Adevěrul, noiembrie 1930 (Anul 43, nr. 14371-14395)
1930-11-01 / nr. 14371
L W V K AHOL 4î Ho. 14371 * * Sâmbătă 1 Noembrie 1930 6 pagini Adevărul PniUTt ATHnT ■ AJ*. V. BELDIMAN 1888—1897 t UIMUAJUm . CONST. MILLE 1897—1926 [750 iei pe un an ABONAMENTE: ^ 380 lei pe 6 luni ’200 lei pe 3 luni BIROURILE: Esicurești, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 7—9—1! TELEFOANE; Centrala: 396/67, 324/73, 346/70, 353/54. Direcţia : 357/72. Provincia : 310/65. Administraţia : 307/69. D. Mussolini discută dacă fascismul este sau nu „marfă de export“. Democraţia e scutită de această controversă. Italia o poate importa, când va voi! Bronzul incăpăţinării D. Vintilă Brătianu vrea să apară, în ochii partizanilor şi ai opiniei publice, un bronz. Poate hotărîrea asta să-i fi fost inspirată de statua masivă din centrul Capitalei, care vorbeşte trecătorilor cu atâtea elogii despre marele său părinte, deşi Ion Brătianu n’a fost tocmai bronz. Când d. Vintilă Brătianu ia o decizie, un inepuisabil fond de incăpăţinare se pune in serviciul menţinerii ei usque ad finem. Şi cu cât cei cari îl înconjoară îşi iau libertatea de a afirma un punct de vedere opus, cu atât lutul, din care e modelat şeful liberalilor, se pietrifică mai vârtos şi la aparenţa bronzului. O singură excepţie cunoaştem dela această regulă: audienţa la rege după cele petrecute şi hotărite la Iunie. Bronzul n’a rezistat razelor calde ale soarelui de vară şi s’a mutat la gândul beneficiilor... morale ce l-ar putea aduce Canossa. Dar în afară de această excepţie, d. Brătianu rămâne bronz. Iată-l în chestiunea reintrării liberalilor în parlament. Nu se poate. S’a schimbat guvernul. S’a întronat o nouă domnie. Nu, bronzul incăpăţinării rămâne insensibil. Vor partizanii, vor fruntaşii şi prietenii din jurul lui, vrea tot partidul. Nu — d. Vintilă Brătianu e deasupra tuturor faptelor, tuturor oamenilor, tuturor argumentelor. Bronzul nu evoluiază, nu-şi schimbă forma. Bronzul rămâne, cu riscul de a i se spune — cum face d. Orleanu în memoriul ce i-a adresat — că hotărirea dinţii e „produsul enervării“ şi „lipsită de seriozitate“. Ce dovadă mai bună că bronzul este de contrabandă şi că totul nu-i decât lut pietrificat de calitate inferioară. Căci d. Orleanu îşi permite, în memoriul său, să critice cu o bine plasată asprime încăpăţinarea şefului său. D-sa invoacă argumente, se documentează cu exemple, face comparaţii cu practicele din străinătate. Pentru d-sa, rămânerea aleşilor liberali afară din parlamenteste o gravă lipsă de la datorie, este amăgirea alegătorilor, înseamnă crearea, pentru partid, a unei situaţii complicate şi delicate. Cu toate acestea, d. Vintilă Brătianu rămâne la părerea sa: partidul trebue să se sinucidă... prin el insuş. Iar deasupra mormanului de ruine va domina triumfător bronzul. E apoteoza incăpăţinării — cea dinţii şi cea mai caracteristică însuşire a şefului liberalilor. Recomandăm ideia celor cari se vor gândi — când va veni vremea — la imortalizarea d-lui Vintilă Brătianu. Mormanul de ruine ar putea exprima plastic şi politica financiară a marelui om. * Şi, totuş, nu este exclus ca liberalii să revină în parlament. Bineînţeles nu d. Brătianu şi, probabil, nici d. I. G. Duca. Dar partidul nu se reduce la aceşti doi şefi, iar vremile dictaturii inteligente a lui Ion I. C. Brătianu au dispărut. Partidul vrea să reintre în făgaşul normal al vieţii publice. Partidul vrea să trăiască, să se simtă şi să fie simţit Partidul a început să se desrobească. Acţiunea d-lui George Brătianu a fost prima dovadă şi ei îi vor urma şi altele. Un act de curaj e suficient. II va face d. Orleanu? E