Adevěrul, mai 1931 (Anul 44, nr. 14530-14543)
1931-05-15 / nr. 14530
ANUL 44 No. 14630 * Vineri 15 Mai 1031 6 pagini FONDATORI s ^ ■“ff" 2g~S5 750 lei pe un an T „ ! W V m Centrala : 306 57, 324/73, 344/70, ABONAMENTE: 380 lei pe 6 luni îubÎu ® 3 LEI BIROURILE: BUCUlSSH, Str. CONSt. MÎHe (Sărindar) No. 7—0—11 telefoane: £Scia?I3Sw, 353/54, 200 lei pe 3 luni __ ___________ ___________________________________________ _______________ ________ Administraţia: 307/69. Acum se dovedeşte că reforma administrativă e rea: a adus până, şi un decret-lege! ' Uf Ce fac „păzitorii Constituţiei“? S’a făcut. „Monitorul Oficial“ de ori a publicat acel decret regal, prin care prefecţii politici — vorba „Neamului Românesc“ — işi reiau atribuţiile. Îşi reiau atribuţiile răpite pe nedrept? — şi răpite de cine? Eufemismul oficiosului d-lui Iorga este delicios, dar are marele cusur că nu poate justifica actul violent şi anticonstituţional al substituirii puterii legiuitoare prin cea executivă. Nu prefecţii îşi reiau atribuţiile, ci puterea executivă îşi asumă drepturi şi prerogative ilegale în dauna puterii legiuitoare. Acesta e adevărul Decretul e Însoţit de raportul d-lui Argetoianu, care caută expecaţiuni, scuze, justificări. Legea administrativă n’a fost pusă încă, integral, în aplicare — spune raportul. Exact. Suntem în această situaţie din lipsă de fonduri Dar intre a nu aplica o lege în totalitatea ei şi a o abroga — fie şi parţial — in dispreţul Constituţiei e o deosebire profundă, care nu poate explica ilegalitatea, întrucât priveşte faptul pretins că, la adăpostul „confuziei administrative“ ce s’ar face din cauza celor două categorii de prefecţi, înfloresc ideile subversive, socotim că nu e nevoe să insistăm. E un argument eftin care nu poate înşela pe nimeni Adevărul este altul Decretul regal este expresiunea unei necesităţi electorale. Atât şi nimic mai mult. * Dovezi ? Sunt multe şi evidente. Vom invoca una numai: atitudinea partidului liberal. Ce face acest partid „păzitorul aşezămintelor noastre constituţionale"? Pur şi simplu: tace şi profită. Tace, pentru că se mulţumeşte să Înregistreze faptul fără să-l însoţească de cel mai anodin comentar. , „Viitorul“ n’a suflat o vorbuliţă , contra ilegalităţii, care răstoarnă, principial toată ordinea politică de L stat 11 Profită, pentru că partidul liberal și este şi rămâne în carte cu guvernul şi mai departe, urmând să culeagă roadele stării de lucruri realizate, anarhic, in dauna principiului separaţiunii puterilor. Şi e vorba de Constituţia liberală, de acea Constituţie la care dL I. G. Duca a colaborat de aproape, de acea Constituţie pe care şi partidul şi d. Duca — într’o recentă tentativă a fostului guvern — declarau că o vor apăra urbi et orbi, cu orice riscuri. Pe atunci, asta era menirea partidului liberal Astăzi, când e vorba să se asigure reuşita a 100 de candidaţi liberali — în ce hal a ajuns sărmanul mare partid! — principiile au dispărut şi nimeni nu se gândeşte că se crează un precedent periculos. Aşa ştie partidul liberal să apere instituţiile constituţionale. * Ad. NOTE DIN pertractările pentru cartel ale d-lui dr. Lupu, — d-sa. in loc să se întărească, a slăbit politiceşte prin pierderea a patru capi de listă, şefi de organizaţii. Noroc că d. dr. Lupu a tratat numai cu d. lorea! COMISIUNEA electorală a guvernului a lucrat toată noaptea de deunăzi• Intr’adevăr, e jenant ca aranjarea listei transfugilor să se facă la lumina zilei... „AM găsit tara, — a spus primul ministru la Ploeşti. — ruinată materialiceşte si moraliceşte?’