Adevěrul, ianuarie 1926 (Anul 39, nr. 12900-12922)
1926-01-14 / nr. 12908
Anul 39 - No. 12903 ABONAMENT®:1 • • • Joi 14 Ianuarie 1926 At, ^ BELDJÂAN 1888-188? FONDATORI SONST. KUS 1897—1938 509 lei pe ea ®a. 300 lei pe 9 Ioni, ISO lei pa 3 lanti, \ Tţ-’ >S9<^ BIROURILE; BtRcurești, Str. Sărindar No. 9-11 91 Vintilă Brătianu părăsește țara pentru zeci zile, TELEFOANE;I Centrala 6/87. Direcţia 87/72 „ 24/73* Adstrația 7/69-48/79. Fro^ada 19/1» 53 34. *W ...Şi, totuş, nu isbutîm să ne bucurăm fiindcă nu ştim când e mai periculos: când o părăseşte sau când e la in primire? la Străinătate date. Cenzurarea publicului la vreme ce guvernul, în pfada Suinului simt și în dispreţul legilor, fastlcie cenzura ziarelor, crezând, la naivitatea sa, ca să nu zicem anul rău, că a băgat astfel capul struțului In nisip, în public continuă să se colporteze, dela gură la gură ri dela ochi la ochi, cele mai năzdrăvane şi fantastice ştiri, la fiecare seară şi In fiecare zi In cercurile cele mai diverse,ca şi pe străzi, dela necunoscuţi, auzi Site la lună şi în soare. Te miri chiar ,de credulitatea unora şi de îndrăzneala altora, cari numai din presă nu-şi iau ştirile. Şi, lucru curios, ştirile acestea senzaţionale parcă sunt puse pe picioare de urtaşi, atât de repede circulă. Bancă fac şi boul© de perge. Ceea ce au auzit pri, ţânţarul şi broasca, a doua zi au devenit armăsar şi bou.O minciună rostită la un capăt de Stradă se transformă în căpătâi celălalt, la minut, în minciună gogonată. E, fără îndoială, o adevărată teevrezi». Dar toate acestea, lucrul e foarte natural, la vremea când cercetările ştiinţifice se tratau cu puşcăria, cu ştreangul şi cu arderea de viu, «minciunile cele mai grozave erau pâinea cea de toate zilele a publicului. Şoareci născuţi din grâu, «mei cu aripi, uriaşi cu un ochiu în frunte sau cu unul în locul buricului, stafii draci, lele, vrăjitoare, călare pe băţ sburând prin văzduh, căutări de aur în plumb, nebunii, mari psihoze de tot soiul, — iată ce vedea şi ce ştia toată lumea, lată starea normală a spiritelor de atunci. Dar toate acestea au pierit ea prin farmec—cel puţin în pătu-E e curte, — de îndată ce ştiinţa a st lăsată liberă, îşi poate oare închipui cineva că guvernele de pe acea vreme ar fi putut, suprimând libertatea de cer©etare, să vindece lumea cea zăsântecă prin cenzură, stări de asediu şi punerea opiniei publice sub control şi justiţie militară ? De aceea,nimănul nu-i da prin gând o asemenea enormitate. Astăzi, însă, în România Mare, se găseşte totuşi un guvern atât de bătut la cap încât, închizând supaţi controlului şi a luminii, să nădăjduiască în pasivitatea sau nepăsarea publicului. E cel puţin o totală lipsă de logică şi o ignorare absolută a Istoriei. * Publicul nostru, lipsit de călăuza presei, rătăceşte pe căile imaginaţiei, a celei mai bolnave imaginaţii. Mai mult, deprins ca o presă extrem de liberă,—căreia în cele maî grele momente i s’a îngăduit să scrie ce a voit — Şi văzând astăzi că libertatea, care dura de 60 de ani fără sminteală, s’a suprimat deodată, îşi pierde capul şi sărita închipuindu-şi d® sute şi de mii de ori mai multe şi mai rele decât sunt. Şi fiindcă această suprimare de libertăţi a fost prilejuită de un anumit eveniment, lumea dă evenimentului o importanţă, o întindere şi o semnificaţi® în afară de orice proporţie. Nici în cea mai licenţioasă, mai desfrânată, maî de rea credinţă presă ce se poate închipui, n’ar fî apărat, nîcî pe de departe, zvonuri, pretime fapte, comentarii ca acele ce se aud astăzi din atâtea guri, în faţa cărora stau căscate atâtea urechi . Am încercat, aşa de-a minune, să desmint să rectific, câteodată să dojenesc pe unii şi pe alţii. Vreme pierdută ? Pe ce puteam să mă întemeiez ? Lipsa unei discuţii libere în presă făcea din mine o şubredă autoritate, egală, în