posibil. Şi cert este că el nu va rămâne isolat. Ad. * NOTE DOMNUL Pan Halippa, fost ministru al comunicaţiilor şi al muncii, a primit conducerea efectivă a directoratului din Basarabia. Vra să zică, guvernul crede că-i mai convenabil să fie nenorocite toate serviciile dintr’o singură provincie, decât numai serviciile dependente de un departament — din întreaga ţară, autorităţile au sporit în Capitală preţul pâinii negre. Tot sevorbeşte de ridicarea preţului grâului în ţară. Pesemne aceasta-i prima măsură... * S’A DESCOPERIT că lumina este un aliment. Guvernul tresât îu * de bucurie : chestia traiului e deci aranjată dela sine. * GLOSE POLITICE... BANAL? Revista tineretului liberal „Păreri libere“, califică întreaga afacere de la Siguranţă , anunţată cu surle şi trompete, şi de pe urma căreia au fost arestate vreo 160 de persoane, drept un „complot banal”. Noi nu ştim dacă a fost sau nu complot şi mai cu seamă dacă este vorba de ceva banal. In orice caz, pentru cei arestaţi sau cari au fost ţinuţi până acum arestaţi, nu credem ca chestia să li se fi părut banală. Interesante sunt însă argumentele revistei liberale. Prea vorbim mult de bolşevism, spun „Părerile Libere”. Prea răsar comploturile la momentul potrivit. Şi apoi, se face un prea mare rău ţării cu astfel de spectacole, căci, pe această chestie cel puţin, străinătatea ne ia în serios şi crede că suntem cu adevărat o ţară bolşevizată. Nu ştim la ce fac aluzie cei de la revista liberală când vorbesc de comploturile cari apar la momentul potrivit. Probabil că de pe urma întâmplărilor din trecut — în privinţa cărora ei sunt, desigur, bine informaţi, — cei dela .,Părerile Libere” se cred în drept şi în măsură să facă o astfel de afirmaţiune. . Dar altceva voim să relevăm. Am înţelege ca acest lucru să-l spunem noi, sau orice alt ziar democratic. Dar să-i smite o revistă liberală, e cel puţin bizar! Oricât d. Tătărescu devine mai simpatic prin accentele d-sale de evoluţie spre stânga şi prin perdeaua de fier pe care o cere pentru a pune hotar trecutului brutal. — lumea nu poate să uite ce a însemnat în genere Siguranţa în mâinile liberale şi ale d-lui Tătărescu, şi ce a însemnat în special în chestia comploturilor şi spionagiilor bolşevice. Atunci nu vedea străinătatea ? REFORMA In discuţie este chestiunea modificărilor cari trebuesc aduse reformei administrative. Specialiștii de ocazie vorbesc despre neaplicabilitatea ei și a haosului la care ea a dat loc. La urma urmei aceste critici nu reprezintă mare lucru când ne gândim la acelea formulate în momentul când s-a propus legea. A fost, la un moment dat, o adevărată criză de guvern. Apoi s’a mers, până la retragerea opoziţiei din parlament. Pe atunci existau angajamente solemne că legea va fi suspendată. Astăzi nu se vorbeşte decât de modificări. E o mare deosebire, nu este aşa ? Decât un lucru. Cum rămâne cu afirmarea că legea a dat rezultate proaste, din moment ce oameni cu autoritate în materie afirmă că ea nici n’a fost aplicată, ba chiar că finii miniştri au sabotat această reformă ? Declaraţia d-lui Jean Cumărăşescu — care este îndeobşte recunoscut ca un om foarte priceput şi de specialitate şi care ocupă şi demnitatea de director al Munteniei — este hotărâtoare in această privință. In acest caz, este drept să ne întrebăm : Ce fel de oameni serioşi suntem dacă ne apucăm să modificăm o lege care n’a fost aplicată ? Sever. CARNETUL NOSTRU 15.000 biblioteci... fara cititori ABECEDARE TURCEŞTI PENTRU ŢĂRANII ROMÂNI Lumea apuseană face din când în când câte un bilanţ general al culturii universale. Se publică, între altele, şi statistici asupra