. Repararea morală a si început prin apelul către toate... conştiinţele" si caracterele". ★ ZIARUL preşedintelui de consiliu spune că există două dictaturi: a curagioşilor şi a laşilor. Noi nu vrem dictaturăde loc, dar dacă-i vorba să preferăm una din două.. avem curajul să preferăm — în materie de crimă politică — laşitatea!______________* 1 Glose politice... CARTELURILE Un om politic de vază, plictisit de toate peripeţiile şi lucrăturile —învederate rit, nrmem tribitivelor cartelurilor, a declarat: — „Voi lăsa prin testament copilului meu să nu mai închee carteluri toată viaţa !” Exclamaţia aceasta dă măsura peripeţiilor nostime ale tratativelor pentru stabilirea faimoaselor acorduri electorale. Dacă n'ar fi decât atât, chestia n’ar fi prea gravă ! S’ar putea spune: O dovadă mai mult cât este de scăzut nivelul moral al politicianismului. Dar s’a întâmplat altceva. S’a ajuns exact la contrarul celor urmărite de guvernul Uniunii nationale. De fapt avem o listă guvemnamentalo - liberalo - săsească, complectată cu câţiva partizani ai d-lui Garoflid. Pentru rest,— toată lumea e in opoziţie. ci nu numai in opoziţie, dar intr’o opoziţie foarte violentă, datorită felului cum au fost tratate diferitele grupări si bresle. Intr'adevăr, georgistii au refuzat ei cartelul. Ceilalţi insă au fost purtati cu vorba. Până în ultimul moment i s’au lăsat d-lui dr. Lupu speranţa unei înţelegeri cu guvernul si deabia ori s’a comunicat Uniunii evreilor români că guvernul nu mai face cartel, deşi d- Argetoianu personal îl încheiase. Şi astfel, dela Uniune naţională, am ajuns la învrăjbire generală! CEREALELE In ultimul timp s’a constatat, cu mulţumire, o simţitoare sporire a preţurilor cerealelor. Lumea care nu cunoaşte însă realitatea lucrurilor va afla cu mirare că se face încă odată dovada cât de puţin serioase sunt la noi statisticele oficiale. Astfel, cu toate preţurile urcate, vânzările sunt foarte reduse. La început s’a crezut că explicaţia trebue căutată in faptul că ţăranii fiind la munca câmpului, nu pot face în acelaş timp şi transporturi de cereale. Ori, în urma unor serioase investigaciuni, cei interesaţi, cumpărătorii şi întreprinderile de export, încep să se îndoiască de afirmaţia că într’adevăr mai avem marfă de exportat peste ceea ce este necesar nutreţului intern. Dacă s’ar dovedi, intr’adevăr, că stocul de export este mult mai redus decât s’a crezut, am fi în drept să ne întrebăm: care este rostul infinitului număr de insitute si birouri de specialitate, care publică statistici peste statistici şi care pe cale de experienţă se dovedesc a fi greşite. Sever CARNETUl NOSTRU CIOCÂRLIA Aşa cum poezia ciobănească, a izbutit să-şi desăvârşească o frumuseţe caracteristică în balada Mioriţei, ducând pe plaiuri de munte versul până la acele culmi de unde până şi veşnicia morţii apare senină — muzica plugarilor din câmpie îşi are un cântec osebit de toate celelalte doine, şi neintâlnit la alt popon Orice lăutar bun cunoaşte din bătrâni ş acest cântec fraged — acest poem fără cuvinte — pe care cercetătorii muzicei populare nu l’au tălmăcit. Ciocârlia e un cântec făurit în brazdă — simţi că şi-a luat sborul din lan. Dintâi, arcuşul se apleacă şi se ridică pe vioară — ca un joc de spice, unduind in frământarea de vânt al dimineţilor, şi dintr’o dată in acorduri de