede. Dimpotrivă, cancanurile ar mai spori încă văzându-se că le com­bate guvernul. Atunci de ce a săvârşit fărăde­legea cenzurii presei ? La ce şi cui slujeşte o­ asemenea crimă ? Ea, cum am arătat, nu face decât să mărească psihoza publică. Am crezut, şi adesea am scris-o, că ţara asta nu-i capabilă de-a să­vârşi o revoluţie. Poate că m’am înşelat într’o pri­vinţă. Facă mâit­e guvernul ca să nu mai apară nici un ziar, şi mai că «da»» putea garanta ce se va în­tâmpla cu publicul nostru, lăsat în noaptea neagră a lipsei de orice ştire. Restabiliţi imediat, domnilor, li­bertatea complectă a presei, dacă vă arde în adevăr de ordine şi de domnia realităţii sănătoase, 1. Teodorescu * Hotărlrea mii Ara Congresul naţional al partidului socialist francez a fiesbonit pentru a patra oară de când Franţa a dat crăştig de cauză cartelului stângelor, nbartm participării la guvern, E fie remarcat evoluţia pe­­ste fapae participării o Înregistrează In conştiinţa înfăţişetorilor autorizati ai socialismului francez. Respinsă la Început net, aproape in unanimita­te, invitaţia da a colabora la condu­cerea Republicii, a îsbutit să câşti­ge azi majoritatea organizaţiei part­idului; fiecare nouă consortaţiune a congresului naţional a Însemnat un pas mare către politica pozitivă a acceptării responsabilităţilor gu­vernării, strâns legate de victoria e­­lectorală dela 11 Mai 1924. Ultimul vot, dat­ori, al acestui congres a fost admiterea cu majori­tate a ideei participării. Firește, cu grele și irealizabile­­ condițiuni- Să nu uităm însă că, nu maî puţin acum şase luni, partidul socialist respin­gea pur şi simplu ca o majoritate sdrobitoare, orice fel de colaborare la guvern cu vriun partid burghez. Progresul e enorm şi, pentru cei mai mulţi neaşteptat. Lupta s’a dat şi acum intre cele două teze cari ameninţă să frângă partidul socialist. Una reprezentată prin Leon Blum-Paul Faure cari susţineau că nu e în interesul so­cialismului şi al Republicai ca par­tidul să se aventureze într’o frântu­ră de guvernare ce n’ar isbuti de cât să-i compromită în faţa masselor muncitoare fără nici un folos pen­tru ţară. A doua teză era cea susţinută cu ţa risipă strălucită de talent şi evo­­rinţă de d-nii Paul Boncour şi Pier­­re Renaudel. Aceştia socot că parti­­d­ul socialist, care s’a prezentat in faţa corpului alegător in cartel cu radicalii pe baza unui program co­mun au contractat, în fața victoriei comune, datoria morală de a încerca realizarea acestui program umăr la umăr cu tovarășii de isbândă­ Formula votată acum arată că ierna Laon Blum-Paul Faur© a su­ferit serioase amendări in folosul ideei lui Paul-Boncour-Renaudel. S’a dat mandat grupului parlamen­tar să primească a colabora la gu­vern cu condiţia ca socialiştii să ai­bă majoritatea portofoliilor şi anu­me pe cei© alese de ei. Condiţia face, deocamdată, cola­borarea tot atât de­ irealizabilă. Dar, să aşteptăm: ideea - încă în plină evoluţie- Da­r. Glose politice... Nemăngâiaţi! Cei mai nemăngâiaţi de pe ur­ma aciuită de renunţare a fostu­lui moştenitor al tronului, sunt aşa zişii noştri fascisto-antisemiţi A­­ceştia vedeau întradevăr, in actele şi vorbele de pe vremuri ale prin­cipelui Carol o dovadă că ei se bucură de întreaga lui simpatie. In starea de deprimare, insă, în care se află fascisto-antisemiţii, ei privesc cu o adevărată uimire la un fenomen care li se pare din cele mai bizare: unii democraţi, de un democratism necontestat integral, oftează deopotrivă cu el, de pe ur­ma gestului prinţului. Ce fel de democratism este a­­cesta şi cum se poate explica o a­­tare atitudine, iată ce nu înţeleg nici fasciştii­ antisemiţi şi nici re­stul opiniei publice. Şi totuş realitatea este aceasta: avem democraţi care varsă la­crimi de sânge de pe urma abdi­cării unui principe, care a vorbit