Adevěrul, august 1931 (Anul 44, nr. 14594-14620)
1931-08-01 / nr. 14594
AHOL 44—Ho. 14594 Sâmbătă 1 Anausil I» pagilll ABONAMENTE: 750 lei pe un an 380 lei pe 6 luni 200 lei pe 3 luni FONDATORI: AU V. BELDIMAN CONST. MILLE 18pr ' mt 1897-1 “ In străinătate dubla 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) Mo. 70—11 TELEFOANE: Centrala: 326/87, 324/73, 346/70. Direcția : 357/72. Provincia: 310/66, 353 54. Administrația: 307/69. ----- ------------tst----------------------------------------- Noua orientare a partidelor Cu toate că oamenii politici şi politica par a soma, s’au auzit în ultimul timp, ecouri, cari arată că toamna ne va găsi într’o situaţie politică schimbată. Nu înţelegem prin aceasta, că guvernul Iorga Argetoianu nu va mai fi, cum au crezut unii să poată afirma. In politica noastră internă, obicinuita, nu s’a petrecut nimic, nu poate să se petreacă în timpul vacanței nimic, care să justifice bănuiala că actualul guvern va trebui să demisioneze. Dar cert este că in Octombrie, ministerul d-lui Iorga nu se va găsi in prezența aceleiaș situation interne, în care a fost, din clipa când a dizolvat in modul ştiut, Camerele naţional-ţărăniste şi până în ziua în care a închis sesiunea extraordinară a Parlamentului ales de dânsul. Două deosebiri esenţiale vor fi. Prima, că partidul naţional-ţărănesc, îşi va fi recâştigat poziţiunea morală pe care a avut-o, în momentul când regenţa l-a chemat la cârmă, după aproape zece ani de ostracizare. A doua, că partidul naţional liberal nu se va mai simţi legat prin obligaţiunile ce-i impusese coaliţia electorală cu guvernul, ci se va prezenta hotărît ca partid de opoziţie. In ce priveşte partidul naţionalţărănesc, este clar că a fost întărit de rezultatul alegerilor, dar mai ales de efectul ce a produs retragerea demonstrativă de la şefie a d-lui Iuliu Maniu. Această retragere nu a fost atâta oabilă manevră, cât a fost un însemnat act politic. Ea a repus printr’un simplu gest, partidul naţional ţărănesc, în locul ce prin ideologia şi structura sa, ocupase şi va ocupa în viaţa noastră publică. Dacă alegerile au dovedit vitalitatea sa, consecinţele ce a avut retragerea d-lui Maniu, au demonstrat utilitatea sa în viaţa noastră de stat, au demonstrat chiar, că colaborarea practică şi morală a partidului naţional ţărănesc este indispensabilă acţiune! dCs stilt •' v ‘ '' Cu partidul liberal lucrurile stau altfel. El a socotit necesar, din motive cari nu relevau exclusiv de tactica politică de partid, și pe cari le-am apreciat la vreme, să se coalizeze cu guvernul d-lui Iorga, in vederea alegerilor. Din punct de vedere principial, această atitudine putea fi criticată. Marele partid liberal, cu trecutul său, nu avea de ce să ezite a angaja singur lupta electorală, după ce, pentru întâia dată în lunga sa experienţă, nu fusese însărcinat să dea ţării ministerul, în clipa in care, el fiind în opoziţie, o schimbare de regim fusese socotită necesară. Mai ales că şi cei mai crînceni adversari ai săi, erau de acord, că avea şanse mari în alegeri. Ar fi suferit pe urma ingerinţelor electorale, ar fi văzut pe d. George Brătianu, coalizat cu guvernul, dar se poate crede că aceasta nu ar fi fost, în fond, lucru mare. Treizeci de deputaţi liberali, douăzeci chiar, aleşi în luptă cu guvernul, ar fi reprezentat o forţă morală cel puţin egală, de nu chiar mai mare, decât cei optzeci cari s’au ales în condiţiunile ştiute. Totuşi