cazul cel mai bun, cu aceea a celui ce mă contrazicea, cu deosebire că eu căutam să spun lucruri rezonabile, — adică lipsite de orice farmec, — pe cât timp celălalt înşira braşoave şi poveşti cari le întreceau şi pe cele din „Odiseia“ şi dintr’o ..Mie şi una de nopţi“. . . Ori poate guvernul cenzura publicul ? E cu neputinţă. Are el vreun mijloc de a face ca să se acrediteze ştirile cele adevărate ? Nici atât, căci nimeni nu s-ar crede. Dimpotrivă, cancanurile ar mai spori încă văzându-se că le combate guvernul. Atunci de ce a săvârşit fărădelegea cenzurii presei ? La ce şi cui slujeşte o asemenea crimă ? Ea, cum am arătat, nu face decât să mărească psihoza publică. Am crezut, şi adesea am scris-o, că ţara asta nu-i capabilă de-a săvârşi o revoluţie. Poate că m’am înşelat într’o privinţă. Facă mâite guvernul ca să nu mai apară nici un ziar, şi mai că «da»» putea garanta ce se va întâmpla cu publicul nostru, lăsat în noaptea neagră a lipsei de orice ştire. Restabiliţi imediat, domnilor, libertatea complectă a presei, dacă vă arde în adevăr de ordine şi de domnia realităţii sănătoase, 1. Teodorescu * Hotărlrea mii Ara Congresul naţional al partidului socialist francez a fiesbonit pentru a patra oară de când Franţa a dat crăştig de cauză cartelului stângelor, nbartm participării la guvern, E fie remarcat evoluţia peste fapae participării o Înregistrează In conştiinţa înfăţişetorilor autorizati ai socialismului francez. Respinsă la Început net, aproape in unanimitate, invitaţia da a colabora la conducerea Republicii, a îsbutit să câştige azi majoritatea organizaţiei partidului; fiecare nouă consortaţiune a congresului naţional a Însemnat un pas mare către politica pozitivă a acceptării responsabilităţilor guvernării, strâns legate de victoria electorală dela 11 Mai 1924. Ultimul vot, datori, al acestui congres a fost admiterea cu majoritate a ideei participării. Firește, cu grele și irealizabile condițiuni- Să nu uităm însă că, nu maî puţin acum şase luni, partidul socialist respingea pur şi simplu ca o majoritate sdrobitoare, orice fel de colaborare la guvern cu vriun partid burghez. Progresul e enorm şi, pentru cei mai mulţi neaşteptat. Lupta s’a dat şi acum intre cele două teze cari ameninţă să frângă partidul socialist. Una reprezentată prin Leon Blum-Paul Faure cari susţineau că nu e în interesul socialismului şi al Republicai ca partidul să se aventureze într’o frântură de guvernare ce n’ar isbuti de cât să-i compromită în faţa masselor muncitoare fără nici un folos pentru ţară. A doua teză era cea susţinută cu ţa risipă strălucită de talent şi evorinţă de d-nii Paul Boncour şi Pierre Renaudel. Aceştia socot că partidul socialist, care s’a prezentat in faţa corpului alegător in cartel cu radicalii pe baza unui program comun au contractat, în fața victoriei comune, datoria morală de a încerca realizarea acestui program umăr la umăr cu tovarășii de isbândă Formula votată acum arată că ierna Laon Blum-Paul Faur© a suferit serioase amendări in folosul ideei lui Paul-Boncour-Renaudel. S’a dat mandat grupului parlamentar să primească a colabora la guvern cu condiţia ca socialiştii să aibă majoritatea portofoliilor şi anume pe cei© alese de ei. Condiţia face, deocamdată, colaborarea tot atât de irealizabilă. Dar, să aşteptăm: ideea - încă în plină evoluţie- Dar. Glose politice... Nemăngâiaţi! Cei mai nemăngâiaţi de pe urma aciuită de renunţare a fostului moştenitor al tronului, sunt aşa zişii noştri fascisto-antisemiţi Aceştia vedeau întradevăr, in actele şi vorbele de pe vremuri ale principelui Carol o dovadă că ei se bucură de întreaga lui simpatie. In starea de deprimare, insă, în care se află fascisto-antisemiţii, ei privesc cu o adevărată uimire la un fenomen care li se pare din cele mai bizare: unii democraţi, de un