Adevěrul, februarie 1930 (Anul 43, nr. 14142-14165)
1930-02-01 / nr. 14142
ARUL 43 No. 1411 Februarie 1930 6 pagini FONDATORI • AII. V. BELDIMAN 1888—1897 X unUAlUIU . CONST. MILLE 1897—1926 750 lei pe un an ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni In străinătate dublu BIROURILE: București,Str. Const. Miile (Sărindar) No. 7—9—11 in stilul d-sale napoleonian, d. I. G. Duca a spus la congresul liberal din Mureş: „Cer conducătorilor locali, armonie!11 ... Cum sunt atât de puţini, armonia se va stabili foarte uşor! Direcţia 357/72. Administrata 367 89. TELEFOANE : centrala: 306 67, 324/73, 346/79, 353/54 Provincia : 310/66. S’a isprăvit cu „Lupenii“ Marea desbatere parlamentară a conflictului de la Lupeni a luat sfârșit. Câteva interpelări și două răspunsuri ministeriale, cari s’au terminat cu promisiunea instituirii unui comisariat special în Valea Jiului, au pus sigiliul uitării peste o problemă atât de dureroasă şi emoţionantă. Mai mult chiar, d. Mirto, în numele guvernului, a avut aerul că scuză represiunea. Dacă n’a accentuat prea mult această bizară idee, explicaţia stă, poate, in preocuparea esenţială a intervenţiei sale: apărarea onoarei şi cinstei personale a d-lui Rosvan. N’avem nici un motiv să ne îndoim de asigurările date de d. Mirto. Admitem că fostul prefect de Hunedoara este un om cum se cade, că era animat de cele mai bune intenţii, că a făcut toate eforturile să potolească „răscoala“ muncitorilor, că este victima campaniei ce s’a dus contra lui — deşi, în cazul acesta, ar trebui să ni se explice de ce a fost pedepsit. Admitem toate acestea şi rămânem totuş la punctul nostru de vedere: vina d-luî Rosvan este evidentă — a d-lui Rosvan şi a celor cari au încurajat politica sa muncitorească. Căci aici e toată chestiunea „Lupenilor“. Nu morţii şi răniţii, nu modul cum s-a făcut represiunea, nu detaliile, oricât de sguduitoare ar fi, ale procedării autorităţilor. Toate acestea sunt efectele unei cauze — şi cauza e politica autorităţii administrative, locale şi centrale, amestecul prefectului în treburile de organizare profesională a lucrătorilor mineri. Şi tocmai această chestiune n’a fost discutată în marea desbatere, care a luat atâtea şedinţe. Nici interpelatorii, niici membrii guvernului n’au pus problema pe adevăratul ei teren. Şi problema e următoarea:este admisibil ca un partid burghez de guvernământ să organizeze pe lucrători în sindicate profesionale, având de obiectiv suprimarea exploatării capitaliste? Iată întrebarea, care rezolvăchestiunea. O asemenea operă de propagandă și organizare pot s’o facă social-democratii si comuniştii, cari ţintesc la dărâmarea actualei ordine economice, — n’o poate face insă un partid, ca cel national-tărănist, a cărui menire este întărirea sistemului de organizare capitalistă. înţeleg interes!:] politicianist care a prezidat la LA CONGRESUL liberal ţinut la Târgu Mureş, d. Bogdan Duică a spus că familia Brătianu e de o sută de ani în slujbă ţării şi a adăugat că visul lui Ion Brătianu a fost Transilvania. In orice caz, Ion Brătianu voia amestecul autorităţii, acolo unde ea Transilvania fără transilvăneni. De n’avea ce căuta: Societatea Lupeni aceea, se vede transilvănenii vor este acaparată de partidul liberal, şi ei regatul, dar fără Brătieni. Dar guvernul avea alte mijloace de luptă contra ei şi nu trebuia să recurgă, prin intermediul unor agenţi provocatori fără de scrupule, la ridicarea in massă a lucrătorilor contra patronilor şi capitalismului. Greşeala aceasta a dus fatal la ciocnirea tragică de la 6 August. Numai intr’atât se poate vorbi despre fatalitatea pe care o invoca d. Augustin Popa, întrucât represiunea