au fost atunci motive de prevedere politică şi de interes superior, cari justificau coaliţia electorală. Dar după ce alegerle au trecut, partidul liberal a comis greşala de a socoti că era legat de guvernul d-lui Iorga şi dincolo de lupta electorală. Urmarea a fost că în acţiunea sa politică, el s’a aflat într’o postură nu tocmai favorabilă. El nu a stat în faţa guvernului, ca să lupte cu acesta, ci a funcţionat ca o armată de atac guvernamentală, fără a fi la guvern. A asumat, depunând votul său ca şi deputaţii direcţi ai guvernului, răspunderea actelor şi legislaţiei acestuia. Se poate desigur obiecta că un partid de opoziţie nu trebuie să voteze, prin definiţie, contra guvernnului. Că dimpotrivă rostul opoziţiei în regimul parlamentar, este să coopereze, să colaboreze cu guvernul. Aceasta e desigur adevărat. Dar rostul opoziţiei nu este ca să voteze, prin definiţie, cu guvernul. Şi apoi, există o practică, o tradiţie parlamentară. Cea a partidului liberal e cunoscută. El a fost totdeauna un partid de atac. El nu a obţinut poziţia ce a avut în viaţa publică prin blândeţe, ci prin lupte adesea violente şi necruţătoare. El n’a menajat niciodată vreun guvern ieşit din altă formaţiune decât a sa şi dacă împrejurările grave se iviau tactica sa nu era de a sprijini din opoziţie ministerul, ci de a reclama, tocmai în vederea împrejurărilor, puterea şi răspunderea pentru sine. Situaţia ce şi-a creiat prin coaliţia cu guvernul, a trebuit să apară, având acestea în vedere, potrivnică tradiţiei sale, naturei sale, intolerabilă. Căci pentru a-şi da continenţă el a trebuit să se lupte cu opoziţia naţional-ţărănistă ce face agrava încă postura sa de partid guvernamental, care totuşi nu e la guvern. Amestecul de concesiuni faţă de guvern şi agresiune faţă de opoziţie, trebuia să puie în risc cea mai insemnată forţă a sa: disciplina. Situaţiunea aceasta intolerabilă, nu putea să dureze mult. Hotărirea a trebuit să cadă când faza coaliţiei, a colaborărei cu guvernul, s’a terminat, pentru ca partidul naţional liberal să-şi reia rolul natural de partid de opoziţie. Dacă vroia să se indrumeze spre ţinta pe care totdeauna a urmărit-o, de a lua răspunderea guvernărei acestei ţări, nici nu putea să nu denunţe pactul cu guvernul. Cu cât l-ar fi sprijinit pe acesta mai îndelung, cu atâta ar fi fost identificat cu el şi cu actele lui, ar fi pierdut adică dreptul de a-i pretinde succesiunea. Numai despărţindu-se de guvern partidul naţional liberal îşi asigură posibilitatea de a-l ataca şi de a doza atacurile sale, cu acel crescendo, în care s’a arătat totdeauna maestru, cu ace! crescendo menit să se termine cu vijelia care să dărîme ministerul, pentru a-i face foc lui. Se vede deci de pe acum, că la toamnă guvernul se va găsi in faţa unei situafmni politice noui şi destul de dificile, incă partidele de opoziţie vor manevra izolate. încă d. Argetoianu, care a dovedit doar că e ce! mai abil manevrar dintre oamenii noştri politici, va putea folosi divergentele şi aversiunile dintre partide, in special dintre naţionalţărănişti şi liberali, sporite şi întăritate de campaniile presei acestora, — dar nu este exclus ca într’un moment psichologic, frontul unic al opoziţiei să se realizeze, cum s’a realizat o clipă la sfirşitul sesiunei extraordinare a actualului parlament, — şi atunci, cine ştie dacă nu s’ar putea îndeplini minunea, paradoxul, ca guvernul chemat sp reducă puterea