Adevěrul, august 1930 (Anul 43, nr. 14292-14318)
1930-08-01 / nr. 14292
FONDATORI:Al. V. BELDIMAN CONST. BULLE 750 lei pe un an ABONAMENTE:380 lei pe 6 luni 1200 lei pe 3 luni BIROURILE: Bucureşti, Str. Cosist. Miile (Sărindar) Ho. T—C—II TELEFOANE: 1888—1897 1897—1926 Direcţia : 357/72. Administraţia : 367/69. Centrala: 306/67, 324/73, 346/79, 353/50. Provincia : 310/66. „Guvernul — spane an comunicat oficial, — nu are decât sentimente bune pentru funcţionarii statului.“ Bune, dar... invizibile! Regim parlamentar sau guvern de personalităţi? Constatăm un fapt, care nu trebuie trecut cu vederea. Cei care cred că salvarea României este în înlăturarea partidelor din viața politică, se străduiesc să arate, că partidele noastre au şi dat un faliment complect. Ultima încercare, ultima speranţă, aşa spun ei, a fost partidul naţional-ţărănesc. Zece ani a luptat el contra partidului liberal şi contra partidului averescan. După zece ani a venit la guvern prin alegeri libere, adus de voinţa indiscutabilă a naţiunii După numai doi ani de guvernare, ar fi înşelat toate aşteptările, ar fi uitat toate făgăduinţei, ar fi renegat toate principiile. Nimic din ce a criticat, nu a îndreptat şi multe rele ce a combătut, s’au agravat încă. De acum încolo, loc pentru guverne de partid nu mai este. Regele va trebui să alcătuiască un guvern de personalităţi, un guvern în afară de partide, un guvern fără partizani. Şi apoi ? Ce să facă acest guvern ? Să guverneze fără Parlament ? Să proclame dictatura ? Dar mai întâi, unde sunt personalităţile acelea, in afară de partide, cari să poată, nu numai alcătui un guvern, dar ocupa şi acele funcţiuni înalte, cari comandă maşinăria statului şi fără de cari orice directive, orice ordine, orice dispoziţii, sunt condamnate să rămână la hârtie. Iar dacă-i vorba de o guvernare fără Parlament, pentru care, fără a cunoaşte secretele palatului, nu vedem de ce suveranul, urmaş al unei dinastii care a fost unsă la întronarea ei, cu mitul democraţiei, ar încerca o experienţă, ale cărei rezultate nu sunt de loc sigure. In fond, nu avem în Europa decât două state guvernate dictatorial. Cu totul obiectiv vorbind, nu se poate spune că au dat rezultate mai bune decât statele guvernate parlamentar. In plus, e puţin probabil ca chiar partizanii dictaturii, cari uzează considerabil de libertatea cuvântului, pentru a combate partidele şi regimul parlamentar, s’ar putea împăca cu viaţa într’un stat, în care nu ar putea deschide gura, decât pentru a lăuda regimul sau a acoperi greşelile sale. Suntem de acord că ceea ce e bine aiurea, poate fi rău la noi şi viceversa. N’am avut noi oare dictatura răposatului Ionel Brătianu ? Şi nu sunt oare actualele neajunsuri economice şi financiare, rezultatul unei dictaturi economice şi financiare cum nu o exercită nici chiar ducele, căci acesta tot ascultă de sfatul specialiştilor şi nu se crede atotştiutor ? Ştim răspunsul. Trebuie guverne bune şi noi am avut guverne rele. Dar am avut guverne rele din cauza parlamentarismului ? Sau le-am avut fiindcă nu a fost parlamentarism de loc. Și dacă ne-am pune chiar pe terenul că guvernul Maniu nu a făcut nimic, ceea ce ar fi desigur injust, putea el care vindeca în doi ani, toate reieie unui şir neîntrerupt de greşeli făcute timp de zece ani de regimurile adevărat dictatoriale ce l-au precedat, cele accentuate de criza mondială care s’a grefat peste criza noastră locală ?! Mai puțin ca oricând se poate încerca în actualele împrejurări o experienţă, care ar fi identică cu un salt în neant. Cunoaştem din istorie soarta regimurilor personale sau dictatoriale. Niciodată n’au împedicat formarea de facţiuni, totdeauna au fost izvorul şi cauza unor interminabile