democratism necontestat integral, oftează deopotrivă cu el, de pe urma gestului prinţului. Ce fel de democratism este acesta şi cum se poate explica o atare atitudine, iată ce nu înţeleg nici fasciştii antisemiţi şi nici restul opiniei publice. Şi totuş realitatea este aceasta: avem democraţi care varsă lacrimi de sânge de pe urma abdicării unui principe, care a vorbit in felul ştiut, cu câteva săptămâni de zile înainte de abdicare, despre fericirea pe care fascismul o revarsă asupra ţărilor unde a reuşit sa troneze. Fericiţi democraţi! Bieţii pergresişti Sunt pe cale să demisioneze din gruparea averescană — unde pare a se face viaţa imposibilă. Ce vor face pe urmă — nu se ştie, dar este evident că se dovedeşte că cu pregătirea lor politică, cu capitalul lor moral şi cu firea lor probă jocul lor n’a fost acolo, unde s'au adunat răzvrătiţii tuturor partidelor şi elementele noul politice, răscolite de vremurile frământate de după război. Este ceva tragic in soarta acestor progresişti. Au făcut o politică de constanţă, cum se citează puţine exemple în viaţa partidelor noastre, şi totuş nu au cunoscut decât zilele de restrişte ale unei opoziţii îndelungate, care insă nu i-a exasperat. Odată conducătorul dispărut, au crezut că pot duce procedeurile lor selecţionate, în rândurile unui ■partid, care cunoaşte alte metode. S’au înşelat. Conflictul era inevitabil. El s’a produs. Ce va fî mâine? Nu facem pro-, rotiri. Credem insă că valorile morale trebue să se irupţie în cele din urmă, chiar şi în ţara noastră. Sever Contra politicianismului Cum serveşte democraţia un ziar „democrat“ Am citit ori, în pagina a patra a unui ziar politic de seară, o interminabilă băiguială. Confratele bate câmpii, pur şi simplu, şi pare să fie cam suferind. Nu suntem medici şi nu i-am pus diagnoza. Cum însă îşi arată prea des supărarea că noi avem un stomac normal, s’ar părea că se simte cam constipat. Numai aşa se explică, dece ziarul d-lui Oromolu nu înţelege unele lucruri elementare. In discuţie e tot chestiunea prinţului Carol, căreia noi — din motivele arătate cu altă ocazie — credem că nu trebue să i se dea proporţii exagerate şi care, în orice caz, nu e bine să servească jocurilor şi scopurilor politicianiste. Pentru că avem acest punct de vedere, confratele ne înjură şi afirmă că l’am adoptat, de teama măsurilor represive ale guvernului. Dacă n’ar fi vorba de un ziar constipat, am fi la drept să bănuim buna în credinţă. In adevăr, noi ne-am fixat atitudinea în chestiunea aceasta încă de la începutul ei Cititorii cari ne-au urmărit, ştiu că în „Adevărul“ de la 31 Decembrie — cu opt zile mai ’nainte ca guvernul să apeleze la tăcerea presei şi să ameninţe cu cenzura — noi ne-am motivat atitudinea în chestiunea renumnţarei prinţului Carol. Spuneam atunci: „Sper că nimănui nu-i va trece prin minte abracadabranta idee că noi am fi înclinaţi să manifestăm cea mai uşoară simpatie guvernului liberal. Colecţia „Adevărului“ este martoră. Dar nu putem înţelege ca, dintr’o chestiune atât de delicată şi de importantă, al căreî substrat real — dacă e să punem teme pe zvonuri — nu are nîcî un caracter politic, să se bată, cu orice preţ monedă în contra guvernului, oricare ar fi ei, pentru că numai aşa se poate scrie şi trage un folos politic“. Prin urmare, chiar de-atunci, linia noastră de conduită a fost trasă definitiv. Cum se face că ziarul d-lui. Oromolu, care se pretinde organ democratic şi care — întrucât nu jigneşte interesele politice ale unei anumite fracţiuni din partidul naţional — face şi puţină democraţie, nu înţelege cât de just este punctul nostru de vedere ? Confratele ar vrea să ţină mereu la ordinea zilei o chestiune, care s’a tranşat şi e bine că s’a tranşat. El vrea s’o ţină la ordinea zilei nu pentru chestia în sine, nu pentru că suspină după fostul