coarde. Iată câ ţâşneşte săgeată în avânturi ce par câ se agaţă de cer, suind din treaptă în treaptă nevăzută — in sboruri mici, în aruncături şi avânturi, stăruind câte o clipă in azururi, cu nemişcare de fâlfâiri vesele, şi apoi sglobiu mai sus, ţie altă notă mai Înaltă, într’un alt cer mai adânc străveziu, din ritm în ritm, ca o ghirlandă ridicându-se spre dreptele Înălţimi, până ce se topeşte bulgăraşul de pământ moţat — ciocârlia — in aurul soarelui pentru care închizi ochii. Şi ii descântă soarelui un ciripit care nu e decât cel mai senin şi dulce chiot de viaţă în tăriile de deasupra curcubeelor, de unde cântecul de raze se resfiră — când mănunchi de flori de mătase — când apă vie strălimpezind voioşia tuturor. Şi atunci iar o înălţare ce trece în ascuţită veselire avânturile neîntrecute — şi cântecul mai subţire decât un ac de argint, o să străpungă bolţile de azur — din care nu se mai vede pasărea, dar tot mai suie cântecul, răsunând tot văzduhul lovit de muchia viersului întraripat, străbătut de cântecul ce tot mai uşor străpunge înbărbătat de încredere avântat până in desnădejdie, îndârjit să străbată necuprinsul ca să ajungă deodată dureros, sfredelind prin vămile de aur porţile raiului. Şi mai înalt... Cântecul s’a frânt. O prăbuşire se înşurupează în căderi grăbite, spre prăpastia lumei noastre — arcuşul mai bate din aripi o încheiere de viaţă în tânguit pământean — cât timp cântecul şi sufletul au rămas poate între ceruri — şi numai bulgărul trupului a căzut In lan — deslegând iar jocul spicelor în arcuşe ce se ridică şi pogoară cât bieţii greeni încearcă iar acelaş început de cântec pământean. Adrian Maniu CHESTIA ZILEI PUMNUL „Am și eu pumn tare!" D. C. ARGETOIANU. — N*ași fi crezut!... Spuneam, în articolul de eri, că partidele noastre politice sunt departe de a fi dat ceia ce am fi fost in drept să aşteptăm dela ele. De aci neîncrederea pe care o inspiră și îndoiala cu care unii privesc viitorul lor. Cam sunt cauzele acestei crize? Una pare a fi generală și întrucâtva inevitabilă, pentru că ţine de chiar natura lucrurilor. Alta are un caracter diferit, specific; ea stă sub acţiunea împrejurărilor locale, a timpului, a moravurilor... Să le luăm pe rând. Asociaţiuni libere, de oameni liberi, partidele politice au ca unic scop cucerirea puterii pentru a aplica, în conducerea treburilor publice ,ideile ,concepţiunile şi idealurile lor. Formaţiunea unui partid implică astfel de la început două lucruri: comunitatea de interese şi comunitatea de idei. Existenţa sa mai implică alte două: o structură organică şi o activitate continuă în timp, în durată. Dar toate aceste condiţiuni — indispensabile, fără discuţie — nu fac numai forţa partidelor; ele sânt în acelaş timp şi cauza slăbiciunii lor. Căci, în fapt, comunitatea de interese şi de idei nu se poate realiza decât în sânul unor grupări omogene (colectivităţi economice sau profesionale, grupări şi clase sociale...), iar partidul politic, neputând pretinde sarcina de a guverna decât în baza unui program exprimând o anumită concepţiune a vieţii colective, o doctrină, un sistem sociologic, economic şi politic general şi unitar, e silit să se organizeze cu elemente luate din toate grupurile sociale (chiar cu interese opuse) pentru a-şi asigura o cât mai întinsă acţiune asupra masei electorale. El e silit la aceasta încă şi din cauza luptei pe care trebuie să o ducă în contra celorlalte partide rivale şi