intrigi şi la capătul lor a stat întotdeauna revoluţia. Nu desfiinţarea, nu înlăturarea, ci îndreptarea partidlor, iată ce ne trebuie. Este inexact că în ţara noastră personalităţi de valoare, dacă nu s’au ţinut ele deoparte, au putut fi ţinute departe de conducerea statului. Vor gândi mulţi cetind această afirmaţie, în primul rând, la d. Iorga. E drept că d. Iorga nu a putut fi ministru, într’o ţară în care au fost miniştrii, oameni cari îi erau muti, nespus de mult, inferiori. Dar câţi dintre cei cari au fost miniştri, au avut asupra treburilor publice, ingerinţa pe care a avut-o şi o ar© d. Nicolae Iorga, mulţumită prestigiului de care se bucură ? A putut avea această ingerinţă, fiindcă regimul parlamentar lasă loc larg criticei, fiindcă îngăduie opiniei publice să-şi exercite influenţa ei, pe care nimeni n’o poate defini şi toţi o simt. Fiindcă chiar şi răposatul Ionel Brătianu simţia presiunea acestei opinii publice şi mai lăsa cârma din mână, câtă vreme continua să existe măcar o ficţiune de regim parlamentar. Un regim personal, dictatorial însă, este ireparabil El înlătură critica, sugrumă libertatea şi nu cedează decât forţei, nu dispare adică, decât odată cu dispariţia fizică a celor cari îl întrupează sau cu izbucnirea unei răscoale, când anume condiţiuni sau exasperarea răului o provoacă, încă odată, nu desfiinţarea partidelor, ci îndreptarea lor ne trebuie. Nu e îngăduit ca partide, cari azi cer guvernul şi mâine vor fi la guvern, să piardă în aşa măsură simţul răspunderii, încât prin atitudinea lor, prin violenţa atacurilor lor, prin nesocotinţa criticilor lor, să compromită însuşi regimul parlamentar în virtutea căruia există şi pot cere şi spera să vie la cârma ţării Cum se vede noi nu negam ca moravurile noastre politice şi metodele de luptă ale partidelor noastre iau adesea ori forme respingătoare. Cine te-a denunţat, cine le-a combătut mai mult decât noi ? Dar oare moravurile politice ale regimurilor despotice, dictatoriale, atmosfera de suspectare, spionaj şi delaţiune, pe care fatal o crează ele şi despre cari istoria din toate timpurile relatează, sunt mai bune? Statul lui Plato , o republică condusă de înţelepţi, e un ideal frumos. Dar toată experienţa omenirii arată că el nu e realizabil şi la capătul acestei experienţe a apărut regimul parlamentar, ca cel mai bun din câte s’au încercat, pentru motivul simplu că poartă în sine posibilităţile de îndreptare ale greşelilor şi insuficientelor ce l-ar putea păta. Să uzăm de aceste posibilităţi, să îndreptăm relele şi insuficientele, dar să nu aruncăm cu baia, copilul, să nu renunţăm la o formă de guvernare, sub care România ori şi cum, a progresat şi care, odată abandonată, cine ştie ce lupte şi ce jertfe vor fi necesare pentru a o recâştiga, fiindcă orice s’ar spune şi orice s’ar face, — viitorul, progresul şi prosperitatea omenirii sunt numai şi numai in democraţie. B. Brănişteanu Clase politice... SOLUŢIILE D. Mihalache a vorbit curajos şi hotărit la Câmpulung. A spus adevărul, fără menajamente şi a tras concluziile logice, impuse de împrejurări. Într’o privinţă insă, ni se pare că ministrul domeniilor a şarjat, acolo unde a vorbit de sumele necesare pentru Creditul Agricol. Noi ne dăm bine seama cât de mult această chestiune ii stă la inimă, după cum ştim foarte bine cât die mult ea stă la inima întregului guvern. Aceasta nu explică insă ameninţarea la adresa financiarilor cu care chestia este in curs de discuţie. Declaraţia că dacă financiarii francezi nu vor da creditele guvernul se va adresa aiurea, dovedeşte în primul loc, că tratativele de până acum nu prea justifică mari speranţe şi, in al doilea loc, cuprinde in ea şi o mică inadvertenţă faţă de realitatea