parlamentară, să fie înlăturat de ea. In tot cazul la toamnă va fi joc larg pentru jocul politic, — dacă- Dacă nevoile economice şi financiare nu vor pune pe tapet probleme, pe cari un guvern de partid, şi chiar, sau mai ales, un guvern fără partid, nu s’ar putea încumeta să le dezlege singur şi fără a face apel la toate forţele vii ale naţiunii. B. Brănişteanu Glose politice... RECOLTA După unii ea ar fi splendidă, un adevărat record. După alţii ea ar fi mijlocie. Este, desigur, caracteristic pentru organizaţia noastră de stat, ca, la sfârşitul lui Iulie, să mai existe controversa dacă recolta e bună sau nu. In orice altă ţară din lume, n’ar mai fi umbră de îndoială. Statistici sigure ar spune precis cum stau lucrurile. Dar nu despre aceasta vrem să vorbim. Începutul lui August a însemnat, de obicei, chiar şi în epoca post-belică, începutul exportului de cereale. Importanţa acestui export, în ultimii ani, e un lucru ştiut de toată lumea. Dacă n’ar fi decât problema devizelor şi nu mai trebue alte complectări. Exportul înseamnă finanţarea recoltei. Cine să facă această finanţare? Băncile din România? Se ştie că în împrejurările actuale acest lucru nu se poate. Lucrul e important şi pentru economia ţării şi pentru problema valutei. Impulsul ar trebui să plece de la Banca Naţională, care este în măsură să facă, metodic şi cu minte, întreg binele de care simte atâta, nevoie ţara. 11 va face? Vor înţelege conducătorii acestei instituţiuni marele interes al problemei puse? ANCHETE Noul guvern a venit la putere, între altele, şi cu programul sporirei prestigiului autorităţii. Nu cercetăm aci cum a realizat celelalte puncte ale programului său, în special punctele privitoare la viaţa economică şi financiară a ţării. Un lucru ştim însă şi anume că sporirea prestigiului autorităţii se realizează pe căile cele mai brutale: bătaia şi arestul preventiv. Ziarele sunt pline de cazuri de asemenea natură. S’a bătut până la moarte — cuvintele sunt la propriu nu la figurat. Vedeţi cazurile dela Craiova şi Lipcani. Cazul de la Constanţa e tot atât de grav, deşi nu s’a ajuns la moarte de om. De ce se îngăduie astfel de procedeuri? Râvnim oare o reputaţie şi mai proastă de cât în trecut? Miniştrii puşi în cunoştinţă de unele cazuri, au anunţat anchete. Să le vedem făcute, ca să credem că s’au făcut. Şi apoi, mai e o chestie: cum vor fi făcute. Şi altă chestie: ce va urma după? Pentru că, să vedeţi, nu doară că ne îndoim de bunele intenţii ale cuiva; şi nici că vrem să şicanăm, dar avem o lungă şi tristă experienţă... Sever Ministerul de finanțe a hotar să dea prime perceptorilor cari încasează cât mai multe dări. ...Perceptorii or fi având ei dreptul la recunoştința Statului pentru eforturile pe care le fac adunând biruri, dar socotim că tot mai vrednice de răsplată sunt eforturile celor cari plătesc!... ZIARIŞTI ŞI POLITICIAN! „Neamul Românesc“, într un articol prim, scris — pare-se — de d. preşedinte al consiliului, — pune problema raportului dintre ziarist şi omul politic. Ţinem să precizăm, dintru început, că această problemă pe noi, cei de la ,Adeverul‘‘ şi „Dimineaţa“, nu ne priveşte personal. Nefiind oficiosul unui partid, avem — faţă de toţi oamenii politici — toată libertatea de acţiune. Chestiunea nu priveşte decât presa de partid şi pe ziariştii cari fac această presă. Suntem deci, la largul nostru, să discutăm această iritantă problemă. ★ „Neamul Românesc“ spune: „Ziarul