numărului bibliotecilor şi asupra numărului volumelor citite in fiecare ţară. Acesta este desigur unul din criteriile bune după care se judecă cultura unui popor. La întrebările ce se pun autorităţilor noastre, ele dau diferite răspunsuri şi unul din acestea sună: Avem în România 15.000 biblioteci publice. Am vrut să-mi dau seama ce reprezintă în realitate această statistică românească şi am cercetat soarta câtorva din aceste biblioteci, care în statistica mondială ne aşează în fruntea civilizaţiei planetei noastre. Durere (cum ar zice ardelenii) bibliotecile stau intacte. Rar de tot se găseşte în ele câte o carte cu foile tăiate. Am văzut unele din bibliotecile dăruite satelor de „Casa Şcoalelor Stau, în genere, neatinse. Dacă a fost vorba să figureze numai ca un decor, sau ca un paravan analfabetismului, general, de care de atâtea ori ne-am ocupat aci, atunci se putea realiza mai economicos, înzestrând satele cu biblioteci simulate, adică cu cartoane goale în forma de volume înșirate în dulapuri. Dar partea, mai fantastică în acest simulacru de cultură este înzestrarea acestor biblioteci rurale românești cu câte un abecedar turcesc ! Credeam, văzând aceste abecedare că e vorba poate — de când cu proiectul uniunii balcanice — să-i învăţăm pe ţăranii noştri turceşte. Dar, mi s’au dat alte lămuriri: „Casa Şcoalelor“ tipărise abecedare turceşti pentru turcii din Dobrogea şi numărul lor fiind prea mare le trimite şi ţăranilor noştri! Hipocrates CHESTIA ZILEI Problemă şi soluţie — Ce-i bucuria asta pe d-ta ? — Aveam şi eu o sinecură extra-bugetară şi mi-a suprimat-o şi pe aceea. — Ei, şi de asta te bucuri ? — Păi, vezi că mi-a trecut-o ut buget! CURENTE PRIMEJDIOASE D. Mussolini şi-a luat obiceiul să tulbure la intervale aproape egale, pacea bietului nostru continent. Se duc tratative între ţările europene, se discută chestiuni ce ar putea duce la o apropiere între ele, şi tocmai când se creiază in sfârşit o atmosferă suportabilă pentru proectele mari de organizare metodică a păcii in viitor, — răsuna trompeta d-lui Mussolini. Cel puţin doua săptămâni de zile presa europeană nu va discuta decât noul discurs al ducelui, deşi în definitiv lumea s’a obişnuit cu ele, şi nu se mai sperie. D. Mussolini ameninţă şi zăngăneşte sabia, însă mai mult ca o manevră interioară, ca să încordeze spiritele şi nervii fasciştilor nemulţumiţi, să împrăştie nemulţumirea tot mai adâncă şi mai precisă a milioanelor ce sufăr şi în Italia din cauza crizei economice. De aceia nici nu trebue crezut tocmai pe cuvânt Ducele, când ameninţă cu poze de cezar. In straşnicul său discurs d. Mussolini a întins mâna Germaniei. Aceleiaşi Germanii împotriva căreia nu tocmai de mult rostise discursuri şi mai pline de ameninţări decât cele recente. Un eveniment politic de apreciabilă importantă, petrecut în Germania, vine să dea răspunsul la oferta de prietenie a Ducelui. Comisiunea de politica externă a Reichstagului a respins Vineri toate rezoluţiunile prezentate, încetind ca Germania să refuze de aci înainte efectuarea plăţilor pentru reparaţii. Adică să continue cu alte cuvinte politica de împăciuire şi de colaborare cu ţările europene, aşa cum a fost preconizată de către defunctul ministru de externe Stresemann. Au fost respinse şi toate moţiunile, prin care Reichstagul ar fi urmat să ceară revizuirea tratatului de la Versailles. Adică, în fond, a fost respinsă „mâna prietenească“ a d-lui Mussolini, care în discursul său, pledase tocmai pentru astfel de revizuire. Simpatia aderenţilor lui Hitler şi a căştilor de fier, n’a fost suficientă, pentru ca să producă în NAZBATII DORINŢELE D-LUI