principe moştenitor, ale cărui idei şi sentimente politice nu-i sunt agreabile, ci pentru a da — şi pe această temă — încă o lovitură guvernului Brătianu, ca şi cum acest guvern n’ar comite zilnic gafe şi abuzuri, pe temeiul cărora poate fi atacat cu vârf şi îndesat. * Am înţelege atitudinea confratelui, dacă el ar da preferinţă ideilor, pe care fostul prinţ moştenitor le-a exprimat într un interview acordat unui ziarist polonez, publicat de toată presa românească în zilele de 13 şi 14 Decembrie. In acel interview, prinţul Carol se arăta antasiasmat de rezultatele politicei lui Mussolini şi preconiza idei, cari, după cât ştim, nu sunt ideile celor de la ziarul d-lui Oromolu. Atunci, de ce acest ziar vrea, cu îndărătnicie, să întreţină vie chestiunea prinţului Carol? Numai ca să lovească în guvern, cu riscul de a contribui la răscolirea unor suflete greşit îndrumate şi cari credeau că văd, în ceile fostului prinţ moştenitor, idealul lor politic ? Acesta e democratismul confratelui nostru, care vorbeşte mereu în numele democraţiei? Aşa înţelege el să servească democraţia română ? Dacă acest ziar are o atât de falsă comprehensiune a situaţiei politice de la noi, îl priveşte. Noi rămânem constanţi în ideile noastre şi vom continua şi pe viitor să punem convingerile noastre şi interesele reale ale democraţiei deasupra oricăror interese meschine de partid, cu atât mai mult cu cât noi n’avem de apărat — cum e cazul confratelui — asemenea Interese. Credem, însă, necesar să-i atragem atenţia că răţoelile nu sunt o atitudine ; că vorbele tari —mai ales când depăşesc limitele bunei cuviinţe — nu pot avea nici o înrâurire şi că n’am vrea să fim siliţi să cercetăm de aproape unele situaţii, jenante poate, pentru conducătorii săi. Noi nu ne dăm îndărăt de la o asemenea polemică, dacă el o doreşte. Em. Socor . lin Mii 11 Bring NOTE „VIITORUL“ stărne mereu asupra rolului cultural al presei. Dar campionul acesta al rolului cultural al presei, publică un prim-articol din care extragem următoarele: „Oricât de grele ar fi împrejurările prin care trece o ţară, şi chiar dacă aceste împrejurări ar fi atât de grele încât fatal ar duce la un trist desnodămănt, în orice caz victoria e asigurată prin supunerea fiecăruia în conştiinţa lui naţională; iar desnodămăntul trist, dacă e să fie se aureolează prin rămbul sacrificiului prin înălţarea morală cu care el a fost primit, atunei când în saftet se găseşte raza de idei ce se cheartă dragoste de ţară, şi conştiința marilor el Mérésé". Si Cațavencu se socotea factor de cultură, dar ca gramatica nu se înțelegea nici el. *■ * * D. Vintilă Bratianu a plecat grăbit la Paris, chemat, se afirmă, fie negociatorii români însărcinaţi cu aranjarea datoriilor de război- Cu acelaş prilej — şi nu este o simplă coincidenţă — ti-sa va lua contact cu financiarii străini dispuşi să acorde României Împrumuturile solicitate-De netăgăduit că pentrurezolvarea problemei datoriilor de război este nevoe de prezenţa d-lui Vintilă Brătianu, însă nu ca negociator ci pentru a putea revizui instrucţiunile date delegaţilor. Se pare că aliaţii noştri creditori vor să ne atara acelaş succes ca şi la Washington, perspectivă ce cu drept cuvânt a alarmat pe ministrul de finanţe. Să sperăm însă că in cele din urmă va izbândi cel puţin o părticică din cauza dreaptă a României şi nu ni se vor impune sarcini care să ne depăşească puterile. In acest scop, prezenţa d-lui Vinfilă Brătianu este necesară delegaţilor, cari îşi asumă o răspundere ce trebue neapărat împărţită. * Pentru a putea duce la bun sfârşit partea a doua a misiunei sale, ministrul de finanţe se prezintă In condiţiuni mai favorabile decât ta precedentele sale călătorii de nevoiaş fudul, in bagajul de concesiuni fireşte, cerute de împrumutători se găsesc: modificarea legii