Adevěrul, septembrie 1931 (Anul 44, nr. 14621-14646)
1931-09-01 / nr. 14621
AUDI 44-Ho. 14621 * Mărfi 1 Septembrie 1931 6 pagini FOND A TORT • V- BELDIMAN 1888-1897 lUflUALUHI, CONST. MILLE 1897—1926 ' ............ I 380 lei pe 6 luni; *n 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Mille (Sărindar) No. 1--9—1I I TELEFOANE: 1 200 lei pe 3 luni; ABONAMENTE: Centrala : 306/67, 324/73, 346/70. Direcţia: 357/73. Provincia : 310/66, 353/54. Administraţia : 307/69. Ieri, fiind Duminică, d. V. Iorga nu a făcut nici o declaraţie... ...Ce va mai desminţi astăzi, preşedinţia de consiliu? D. N. IORGA, PRESA $! POLITICIAN!!... D. preşedinte al consiliului conti-nuă să manifeste aceiaşi evidentă supărare împotriva presei, care îl nedreptăţeşte. Nu avem naivitatea de a crede că l-am putea convinge pe d. N. Iorga că, din când in când, este şi d-sa supus legii fatale a greşalei. Pentru d-sa, măsura deschiderii şcoalelor la 1 Septembrie, împotriva legii care fixează data de 15, este perfect justă. Interzicerea congresului Învăţătorilor este, de asemeni, o hotărâre bună. Introducerea saboţilor în şcoalele primare nu are nicio nuanţă de ridica. Purtarea corespondenţii ministerului de instrucţie la Mangalia şi la Văleni, nu suportă nicio critică. Dar să mai enumărăma toate celelalte măsuri luate de d. Iorga? Inutil. Le socotim, pe toate, deplin Îndreptăţite. Iar noi, care le criticăm, noi — „sanhedrinul gazetarilor” de care d. Iorga vorbeşte cu atâta Ironie — noi suntem nedrepţi, noi suntem pătimaşi, noi suntem vinovaţi. He! Gânditu-s’a însă, d. prof. N. Iorga la campaniile pe care le-a dus d-sa ani de zile, decenii întregi împotriva guvernelor sau, uneori, in favoarea lor ? A avut totdeauna dreptate ? N’a dat nici o lovitură nedreaptă ? D-sa se bucură — incontestabil de mari simpatii în rândurile ziariştilor. D-sa nu numai că nu este atacat, cum au fost alţii — care totuşi nu săvârşiseră aceleaşi greşeli, — dar este chiar menajat Am spus-o şi zilele trecute: orice şef de partid care — venind la guvern — ar a scris articole alarmiste ca acelea scrise de d. Iorga — ar fi fost atacat de zece ori mai violent decât d. Iorga. Cititorii îşi amintesc, desigur, campaniile vehemente, necruţătoare desfăşurate de presă împotriva lui Ionel Brătianu, împotriva lui Vintilă Brătianu ■— ca să cităm numai dintre campaniile postbelice. Au răspuns şi aceştia, s’au apărat şi ei când acuzarea a fost gravă, —■ dar in răspunsurile, in apărările lor nu au pus acea notă de exasperare, — pe care o vedem, cu multă părere de rău, azi. Chiar in clipa de faţă, presa care-l sprijină pe d. Iorga, desfăşură o campanie extrem de violentă împotriva unora din fruntaşii naţional-ţărănişti învinuiri de necinste, acuzări calomnioase apar in coloanele ziarelor guvernamentale. Din păcate, aşa înţeleg ziarele de partid sau , mai precis, aşa înţeleg partidele lupta politică. O îndreptare ? O dorim din toată inima. O dorim noi, presa independentă, — o dorim fiindcă noi nu ne-am coborât niciodată la atacul personal, la polemica ieftină, la lupta facilă care îşi are drept armă calomnia. O dorim fiindcă totdeauna am atras atenţia politicianilor, că ei — cei care înjosesc presa prin atitudinea nepermisă a ziarelor lor — tocmai ei vor „să pozeze” în moralizatori, nu înălţători ai presei.Decât, această îndreptare nu poate veni dintr’o lege de sugrumare a libertăţii scrisului. Fiindcă o atare lege nu va lovi presa de partid, adică presa vinovată prin excesele ei O atare lege va lovi presa independentă, adică tocmai pe aceia care îşi exercită, în chipul cel mai civilizat, dreptul ei de control asupra vieţii publice. De aceia, nu înţelegem de ce — în fiecare clipă — d. prof. N. Iorga vine cu aceiaşi ameninţare: — „Voiu aduce o lege a presei.” Cele mai grave învinuiri cari î s’au adus d-lui Iorga, n’au pornit din presă — ci din rândurile politicienilor. La 1907, nu presa, ci politicienii l-au arătat drept unul din autorii răscoalelor. Acum doi-treî ani, — nu presa, ci un om politic i-a adus in plină Cameră învinuirea pe care î-a adus-o şi pe care nu vrem