VINTILĂ! D. Vintilă Brătianu nu vrea să reintre în parlament. Vrea însă să vină la putere! D. Vintilă ştie ce vrea, numai că... sunt dorinţe irealizabile. KIX. Germania un curent destul de puternic în sensul dorinţelor d-lui Mussolini. Majoritatea Reichstagului a respins cuvintele amăgitoare ale dictatorului italian, menţinând directivele de politică externă, în matca încercată a tratatelor de la Locarno. In as£»’enea împrejurări se poate spune ca acţiunea ‘ 'diplomatica a d-lui Mussolini nu şi-a ajuns scopul. Are într’adevăr aliaţi în Germania, îi are pe heimwehrişti în Austria şi clasa conducătoare de astăzi din Ungaria. Toţi aceştia nu reprezintă însă decât forţe de mâna 2-a, împotriva cărora se ridică forţe mai puternice şi decisive. Iar pentru aceste forţe decisive deocamdată pacea nu e concepută altfel, decât aşa precum a formulat-o foarte just de preşedinte de consiliu Mironescu, în discursul ce l-a rostit in adunarea generală a Societăţii Naţiunilor, în calitate de ministru de externe al României. D-sa a arătat că nu poate să existe decât o singură pace, pacea bazată pe tratatele în vigoare. Alta nu. Căci cine ar încerca să se atingă de aceste tratate, s’ar ridica în mod direct împotriva păcei însăşi. Din acest punct de vedere trebue să subliniem contradicţia flagrantă din ultimul discurs al d-lui Mussolini. D-sa a afirmat sus şi tare că Italia fascistă nu va lua niciodată iniţiativa unui răsboi. Insă politica de revizuire a tratatelor nu poate duce decât la deslănţuirea unei conflagraţiuni. Şi în aceste împrejurări este îndreptăţit să ne întrebăm ce urmăreşte în realitate dictatorul Italiei, L. P. Nasta GRAVA PROBLEMĂ A SIFILISULUI Cifre oficiale alarmante Ministerul sănătăţii şi ocrotirilor sociale dă la lumină o serie de cifre pe care credem că e de un interes obştesc să le aducem şi la cunoştinţa mulţimii cititorilor. • Este vorba de boala care subminează vigoarea fizică, sufletească şi intelectuală a naţiunii, este vorba de sifilis. Ascultaţi, vă rog. In anul 1925 numărul sifiliticilor găsiţi de medicii oficiali ai Statului în regatul României a fost de 117.000 şi din aceştia au fost trataţi numai 75.667 ceea ce înseamnă că în acel an au rămas sifilitici netrataţi un număr de 34.333 nenorociţi. Acum, numai noi medicii ştim ce înseamnă că „au fost trataţi“. E numai un fel de a vorbi, căci tratamentul ce se face e neregulat, insuficient. Dar să continuăm: In anul 1926 s-au găsit în ţară 128.637 sifilitici dintre care numai 105.410 au fost trataţi adică au rămas netrataţi 23.247 inşi. In anul 1927 au fost găsiţi de medici 132.037 inşi atinşi de sifilis din care numai 86.565 trataţi. In anul 1928 s’au găsit 146.707 sifilitici dintre care 89691 s’au tratat adică 57.061 poartă boala în ei fără a avea vreo îngrijire medicală. Şi în fine, anul trecut medicii oficiali ai Statului au constatat existenţa a 135.435 sifilitici dintre care numai 79.300 trataţi (Dumnezeu ştie cum!) şi netrataţi se plimbă în lungul României mari un număr de 53.135 nenorociţi. Statistica ministerului sănătăţii ne mai spune că 4 la sută din aceşti sifilitici au forma aşa numită a sifilisului primar şi 7 la sută a sifilisului ereditar. Amiciţia dintre Turcia şi Grecia, consacrată prin ultimul pact încheiat între aceste două state, este pentru consolidarea operei de pace în Orient, un fapt a cărui importanţă merită să fie relevată cu un sentiment de o deosebită satisfacţie. Fireşte, nu pactul de care vorbim şi prin care se pune definitiv capăt litigiilor dintre cele două republici, constituie cea mai bună garanţie de restabilirea raporturilor amicale. Pactele şi tratatele