in felul ştiut, cu câteva săptămâni de zile înainte de abdicare, des­pre fericirea pe care fascismul o revarsă asupra ţărilor unde a reu­şit sa troneze. Fericiţi democraţi! Bieţii pergresişti Sunt pe cale să demisioneze din gruparea averescană — unde pare a­­ se face viaţa imposibilă. Ce vor face pe urmă — nu se ştie, dar este evident că se dovedeşte că cu pregătirea lor politică, cu capi­talul lor moral şi cu firea lor pro­bă jocul lor n’a fost acolo, unde s'au adunat răzvrătiţii tuturor par­tidelor şi elementele noul politice, răscolite de vremurile frământate de după război. Este ceva tragic in soarta a­­cestor progresişti. Au făcut o po­litică de constanţă, cum se citează puţine exemple în viaţa partidelor noastre, şi totuş nu au cunoscut de­cât zilele de restrişte ale unei o­­poziţii îndelungate, care insă nu i-a exasperat. Odată conducătorul dispărut, au crezut că pot duce procedeurile lor selecţionate, în rândurile unui ■par­tid, care cunoaşte alte metode. S’au înşelat. Conflictul era inevitabil. El s’a produs. Ce va fî mâine? Nu facem pro-, rotiri. Credem insă că valorile mo­rale trebue să se irupţie în cele din urmă, chiar şi în ţara noastră. Sever Contra politicianismului Cum serveşte democraţia un ziar „democrat“ Am citit ori, în pagina a patra a unui ziar politic de seară, o inter­minabilă băiguială. Confratele bate câmpii, pur şi simplu, şi pare să fie cam suferind. Nu suntem medici şi nu i-am pus diagnoza. Cum însă îşi arată prea des supărarea că noi avem un sto­mac normal, s’ar părea că se sim­te cam constipat. Numai aşa se ex­plică, dece ziarul d-lui Oromolu nu înţelege unele lucruri elemen­tare. In discuţie e tot chestiunea prin­ţului Carol, căreia noi — din mo­tivele arătate cu altă ocazie — cre­dem că nu trebue să­ i se dea pro­porţii exagerate şi care, în orice caz, nu e bine să servească jocuri­lor şi scopurilor politicianiste. Pen­tru că avem acest punct de vedere, confratele ne înjură şi afirmă că l’am adoptat, de teama măsuril­or represive ale guvernului. Dacă n’ar fi vorba de un ziar constipat, am fi la drept să bănuim buna în­ credinţă. In adevăr, noi ne-am fixat atitu­dinea în chestiunea aceasta încă de la începutul ei Cititorii cari ne-au urmărit, ştiu că în „Adevărul“ de la 31 Decem­brie — cu opt zile mai ’nainte ca guvernul să apeleze la tăcerea pre­sei şi să ameninţe cu cenzura — noi ne-am motivat atitudinea în chestiunea renumnţarei prinţului Ca­rol. Spuneam atunci: „Sper că nimănui nu-i va trece prin minte abracadabranta idee că noi am fi înclinaţi să manifestăm cea mai uşoară simpatie guvernului liberal. Colecţia „Adevărului“ este martoră. Dar nu putem înţelege ca, dintr’o chestiune atât de delicată şi de importantă, al căreî substrat real — dacă e să punem teme­ pe zvonuri — nu are nîcî un caracter politic, să se bată, cu orice preţ mo­nedă în contra guvernului, oricare ar fi ei, pentru că numai aşa se poate scrie şi trage un folos poli­tic“. Prin urmare, chiar de-atunci, li­nia noastră de conduită a fost tra­să definitiv. Cum se face că ziarul d-lui. Oromolu, care se pretinde organ democratic şi care — întru­cât nu jigneşte interesele politice ale unei anumite fracţiuni din par­tidul naţional — face şi puţină de­mocraţie, nu înţelege cât de just este punctul nostru de vedere ? Confratele ar vrea să ţină mereu la ordinea zilei o chestiune, care s’a tranşat şi e bine că s’a tranşat. El vrea s’o ţină la ordinea zilei nu pentru chestia în sine, nu pentru că suspină după fostul principe moştenitor, ale cărui idei şi senti­mente politice nu-i sunt agreabile, ci pentru a da — şi pe această te­mă — încă o lovitură guvernului Brătianu, ca şi cum acest guvern n’ar comite zilnic gafe şi abuzuri, pe temeiul cărora poate fi atacat cu vârf şi îndesat. * Am înţelege atitudinea