concurente, pentru că un partid nu se poate socoti puternic decât dacă are mulţi membri şi multe cluburi în cât mai multe centre. Partidul politic, nu poate realiza clar în majoritatea cazurilor, comunitatea de idei şi de interese necesară pentru a-i justifica existenţa şi, a i-o asigura în timp, decât dacă e omogen adecă redus şi prin urmare slab, ceia ce înseamnă încă, incapabil de a lupta şi rezista. Căci de îndată ce e puternic, adecă de îndată ce numărul membrilor săi sporeşte, structura sa devine eterogenă iar acţiunea sa expusă la tot felul de compromisuri. Cu alte cuvinte, prin forţa lucrurilor, partidul politic prezintă în mod natural şi fatal un dezechilibru organic, un viţiu constitutiv inevitabil, decurgând din imposibilitatea de a reauiza in mod complect şi armonic toate condiţiile necesare existenţei lui. Evident, observaţiunile acestea nu s’ar putea aplica deopotrivă şi cu aceiaşi valoare tuturor formaţiunilor politice, în genere. Eu n’am avut în vedere, formulându-le, decât partidele noastre burgheze, cam aşa cum sunt organizate, conduc pe rând interesele ţării şi hotăresc în aceste timpuri nesigure de soarta noastră. Căci despre ele înţeleg să vorbesc şi numai despre ele. Noi n’avem decât două partide cari, prin începuturile lor şi prin rolul pe care l’au avut în desvoltarea vieţei noastre contemporane, pot fi considerate ca având rădăcini mai adânci în organismul nostru naţional: partidul liberal, a cărui activitate domină aproape toată organizarea statului român independent şi partidul naţional, a cărui acţiune, în lupta pentru conservarea unităţii noastre etnice sub stăpânirea streină, a fost atât de hotărîtoare. Alăuri de ele, am putea aşeza partidul socialist care, cu toate greutăţile cu care a avut de luptat, cu toate eclipsele şi crizele sale trebue socotit, în bună credinţă, ca cea mai serioasă şi mai importantă rezervă a democraţiei de mâine. (N’am înţeles de ce, când a încercat formarea guvernului de uniune naţională, d.ritulescu a ignorat cu desăvârşire pe socialişti, cari măcar simbolic, dacă nu real, reprezintau massele muncitoreşti, adecă ceva mai mult decât gruparea d-rului Lupu sau fracţiunea d-lui George Brătianu). Toate celelalte partide, mari sau mici, autonome sau dizidente, nu sânt de cât «raranfoaţiun ~ dalei vreau să spun: lipsita( spontaneitate), născute din aimatiuni, rancune sau resentimente personale, cari dacă flutură din când în când câteva idei diriguitoare, in fond nu se mişcă şi nu lucrează decât sub impulsiunea pasiunilor de cari sânt stăpânite. In orice caz, toate laolaltă, istorice sau recente, partidele noastre oferă aceiaşi compoziţie caracteristică: un grup de conducători, mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi, cari cugetă, decid şi lucrează în numele massei de partizani şi massa aceasta, eterogenă şi flotantă, care-i acordă o încredere necondiţionată, pentru că prezenţa sa în cadrul partidului e determinată de lucruri cu totul străine ,de mobilul politic aparent. Să privim realitatea în faţă. Ce determină pe cutare modest cetăăţean, funcţionar, lucrător, inustriaş, profesionist liber, mic sau mare proprietar sau om de afaceri, să se înscrie în partidul liberal sau averescan sau ţărănist sau în oricare altul? Convingerea sa că doctrina sau ideologia conducătorilor merită preferinţa, că e singura care corespunde intereselor reale ale ţării? De loc. Cel ce se înscrie într’un partid politic, e condus de