s’o repetăm. Formula „îţi vâr pumnul în gură” nu i-a spus-o un ziarist, ci d. Argetoianu in incinta Adunării deputaţilor. Iar altă formulă — pe care nu găsim necesar s'o reamintim — i-a spus-o d. Grigore N. Filipescu. Toţi aceştia sunt colaboratorii de azi ai d-lui Iorga. Ş i d-sa — flancat de cei care l-au insultat, de cei care l-au calomniat — vrea să ia măsuri împotriva presei. Să le ia! Nu se teme nimeni de acele măsuri. Dar in ziua când le va lua şi când — totuşi — politicienii vor continua să-l atace, să-l insulte și să-l calomnieze, — să nu se mire. Căci d-sa face o regretabilă confuzie Intre presă și politicieni Legiferând înpotriva presei nu va izbuti să... vâre pumnul in gura politicianismului, — ca să Utilizăm amabila formulă a d-lui Argetoianu, T. L. Glose politice... DEZMINŢIRILE Guvernul nu mai pridideşte cu dezminţirea declaraţiilor din urmă ale d-lui prof. N. Iorga. Un prim comunicat al d-lui Iorga exprima regretul primului-ministru de a fi pierdut un ceas cu o delegaţie, in sânul căreia se afla „un spion şi om de rea credinţă“. După această dezminţire , confirmarea d-lui prim-ministru, a venit al doilea comunicat: d. Iorga e în cel mai perfect, acord cu d. Argetoianu..Nici acest comunicat n’a părut suficient. S-a cerut d-lui Butu, preşedintele delegaţiei de plugari dobrogeni, o scrisoare de dezminţire. Iar eri a mai venit o epistolă — de data aceasta a d-lui. prefect de Constanţa, în care acesta se jură că d. lorga n’a spus ceiace s’a spus că ar fi spus! Preamulte dezminţiri.. Şi din prea multe locuri... In locul tuturor am fi preferat una singură: o dezminţire venind direct dela d. lorga, dar una francă, precisă, categorică. Dar această dezminiţie — singura utilă — nu poate veni! Iar celelalte nu ne interesează... „VA URMA“ De altfel, pe calea pe care a apucat-o preşidenţia de consiliu, — romanul senzaţional al declaraţiilor d-lui lorga ar putea fi cu „va urma”S’ar putea obţine cu multă uşurinţă, o scrisoare de dezminţire de la vardistul din poarta casei d-lui prim-ministru, dela şofeurul d’sale şi dela fata,’n casă... Preşidenţia de consiliu uită însă, un lucru că toate aceste stăruitoare dezminţiri, care nu conving, pe nimeni, au și defectul de a părea tot atâtea certificate de bună purtare. Or, d. prim-ministru nu are nevoe de asemenea certificate. D-sa a dat un comunicat.. Punct. Desm'.nlirile celorlalţi sunt jenante pentru d- lorga. Int. NAZBATI ! CREATIA D-LUI N. IORGA Intr’un interview recent, d. prof. N. Iorga spune că d-sa vrea să creeze „un nou tip“ de prim-ministru, decât cel cunoscut până acum... In privinţa aceasta, d. Iorga nu trebue să se mai ostenească: „noul tip“ — şi incă ce tip! — de primministru i-a şi creiat, aproape fără să-şi dea seama. Numai că nu este nou pur şi simplu, ci şi puţintel cam ciudat... Kix CARNETUL NOSTRU Sfârşit de vară? S’a aşternut un strat gros de zăpadă pe Bucegi. Nu cumva a’nceput, pe munte, melancolicul exod pastoral, de felul celuia pe care anonimul bard il zugrăveşte precum urmează în „Cântecele de ţară“ adunate de Tudor Pamfile: Tulesc one de vale Şi rămân stânele goale Rămân stâni Fără stăpâni Strunguţe Fără oiţe Scaune fără băciţe, Munte Fără oi născute ? O fi din partea verii o sistare provizorie de plăţi (după calendar, ni se mai cuvin oarecari „tranşe“ de căldură); o fi prima-i tentativă de evadare, până una-alta, au prins s’o tulească de intre Predeal şi Breaza oiţele vilegiaturiste. Aţi văzut cum s’au înfăţişat trenurile de pe Valea Prahovei — cele spre Bucureşti — în zilele de Joi, Vineri şi Sâmbătă? Dacă ar mai fi fost pe coperişurile vagoanelor şi nişte soldaţi cari să cucurugească şi să cotcodăcească la vederea jandarmilor din staţii, — te-ai fi crezut cu 12 ani mai tânăr, pe vremea marilor întoarceri la vatră de după război. Miroase a toamnă. Şi cum in capetele oamenilor paguba şi fluerul, gardul şi oiştea, drumul şi conacul, brânza şi barba merg alături, n’ai putea de fel numi ciudat chipul în care se fac întovărăşirile tale de gânduri. Vezi coşarii şi te gândeşti la lemne, adică— pentru moment — la lipsa lemnelor; te uiţi cum, lângă Hala de vechituri, rablele camionagiilor ronţăe coji de pepene verde, şi ai (de pe acuma!) groaznica viziune a mutatului. Sânt — o ştim — asociaţiile acestea de idei autumnale, prea îmbibate de materialism. E vina noastră, însă, dacă trăim vremuri in cari până şi filozoful taie cu mai mult deliciu feliile de lubeniţă (şi strigă cu gura plină: „unde-i chiseaua cu zaharul pisat?