confrate­lui, dacă el ar da preferinţă ideilor, pe care fostul prinţ moştenitor le-a exprimat într un interview acordat unui ziarist polonez, publicat de toată presa românească în zilele de 13 şi 14 Decembrie. In acel interview, prinţul Carol se arăta antasiasmat de rezultatele politicei lui Mussolini şi preconiza idei, cari, după cât ştim, nu sunt ideile celor de la ziarul d-lui Oro­molu. Atunci, de ce acest ziar vrea, cu îndărătnicie, să întreţină vie chesti­unea prinţului Carol? Numai ca să lovească în guvern, cu riscul de a contribui la răscolirea unor suflete greşit îndrumate şi cari credeau că văd, în ceile fostului prinţ moşte­nitor, idealul lor politic ? Acesta e democratismul confrate­lui nostru, care vorbeşte mereu în numele democraţiei? Aşa înţelege el să servească democraţia româ­nă ? Dacă acest ziar are o atât de falsă comprehensiune a situaţiei politice de la noi, îl priveşte. Noi rămânem constanţi în ideile noas­tre şi vom continua şi pe viitor să punem convingerile noastre şi in­teresele reale ale democraţiei de­a­­supra oricăror interese meschine de partid, cu atât mai mult cu cât noi n’avem de apărat — cum e ca­zul confratelui — asemenea Intere­se. Credem, însă, necesar să-i atra­gem atenţia că răţoelile nu sunt o atitudine ; că vorbele tari —mai ales când depăşesc limitele bunei cuviinţe — nu pot avea nici o în­râurire şi că n’am vrea să fim siliţi să cercetăm de aproape unele situa­ţii, jenante poate, pentru conducă­torii săi. Noi nu ne dăm îndărăt de la o a­­semenea polemică, dacă el o do­reşte. Em. Socor . lin Mii 11 Bring NOTE „VIITORUL“ stărne mereu asu­pra rolului cultural al presei. Dar campionul acesta al rolului cultu­ral al presei, publică un prim-arti­­col din care extragem următoarele: „Ori­cât de grele ar fi împreju­rările prin care trece o ţară, şi chiar dacă aceste împrejurări ar fi atât de grele încât fatal ar duce la un trist desnodămănt, în orice caz victoria e asigurată prin supu­nerea fiecăruia în conştiinţa lui na­ţională; iar desnodămăntul trist, dacă e să fie se aureolează prin rămbul sacrificiului prin înălţarea morală cu care el a fost primit, atunei când în saftet se găseşte raza de ide­i ce se cheartă dra­goste de ţară, şi conştiința marilor el Mérésé". Si Cațavencu se socotea factor de cultură, dar ca gramatica nu se înțelegea nici el. *■ * * D. Vintilă Bratianu a plecat gră­bit la Paris, chemat, se afirmă, fie negociatorii români însărcinaţi cu aranjarea datoriilor de război- Cu acelaş prilej — şi nu este o simplă coincidenţă — ti-sa va lua contact cu financiarii străini dispuşi să a­­corde României Împrumuturile so­licitate-De netăgăduit că pentru­­rezolva­rea problemei datoriilor de război este nevoe de prezenţa d-lui Vinti­­lă Brătianu, însă nu ca negociator ci pentru a putea revizui instruc­ţiunile date delegaţilor. Se pare că aliaţii noştri creditori vor să ne ata­ra acelaş succes ca şi la Washing­ton, perspectivă ce cu drept cuvânt a alarmat pe ministrul de finanţe. Să sperăm însă că in cele din urmă va izbândi cel puţin o părticică din cauza dreaptă a României şi nu ni se vor impune sarcini care să ne depăşească puterile. In acest scop, prezenţa d-lui Vin­­filă Brătianu este necesară delega­ţilor, cari îşi asumă o răspundere ce trebue neapărat împărţită. * Pentru a putea duce la bun sfâr­şit partea a doua a misiunei sale, ministrul de finanţe se prezintă In condiţiuni mai favorabile decât ta precedentele sale călătorii de ne­voiaş fudul, in bagajul de conce­siuni fireşte, cerute de împrumută­­tori se găsesc: modificarea legii mi­nelor; atenuarea unor dăunătoare restricţiuni puse comerţului de pro­duse petrolifere; întreprinderi de stat autonomizate şi gata de a-şi o­­feri avutul în gaj pentru capitalul împrumutat; şi, în sfârşit, toate mă­surile ce mărturisesc