interesul său personal de a-şi asigura un sprijin în viaţă, de a-şi satisface unele ambiţiuni, legitime sau nu, de a parveni, de a putea ocupa demnităţi publice, de a se îmbogăţi intr’un fel sau intr’altul. Unii merg, în privinţa aceasta destul de departe, legându-şi soarta de aceia a unui personaj influent pentru a deveni, renunţând la propria lor personalitate, simpli sateliţi umili ai personajului; sau se duc să sporească numărul celor cari formează clientela politică a conducătorilor, clica, „partizanii devotaţi“, cum igi spun sau li se spune, pentru a menaja un rest de pudoare. Pentru toţi aceştia, evenimentele importante ale vieţii lor atârnă direct de mişcarea periodică a vieţii politice. — Am venit la putere! e strigătul sincer de uşurare, de satisfacţiune, de fericire, cu care acesta salută schimbarea de regim. Şi strigătul acesta evocă revărsarea Pactolului, împlinirea făgăduelilor şi a speranţelor nutrite în anii de griji şi de privaţiuni. Pentru unul sau pentru altul, el înseamnă: „voi numit în slujbă“ sau „voi putea asigura întreprinderile mele“ sau unii deputat“ sau înti voi fi ministru, în fine...” Iată ce sânt partidele noastre. Nu cred c’am pus în înfăţişarea lucrurilor cea mai mică exageraţiune. Iată adevărul curat, limpede, — aşa cum îl cunoaşte toata lumea. Sus, un grup de conducători, în mare parte ambiţioşi, incorigibili şi lipsiţi de scrupule. Jos, o clică eterogenă, nerăbdătoare şi flămândă. Ce poate ieşi bun din această împerechere? De aceea conducătorii sânt totdeauna prizonierii clientelei lor, câtă vreme nu sânt sclavii ambiţiunilor şi pasiunilor lor proprii. De aceia partidele sânt absolute, ireductibile şi incompatibile, geloase unul de altul, incapabile de a se pune de acord între ele, măcar asupra celor mai fundamentale probleme ale vieţii sociale, fiecare crezându-se în drept de a relua de la capăt, de a revizui şi de a reface opera predecesorilor ca şi cum, cu venirea lor la pu(Citîti continuarea in pag. 6-a) DISCUȚII Criza partidelor Alegerea prezidenţială din Franţa » Camera şi Senatul francez se întrunesc astăzi la Versailles în con- t gres naţional, spre a alege pe noul preşedinte al republicei franceze. Mandatul d-lui Doumergue a expi■ rat, după ce d-sa a îndeplinit aceasta înaltă funcţiune timp de 7 ani, adică întreaga perioadă pen■ tru care a fost ales. Intre candidaturile serioase pentru preşedinţia republicei franceze contează până acuma trei : Aristide Briand, ministrul de externe, Paul Doumer, preşedintele Senatului şi d. Jean Hennessy. Lupta serioasă se va da însă, după toate probabilităţile, între cei doi dintâi. D. Briand a acceptat candidatura sa, la presidenţia republicei numai în urma unor stăruinţe deosebite din partea amicilor săi politici. Cu drept cuvânt, , marele pui de stat credea că misiunea lui mare pe arena mondială, nu este încă terminată, acţiunea uriaşă pornită din 1922 şi susţinută cu energie şi cu stăruinţă, n’a ajuns încă în faza în care să poată fi văduvită fără pericol de îndrumătorul şi animatorul său. D. Briand şi-a fixat ca un scop al vieţii sale, să realizeze consolidarea adevărată a păcii în lume şi să redea continentului european vigoarea dinainte de răsboi, pentru ca să-şi poată recuceri locul de conducere, pe care l-a avut atâtea secole. De aceia a ezitat să primească propunerea prietenilor săide a candida la preşidenţia republicii. Voia să rămâe şi mai departe ministru de externe al Franţei