minelor; atenuarea unor dăunătoare restricţiuni puse comerţului de produse petrolifere; întreprinderi de stat autonomizate şi gata de a-şi oferi avutul în gaj pentru capitalul împrumutat; şi, în sfârşit, toate măsurile ce mărturisesc de pocăinţa guvernului în chestiunea capitalului străin.. .. Vintilă Brătianu va avea, bine înţeles, să-şi înfrângă pornirile reflexe pe cari le are faţă de capitalul străin, cum altfel întregul său program de înzestrare a ţării cu sprijinul împrumuturilor, — program etalat în expunerea de motive la buget, — va rămâne literă moartă-Obstacolul cel mai important rămâne însă tot nenorocita politică de revalorizare a leului- Cu ce încredere în viitor vor putea să acorde strainii capitalurile cerute, într’un moment când leul îşi manifesta cu atâta evidenţă, slăbietonea prezentă şi nesiguranţa viitoare? Ştim din esemplele altor state că pentru o ţară cu maneta nestabilă se pun condiţiuni penibile la acordarea împrumuturilor. Or, nu putem crede ca tocmai, d. Vintilă Brătianu să consimţi la asemenea condiţiuni. Mal uşor ne vine a crede că d-sa şi-a schimbat politica monetară, aşa cum iasă să se întrevadă In programui său pentru utilizarea împrumutărilor externe. In acest program» figurează şl *n împrumut de stabilizare-eenzeUdere a menetei. Numai intriun asemenea cas s’ar putea vorbea oarecare speranţe de apropiate împrumuturi axterne. Ne pare insă rău că d- ministru de finanţe nu mărturiseşte convertirea sa, cări această mărturisire ar face mai mult pentru creditul ţării decât certificatul de complezenţă sau interes al unei bănci particulare americane 3. B. F« NAZBATII EXAGERARE Averescanii din culoarea de Roșu au tinut o întrunire — firește mare — In care diverși oratori s’au ocupat cu milă de nevoile tării prea iubite. Citesc cu plăcere dările de seamă ale unor astfel de întruniri fiindcă cuvintele sincere ale oratorilor îmi mai alină necazurile. Tare mi-a fost însă mirarea să citesc în „îndreptarea** următoarele cuvinte rostite, în aclamaţii prelungite de unul din oratorii averescani ai culorii de Roşu: „„.Stindardul partidului popomlui care în curând ne va duce la victoria finală, la prăbuşirea ţării şi salvarea intereselor naţionale“. Ciudaţi Mai întâi, e ciudat excesul de pesimism al d-lui orator averescan şi publicitatea — imparţial e drept — pe care i-o dă „îndrept- tarea“. Apoi e ciudată credinţa d-lui orator că salvarea naţională e aşa de în strânsă legătură cu prăbuşirea ţării. Eu ce să zic? Citesc şi reflectez într'una la acest original program de guvernământ... - KfxD. VINTILĂ BRATIAJsU pleacă în străinătate spre a aranja chestia datoriilor interaliate. Abia s’a anunţat plecarea d-sale, că leul aţi înregistrat pe pieţele străine o însemnată scădere. Ce noroc că d. ministru de finanţe nu va sta în străinătate decât 11 zile, căci altminteri am înregistra un adevărat dezastru valutar. * * # VORBIND de piesa „Cămila trece prin urechile acului" reprezentată la Teatrul Popular, oficiosul guvernamental scrie că această cămilă e însuşi d. Iorga, care se incăpăţinează a trece prin urechile acului ce se chiamă: Puterea. Decât, cămila din piesă, contrar celei din Evanghelie, are particularitatea că trece prin urechile acului. Voita oare „Viitorul", cu comparaţia lui, să arate că d. Iorga vine la putere? Pentru a spune un lucru aşa de firesc, nu era nevoie de atâta înconjur! Chestia zilei Greva avocaţilor Visuri spulberate Cum împărţise Bernul ţările lurepel Memoriile unui intim al curţilor germane Soarta Poloniei, Alsaciei, Lituaniei şi României In timpul imperiului german au existat o mulţime de intelectuali pe lângă prinţii şi regii astăzi căzuţi de pe măreţele lor tronuri. Pe vremea aceea, toţi „herr doctorii“ şi profesorii se întreceau prin a scrie volume întregi cu osanale în adresa regalilor patroni. Fiecare