tragică a fost consecinţa directă şi inevitabilă a unei politicii uşuratice din partea prefectului Rosvan. In şedinţa de ori a Camerei chestiunea a fost îngropată. Rezultatul nu ne-a surprins. II aşteptam chiar cu o siguranţă matematică, pe care ne-o dădeau interpelările dezvoltate în şedinţele precedente. Până şi discursul d-lui Flueraş, deputat social democrat de Hunedoara, a fost o amară decepţie. N’am văzut nici însufleţirea ce trebuia s’o inspire o cauză atât de mare şi de dreaptă, nici interesul, dus până la pasiune, pentru înfierarea unei politici antimuncitoreşti. Am înregistrat cu satisfacţie numai incidentala ironie a deputatului social democrat la adresa „voinicilor“, pe care acum câteva luni îi apăra călduros contra criticilor noastre. - Em, Soccr NOTE OFICIOSUL liberal își pune întrebarea: Ce face contribuabilul când e zdrobit prin dări ce-i iau de multe ori peste cincizeci la sută din produsul muncii lui? Ce să facă! Plătește și... binecuvintează pe d. Vintilă Brătianu a căruia politică l’a dus aci. ★ D. PAPACOSTEA, regretând că n’a putut lua parte la sărbătorirea d-lui C. C. Braiesku, îl hiritiseşte epistolar şi spune despre şeful dela Rămnicu-Sărat că îşi desfăşură toate calităţile „când semnalul de bătaie o cere“Ba chiar dă d-sa singu semnalul de bătae, cum a făcut când cu slăbirea d-lui profesor Taşcă! # GLOSE POLITICE... VIOLENŢELE Ceia ce am prevăzut s’a întâmplat La tribuna Camerei a apărut ieri d. Ionel Lupescu, şeful organizaţiei naţional-ţărăniste de la R.Sărat, pentru a denunţa violenţele şi provocările liberale. D. Lupescu a semnalat un fapt, subliniat şi de noi la timp. După ce zece ani în şir liberalii au schingiuit, direct şi prin jandarmi, pe partizanii naţional-ţărăniştilor, acum tot ei, find în opoziţie, practică teroarea electorală. Acest lucru e greu de admis şi mai cu seamă nu este de natură să fie uitat de cei provocaţi. Dar deputatul de R.Sărat a făcut şi un alt lucru: a dat un avertisment expresiv conducătorilor liberali din acel judeţ. Tu făcut personal responsabili şi i-a prevenit de consecinţi Pentru cine cunoaşte firea cinstită şi cavalerească a d-lui Ionel Lupescu, situaţia e clară. Se va supune cerinţelor şefului, dar, în caz de extremă disperare, va proceda personal şi nu va avea de obiectiv agenţii provocatori. Situaţia ar părea comică. Ea este însă astfel. Guvernamentalii se văd siliţi a recurge la proteste împotriva violenţelor liberale. Desigur că o mare parte din vină o are şi d. Maniu ca voinicii d-sale. Dar şi liberalii fac rău, când împing lucrurile prea departe. De astă dată ei riscă şi riscă personal- LAUDELE Ziarul d-lui Jean Th. Florescu duce o frumoasă campanie de lăude pentru d- Titulescu. N’ar fi, la prima vedere, nimic nefiresc. D. Titulescu are merite mari, foarte mari. D-sa are drepturi reale de recunoştinţă din partea tării. In special in urma celor ce s’au întâmplat la Baga, d. Titulescu are merite personale, in afară şi mai presus de partide Cum am spus dar, laudele Omului Liber ar fi fireşti, dacă nu s’ar fi produs o coincidentă curioasă: atitudinea Viitorului. Am subliniat ieri articolul d-lui Xeni, publicat în fruntea oficiosului liberal. Acolo se spune că nu e vorba de un succes serios la Baga. Ce Ta determinat pe d. Xeni să scrie, cum a scris, am spus-o eri. Țelul d-sale insă de a gândi este îmbrăţişat de mulţi din conducătorii partidului liberal. Orice s’ar spune, d. Titulescu nu mai este l’enfant gaté al acestuiHirtid. In asemenea conditiuni, laudele bine meritate din „Omul Liber nu apar ele ca fiind publicate mai mult pentru a, amuri pe unii, de aci, decât a mulţumi pe cel ce-şi face acum odihna la St■ Moritz. Sever. Kix. UN SEMN DE ÎNTREBARE regele Spaniei despre care s’a spus tot atâta bine cât şi rău. Mulţi V au făcut vinovat de excesele reacţionare ale lui Primo de Rivera, dictatorul de până ieri. Au spus că în umbra dictatorului străluceşte voinţa regelui. Tot atâţia au crezut că Alfons al XIV-lea e un prizonier inofensiv. Veştile sosite din ţara Maurilor par a fi de partea acestora din urmă. Viitorul va limpezi nedumerirea. ALFONS XIII NĂZBÂTII ... DE ORICE ! D. Vintilă Brătianu spune că d. Iuliu Maniu e capabil de orice... ...E capabil chiar să mai stea vreo câţiva ani la putere ! PRĂBUŞIREA DICTATURII IN SPANIA încă telegramele din Spania nu au adus toate lămuririle, cari ne-ar putea face să cunoaştem exact desfăşurarea amănunţită a evenimentelor, cari au dus la prăbuşirea dictaturii generalului Primo de Rivera. Dar că prăbuşirea s’a produs, este fapt cert şi aceasta este ceea ce interesează în primul rând. Prăbuşirea unei dictaturi însă, nu poate fi asemănată cu căderea unui guvern parlamentar. Un asemenea guvern a fost instituit şi pleacă după anumite norme. Succesiunea sa, este aproape dinainte stabilită şi ministerul ce-i urmează, nu are decât să ia firul guvernării, de acolo, unde se rupsese cel al ministerului căzut. O dictatură însă, a schimbat cu desăvârşire condiţiunile guvernării. Ea nu a cunoscut altă voinţă decât a ei şi nu a avut asupră-şi nici un control. Ea a suprimat drepturi şi libertăţi, a persecutat şi a arestat pe apărătorii acestora, a făgăduit, pentru a putea practica asemenea metode, toate fericirile materiale a grupat în jurul ei, mai mult forţe interesate şi a acumulat în jurul ei, oricum numai forţa brutală aplicată fără scrupule, poate provoca. Ea nu are legătură cu trecutul şi nu prevede succesiunea viitoare. Prăbuşirea unei dictaturi, nu se poate deci produce fără zguduiri şi turburări. De aceia trebuie să fie adevărate zvonurile ce vin din Spania, că în multe părţi ale ei au izbucnit turburări. La capătul unei dictaturi, războiul civil nu e un fenomen imposibil. Şi cum în Spania dictatura s’a acoperit cu autoritatea Coroanei, cum în Spania se spunea în mod curent că adevăratul dictator nu e generalul Primo de Rivera, ci regele, se poate ca să fie un sâmbure de adevăr şi în ştirea lui „New-York Herald“ că în urma celor petrecute, monarchia este în pericol. Acum , de ce s’a prăbuşit dictatura din Spania? Ştim că unii vor spune, fiindcă regele nu a mai vroit-o. Dar acesta nu-i im răspuns care să explice un asemenea mare eveniment politic, căci răspunsul acesta chiamă o altă întrebare : de ce regele nu a mai vroit dictatura? Dictatura a venit doar, pentru că s’ar fi constatat că regimul parlamentar nu este bun, ba chiar că este periculos pentru buna conducere a statului. Dacă totuşi dictatura a fost dată jos acuma, aceasta însemnează cel puţin, că ea s’a dovedit a fi inferioară regimului parlamentar, căzut cu aprobarea tuturor, chiar şi a celor pe cari si sprijinise. ★ Ultimele lovituri au fost date regimului dictatorial de intelectualitatea spaniolă. Din rândurile acesteia s’au ridicat cei mai vajnici adversari ai lui. Studenţimea spaniolă, nu a practicat snobismul unei părţi din tineretul altor ţări. Ea s’a ridicat pentru libertate, alături de profesorii ei, împreună cu profesorii ei. Este acesta un fenomen care merită a fi, relevat în mod deosebit şi care indică poate un reveniment. Se pare că la urmă, dictatura a perdut și sprijinul armatei. Dacă cu concursul acesteia a putut fi stabilită, apoi diferitele rebeliuni cari au urmat, au arătat încă odată, ce primejdios este pentru un stat, ce primejdios este pentru o armată, ca să se introducă