spre a conduce în această calitate şi graţie renumelui pe care a ştiut să şi-l cucerească cu cuvântul său înaripat şi cu proectele sale minunate, în faţa lumii întregi. La 15 Mai, comitetul european, creiat de d. Briand, va avea să discute proectul său pentru refacerea economică a Europei, în aşa fel, încât să se pue temelia apropierii sincere între ţările continentale. D-sa a reuşit să impue acest proect consiliului de miniştri francez şi comisiunilor parlamentare pentru afacerile externe. Desvoltarea lui este aşteptată la Geneva cu înfrigurare. Şi totuşi, în ultimul moment, d. Briand a cedat, acceptând să candideze la preşidenţia republicii. Dacă va reuşi în aceste alegeri, atunci va primi din partea naţiunei franceze suprema distincţie şi va avea prilejul de a se odihni după atâţia ani de muncă agitată şi de sbucium. Vor fi amândouă binemeritate. Insă Europa şi poate lumea întreagă, va suferi o pierdere din cele mai regretabile. Ar dispare de pe arena activă internaţională autorul celebrului acord de la Locarno, autorul pactului Briand Kelligg, prin care răsboiul a fost înlăturat din mijloacele admise pentru realizarea de scopuri politice nationale, inspiratorul planului Young și autorul eliberării înainte de termenul fixat al teritoriilor din Germania, care fuseseră ocupate de armatele interaliate. Iar proectul covârșitor pentru organizarea Uniunii federale europene îşi va pierde pe susţinătorul lui, fără a cărui energie, probabil că nu va căpăta niciodată viaţă. Izolat la Elysée, prin voturile de supremă admiraţie ale reprezentantei poporului francez, d. Briand va fi condamnat să păstreze atitudinea rezervată a preşedintelui de republică şi numai din când în când va putea să se manifesteze în favoarea proectelor pe cari le-a creiat şi de a căror realizare, trebue să o mărturisim, depinde stabilitatea păcii pe continentul nostru. Ce se va întâmpla când Franţa va fi lipsită de abilitatea diplomatică a d-lui Briand, de voinţa lui neclintită de a şterge cât mai curând şi cât mai temeinic urmele primejdioase lăsate de răsboiul mondial în suflatele naţiunilor? In primele momente o atitudine prea dârză, un cuvânt prea tare, un gest nervos, poate să provoace situaţiuni foarte grave. Spiritele nu s’au liniştit încă îndestul pe continentul nostru şi orice scântee poate provoca, în starea de nevroză în care ne mai găsim, surprize dureroase, poate chiar catastrofale. De aceia ziua alegerii dela Versailles ne pune în faţa unei situaţiuni dureroase: îi dorim d-lui Briand acest omagiu al naţiunei franceze, de a-l aşeza pe scaunul preşidenţiei de republică, dar ne îngrijorează posibilitatea retragerii lui de pe arena politicei mondiale. Liviu P. Nasta Peregrinările politice Peregrinările continuă şi „porumbeii călători” umplu cerul politic. Perspectiva puţin veselă de „a rămânea pe din afară’’ topeşte convingerile, spulberă principiile şi distruge legături, uigajfea-ientd Şi Pe-1' etegii. Acest „auto da fa” grăbit ?i puţin discret a caiace s’a socotit că alcătueşte in adevăr un crez politic serios al atâtor oameni socotiţi serioşi, se face de anii, de nevoe, iar de alţii, sub imboldul unei nestăpânite ambiţii de a fi ceva, de a însemna ceva. Primei categorii aparţin cetăţenii pentru care „politica” este o profesiune şi singura lor profesiune. Obişnuiţi să trăiască de mai mulţi ani de zile, fie din deputăţie, fie din vreo altă funcţie destul de gras plătită, dar care nu