nu valorează decât in măsura în care redau adevărata situaţie. Insă, durabilitatea şi sinceritatea amiciţiei turco-preceşti rezultă, pe de o parte, din necesităţile politice şi economice ce o impun, iar, pe de altă parte, din concepţia şi linia de conduită a conducătorilor celor două state. Fatalităţi istorice i-au făcut pe turci şi pe greci să se găsească din totdeauna unii alături de alţii. Uneori s’au bătut între dânşii, însă, în clică curăţat de leziunile deschise prin care contaminează întreg mediul în care trăeşte. Aceasta se poate însă realiza numai prin neosalvarsan, rămânând ca tratamentul individual să continue prin celelalte specii de medicamente. Problema e destul de gravă. Profesorul Obreja ne arăta nu de mult că numărul demenţilor şi al paraliticilor generali — nenorociţi de sifilis — devine din ce în ce mai mare în ospiciile noastre, iar laboratoarele constată că recruţii sosesc la cazarmă, contaminaţi. Cercetările demografice ne arată o mortalitate pe fiecare an de 25.000 de copii între copiii din primele săptămâni după naştere şi aceste hecatombe sunt în bună parte datorite sifilisului. Şi în timp ce atâtea milioane şi miliarde ale contribuabililor se duc pentru cheltueli de lux, inutile Statului, nu se găsesc câteva, milioane de lei, câte sunt necesare, spre a opri în loc şi a stinge această gravă epidemie de sifilis care ameninţă vigoarea fizică şi sufletească a unei naţiuni? Dr. Ygrec. Radicalii francezi faţă de problema dezarmării Congresul dela Grenoble — * ■ » --- Dela corespondentul nostru din Paris Am arătat că prima chestiune importantă ce s’a discutat la Congres a fost aceea a alianţelor parlamentare de încheiat în cazul când guvernul Tardieu, fiind răsturnat, preşedintele republicei ar încredinţa unuia din şefii radicali misiunea de a forma cabinetul. A doua chestiune importantă a fost aceea asupra problemelor externe, ale dezarmării şi păcii, a atitudinii faţă de Germania, a Federaţiunii europene, etc. Desbaterile asupra acestor probleme au fost aşteptate cu nerăbdare. Succesul lui Hitler, campania presei de dreapta pe tema primejdiei germane şi atacurile ei în contra d-lui Briand creaseră o atmosferă care făcea ca opinia publică franceză să dorească a cunoaşte cu un ceas mai înainte părerea partidului radical. D. Briand nu este înscris în acest partid, dar politica lui externă concordă cu aceea a radicalilor. Va fi apărat la Grenoble? — se întrebaseră unii. 11 vor lua radicalii cari, fără îndoială, vor mai guverna Franța, cum au guvernat-o de atâtea ori în trecut, sub puternica lor protecţie? Se va vedea mai departe că sub inspiraţia şefilor. Congresul s'a declarat cu entuziasm de partea d-lui Briand. ŞEFI ŞI DELEGAŢI Discuţia a fost urmărită de delegaţi cu o atenţiune şi cu un interes cari dovedeau că sunt stăpâni pe materie. Partidul radical are şi în chestiile externe o aripă stângă. S’au ridicat militanţi cari au cerut ca radicalii să se pronunţe pentru o politică de dezarmare cât mai... radicală, linii au cerut şi revizuirea tratatelor. . . Dacă învăţătorii, profesorii, medicii, primarii de sat, ţăranii, etc. cari au luat parte la Congres şi cari cred că Franţa trebue să declare pace omenirii ar fi fost lăsaţi de capul lor, ar fi votat rezoluţiile cele mai nobile. Dar conducătorii i-au potolit. D. Daladier nu e un şef căruia să-i placă să frâneze. El cugetă şi simte ca şi massa radicală. In chestiunile externe însă, este silit să nu fie prea expansiv. E doar preşedintele partidului şi cuvântul lui are greutate. S-a văzut că în discursul de deschidere, a spus că nu este pentru o politică negativă, ci că „Franţa are