îşi găsise câte un Frederic, pentru a juca rolul unui Voltaire. Astăzi mai toţi continuă să scrie broşurile, schimbând însă caracterul lor. Stăpâni pe secrete, mai mult sau mai puţin interesante, „intimii curţilor din trecut“ scriu tot ceea ce ştiu, şi, bineînţeles scrisul lor pasionează, pentru că totdeauna le-a plăcut popoarelor să ştie ce se petrece în culisele palatelor. Doctorul Victor Naumann publică o curioasă lucrare intitulată Profile. Monarhist convins, doctorul Naumann a fost, pe vremea războiului, un consilier preţios la curţile mai multor domnitori germani. Era foarte adesea consultat cu privire la teritoriile pe care Germania voia să le anexeze sau să le dea în stăpânirea... învingătorilor. Depozitarul mai multor secrete şi mai ales martor la certurile şi intrigile micilor curţi din imperiul lui Wilhelm, doctorul Naumann este foarte interesant în desvăluirile ce le face. POLONIA a fost obiectul unior mari discuţii între Germania şi Austria. Austriacii voiau săofere la Frantz-Iosif coroana regatului polon. Apoi veni vorba ca Varşovia să devină reşedinţa arhiducelui Carl-Ştefan ori a unuia din fiii săi. O convenţie militară trebuia să lege. Polonia de Germania şi Austria. In cele din urmă Berlinul se hotărîse ca rege al Poloniei să fie prinţul Leopold de Bavaria. Acesta a refuzat. Alţii făceau propagandă în favoarea prinţului de Taxis, deoarece era mare latifundiar în Polonia! A mai fost chestiunea să se creeze un ducat al Curlandei. Imediat îşi puse candidatura ducele de Mecklemburg, dar se ivi un nea* șteptat competitor în persoana kaiszerului care dorea să adaoge titlu* lui de rege al Prusiei ?i pe acela de duce al Curlandei Naumann scrie: „Wilhelm invită la dejun pe ducele de Mecklemburg. In timpul mesei împăratul ridică paharul privindu-și musafirul în ochi și spunând: In sănătatea Curlandei care va deveni ducatul meu!" ! LITUANIA deschise șî ea apetitul Hohenzollemnor. Dar saxonii, cerură ei acest teritoriu din moti ve religioase. Trebuia acolo unege catolic. Regele Saxei câștigă« partida! S’a mai agitat şi rege!« Wurtembergului, dar zadarnică î-a fost truda. Fostul vice-cancelar al imperiului, Frederic von Payer a scris în memoriile sale: „Când m’am prezentat la Curtea din Saxa, în primele zile din Septembrie (1918) regele îmi vorbi de Lituania şi de viitorii funcţionari, că şi cum aparţinea ţara şi funcţio* narii erau de pe acum la ordinuli lui". ALSACIA şi LORENA erau obiectul certelor între Berlin şi] Muenchen. Războiul dovedit provinciile n’aveau sentimente cu*rat germane, aşa încât marele cartier general hotărîse alipirea lor la Bavaria, Regele Bavariei a petrecut multă vreme în Alsacia, făcând escursii prin Vosgi şi luând part® la solemnităţi pe pieţele publice din Strassburg. Regele Wurtembergului, gelos şi păcălit, declară într’o zi: „Alsacia şi Lorena? Daţi-le dracului!" Poate că omul presimţea ceva şi avea dreptate! In ceea ce priveşte ROMANIA, soarta ne era de mult hărăzită- Berlinul detronase dinastia şi la Bucureşti trebuia să domnească landgravul de Hessa, un văr al fostului kaizer. Partea nostimă a lucrurilor e, că pe vremea acestor împărţiri de pământuri, prinţul de Wied prezintă (Citiți continuarea în pag. II-a) * Elegante politico-sociale de PAUL ZARÎFOPOL Romania e o ţara cu viaţă politică intensă. Şi cetăţeanul român a cheltuit în scurtă vreme atât de mult temperament, încât viaţa noastră politica se prezintă ca şi cum ar avea o frumoasă vechime. In aceasta direcţie, ca în oricare alta, energia desfăşurată din belşug a produs, fireşte, şi bune şi rele. Predispus la observaţie răutăcioasă şi la satiră, românii au adunat mult material maliţios pe seama viţiilor politice. Şi adesea ne-am înegrit pe noi înşine mult mai tare decât era drept, am vorbit de noi ca şi cum păcatele politice