de pocăinţa guvernului în chestiunea capitalu­lui străin.. .. Vintilă Brătianu va avea, bine înţeles, să-şi înfrângă pornirile re­flexe pe cari le are faţă de capita­lul străin, cum­ altfel întregul său program de înzestrare a ţării cu sprijinul împrumuturilor, — pro­gram etalat în expunerea de motive la buget, — va rămâne literă moar­tă-Obstacolul cel mai important ră­mâne însă tot nenorocita politică de revalorizare a leului- Cu ce încre­dere în viitor vor putea să acorde strainii capitalurile cerute, într’un moment când leul îşi manifesta cu atâta evidenţă, slăbietonea prezentă şi nesiguranţa viitoare? Ştim din esemplele altor state că pentru o ţară cu maneta nestabilă se pun condiţiuni penibile la acor­darea împrumuturilor. Or, nu putem crede ca tocmai, d. Vintilă Brătianu să consimţi la asemenea condiţiuni. Mal uşor ne vine a cre­de că d-sa şi-a schimbat politica monetară, aşa cum iasă să se în­trevadă In programui său pentru utilizarea împrumutărilor externe. In acest program» figurează şl *n împrumut de stabilizare-eenzeUdere a menetei. Numai intriun asemenea cas s’ar putea vorb­­ea oarecare spe­ranţe de apropiate împrumuturi ax­­terne. Ne pare insă rău că d- ministru de finanţe nu mărturiseşte conver­tirea sa, cări­ această mărturisire ar face mai mult pentru creditul ţării decât certificatul de complezenţă sau interes al unei bănci particu­lare americane­ 3. B. F« NAZBATII EXAGERARE Averescanii din culoarea de Roșu au tinut o întrunire — firește mare — In care diverși oratori s’au ocu­pat cu milă de nevoile tării prea iubite. Citesc cu plăcere dările de seamă ale unor astfel de întruniri fiindcă cuvintele sincere ale oratorilor îmi mai alină necazurile. Tare mi-a fost însă mirarea să citesc în „în­dreptarea** următoarele cuvinte ros­ti­te, în aclamaţii prelungite de u­nul din oratorii averescani ai cu­lorii de Roşu: „„.Stindardul partidului popom­lui care în curând ne va duce la victoria finală, la prăbuşirea ţării şi salvarea intereselor naţionale“. Ciudaţi Mai întâi, e ciudat exce­sul de pesimism al d-lui orator ave­­rescan şi publicitatea — imparţial e drept — pe care i-o dă „îndrept-­ tarea“. Apoi e ciudată credinţa d-lui orator că salvarea naţională e aşa de în strânsă legătură cu prăbuşirea ţării. Eu ce să zic? Citesc şi reflectez într'una la acest original program de guvernământ.­.. - Kfx­D. VINTILĂ BRATIAJsU pleacă în străinătate spre a aranja che­stia datoriilor interaliate. Abia s’a anunţat plecarea d-sale, că leul a­ţi înregistrat pe pieţele străine o însemnată scădere. Ce noroc că d. ministru de fi­nanţe nu va sta în străinătate de­cât 11 zile, căci altminteri am în­registra un adevărat dezastru va­lutar. * * # VORBIND de piesa „Cămila tre­ce prin urechile acului" reprezen­tată la Teatrul Popular, oficiosul guvernamental scrie că această că­milă e însuşi d. Iorga, care se in­­căpăţinează a trece prin urechile acului ce se chiamă: Puterea. Decât, cămila din piesă, contrar celei din Evanghelie, are particula­ritatea că trece prin urechile acu­lui. Voit­a oare „Viitorul", cu com­paraţia lui, să arate că d. Iorga vine la putere? Pentru a spune un lucru aşa de firesc, nu era nevoie de atâta înconjur! C­hestia zilei Greva avocaţilor Visuri spulberate Cum împărţise Ber­nul ţările lurepel Memoriile unui intim al curţilor germane Soarta Poloniei, Alsaciei, Lituaniei şi României In timpul imperiului german au existat o mulţi­me de intelectuali pe lângă prinţii şi regii astăzi că­zuţi de pe măreţele lor tronuri. Pe vremea aceea, toţi „herr doctorii“ şi profesorii se întreceau prin a scrie volume întregi cu osanale în adresa regalilor patroni. Fiecare îşi găsise câte un Frederic, pentru a juca rolul unui Voltaire. Astăzi mai toţi continuă să scrie broşurile, schimbând însă caracterul lor. Stă­pâni pe