datoria să ia iniţiativa unui plan de dezarmare generală şi simultană“Ar fi fost necesar să explice în ce poate să conziste acest plan, să dea unele detalii, dar s-a abţinut. Oratorii cari au vorbit în chestiile externe au fost şi ei discreţi în punctul acesta. „Dacă înţeleg bine unele discursuri ministeriale, a zis d. Daladier, ceea ce ni se propune este politica păcei armate, întrecerea in înarmuri împreună cu blocul aliaţilor noştri, cu Polonia şi cu statele Micei Antante”. Judecând după acest text, ar părea că d. Daladier nu este partizanul păcei armate şi al înarmărilor de acord cu Polonia şi cu ţările Micei Antante, dar ideia e exprimată în mod ocolit, nu pe faţă. „Refuzăm să confundăm patriotismul cu demagogia naţionalistă... Voim o politică efectivă de înţelegere internaţională, întemeiată pe arbitraj, pe dezarmare simultană, pe împăcare”. Citind cu atenţiune cifrele de mai sus se vede că numărul creşte an de an. Am vorbit cu profesorul dr. Nicolau, întrebându-l dacă nu cumva numărul crescând al sifiliticilor din ţară s-ar datora faptului că medicii sunt poate astăzi mai harnici şi descopăr mai mult cazurile ca altă dată. Dar după d-sa — cel mai bun cunoscător al problemei sifilisului în România, — adevărul e că sifilisul se întinde mereu din cauză că toată campania antisifilitică din ţară e o ficţiune. Ca să se vadă câtă neglijenţă, inconştienţă sau tembelism e la noi, e destul să menţionez faptul că profesorul Nicolau cerând să i se dea neosalvarsan pentru îngrijirea puţinilor sifilitici ce pot găsi loc în clinica d-sale i s’a răspuns că nu i se mai poate da. Or, fără neosalvarsan orice campanie antisifilitică este — după prof. Nicolau şi alţi savanţi — o iluzie. Problema sifilisului e înainte de toate o problemă socială. Orice sifilitic constitue o primejdie pentru întreaga societate dacă nu e tratat, izolat şi... „blanşisat“. a-Formula aceasta a fost la urmă adoptată de Congres DISCURSUL D-LUI PIERRE COT Au fost doi raportori pentru chestiunile externe: d. Louis Ripault şi d. Pierre Cot. D. Ripault are cum se zice aci, un stil înflorit. Am notat o frază din raportul lui: „Să nu avem nici o îndoială. Dacă amicii păcii stau strâns legaţi („font bien la chaîne”), gata să înnece orice incendiu ce apare, materialul de asasinat pe care Hitler şi Căştile de oţel visează săru pue in acţiune va rămânea in depozit”. Figura e evocatorie. Ea procură o senzaţie directă a lucrului. Materialul de asasinare al lui Hitler şi al Căştilor de fer e văzut parcă rămânând cuminte la magazie, graţie pacifiştilor cari se ţin de mână şi stau de Vegheîn jurul depozitului. D. Ripault a amintit pe strămoşii republicei, "(„les grands ancêtres“) pe Victor Hugo, Michelet, "Quinet, şi alţii cari în Adunarea Naţională întrunită după revoluţia dela 1848, „au făcut într’un avânt de entuziasm, să se voteze o moţiune prin care Franţa oferă un Pact fraternei Germaniei, reconstituirea unei Polonii independente şi liberarea Italiei”. D. Ripault a fost ascultat cu simpatie, dar nu cu încordare. Congresul îl dorea pe d. Pierre Cot, cel de al doilea raportor. Se ştia că acesta este hotărît să iasă din frazele vagi pe cari oamenii zişi de stat şi aceia cari au ambiţiunea să devie aşa ceva, obicinuesc să le servească publicului, atunci când tratează chestiuni externe. D. Cot, care e deputat şi ministeriabil, care până în anul din urmă a făcut parte din delegaţia franceză la Geneva, ar fi putut să fie precaut. Dar n’a vrut. — Nu mai merge aşa, a zis dânsul. Să nu vă faceţi iluzii: pacea nu va rezista întrecerii în înarmări; războiul va deveni fatal. Franţa are obligaţia (d. Cot a stăruit