e o unealtă de luptă. Şi lupta se dă între partide... In partide sunt şi oameni puternici, dar proşti sau leneşi, cari au nevoe să scrie altul pentru ei. Şi anume să scrie în nota miserabilă a sufletului lor de rând. Şi ei se adresează ziaristului de profesie. Adesea, un tânăr cult, un scriitor, un gânditor, un poet. El scrie ce nu crede; e silit de a o face. Dar până la ce punct? Aici intervine conştiinţa ziaristului". Nu vom intra în discuţia problemei — foarte delicată şi de natură intim personală — dacă ziaristul este silit sau nu să scrie împotriva conştiinţei lui. Vorbim, fireşte, de ziaristul de care se ocupă şi „Neamul Românesc“, adică de cel care lucrează la o gazetă de partid. Pe cât ştim, când un ziarist s’a găsi, în conflict cu partidul la al căruia ziar colaborat a putut părăsi, fără prea multe ezitări, redacţia. Şi, — iarăşi fără prea multe dificultăţi — şi-a putut găsi o îndeletnicire într’o altă redacţie cu care avea — sau credea că are mai multe afinităţi. Aceasta depinde, bineînţeles, de valoarea profesională a ziaristului. Dar, repetăm, nu aceasta interesează. Sau, în orice caz, nu aceasta interesează in primul rînd. Ci problema în întregul ei. „Neamul Românesc“ recunoaşte că oamenii politici cer, ades, ziariştilor din redacţiile respective „să scrie în nota mizerabilă a sufletului“ politicianist. Prin urmare, răul nu porneşte de la ziarişti. Răul porneşte de la omul politic. Deci şi vina n’o poate purta ziaristul, ci omul politic. Recunoaşterea aceasta este deosebit de preţioasă. Fiindcă de zece ani de zile, politiciani duc cea mai aprigă campanie împotriva presei. De zece ani de zile, politicianii care înjosesc presa, înjosindu-și ziarele lor de partid — se erijează in moralizatori ai presei, în cenzori ai scrisului gazetăresc. Cu o hipocrizie ce nu poate fi îndeajuns reliefată, în toată urîțenia ei, — oamenii politici de îndată ce vin la guvern pregătesc — fiecare dintre ei — câte o lege a presei, care este de fapt o lege împotriva presei. Dar nu împotriva presei de partid, care — inspirată de politiciani — va continua aceleaşi campanii triviale şi calomnioase. Ci împotriva presei independente, singura în care sinceritatea şi decenţa există cu adevărat. In conferinţa d-sale, rostită la clubul vechiului partid ţărănesc (Libertatea presei, editura „Adevărul“) — d. Const. Graur arată cu o copioasă serie de citate textuale, cât de abjecte sunt campaniile totdeauna interesate, totdeauna calomnioase — ale ziarelor de partid. Nu am la îndemână, — aci, unde scriu — textul acestui interesant capitol despre josnicia presei partidelor noastre, ca să reproduc câteva fragmente. Va fi însă suficient să spun că ani de zile „Voinţa Naţională”, oficiosul liberal, l-a întrebat pe Take Ionescu din ce trăieşte, cu ce parale a dat masa din cutare seară, etc. — pentru ca nu mult după aceia, partidul liberal să recurgă la colaborarea lui Take Ionescu, iar — deunăzi — să- și slăvească memoria cu prilejul desvelirii monumentului său. Tot astfel, ani de zile, d. Dissescu a fost acuzat de presa liberală, în chip direct, de venalitate, pentru ca acuma d. Dissescu să fie fruntaş liberal, iar în FV raportor al Constituţiei liberale, al acelei Constituţii care... tindea să apere pe oamenii politici de calomniile ziariştilor! ★ „Neamul Românesc“ spune că ziaristul e silit să scrie împotriva conştiinţei lui,,dar... până la punct! Noi credem că nu e bine să scrie de