adevărată. Intr’adevăr, situaţia financiară mondială nu este de natură să justifice aserţiunea că dacă nu obţinem unde tratăm, putem obţine in altă parte. Din contra , situaţia este astfel încât foarte greu se obţin actualmente credite. Milioanele nu se găsesc aşa de uşor cum se găseau înainte şi în orice caz noi nu le mai obţinem cu uşurinţa cu care le obţineam înainte de război. Atunci la ce bun ameninţarea? POSTULANTi Un ziar povesteşte cele ce se petrec in jurul celor patru locuri de care dispune guvernul, in consiliul de administraţie de la Sinaia. Ar fi vreo 30 de postulanţi. Spusele confratelui nostru confirmă ceea ce am afirmat noi, în legătură cu societatea căreia i s’a concesionat exploatarea telefoanelor. E o pletoră de speriat. Dar atât pare că nu-i suficient. Pletora nu-i numai in ce priveşte numărul postulanţilor, ci problema e mai grea din cauza apetiturilor şi a pretenţiilor fără pereche. Odinioară un partizan al guvernului era bine cazat dacă i se găsea o slujbă cu 500-600 lei pe lună. înainte de război, partizanul era satisfăcut. Astăzi oricine visează o leafă de la 50.000 în sus, plus Vlaşca şi Teleormanul. Cunosc pe un partizan al guvernului, care, înainte de război, trăia modest, ca funcţionar, intr’un oraş de provincie. Acum ii trebue sute de mii de lei pe an. S’a pierdut şi măsura şi noţiunea reală în toate. Mergem pe un povârniş, care nu se poate să nu ne ducă la dezastru.Nu mai există nici o infrânare. N’avem numai şomajuri. Avem şi o deslănţuire de pretenţii, cari exasperează. Sever Gropile d-lui Vaida-Voevod Vă rog să nu credeţi că d. ministru de interne ar fi colegul lui Ouatu şi ar fi posedând nişte gropi la marginea Capitalei sau la periferia Clujului. Nu. D. Vaida posedă moşie şi un mare edificiu în Capitala Ardealului, este boer de viţă şi nu poate fi pus alături de bietul nostru Ouatu de esenţă f. f. democratică. Titlul de mai sus n’are pretenţia să indice altă proprietate a d-lui ministru de interne decât aceia, pe care i-o admirăm cu toţii, de a călca în gropi — fie că sunt ale lui Ouatu, fie că sunt ale altora. Şi meritul nu este mic. Pe când alţii, mai modeşti, nu-şi pot permite să calce decât în străchini; d. Vaida, persoană simandicoasă, şeful de până ori al „primului străjer regesc“, are marele curaj să calce în gropi. De aceia e vorba de gropile d-lui Vaida-Voevod. * Acum două zile, d. Vaida a dat un interview unui ziarist american. Şi, ceia ce e important, interviewul n’a fost desminţit potrivit unui vechi şi consacrat obiceiu în politica noastră. Şi, ştiţi ce se’ntâmplă când d-sa acordă interviewuri. Ziaristul american a avut fantezia să-l întrebe dacă guvernul va despăgubi pe victimele de la Borşa. Şi d. ministru s’a şi grăbit să răspundă: „Evreii din Borşa vor fi despăgubiţi de stat, aşa cum s’a făcut şi cu evreii din Cluj“. — Despăgubiţi? De ce, mă rog? Ce legătură este între cei din Borşa şi cei de la Cluj? La Cluj au fost devastări antisemite. S’au spart geamuri, s’au devastat, prăvălii şi administraţia n’a fost în stare să te evite. înţeleg perfect datoria statului de a plăti despăgubiri. Dar la Borşa? Intîi am crezut că citesc greşit. Bănuiam că e vorba de un ajutor din partea statului pentru o biată populaţie lovită de crunta nenorocire a unui incendiu catastrofal. Căci aşa ne-a asigurat mereu guvernul: la Borşa a fost o nenorocire întâmplătoare. Dar d. Vaida spune lămurit: despăgubiţi ca şi evreii din Cluj. Nu găsiţi că d. ministru de interne, spunând acestea unui ziarist străin şi încă reprezentantului unei agenţii evreeşti din America, ne obligă să ne amintim de gropile lui Ouatu şi de alte gropi mai mult sau mai puţin... intelectuale? Căci, iată, d-sa reînvie o veche ipoteză, care