comune ar fi exclusiv o slăbiciune românească. Negreşit s’a întâmplat aşa şi pentrucă omul cunoaşte, inevitabil ce-i la el acasă, şi nu-şi bate capul să cerceteze sau să-şi amintească cum e pe aiurea. Căci desigur şi în alte tari au trecut şi trec cetăţeni dintr’un partid în altul fără prea multă eleganţă; şi în alte ţări membri ai aceleiaşi familii se înscriu, cu bună socoteală, dar fără adevărate preferinţe de principii, în partide deosebite. Trebue, de dragul adevărului, să lăsăm satira la o parte, şi să admitem serios că un om poate să treacă dintr’o grupare politică în alta, fiindcă e cinstit convins că gruparea în care a lucrat până ori se găseşte incapabilă de muncă rodnică. In sfârşit trebue să înţelegem că nicăeri ca in politică omul nu-i atât de expus la aşa numite inconsecvenţe ; complexitatea şi capriciile vieţii de stat explică destulmobilitatea indivizilor care se amestecă mai tare la cazanul politic. Oricum ar fi, sigur rămâne că publicul nostru se numără printre acele care cunosc din belşug inconsecvenţa politică, deoarece românul e, cum am spus, foarte politic, şi, pe deasupra, are şi temperament bogat Astfel pot fi sigur că subiectul meu va afla eminentă înţelegere şi interes viu la cititorul român. Vreau să vorbesc aici de o inconsecvenţă politică şi socială foarte generală. Nu e în chestie un individ sau o grupare, ci o clasă socială şi inconsecvenţa de care vorbesc străbate întreg Apusul. Convertirea burgheziei, odinioară liberală, la idei conservatoare este uri fapt din ce în ce mai vizibil, de vreo cincizeci de ani încoace. Liberali serioşi şi naivi, ca Herbert Spencer de ex., au semnalat aceasta cuprinşi de perplexitate sau de indignare. Şi încă Spencer, şi contimporanii de acelaş spirit cu dânsul, nu aveau înainte decât numai prefaceri oarecum formale : burghezia, adică, întrebuinţa mijloace conservatoare neutru realizarea programului liberal, dând frâu liber centralizării şi supunând pe cetăţean statului în chipul ştiut care scandaliza atât de grav pe Englezii drept slăvitori ai doctrinei liberale. Cu vremea însă, convertirea burgheziei a trecut dela elementul formal la cel real: spiritul însuşi al clasei burgheze s’a făcut conservator. Astfel din „volterian“, cum se zicea odată, burghezul francez şi după dânsul burghezimie influenţate de cea franceză, au păşit graţios spre un spiritualism de bun gust şi discret care, astăzi, face loc misticismului cu apucătură pasionată. Monsieur Prudhomme se balansează acum între filozofie neoscolastică şi teosofie budistă, şi se exaltă convenabil când pentru unul când pentru altul din cele două articole mistice. Fără îndoiala doamna Prudhomme se agită considerabil pentru ca să activeze circulaţia delicatelor mărfuri spiritualiste, şi cu autoritatea ei drăgălaşe, dar fermă, impune costumul mistic ca o elementară obligaţie de elegantă ortodoxie. Astfel şirul religios este un semn care îţi arată sigur pe burghezul perfect de astăzi. Altă dată burghezul avea un puternic simţ de clasă; avea mândria clasei lui şi satisfăcut se închidea în această mândrie. Când snobismul esenţial al femeilor silea pe burghez să-şi cumpere ginere nobil, el nu abdica înaintea acestuia nimic din prestigiul clasei sale, ci avea grije tocmai să păstreze distanţa faţă de juvaerul aristocratic pe care vanitatea domnişoarei i-i impunea In casă. Burghezul de astăzi, cu sacrificiul ultimelor resturi de demnitate socială, se târăşte şi se vâră în saloanele boereşti. Snobismul domină stilul burghezii actuale. Marcel Proust a ridicat un monstruos monument acestei stituaţii istorice, dând snobismului formele şi proporţiile unei boli ruşinoase care infectează tot euprisrsul unui suflet. Această stranie degradare intelectuală şi estetică a unei clase formează fondul şi dă (Citiţi continuarea la pag. Ură).