reclamă nici cunoştinţe speciale, nici vreo muncă istovitoare, cetăţenii aceştia,şi chiar dacă ar fi avut mai înainte o meserie sau o profesiune, au uitat complect de ea. Preocuparea lor a fost cu totul alta: să fie mereu în slujba ţării, ceea ce înseamnă ca ţara, prin bugetul ei, să aibă mereu grijă de dânşul. Altfel, sunt ameninţaţi să se găsească, din punctul de vedere material, în situaţii din cele mai neplăcute. Periodica schimbare la faţă a cetăţenilor din categoria aceasta are deci o circumstanţă uşurătoare : nevoia de a-şi asigura mijloacele de existenţă. Nu ştiu insă dacă această circumstanţă uşurătoare nu cade înaintea faptului că oamenii de care ne ocupăm, sunt profesioniştii politici, dar în sensul de profesionişti ai trândăviei şi parazitismului. Sunt „non-valori” sociale, constituind o pildă rea şi dăunătoare, mai ales că pe cartea lor de vizită stă scris: „guvernamental in permanenţă”. Cei mai puţin simpatici, deci cei mai puţin scuzabili „porumbei călători" sau „aviatori politici", cum se mai spune, sunt politicienii cari, fără să fie constrânşi de nevoia de a câştiga o pâine, fac periodic salturile dintr’un lagăr politic intr altul, mânaţi de ambiţia de a-şi satisface nesăbuite vanităţi personala. Jertfind fără scrupul, in convingeri şi principii, pe care nu le-au avut sau in care n’au crezut nici o dată, ci făcând jertfa sentimentului de demnitate personală şi de bună reputaţie in sociatata, oamenii aceştia sunt cu atât mai puţin de scuzat, cu cât in marea majoritate a cazurilor, ei sunt datori, prin cultura ce posedă şi prin înalta situaţie socială ce ocupă, să dea exemplu de mai multă tărie de caracter, de mai multă consecvenţă în conduita lor publică. Mai ales că au putinţa materială să o facă. Printre ei sunt profesori universitari, sunt avocaţi ca o clientelă numeroasă, sunt oameni care nu cunosc şi n’au să cunoască lipsurile materiale ale vieţii. Totuşi tn rândurile unor astfel de oameni „fripturismul” face mai multe ravagii. Tocmai ei sunt aceia la care fapta este In cea mai flagrantă contrazicere cu vorba. Ne aducem aminte că acum câţiva ani şeful unui partid politic dăduse, în ziua venirei sale la putere, ordin ca nimeni să nu mai fie primit ca membru in partid şi ca registrele partidului să fie închise până în ziua căderei de la guvern. Nu ştiu dacă ordinul acesta a fost sau nu aplicat. O asemenea măsură este Insă nimerită şi mai ales foarte morală. Strictă interdicţie pentru a trece dintr’un partid de opoziţie la partidul ce deţine puterea. Insă, deplină libertate de a face contrariul. In felul acesta s’ar putea contribui intru câtva la asanarea atât de puţin a frumoaselor moravuri ale vieţii publice. N. Balzaria NAZBATil CHEILE... Dizidenţii unei grupări au plecat cu cheile cluburilor. Dacă-i periculos de încredinţat politicianilor cheia de la o sală goală, — ce-ar fi, Doamne, să le scapi în mână cheile casetelor de fier!?... Kix SCRIITORII ŞI MORALA de VICTOR EFTIMIU Se pare că una din preocupările actualului guvern — în care figurează atâţia profesori şi vor figura atâţia preoţi, ca prefecţi şi parlamentari — este moralizarea învăţământului, suprimarea roşului de buze şi urmărirea publicaţiilor prea îndrăzneţe. In literatură, deasemeni, nu vor mai fi tolerate anumite subiecte licenţioase. Marile probleme economice îşi vor găsi, în felul acesta, un început de soluţie şi ţara va prospera, cum e şi firesc, de pe urma înaltei solicitudini