se poate formula în următoarea inofensivă întrebare: nu cumva, la Borşa, a fost altceva decât ce spuneau comunicatele guvernului, pe cari le dădea d. Vaida în persoană? Dacă da, înţelegem „despăgubirea“ cum am înţeles-o şi pe aceia a evreilor din Cluj. Dar dacă nu? Atunci intervine teoria... gropilor d-lui Vaida. ★ Dar, cum sună și titlul articolului. Nu e vorba de o groapă, ci de mai multe. Iată deci încă una. Citez: ,,D. Vaida şi-a terminat declaraţiile, relevând faptul că antisemitismul ia proporţii in România atunci când ţara trece printr-o criză economică, ceia ce este cazul de faţă“. Până aici foarte bine. D. ministru se află pe teren neted şi solid. D-sa nu se opreşte însă şi... dă în gropi. „De aceia — a spus d. Vaida — evreii din străinătate ar trebui să acorde credite României, contribuind astfel, in mod indirect, la siguranţa evreilor din România“. Nu sunteţi de părere să-i ridicăm o statue marelui om de stat, care a găsit cea mai ingenioasă soluţie şi pentru refacerea economică a ţării şi pentru siguranţa averii şi persoanelor evreilor din România? Departe de mine gândul că soluţia d-lui Vaida ar aduce o... ameninţare. Ca om de bună credinţă o iau aşa cum se prezintă — o ingenioasă soluţie pentru două probleme deopotrivă de însemnate: asigurarea prosperităţii statului şi stârpirea antisemitismului... cu bani evreeşti. Genial !... Şi d-nii Mihai Popovici, Madgearu, Manoilescu şi alţii, cari-şi frământă mintea să găsească soluţii! Acum îmi dau seama de cauza nenorocirilor noastre financiare. Ah! dacă ar fi d. Vaida ministru de finanţe! Din fiecare groapă ar ieşi numai capital şi credite... - D. mareşal Averescu, pe când era numai general şi şef de guvern, luase o măsură pe care am criticat-o atunci, — anume, miniştrii nu pot acorda interviewuri fără avizul preşedintelui de consiliu. Mi se părea absurdă şi nedemocratică. Ce bine ar fi, dacă d. Iuliu Maniu ar aplica prescripţia aceasta d-lui Vaida-Voevod. L’ar scuti, poate, de multe oboseli. Căci, vedeţi, dacă cazi într’o groapă, trebue să te ridici; pe urmă cazi în alta şi iar te ridici şi apoi iar şi iar. Gimnastica asta, pentru un om de vârsta d-lui ministru de interne, nu e tocmai reconfortantă, domnule Maniu. Em. Sacos* NAZEAŢI DE SIGUR ! „îndreptarea“, oficiosul averescan, scrie cu convingere: „Guvernul Maniu trebue să plece“. ...Ca să vină guvernul Averescu ? Kix. Intre vorbă şi faptă Cu prilejul declaraţiilor d-lui Atvisiov Declaraţiile făcute reprezentanţilor presei străine de d. Litvinov, noul comisar al poporului pentru afacerile externe ale Uniunei Sovietice, sunt o continuare a adevărului că omului cuvântul i-a fost dat, ca să-şi poată ascunde gândul. In adevăr, din tot ca a spus d. Litvinov, numai o singură declaraţie corespunde realităţii. Anume, că numirea sa nu înseamnă o modificare a politicii externe a Sovietelor. încolo, fiecare frază, fiecare cuvânt vădeşte contradicţia între vorbă şi faptă, între ceea ce spune d. Litvinov şi ceea ce se face in realitate. De pildă, d-sa declară : „Noi — adică sovietele — facem cele mai mari sforţări pentru întărirea şi menţinerea păcii popoarelor.“ Aceasta e vorba, iar fapta glăsueşte tocmai in sens contrariu. Anume, nu există priici de tulburare a păcii interne sau a nunelor raporturi intre state şi naţiuni, de care guvernul sovietic să nu caute a sa folosi, turnând gaz peste foc şi întreţinând focul cu largi şi neprecupeţite jertfe băneşti. Este deajuns ca într’un stat oarecare să se prezinte un teren prielnic pentru agitaţiuni şi turburări, că aleargă acolo agenţii Sovietelor şi curg banii de la Moscova, ca să le ailmenteze şi să le intensifice. In privinţa aceasta, oamenii Moscovei nu sunt de loc dificili. Ei este adică