politica în rândurile acesteia. Astăzi armatele nu se mai compun nici din mercenari, nici din profesionişti, cum erau altă dată lanskeneştii. Azi armata se compune din fiii poporului şi nimeni nur poate supune disciplina ei, încercării fatale de a vedea câtă vreme soldatul va sprijini acţiunea de reprimare a libertăţii concetăţenilor săi, a propriei sale libertăţi, care-i va lipsi mâine, după ce va fi dezbrăcat uniforma pentru a reintra în viaţa civilă. Căderea dictaturii din Spania e o lecţiune. Ea arată că oricât ar fi de insuficient un regim de libertate — şi cel din Spania era insuficient — el tot este superior regimului dictatorial, la capătul căruia stă întotdeauna fatala izbucnire a indignării reprimate. B. Brănișteanu - DIMITRIE NENIŢESCU Rudele şi prietenii îl dura?i la adâncimile ei. Când avea o operă de groapă. •) ^îndeplinit, apoi se dădea ei cu tot înaintea războiului a jucat un rol ‘ trejour şi cu tot sufletuL Nu era apolitic. După război, a trăit retras mul Bmnătăţilor de măsuri, nici aşi a urmărit viaţa publică şi lupmul caiuş să se oprească la jumătatele politice, în cunoscător, tea drumului. Dimitrie Neniţescu. Puţini ştiu astăzi, cine a fost el, nn tot ce a întreprins, a dezminţit proverbul, că românului îi este greu până se aţivacă de ceva, că de lăsat se lasă repede. Ar fi interesant de ţitiut, ce a gândit el despre vremea şi societatea de după război Căci, dacă nu aai lua parte activă la viaţa publică, văpoi fără îndoială că o scruta cu acel interes care e specific cărturarului şi cu acea sceptică îngăduinţă, care-i partea omului pe care viaţa l-a învăţat să cunoască oamenii în raporturile lor reciproce. Poate, probabil chiar, că a lăsat şi totuşi de numele lui se leagă o nouă perioadă în politica socială a României, se leagă marea reformă a organizării meseriilor şi a asigurărilor sociale. Câţi chiar din beneficiarii asigurării obligatoare contra boalei, ştiu că cel care a avut curajul înfăptuirea acestei reforme, cel care a elaborat legea în virtutea căreia lucrătorul industrial şi meseriaşul, au căpătat drepturi dintre cele mai esenţiale şi mai utile, a fost Dim. Neniţescu? Am avut pe vremuri ace»ia să mă apropii do »aanuul. A fosi ii* om cult, a fost un studios in cea mai frumoasă accepţie a acestui cuvânt. Când o chestie II interesa, apoi o cerceta, o examina, o studia, din toate punctele de vedere, până în a note, căci el e un atr ordona*. Ar tre. ______N hui date pudlicații, căci trebuie sa , mereu jurnale și extrase din jurnale fie foarte instructiv?» și pentru memoria lui, ar deveni desigur un monument reparatoriu. .. CĂRŢI NOUI da ŞERBAN CIOCULESCU F. Aderca: Mărturia unei generaţii» Volumul de interview-uri literare produce cam din cinci în cinci ani, şi artistice, al d-lui Aderca, reactualizează chestiunea generaţiilor. Intr’adevăr, mai acum cinci sau şase ani, d. prof. M. Dragomirescu se edictase exponentul generaţiei noui. Tineretul era al d-sale! Prin 1928, dacă nu mă înşel, generaţia nouă devenise ortodoxă şi mistică. Nu aş putea răspunde cu exactitate ce a fost generaţia nouă în 1929. Lucrurile merg astăzi repede şi miracolul schimbării la faţă se petrece cotidian. „Antologia poeţilor de azi“ de I. Pillat şi Perpessicius înghesuia de asemenea, laolaltă, trei sau patru, patru sau cinci generaţii de poeţi pentru că, în poezie, noutatea se 1) „Măşti“ de Marcel lencu, Bucureşti 1929, Editura Naţionala. Aci „generaţia“, dacă nu e spontanee, e aproape instantanee. Generaţia d-lui F. Aderca realizează de asemenea un cumul de vreo patru generaţii. Astfel d. Aderca poate să fie contimporan cu I. Slavici, sau mai bine zis, să fi fost, dar prezenţa