asupra acestui cuvânt) să dezarmeze o obligaţie morală. Suntem legaţi la aceasta prin angajamentele ce am luat în tratat. Aci e scris că dezarmarea Germaniei o condiţionează şi pe a noastră şi pe aceea a aliaţilor noştri. Germania are dreptul să ne pretindă să dezarmăm. Naţionaliştii noştri vor o politică de prestigiu şi de forţă. Dar cum s’o ducem? Nu avem destule mijloace financiare pentru aceasta şi nici destui oameni. Ceea ce vor naţionaliştii noştri trece de forţele noastre. Dacă naţionaliştii germani provoacă, nu trebue să răspundem la rândul nostru cu provocări. Naţionaliştii noştri înţeleg formula „arbitraj, siguranţă, dezarmare“ ca ceva care trebue realizat în trei etape succesive- Dar nu e aşa; noi înţelegem s-o realizăm deodată, în acelaş timp, în bloc. Ce a făcut Franţa până acum? Ea n’a depus decât proecte de siguranţă. Să începem să depunem odată şi proecte de dezarmare. Să avem în această direcţiune curaj şi spirit de iniţiativă. Totodată să-l apărăm pe d. Briand în contra atacurilor reacţiunei naţionaliste. INTERVENŢIA D-LUI GHERRIOT D. Cot, care s’a relevat ca unul din cei mai buni oratori ai Congresului, a avut un mare succes; a fost aplaudat îndelung. Era vizibil că exprima sentimentele şi opiniile radicalilor de bază. A vorbit şi de revizuirea tratatelor, dar cum ne-am propus să consacram acestei chestii un articol special, trecem. Mai menţionăm că d- Brianda (Citiţi continuarea în pag. II-a) D. HERRIOT Amiciţia turco-greacă regulă generală, au colaborat şi s’au complectat reciproc. De pildă, în teritoriile cuprinse între graniţele Turciei de astăzi, grecii au fost încă din timpuri străvechi elementul comercial prin excelenţă şi factorii de răspândire a culturii şi a civilizaţiei în întinderea Asiei Minere. Ultimul război turco-grec, între altele, a avut drept consecinţă acel uriaş şi puţin obişnuit schimb de populaţie, a avut efecte economice de primul ordin, dar şi influence hotărîtoare de natură politică. Imediata urmare economică a acestui război constă în sărăcirea cumplită a ambilor beligeranţi. In acelaş timp, a scos şi mai bine în evidenţă adevărul că întărirea şi prosperarea celor două naţiuni, menite, cum am spus, să se complecteze reciproc, nu pot fi obţinute decât prin mijloace paşnice, prin stabilirea de relaţiuni de prietenie. Recunoaşterea acestui adevăr a determinat şi atitudinea politică a conducătorilor şi factorilor răspunzători din ambele state. De exemplu, în câteva rânduri d. Venizelos a declarat — iar declaraţiile acestui mare bărbat de stat poartă totdeauna pecetea unei indiscutabile sincerităţi şi realităţi — că Grecia a lichidat definitiv orice ceartă şi orice litigiu cu Turcia şi că hotărirea fermă a guvernului şi a poporului elen este să stabilească cu această ţară raporturi de o prietenie care să nu fie străbătută de nici o îndoială şi să nu fie slăbită de nici o rezervă mintală. Şi toată linia sa de conduită a fost în vederea realizării acestui scop. Pe de altă parte, concepţia politică a conducătorilor Turciei republicane înlesneşte înţelegerea şi o consolidează. „Am pierdut un imperiu, care era o povară şi o cauză de nesfârşite nenorociri pentru poporul turc, dar am câştigat o patrie şi o conştiinţă naţională“. Aşa îmi spunea mai deunăzi la Atena un vehiu prieten turc, om care ocupă în Turcia de astăzi o înaltă şi importantă situaţie. Şi prietenul acesta adăuga: „Dacă ni s’ar da astăzi de bună voe teritoriile pierdute, fii sigur că le vom refuza“. In asemenea condiţiuni şi într’o astfel de stare de spirit, amiciţia turco-greacă trebue socotită ca un preţios instrument de pace în Orient I. Balzaria