indiferent de ce natură sunt agitaţiile şi turburările şi ce caracter au ele, întreţin şi înteţesc cu o egală largheţă şi cu aceiaşi totală lipsă de scrupul, o mişcare cu caracter liberal, ca şi o mişcare cu caracter vădit reacţionar. In India, de pildă, sunt de partea lui Gandhi, dar cochetează şi cu mahometanii ce sunt ostili mişcărei marelui naţionalist indian. Sunt prezenţi oriunde e o nemulţumire de speculat, un prilej de provocat tulburări. Iar d. Litvinov vede în această linie de conduită „sforţări“ — şi încă „din cele mai mari" — pentru întărirea şi menţinerea păcii dintre popoarel“ Aceasta nu-l împiedică pe d. Litvinov să ne vorbească mereu de „tendinţi pacifiste“ şi să ne mai facă destăinuirea că Sovietele sunt, pe deasupra, şi foarte sentimentale. Nu mai pot de milă, ne spune d-sa, când văd cât de mult suferă in ţările învinse cei cari muncesc, pentru a puna tea face faţă sarcinilor ce li s’au impus. Aci, noul comisar sovietic se face că nu cunoaşte adevărul că în ce priveşte suferinţele şi necazurile, se poate spune că nu există nici o deosebire intre lumea muncitoare din statele învingătoare şi învinse. Suferă cu toţii deo potrivă de aceleaşi suferinţe, adică de aceleaşi urmări ale războiului. Insă, mai mult şi mai greu suferă muncitorii dela oraşe şi muncitorii dela ţară din Rusia sovietică. D. Litvinov ştie toate acestea şi multe alte lucruri pe cari ,le prezintă înadins într’o lumină neadevărată, adâncind tot mai mult contradicţia intre vorbă şi faptă. Solitar S’a pus sub tipar şi va apare in cusând? un volum al d-luii prof. C. Stere, cuprinzând în afară de interesantele articole apărute în „Adevărul“ sub titlul de „Documentări şi lămuriri politice“ şi alte documente din timpul războiului: discursul ţinut în Cameră la 1921, scrisoarea către Moş Ion Codreanu, discursurile ţinute în Sfatul Ţării, etc., care coststitue un istoric luminos al vieţii noastre politice postbelice. De unde vine greva foamei de AL. GRAUR De la război până astăzi, au fost în permanenţă şi mai în toate ţările, oameni care au făcut greva foamei, socialişti arestaţi şi ţinuţila infinit în prevenţie, naţionalişti împiedicaţi să lupte pentru liberarea patriei lor, ba chiar escroci care au încercat prin mijlocul acesta drastic să influenţeze atitudinea judecătorilor şi să zmulgă un verdict de achitare (vezi cazul recent al d-nei Hanau în Franţa). Cel mai proaspăt exemplu e al agitatorilor de la Borşa, care, acum câteva zile au declarat greva foamei pentru că au fost arestaţi. Care e originea procedeului? Evident, cazul, celebru al lui Mac Swine, primarul din Cork. Se ştie că autorităţile engleze l-au arestat pentru că agita în Irlanda contra Angliei. La încarcerare el a răspuns cu greva foamei, pe care a ţinut-o până ce a murit, în a 72-a zi. Dar nu de cazul acesta arhicunoscut vreau să vorbesc aici, ci de altele mai vechi, cu substrat religios. Desigur, toţi cei care fac astăzi greva foamei nu văd în actul acesta decât un gest cu caracter politic. Dar câtor acţiuni pe care le facem astăzi nu le găsim o explicaţie utilitaristă, când de fapt ele provin dintr’o tradiţie de ordin religios! Orice evreu explică interdicţia de a mânca porc prin considerente higienice: în Palestina e cald, carnea de porc e nesănătoasă când e cald, etc. In realitate avem aici o interdicţie de ordin religios, provenită dintr’un totem, iar explicaţia higienică s’a adus mult mai târziu. Iată care a fost primul aspect al grevei foamei. La unele popu- laţii primitive, şi mai cu seamă la cele de limbă celtică, se descopere obiceiul de a posti contra cuiva. Ai un duşman, care e mai tare decât tine şi pe care nu-l poţi învinge pe calea armelor. Ca să te aperi de nedreptăţile lui, nu-ţi