fel împotriva conştiinţei lui. Iar dacă a pornit s’o facă, e greu să meargă numai... până la punct. Dar detaliul acesta n’are importanţă. Un ziarist poate refuza să scrie. Se va găsi un altul. E cazul impricinatului, care n’are dreptate. Un avocat, doi sau zece îi vor refuza cauza. Se va găsi unul s’o pledeze. Până azi, nici un împricinat nu s’a înfăţişat în justiţie fără avocat fiindcă nu avea dreptate! Ceiace interesează este altceva: este atitudinea politicianilor cari, după ce fac din gazetele lor suprema ruşine a presei, vin cu proecte de legi menite să oprească presa independentă în exerciţiul sincer, demn şi util al misiunii ei de control al vieţii publice. Această hipocrizie trebue să înceteze. De aceia reţinem recunoaşterea oficiosului d-lui prim-ministru că politicianii sunt adevăraţii pângăritori ai presei. O reţinem, pentru ziua când vreun guvern ar mai veni iarăşi cu proecte de legi îndreptate împotriva presei independente. TUDOR TEODORESCU-BRANIŞTE* UN ABUZ Pentru d. ministru al Justiţiei Un conflict iscat între un gardist din Constanţa şi un lucrător cu soţia lui, a pus în evidenţă abuzul nemaipomenit, sălbatec ce se face la noi cu arestul preventiv. Un conflict ca oricare altul, din care gardistul s’a considerat ultragiat. Se poate. Dar ultragiului nu i-a urmat un proces verbal, ca de obiceiu , ci arestul pur şi simplu. Lucrătorul şi soţia lui, mamă a patru copilaşi, dintre care unul de 6 luni, au înfundat puşcăria „preventivă“ în aşteptarea judecării procesului. Interesele ordinei publice cereau ca cei patru copilaşi să stea zile şi săptămâni, poate şi luni, nemâncaţi şi neîngrijiţi pentru ca domnul gardist să-şi ia satisfacţia „legală“, pe care şi-ar fi putut-o lua şi fără arestarea preventivă a odioşilor criminali... Cititorii „Dimineţii“ cunosc amănuntele, întâmplarea a făcut ca un om de inimă să dea, in a cincea zi dela arestarea părinţilor, de grupul cel*** 4 mititei, cari scânceau amfometţii, în coliba sărăcăcioasă dela periferia oraşului. I-a luat, i-a îngrijit, i-a hrănit şi i-a depus pe sala parchetului, ca un protest bine meritat contra abuzului ce se face cu arestul preventiv. Nu ştim ce a urmat după aceia, dar credem că d. ministru al justiţiei, pe care-l cunoaştem nu numai ca om de legi ci şi ca om de inimă, va lua măsuri ca parchetele să nu facă uz, cu atâta uşurinţă, de textul care acordă dreptul la reţinerea în arest a inculpaţilor. Prevenţia este necesară când interesele instrucţiei o cer, dar nu în asemenea procese lipsite de importanţă. In cazul special, arestarea ia şi aspectul unui act neuman. Căci este inadmisibil ca mama să nu se fi plâns că are 4 copii fragezi, cari au absolută nevoie de îngrijirile ei. Am vrea să sperăm că întâmplarea aceasta dureroasă va servi la ceva, la adoptarea unor norme mai serioase în acordarea generoasei ospitalități a aresturilor preventive... Ar fi necesar. De mult se ocupă consiliul superior al căilor ferate din Franţa cu experienţe asupra celei mai judicioase întrebuinţări din partea căilor ferate a automobilelor pe şinele drumului de fer. Cea mai concludentă din aceste experienţe s’a făcut la 25 iulie pe ramura secundară Saint-Arnould-Cortainville a liniei Paris-Chartres. E o zi care va marca o dată importantă în analele mijloacelor de comunicaţie. Experienţa a avut un succes desăvârşit şi a uimit pe toţi (între cari mulţi reprezentanţi ai presei) cari au asistat la ea. Ziarele franceze