secrete, mai mult sau mai puţin interesante, „intimii curţilor din trecut“ scriu tot ceea ce ştiu, şi, bine­înţeles scrisul lor pasio­nează, pentru că totdeauna le-a plăcut popoarelor să ştie ce se petrece în culisele palatelor. Doctorul Victor Naumann publi­că o curioasă lucrare intitulată Profile. Monarhist convins, docto­rul Naumann a fost, pe vremea războiului, un consilier preţios la curţile mai multor domnitori ger­mani. Era foarte adesea consultat cu privire la teritoriile pe care Germania voia să le anexeze sau să le dea în stăpânirea... învingă­torilor. Depozitarul mai multor secrete şi mai ales martor la certurile şi intrigile micilor curţi din imperiul lui Wilhelm, doctorul Naumann este foarte interesant în desvă­­luirile ce le face. POLONIA a­ fost obiectul unior mari discuţii între Germania şi Austria. Austriacii voiau să­­ofere la Frantz-Iosif coroana regatului polon. Apoi veni vorba ca Varşo­via să devină reşedinţa arhiducelui Carl-Ştefan ori a unuia din fiii săi. O convenţie militară trebuia să le­ge. Polonia de Germania şi Austria. In cele din urmă Berlinul se hotă­­rîse ca rege al Poloniei să fie prin­ţul Leopold de Bavaria. Acesta a refuzat. Alţii făceau propagandă în favoarea prinţului de Taxis, de­oarece era mare latifundiar în Po­lonia! A mai fost chestiunea să se cree­ze un ducat al Curlandei. Imediat îşi­ puse candidatura ducele de Mecklemburg, dar se ivi un nea* șteptat competitor în persoana kais­zerului care dorea să adaoge titlu* lui de rege al Prusiei ?i pe acela de duce al Curlandei Naumann scrie: „Wilhelm invită la dejun pe ducele de Mecklem­­burg. In timpul mesei împăratul ridică paharul privindu-și musafi­rul în ochi și spunând: In sănăta­tea Curlandei care va deveni du­catul meu!" ! LITUANIA deschise șî ea apeti­tul Hohenzollemn­or. Dar saxonii, cerură ei acest teritoriu din moti­ ve religioase. Trebuia acolo un­e­­ge catolic. Regele Saxei câștigă­« partida! S’a mai agitat şi rege!« Wurtembergului, dar zadarnică î-a fost truda. Fostul vice-cancelar al imperiului, Frederic von Payer a scris în memoriile sale: „Când m’am prezentat la Curtea din Saxa, în primele zile din Septem­brie (1918) regele îmi vorbi de Li­tuania şi de viitorii funcţionari, că şi cum­­ aparţinea ţara şi funcţio* narii erau de pe acum la ordinuli lui". ALSACIA şi LORENA erau o­biectul certelor între Berlin şi] Muenchen. Războiul dovedi­­t provinciile n’aveau sentimente cu*­rat germane, aşa încât marele car­tier general hotărîse alipirea lor la Bavaria, Regele Bavariei a petre­cut multă vreme în Alsacia, făcând escursii prin Vosgi şi luând part® la solemnităţi pe pieţele publice din Strassburg. Regele Wurtembergului, gelos şi păcălit, declară într’o zi: „Alsacia şi Lorena? Daţi-le dracu­lui!" Poate că omul presimţea ceva şi avea dreptate! In ceea ce priveşte ROMANIA, soarta ne era de mult hărăzită- Berlinul detronase dinastia şi la Bucureşti trebuia să domnească landgravul de Hessa, un văr al fo­stului kaizer. Partea nostimă a lucrurilor e, că pe vremea acestor împărţiri de pă­mânturi, prinţul de Wied prezintă (Citiți continuarea în pag. II-a) * Elegante politico-sociale de PAUL ZARÎFOPOL Romania e o ţara cu viaţă poli­tică intensă. Şi cetăţeanul român a cheltuit în scurtă vreme atât de mult temperament, încât viaţa noa­stră politica se prezintă ca şi cum ar­ avea o­ frumoasă vechime. In a­­ceasta direcţie, ca în oricare alta, energia desfăşurată din belşug a produs, fireşte, şi bune şi rele. Pre­dispus­ la observaţie răutăcioasă şi la satiră, românii au adunat mult material maliţios pe seama viţiilor politice. Şi adesea ne-am înegrit pe noi înşine mult mai tare decât era­ drept, am­ vorbit de noi ca şi cum păcatele politice comune ar fi ex­clusiv o slăbiciune românească. Ne­­greşit s’a întâmplat aşa şi