lui Slavici în volum se explică doar ca o „antichitate“ venerabilă. I. Slavici reprezintă generaţia istorică a lui Eminescu şi a lui Creangă. Dacă dăderca ar fi găsit ceva mai vechi, intram deadreptul în protoistoria noastră literară. O altă generaţie, mai veche, o constitue, după vârstă şi debut de I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru, Cincinat Pavelescu şi D. Nanu, născuţi în jurul anilor 1870. Cu deosebire că d. prof. C. Rădulescu Motru, deşi de peste 30 ani profesor, reprezintă cu demnitate şi competenţă stadiul ştiinţific actual şi starea de spirit europeană. Prin aceasta e tânăr, mai tânăr decât alţi universitari proaspeţi, în vârstă de 30 ani. A treia generaţie e reprezentată de dd. T. Arghezi, G. Galaction, M. Sadoveanu, O. Goga, E. Lovitiescu, I. Minulescu, M. Sorbul, d-nele E. Farago, M. Voiculescu, M. Ventura, d. G. Ibraileanu (mai vârstnic, dar care a debutat cam pe la 1905) şi d. N. Davidescu (mai tânăr, şi debutant precoce). Criteriul nostru de grupare aşadar nu e numai vârsta, ci mai ales momentul consacrării, în speţă, imediat ante-belică, pentru această a treia generaţie. Generaţia post-belică figurează în persoana do Cezar Petrescu, Cării Petrescu, I. Vinea, I. Barbu, L. Blaga, d-nele Ticu Archip, Dida Solomon, cu toţii sub patruzeci de ani, la care se adaugă, întru câtva întârziaţi, d-na H. Papadat-Bengescu şi d. O. Han. După cum se vede, e un careu de generaţii, a scriitorilor de astăzi. Nu lipsesc decât scriitorii sub vârsta de treizeci de ani. Dacă d. F. Aderca va continua, fără îndoială, le va veni rândul. ★ D. F. Aderca nu e un interviewer obişnuit- Ii lipseşte pentru aceasta calitatea negativă, în artă, a impersonalităţii, dar poate necesară interviewerului. Comentariile cu care încadrează convorbirile de literatură, teatru şi artă plastică sunt foarte plăcute, pline de picanterie şi chiar de miez, dar în definitiv puteau lipsi. Prezenţa d-lui Aderca e covârşitoare. Avem aci un al douăzecişinoulea intervievat, în permanenţă şi mobilizat. Uneori acest mobilizat e chiar foarte războinic. De pildă în interview-ul care n’a fost luat d-lui G. Ibraileanu, şi care e o polemică în toată regula cu fortăreaţa de la Viaţa Românească- D. E. Aderca, fost colaborator al revistei ieşene, are de tranşat un litigiu de idei, şi nu pierde nici un prilej de a rupe câteva suliţi împotriva citadelei atât de strâns coalizate. Tot astfel, convorbirea cu d. Mihail Dragomirescu, preşedintele unui foarte discutabil „Institut de Literatură”, unde se discută mult, potrivit normelor de scolastice silogisme ale esteticei „integrale’’, n’a fost decât un pretext de polemică. Mă întreb dacă procedura e bună. Unde ar fi ajuns d. Aderca, dacă ar fi transformat excepţia polemicei în regulă generală şi metodă nouă de interview? Din fericire, d-sa n’a urmărit transformarea unui gen, ci numai satisfacerea, în mică măsură, a unei necesităţi de temperament. Unele semne erau totuşi îngrijorătoare. Comentariul la convorbirea cu d. E. Lovinescu începe astfel: „D- E. Lovinescu e o persoană rotundă”. Aci aşteptările au fost decepţionate. Polemica pe care eram în drept s’o bănuim, s’a oprit, de la primul rând. D. Aderca nu e încă în conflict cu „mica universitate din str. Câmpineanu”, cum numeşte, nu fără ironie, domiciliul eminentului critic şi sediul cenaclului din care face parte. Dacă cenaclele, după cum scrie „sunt uşor de ridiculizat”, d- Aderca, după ce ridiculizează cenaclul d-lui Dragomirescu şi cetăţuia „Vieţii Româneşti”, subtilizează, în nuanţe pline de indulgenţă pentru (Citiţi continuarea in pag. II-a) CARNETUL NOSTRU JUMĂTATE DE COPIL dritr’o comedie cu cântice a lui