a guvernanţilor de azi, pentru salvarea sufletului naţional. Un vechi prieten , profesor de liceu, tată de familie, e terorizat de ideia că şcolarilor nu li se dă educaţie necesară şi că toată „stricăciunea” tinerimei de azi se datoreşte lipsei de învăţături morale. Nevinovatele mlădiţe ale neamului nu trebuie duse la teatru, nu trebuie lăsate să circule pe stradă şi să vadă revistele cu nuduri, exinse la toate chioşcurile, etc. Am impresia că vechiul meu prieten, — ca mulţi semeni a săi — trăeşte dincolo de realitate. Părinţii şi profesorii cunosc prea puţin pe copii. Ii cred mai nevinovaţi de cum sunt. Instinctiv, copilul se ascunde de profesor şi de părinte. Va şti, din instinct, unde este cartea oprită şi o va ceti ascuns în pod. Pe urmă nu va mai face nici aceasta, că nici cărţile n’au să-l înveţe mare lucru. Cunosc mame cari îşi închipuie că odrasla lor e un înger; faţă de străini, îngerul surâde cu indulgenţă de candoarea mamei. Discută chestiuni de sentiment şi de anatomie, cu o indiferenţă, cu o desinvoltură care te dezarmează. Francezii, care au rezolvat de multă vreme probleme sufleteşti şi alimentare, tratează lucrurile acestea cu un surâs indulgent. Mai puţin rigizi decât austerii, ireproşabilii bucureşteni, ei au soluţii amabile, spirituale, pentru orice probleme. Am văzut, mai acum câţiva ani, la Paris, afişul unei piese decoltate, din acelea care la noi se numesc „numai pentru domni şi doamne”* Direcţia teatrului parizian prevenea în felul acesta pe spectatori : „Domnişoarele sunt rugate să nu-şi aducă mamele la această reprezenţie“... ★ Să-i dea Dumnezeu copilului sănătate fizică şi va găsi el singur, în viaţă, echilibrul moral ! Să-i dea Dumnezeu părinţi sănătoşi cari să nu-i ofere ei înşişi exemplul imoralităţii, prin viaţa lor de toate zilele, prin relaţiile lor, — şi n’are nimeni nevoie să închidă teatrele, muzeele sau chioşcurile de ziare, cu reviste mai mult sau mai puţin „academice“. * Cum trebuie autorul dramatic să privească viaţa şi oamenii, ce-i este permis să pună pe scenă, până la ce punct se poate el coborî la nivelul publicului, apar întrebări inedite celor ce vin întâia oară în contact cu viaţa teatrală; ele însă au vechime de mii de ani... Athenienii vechi le-au pus în secolul lui Pericles în epoca marilor dramaturgi şi, fără sa le rezolve, fără sa răpească poetului libertatea de-a seri tot ce vrea, au promovat operele de înfrăţire cu divinitatea, marile sentimente, entusiasmele, adâncile coborâri în suflete şi înălţările. Nici o cenzură. Aristofan puteabatjocori în voie oameni şi instituţii, fără să cruţe nici pe zei şi pe interpuşii lor , sacerdot». După epoca de grandoare a lu Eschil şi Sofocle —cel dintâi învingător la Salamina, erou naţional şi mare preot — al doilea nob athenian, numit comandant al flatei ca răsplată pentru „Antigona’Viaţă, ridicându-se în teatru şi strălucind, Euripide, fiul cârciumarulu Mnesarchos şi al unei vânzătoare de zarzavat. Euripide e primul realist. El crtează oameni cu pasiuni şi patini împinse până la viţiu şi aduce înscenările pieselor sale element cari să impresioneze massele, năvăliri de leproşi, orgii, oameniispăimântătoare, beţivi pitoreşti. Face elogiul slăbiciunilor omeneşti şi recoltează sufragiile sgomotoase ale mulţimilor. Sofocle, bătrân şi venerat, director de teatru, recunoaşte geniul urmaşului său, pe care-l iubia şi-l admirala moartea lui Euripide. (Citiți continuarea in pag. II-«|