rămâne decât să posteşti contra lui, te aşezi la poarta lui şi nu mănânci nimic până când nu capeţi făgăduiala lui expresă că te va lăsa în pace. Stai o zi, două, trei, şi în cele din urmă adversarul capitulează. Capitulează, nu din milă pentru tine, căci de articolul acesta nici nu se pomeneşte în antichitatea celtică, ci de frică. In adevăr, prin faptul că posteşti, dezlănţui anumite forţe magice, pe care duşmanul preferă să nu le vadă la lucru. Exemple de acest lucru se găsesc numeroase în textele vechi celtice. O văduvă a fost jefuită de un vecin; regele nu vrea să-i asculte plângerea; femeia posteşte câteva zile la poarta regelui şi acesta este astfel forţat să-i facă dreptate. Un fruntaş refuză să primească conducerea trupelor în luptă cu tribul vecin: câţiva nobili postesc la poarta lui şi-l constrâng astfel să se puie în fruntea armatei. Sfântul David, unul din cei mai de seamă sfinţi ai Ţării Galilor, soseşte aici pentru a creştina locuitorii încă păgâni; regele local, care-l ia drept vrăjitor (toţi sfinţii celtici sunt mai mult sau mai puţin, şi mai degrabă mai mult, vrăjitori), ordonă vrăjitorilor lui să-şi întrebuinţeze talentele ca să-l izgonească. Toate incantaţiile localnicilor sunt de prisos şi toate vrăjitoriile lor rămân fără efect: sfântul are la dispoziţia lui duhuri mai tari decât regele şi vrăjitorii lui. Atunci regele recurge la cel mai drastic mijloc cu putinţă: posteşte în contra sfântului. Şi, amănunt remarcabil, nu posteşte la poarta sfântului, căci acesta n’are locuinţă. Posteşte în locuinţa regală, ceea ce nu periclitează câtuşi de puţin efectul gestului. Dar sfântul rezistă şi la această ultimă încercare, şi astfel regele se convinge că vrăjile lui David sunt mai tari decât ale vrăjitorilor lui oficiali, ceea ce-l convinge să primească botezul. Această povestire se găseşte, cu toate amănuntele, în Viaţa sfântului David, scrisă în limba galeză din evul mediu. Dar, veţi putea întreba, ce legătură are primarul din Cork cu sfîntul David şi cu legendele celtice? Are legătură foarte strânsă, căci nu trebue să uităm că cei mai fanatici conservatori ai tradiţiilor celtice sunt Irlandezii. Irlanda, e o ţară care trăieşte mult mai mult în trecut decât în prezent. De la ortografie şi caligrafie până la costume şi obiceiuri, totul în Irlanda respiră evul mediu. N’am urmărit destul istoria modernă a Irlandei ca să văd dacă există cazuri de post contra cuiva aproape de timpurile noastre. Dar chiar admiţând că nu există, Irlandezii care păstrează ca pe nişte moaşte toate relicvele trecutului nu puteau să uite tradiţia in această privinţă. Nu încape deci nici o îndoială că Mac Swine (în româneşte numele lui s’ar traduce cu „Porcescu“, care Român ar păstra un astfel de nume?) nu mai încape nici o îndoială că el s’a inspirat din vechea credinţă că postind poţi răpune un adversar mai puternic decât tine. Dar postul creştinesc ce origine are? Dacă ţinem seamă de faptul că tradiţia postului e de om(Citiţi continuare in pag. II-ai ! OPERA DE COOPERARE INTELECTUALĂ a oferit un dejun, la Geneva, membrilor conferinţei internaţionale pentru cooperarea intelectuală. Au participat la dejun d-nii Einstein, Painleve, Rocca, etc. D. N. TITULESCU Fac parte dintre cititorii literaturii hipice. De dragul acesteia, răsfoiesc Buletinul zootehnic pe care-l scoate ministerul agriculturii şi al domeniilor; mă opresc (nu numai din când în când!) la publicaţiile şcolii speciale de cavalerie; am copioase desprinderi din Revista creşterii şi exploatării animalelor. Şi sânt (cred) în curent cu tezele toate ale Facultăţii de medicină veterinară din Bucureşti. In deosebi, am studiat, în nădejdea găsirii unei terminologii, o teză susţinută de