Alecsandri, jucată la Iaşi în ziua de mii de documente transcrise şi tipărite de d. L. T. Boga), mai ales că în locul ei se anunţă că 13 Mai 1847 în folosul sinistraţilor (al începutul zapisului, dat vn „let se reinstituie acest regim aşa cum '».arşilor“) din Bucureşti, căminarul 17bo, ghenar 9 , a fost înaintea dictaturii. Aceasta-i Gigore Pâlciu o ameninţă pe cucoaevidiu ci na zamfira ca, daca in foaia de zesevident si confirma adevărul ele- lie a Marghioliţei , fiica acesteia -mental, ca dacă regimul parlament nu mai adaogă două sălaşe de ţigani, dar are desigur cusururile sale, a- apoi să-şi ia gândul de-a dobândi, poi însăşi evoluţia sistemelor de guvernământ arată, că el e cel mai bun dintre câte au fost până acum. De altfel, căderea dictaturii din Spania nu ne surprinde. Noi am aşteptat-o, cum aşteptăm şi căderea tuturor dictaturilor. Această cădere este inevitabilă, căci un regim dictatorial este un regim excepţional. El poate dura mai scurtă sau mai lungă vreme, după cum face sau nu şi unele lucruri bune şi după vremea ce necesită manifestarea consecinţelor funeste cari sunt încoronarea fatală a acestui sistem de guvernare. Dar iubitorii şi admiratorii de dictaturi — să-i ierte Domnul că nu ştiu ce fac — vor fi desigur surprinşi. Ei au cetit mereu prin ziarele dictatorului sau prin cele subvenţionate de el, toate binefacerile pe cari le-a revărsat regimul lui „sever dar părintesc“ asupra Spaniei — şi deodată aud că Spania arde în diferite colţuri, că toate straturile sociale sunt nemulţumite şi că dictatura a pentru „piatra din casă“, un ginere cum e băetul său, comisul Nicu. Puţine sânt „izvoadele de zăstre“ — din documentele băsărăbene tipărite de d. L. T. Boga—în cari să nu fi întâlnit inventariate, alături de „scule din casă“, nişte „sufliţi di ţigan“. Şi a face cuiva cadou, ori a-i lăsa moştenire, aceste suflete, era pe atunci,tot aşa de firesc, ca a-i dărui, bunăoară, nişte mâneşterguri (adică prosoape) sau „o caţaveică de merinos“. O, nu m’am dedat unor înfierări (ele ar fi fost destul de tardive!) la cetirea foilor de zestre de odinioară. Şi nu m’am indignat — ce rost ar avea indignările... postume? — nici măcar când, la resfoirea scrisorilor din pomenitele documente, am întâlnit oribile adjudecări şi cedări şi retrocedări şi trampe de trupuri ţigăneşti, în sfârşit toată gama sumbră a traficului de carne oacheşă. Dar o înduioşare—una singură!— m-am îngăduit, totuş, la cetirea piesei cu No. 9 din culegerea: „Testamente şi danii“ de între anii 1672 — 1858 (a treia broşură din cele 6 seBarbu Lăzăreanu ,,Adică cu Zmăranda Racoviţoai giupâniasa răpausatului Neculai Racoviţa ci-au fost vel medelnicer, datam acest adevărat şi încredinţat zapis al meu la mâna sfinţiii săli părintelui Dionichie egumenii dela sfanta mănăstire Căpriana ot Lăpuşna, precumă să ştie că: un Roman ţiganu mănăstirei Căprienii fiind o ţigancă ami anumi Tudora au tăcut cât au trăit amândoi numai un copil anumi Vasili, şi fiind giumătati de copil a mănăstirii dipe tată-său şi giumătaţi ai meu dipe măsa, i-am dăruit mănăstirii ace giumătate ani, şi au rămas a mănăstirii tot acel Vâslii ficiorul lui Roman şi a Tudorii“. N’avem ce-i face pârdalnicei de imaginaţie! Dar, din zapisul Zmărandei Racoviţă, scris de „Toader diiac za divan“, par’că vedem, atârnând (o, numai până la 9 ianuar 1765!) deasupra capului ţigănuşului Vasili, sabia cu care înţeleptul Solomon poruncea: „tăiaţi în două pre pruncul viu care suge şi daţi jumătate din el femeii acesteia, iar cealaltă jumătate o daţi mănăstirii“... Ba nu, în Cartea a treia a împăraţilor nu vorbeşte de mănăstire. Urmarea versetului e — dacă nu ne ’nşelăm —: „cealaltă jumătate o daţi femeii celeilalte“. CHESTIA ZILEI NEO-VOINICUL D, Vintilă Brătianu şi-a îndemnat partizanii să se înarmeze şi să răspundă la violenţă cu violenţă. ZIARELE In legătură cu fascismul De când a hutărât în „Adevĕrul“ dignare şi violenţă. Supărarea nu e articolele în cari atardat în rezu- un indiciu, o prezumţiune de dreptnat cele cuprinse în lucrarea d-lui i tate. „ x a Béraud ă?sinc . Fascislity’- primesc Vie pildu^Beraud ca m ........