au dări de seamă entuziaste. Sub titlul „mariajul pneului şi al şinei“ (expresia aceasta e a casei care a furnizat automobilele) descriu cum s-a efectuat călătoria pe această linie secundară, unde înainte circulau vagoane greoaie transportând cele mai adesea ori numai câţiva călători cari se sufocau de fumul cărbunelui devorat în cantităţi enorme de locomotivă. A fost acum o călătorie miraculoasă într’un fel de simple autocare pe şine; vagoane usoate automobile aşezate pe bandagii subţiri alunecând lin, fără zgomot, fără nici un sdruncin, cu o viteză mijlocie de 80—100—120 km. pe oră şi cu frânare instantanee ! S’au pus înadins pietre pe şine şi pneul le înghite fără nici un şoc. Nici o zguduire, nimic ! Experienţa se face deocamdată pe liniile mici, secundare. Consiliul superior al c. f. franceze anunţă că are intenţia să le generalizeze şi pe liniile mari. Noi de mult am cerut direcţiei c. f. r. să înlocuiască trenurile secundare care lucrează în deficit, prin transporturi cu autocare pe şosele. Iată că apare o inovaţie şi mai revoluţionară. Progresele tehnice fac salturi uriaşe zilnice de care e atât de greu să te ţii! N’ai apucat să adopţi unul şi a şi apărut un altul nou faţă de care celelalte apar demodate. Doctorul Ygrec ★ CARNETUL NOSTRU Automobile pe şine Un Boccacio modern de C. SATEANU Autobiografia Câteva traduceri răsleţe apărute şi la noi au făcut cunoscut, într’un cerc încă restrâns, pe acest scriitor italian, considerat ca un Boccacio contemporan. Cum operele de valoare ale literaturii universale pătrund în ţările latine numai prin traducerile sau prin aprecierile criticei franceze, îl vom prezenta pe Pitigrilli prin câteva caracterizări datorite unor literaţi reputaţi din Franţa şi Italia. ★ Paul Reboux, maestrul nuvelisticei moderne, afirmă că povestirile lui Pitigrilli constituesc „o groaznică şi concentrată filosofie expusă într’o formă ilariantă“. Pierre Mac Orlan: „Dacă toţi umoriştii italieni ar poseda vigoarea ironiei şi comicului lui Pitigrilli, nu ştiu cine ar cuteza să mai vorbească de spiritul Parisian ca lui Pitigrilli fiind numai specialitatea noastră“. Allesandro Veraldo. ..Umorul iritant al lui Pitigrilli aparţine acelor lucruri care înviorează viaţa. Cetesc nuvelele sale cu o deosebită plăcere, chiar dacă uneori nu mă împac cu ideile lui, dar le cetesc fiindcă Pitigrilli este unul dintre puţinii scriitori italieni care nu-şi plictiseşte cetitorii“. Luigi Antonelli: „Singurul reproş pe care îl fac lui Pitigrilli e că-i prea spiritual“. . Salvator Gotta : „Un umorist veritabil, amuzant şi profund : el se distinge print’o extraordinară şi delicată sensibilitate şi printr’o tehnică absolut personală“. Mario Puccini: „Pitigrilli expune printr’o mare fineţă cele mai moderne stări sufleteşti. Nuvelele lui împrăştie un parfum parizian. Sub cunoştinţele sale universale se ascunde un povestitor de rasă. El ştie să nareze ca nimeni altul în ziua de azi. Şi ştie să şi distreze!..