Ferdinand Goluszewsky „asupra zebrurilor, dungilor şi petelor la cai“. Iar din expoziţia buchinistică de pe bulevard a librăriei „Universala Alcalay & C ie“ m’am ales şi eu cu o broşură, scoasă la Târgovişte, acum 11 ani, de serviciul veterinar al diviziei a 3-a şi intitulată: „Instructuni relative la condiţiunile ce trestie să îndeplinească o potcoavă bine făcută“. Lucrările generalului de brigadă Petru Stavrescu, doctor veterinar de la Universitatea din Lyon şi laureat al Academiei Române, le consult nu arareori. Iar din opera-i capitală, apărută de curând, „ştiinţa creşterii cailor in concepţia modernă", mă pasionează partea IV, cea mai desvoltată şi care priveşte rassele (pag. 233—494). Căci la cai, nobleţă îşi are rostul ei. Ea nu se întemeiază — ca laoameni — pe o absurdă tiranică vechime neîntovărăşită de nici un fel de însuşiri proprii. Vechime tiranică, la nobilimea umană. Şi totuş incertă, câtă vreme numai faptele procreatoare ecvine pot fi de-aproape supraveghiate, ba chiar de mai ’nainte orânduite. Alexandru Marghiloman, în şedinţa Camerei de la 14 April 1886, răspunzând unei interpelări a lui Ştefan Şendrea referitoare la herghelia statului de la Nucet, a spus între altele: „Pentru caii, mai ales ai ţărilor occidentale, filiaţiunea se poate constata mai regulat şi un chip mai autentic, decât filiaţiunea multor români“. (Desbaterile Adunării Deputaţilor ne arată, printr’oparenteză, că această frază a stârnit „ilaritate", adică o veselă aprobare. Marghiloman a vorbit, cu netăgăduita-i dublă competinţă, de reprezentant al boerilor şi de nobil hergheligiu!) Plângerile lăcaşului paharnic Constantin Sion în „Arhondologia“ sa (care este un furios almanah de Gotha al Moldovei) pe cine ar putea să mai mişte? El vorbeşte despre „boerii de neam“ sau de boerii „cu neamuri", şi despre „cei rădicaţi din proşti la boerie". (Pentru unii dintre aceştia, are cuvinte aspre; ii numeşte „spurcăciuni", „puteri"). Cu privire la câţiva povesteşte că au vândut cândva „citarele, cuinii de la Ţarigrad, fesuri, ciobote roşii şi galbene şi papuci cu mestii“. Cetind bocetele, lui despre unii că „neam din neamul lor n’au fost boeri, ce (adică ci) proşti răzăşi“, m’am Întrebat: Ei şi? Dar nici pe aceştia nu i-am fericit. Că ei cu nobleţea lor, cea nouă, nu stau mai bine decât cei cu boeria veche. Nică al lui Ştefan a Petrei Ciobotarul din Humureştii Neamţului cred şi-a ridicat, la cea mai neclintită (în vecii vecilor deneclintit) nobleţă, numele de Ion Creangă, mai bine de cât a putut s’o facă „Manolache Avram sân Ioan Avram biv vornic de Vrance şi hale buluclucaş de Focşeni, fecior de dregător şi însuşi dregător". Cu armăsarul Coquin, însă, fiul lui Favara, născut acesta din Pommern, cel ieşit din coapsa lui Polymelus, fiul lui Cyllene, — chestia se schimbă. Nu numai obârşia lui îl consacră ca şef al generaţiei sale. Al celei cavaline. Şi el n’a izbândit numai cu actele stării civile! Barbu Lăzăreanu SABIETUL NOSTRU Arhondologie CHESTIA ZILEI VISUL D-LUI MIHALACHE Capitalul străin a început să curgă in România. (Discursul d-lui Mihalache la Cămpulung) Sau primejdia unei prea mari fericiri. NOTE „ŢARA — scrie oficiosul liberal — vrea linişte“. ...Şi, mai ales, vrea ca d. Vintilă să ramâie liniştit, in opoziţie! * MICUL, minusculul, mignonul d. Tăzlăuanu este, după cum ştiţi, prim străjer al regelui. Am vrea insă, să ştim cine-o fi străjerul d-lui Tăzlăuanu. Căci, după cum merg lucrurile, s’ar părea că d. Tăzlăuanu începe să aibă nevoe de straje! • MULŢI se întreabă: dece nu se începe executarea contractului Stewart pentru construirea şoselei Bucureşti-Braşov. Că lucrările n’au început la Bucureşti, e cert. Poate că au început dela Braşov spre Bucureşti...