‘ ’■nWUim de guVetflWr*». pa'TttW italiene. Le citesc cu plăcere şi văd că situaţia — în deosebi situaţia economică a Italiei — e înfăţişată altfel de cum o prezintă d. Béraud, care, făcuse la faţa locului o anchetă se-’rioasă şi inspirată de intenţii împăciuitoare. Exprimând şi de data aceasta dorinţa sinceră ca în Italia să domnească o stare de lucruri cât mai bună şi ca nobilul popor italian, de care ne leagă sentimente de o nedezminţită simpatie, să se simtă mulţumit şi fericit din toate punctele de vedere, ţinem să facem, totuşi, unele observaţiuni. In primul rând, dacă era ceva de răspuns şi de obiectat la cele ce am scris în articolele pomenite, răspunsul şi obiecţiunile trebuiau adresate nu mie, ci autorului lucrării „Ce que j’ai vu à Rome“. Eu unu! n’am făcut altceva decât să redau, în mod cât mai fidel şi mai nepărtinitor cu putinţă, cele văzute şi aşternute pe hârtie de un publicist, care a mers în Italia ca un prieten doritor de a găsi modalităţile prin cari s’ar putea înlătura umbra ce apasă asupra raporturilor dintre Franţa şi Italia. Toată lucrarea sa e străbătută de acest gând de destindere, de nivelare a asperităţilor şi de găsirea mijloacelor pentru statornicirea unor relaţiuni cât mai cordiale între cele două state şi popoare vecine şi de o origină comună. Al doilea. Răspunsurile vagi şi imprecise, declaraţiunile cu caracter general sau simpla respingere a unor afirmaţiuni făcute pe temeiul faptelor concrete, nu pot ţinea loc de argumente. Inlocuesc şi mai puţin argumentele, unele gesturi şi accente de vorfiVSF ani ac cum fascist n’a avut o doctrină economică şi o politică economică proprii.Mai afirmă că d. Mussolini a stabilizat lira la un curs mai ridicat decât ar fi trebuit să fie şi că prima şi imediata urmare a acestei măsuri, a fost o scumpire a vieţii şi un şomaj îngrijitor în industrie. In aceiaşi ordine de idei, că pentru Italia fascistă au secat două surse de venituri, cari nu erau de dispreţuit : banii ce trimiteau în Italia emigranţii italieni (d. Mussolini a interzis emigraţia) şi, al doilea, banii ce lăsau în Italia turiştii străini, al căror număr este actualmente în foarte mare scădere. Fiecare din afirmaţiile acestea precise este sprijinită pe fapte şi dovezi. Deci, nu se poate răspunde într’altfel, decât invocând tot fapte şi producând dovezi, cari să răstoarne temeinicia acestor afirmaţiuni. Dar mai este un punct — şi chiar un punct foarte important, care slăbeşte puterea celor scrise de jurnalele italiene ce mi s’au trimis. Este anume faptul că în Italia nu există libertatea presei. Sau, mai exact, există o libertate unilaterală: aceea de a lăuda regimul actual, de a vorbi cât se poate de bine şi numai despre regimul fascist, care nu admite nici o critică, fie ea cât de inofensivă. In Italia — se ştie doar lucrul acesta — întreaga presă e fascistă sau în serviciul fascismului. In asemenea condiţiuni, oricine este îndreptăţit să primească cu multe rezerve articolele elogioase şi informaţiile unor ziare, cari n’ar putea să existe, dacă s’ar încumeta să adopte o altă linie de conduită. N. Batzaria D. VINTILĂ. — Eu, după ce-o să-i trag adversarului cu ciomagu în cap, o să-i citesc și manifestul!