pentrucă omul cunoaşte, inevitabil ce-i la el acasă, şi nu-şi bate capul să cerce­teze sau să-şi amintească cum e pe aiurea. Căci desigur şi în alte tari au trecut şi trec­ cetăţeni din­­tr’un partid în altul fără prea multă eleganţă; şi în alte ţări membri ai aceleiaşi familii se înscriu, cu bună socoteală, dar fără adevărate pre­ferinţe de principii, în partide deo­sebite. Trebue, de dragul adevăru­lui, să lăsăm satira la o parte, şi să admitem serios că un om poate să treacă dintr’o grupare politică în alta, fiindcă e cinstit convins că gruparea în care a lucrat până ori se găseşte incapabilă de muncă rodnică. In sfârşit trebue să înţelegem că nicăeri ca in politică omul nu-i atât de expus la aşa numite incon­secvenţe ; complexitatea şi capri­ciile vieţii de stat explică destul­­mobilitatea indivizilor care se a­mestecă mai tare la cazanul politic. Oricum ar fi, sigur rămâne că publicul nostru se numără printre acele care cunosc din belşug incon­secvenţa politică, deoarece româ­nul e, cum am spus, foarte politic, şi, pe deasupra, are şi temperament bogat Astfel pot fi sigur că su­biectul meu va afla eminentă înţe­legere şi interes viu la cititorul ro­mân. Vreau să vorbesc aici de o inconsecvenţă politică şi socială foarte generală. Nu e în chestie un individ sau o grupare, ci o clasă socială şi inconsecvenţa de care vorbesc străbate întreg Apusul. Convertirea burgheziei, odinioa­ră liberală, la idei conservatoare este uri fapt din ce în ce mai vizibil, de vreo cincizeci de ani încoace. Liberali serioşi şi naivi, ca Her­bert Spencer de ex., au semnalat aceasta cuprinşi de perplexitate sau de indignare. Şi încă Spencer, şi contimporanii de acelaş spirit cu dânsul, nu aveau înainte decât nu­mai prefaceri oarecum formale : burghezia, adică, întrebuinţa mij­loace conservatoare neutru reali­zarea programului liberal, dând frâu liber centralizării şi supunând pe cetăţean statului în chipul ştiut care scandaliza atât de grav pe Englezii drept slăvitori ai doctri­nei liberale. Cu vremea însă, con­vertirea burgheziei a trecut dela elementul formal la cel real: spiri­tul însuşi al clasei burgheze s’a fă­cut conservator. Astfel din „volterian“, cum se zicea odată, burghezul francez şi după dânsul burghezimi­e influenţate de cea franceză, au păşit graţios spre un spiritualism de bun gust şi dis­cret care, astăzi, face loc misticis­mului cu apucătură pasionată. Mon­sieur Prudhomme se balansează a­­cum între filozofie neoscolastică şi teosofie budistă, şi se exaltă con­venabil când pentru unul când pen­tru altul din cele două articole mis­tice. Fără îndoiala doamna Prud­homme se agită considerabil pen­tru ca să activeze circulaţia delica­telor mărfuri spiritualiste, şi cu au­toritatea ei drăgălaşe, dar fermă, impune costumul mistic ca o ele­mentară obligaţie de elegantă or­todoxie. Astfel şirul religios este un semn care îţi arată sigur pe burghezul perfect de astăzi. Altă dată burghezul avea un pu­ternic simţ de clasă; avea mândria clasei lui şi satisfăcut se închidea în această mândrie. Când snobis­mul esenţial al femeilor silea pe burghez să-şi cumpere ginere no­bil, el nu abdica înaintea aces­­tuia nimic din prestigiul clasei sale, ci avea grije tocmai să păstreze distanţa faţă de juvaerul aristocra­tic pe care vanitatea domnişoarei i-i impunea In casă. Burghezul de astăzi, cu sacrificiul ultimelor res­­turi de demnitate socială, se târăşte şi se vâră în saloanele boereşti. Snobismul domină stilul burghezii actuale. Marcel Proust a ridicat un monstruos monument acestei sti­tuaţii istorice, dând snobismului formele şi proporţiile unei boli ru­şinoase care infectează tot euprisr­sul unui suflet. Această stranie de­­gradare intelectuală şi estetică a unei clase formează fondul şi dă (Citiţi continuarea la pag. Ură).

Next