“ ★ Aceste laconice dar precise caracterizări ale unor personalităţi literare marcante, sunt suficiente ca să trezească interesul cetitorului pentru a-l cunoaşte pe Pitigrilli, şi implicit opera sa. Pentru a spori însă acest interes şi a învedera fantezia şi ironia lui Pitigrilli îl vom lăsa să-şi facă el singur portretul,, adică autobiografia, care este o eloquentă, savuroasă şi spirituală auto-critică : — „N’am nici o credinţă şi, îmbătrânind, simt imperioasa necesitate de a crede. E un priapism mistic. Am căutat credinţa într’o mănăstire dominicală, la un călugăr foarte învăţat. Dar la întrebările ce i le-am pus, el mi-a răspuns cu atâta răceală şi fără nici o putere de convingere, încât a făcut din mine un şi mai mare ateu. Altă dată un frate de cruce, cu barba lungă şi cu plete mari, după ce desemnă în aer spaţiul unui metru cub, mi-a spus cu glas solemn : —Ştiu că există un Dumnezeu. Scriitorului acestor rânduri i-a fost dat să vadă o carte de citire, introdusă, cu aprobarea autorităţii respective, în şcolile unui popor vecin. In cartea aceasta se spunea că ţara locuită de acel popor este aşezată tocmai în centrul pământului şi că, prin urmare, capitala acelei ţări forma chiar buricul pământului. Autorul făcea şi dovada afirmaţiilor sale. Spunea că din orice parte a pământului ai porni, soseşti tot în ţara aceea şi tot în capitala ţării. Ai fi ispitit să râzi de astfel de năzbâtii. Când te gândeşti însă la urmările lor, la marele tău ce-l cauzează, la prăpastia ce sapă pe„ Există un singur Dumnezeu!“ Eram profund emoţionat. In figura lui maestoasă se afla o siguranţă convingătoare. Multă vreme am rămas subt impresiunea acestor cuvinte magnetice. Dar într’o zi mi l’am închipuit pe acest monah bătrân, îmbrăcat într’un pardesiu elegant, tuns, ras, frizat, şi cu mustăţile după moda americană... Şi cuvintele lui nu mă mai impresionau ! Căci ceea ce m’a impresionat a fost barba sa impunătoare... Şi în chipul acesta mi-am explicat vraja vechei biserici — farmec ce constă în vechimea ei, în vechile altare şi strane mirositoare a tămâie şi în morminte cu pietre funerare şi epitafuri indescifrabile... Bisericele noui, de curând ridicate, n’au farmecul atracţiei şi ele trebue să aştepte multă vreme până îşi asigură un număr statornic bigotismul snobului. Am mai căutat credinţa în istoria ştiinţelor naturale, şi biologice. Dar ştiinţa are puterea de a întări credinţa numai într’acela care e susceptibil de ea — sau o ucide într’acel care e susceptibil de ateism. Dacă eşti predispus a crede în D-zeu, atuncea găseşti în fiece lucru semnul unui spirit sfânt. Un cârnătar mistic ar exclama : „Cât de mare a fost bunul Dumnezeu ! După ce a creat porcii pentru a umplea cârnaţii, el s’a mai gândit să-i înzestreze şi cu mare spre a putea ţine tocătura !...“ Am căutat credinţa printre „Salvation Army“ ca şi în rândurile teosofilor. Membrii „Crucei Roşii” sunt histerici uniformi, teosofii sunt nişte orbiţi, iar teosofia este bigotismul snobului”. ★ Şi în altă ordine de idei, Pitigrilli continuă : „A scrie o autobiografie e cam tot una cu faptul de a arăta publicului rufele noastre cele mai intime. O voi face însă deşi sunt de părere că aceasta nu însamnă un act real, căci pentru un atare prilej îţi pui rufele cele mai curate. Pot scrie numai primul capitol, fiindcă al doilea trebue abia să-l trăesc. Vrâsta : 26 ani. înălţimea : 1 m. 75. Culoarea fetei : trandafirie. (Citiţi continuarea in pag. 2-a) NOTE ZIARELE arată că la Cluj consilierii comunali au gospodărit atât de prost, încât au cheltuit până şi garanţiile particularilor. Dacă faptul se adevereşte, atunci consiliul comunal din Cluj nu mai prezintă nici o garanţie. UN ziar vorbind de alegerile parţiale de la Neamţ, crede că ele se vor desfăşura cu tot cortegiul de scandaluri şi bătăi, deşi vor fi în timpul vacanţei. Ca de obicei, ziarul exagerează. Noi credem că se va rupe cel mult câte o coastă sau câte un picior, alegerile fiind parţiale. ★ MINISTRUL de interne a chemat, pe inspectorii administrativi ca să le explice reforma administrativă. De astădată cred c-a greșit-o. Ca să explice reforma administrativă nu trebuia să cheme pe inspectori ci pe jandarmi, că ei au s’o aplice. CHESTIA ZILEI DUPĂ AUDIENȚĂ — Dacă i s’ar putea citi după mutră ce-o fi vorbit! ■■■ ÎNDRUMAREA pacifista A ŞCOALEI Ce este astăzi, din punctul de vedere naţionalist, învăţătura în şcoală? Intrebărei acesteia, d. prof. N. Iorga, preşedintele consiliului de miniştri, i-a răspuns în interviewul acordat ziarului „Manchester Guardian“ prin definiţia următoare: „o continuă lecţie de ură, de ambiţie şi de orgoliu“. Ură împotriva celorlalte popoare şi în deosebi împotriva vecinilor, arătaţi mereu în ipostaza unor duşmani faţă de care trebue să stai mereu la pândă şi cu arma în mână. Ambiţie în sensul că se insuflă tineretului de pe băncile şcoalei credinţa că naţiunea căreia îi aparţii stă din toate punctele de vedere mai presus decât toate celelalte naţiuni de pe pământ, că numai ea posedă toate calităţile şi virtuţile, rămânând pentru celelalte toate păcatele şi defectele. Aceasta complectată printr’un orgoliu nemăsurat, care nu se dă îndărăt dela falsificarea istoriei şi dela denaturarea realităţii. Aproape nu e popor în Europa care să fi putut să se lecuiască de metehnele acestea. In orice carte de şcoală şi în orice altă tipăritură menită să formeze educaţia tineretului, ura împotriva celorlalţi, împotriva străinilor, prezintaţi în culorile cele mai puţin simpatice, ambiţia exaltată şi nemăsuratul orgoliu străbat şi se etalează în toate paginile. Stru o apropiere sufletească şi o mai bună înţelegere şi preţuire între indivizi şi popoare, vezi că nu e materie de râs, ci te găseşti in faţa unei chestiuni de o deosebită gravitate. In aceiaşi ordine de idei, învăţătura şi educaţia din şcoală se inspiră de la concepţia că bunăstarea şi fericirea unui popor nu se pot întemeia decât pe nenorocirea unui alt popor sau a câtorva popoare, pe grămezi de ruine şi pe grămezi de cadavre. Fireşte, în astfel de concepţie este complect falsificată şi noţiunea de patriotism. Patriotismul nu mai este — ceea ce trebue să fie —■ un sentiment frumos şi curat de dragoste de neam şi ţară, un sentiment care implică datoria, ba chiar coincide cu datoria de a munci în sens pozitiv şi constructiv şi în sfera activităţii tale, oricât de modestă şi de restrânsă ar fi această sferă, pentru ridicarea şi consolidarea ţării şi a neamului din toate punctele de vedere. A fi patriot înseamnă după concepţia ce am arătat, a urî şi a căuta să nimiceşti pe toţi câţi nu vorbesc graiul tău, nu aparţin religiei sau originei tale etnice ori nu locuesc între graniţele ţării tale. Acesta e naţionalismul extremist, primejdios despre care d. prim ministru a spus cu drept cuvânt că „dacă voim să-l smulgem, (Citiţi continuarea in pag. II-a) ★ ______NA2BATII MĂGARUL LUI NASTRATIN Guvernul a hotărât, din motive probabil mistice, să nu se mai plătească lefurile funcţionarilor decât la 20 ale lunii, în loc de zi ’ntâi. Ce o să facă funcţionarii, cu lefuri de mizerie, de la 1 până la 20, rămâne mister. N’o să mai mănânce — altceva nu le rămâne de făcut. Şi aşa guvernul face începutul educaţiei funcţionarilor, după reţeta lui Nastratin cu măgarul, care a murit tocmai când ajunsese să nu mai mănânce de loc. KIX