“) decât ar desface un complex în componentele sale ? Barbu Lăzăreanu CHESTIA ZILEI INTIM Intr’un interview acordat ,pideverului“, d. Goga a tropus o nouă regrupare a forţelor politice. D. ARGETOIANU ! Sunt adeptul d-tale, mă voi regrupa cu Duca. D. GOGA 5 Şi Iorga? D. ARGETOIANU ! Va rămâne personalitatea de-acum luni. PROPUNERILE AGRICULTORILOR Sindicatele agricole din Moldova au prezentat un memoriu comun miniştrilor de finanţe şi agricultură, prin care propun o altă soluţie decât cea adoptată de guvern prin prima de export, pentru susţinerea preţului grâului. Temeinicia punctului de plecare al acestui demers al o organizaţiilor agricole nu poate fi pusă în discuţie. La preţurile actuale producătorii de grâu perd in aşa măsură incât nu se pune numai chestiunea — prin sine îndeajuns de gravă — a ruinării agricultorilor — ci şi problema aprovizionării noastre cu grâu în anul ce vine. Căci după pierderile mari din anul acesta, nu se va mai găsi agricultor care să cultive grâu. De altă parte, ineficacitatea regimului primei de export, de a asigura cultivatorilor acel preţ minimal pe care e îndreptăţit să-l ceară, impune examinarea propunerilor Sindicatelor agricole cu toată atenţiunea. Pe scurt, Sindicatele propun crearea unei organizaţii mixte, între stat şi categoriile de producători interesate, care să-şi asume sarcina de a cumpăra grâul pe un preţ minimal (40.000 lei vagonul) şi de a asigura desfacerea acestui grâu, în consumul intern şi la export, în condiţiuni cari să excludă pagube pentru Stat. Sporul de preţ urmează să fie recuperat din sporirea preţului pâinei (la 6 lei kgr. pâine neagră şi 8 lei kgr. pâine albă). Propunerea se bazează pe o serie de calcule cari cată să demonstreze că toate categoriile de interesaţi — agricultori, morari, brutari, etc., îşi vor găsi socoteala ,în funcţionarea acestui sistem. Nu ne încumetăm să întreprindem verificarea acestor calcule, făcute de profesionişti. De asemenea, socotim că după experienţa primei de export şi a timbrului pe pâine, care fără “Să aducă un real folos agricultorilor, au scumpit preţul pâinei, n’ar fi locul să se cumpănească prea mult dacă se poate cere consumatorilor de pâine acest sacrificiu în favoarea agricultorilor. Singurul lucru care ne preocupă este dacă se poate înfăptui la vreme şi în bune condiţiuni, vastele organizaţii care le cer* fure tiliflarea sbwmului propus. Chiar dacă n’ar fi experienţele triste ce s’au făcut la noi, cu organizaţii etatiste — chiar mai puţin cuprinzătoare — avem experienţa altor ţări, cari arată cât de greu se înfăptueşte o asemenea organizaţie şi cât de îndoelnice sunt rezultatele pe care le dă. Totuşi nu încape nici o îndoială că o îndreptare a situaţiei de acum se impune fără întârziere şi că propunerile Sindicatelor agricole pot furniza, dacă nu o soluţie integral adoptabilă, cel puţin o indicaţie asupra direcţiei în care guvernul trebue să caute soluţia nimerită. F. Nu de mult domnul Massimo Bontempelli, poet, romancier şi dramaturg italian a fost numit membru al Academiei, cu încuviinţarea domnului Mussolini, al cărui pumn politic impresionant a fost odată dulce mână de scriitor. Numirea (şi nu alegerea membrilor unei asociaţii speciale pe temeiul unui principiu de calitate) își are meritul ei. De cele mai adeseori la „alegere“ principiul de lux e dat uitării sau devine cu vremea surdo-mut la noile valori. Și n’a fost un caz special de nedreptate faptul că Eminescu sau I. L. Caragiale n’au făcut parte la vremea lor dina Academia Română, ci o lege firească a asociaţiilor de calităţi, care se repetă — ca orice lege— în toate ţările, la toate popoarele cu Academii. Din aceiaşi pricină Academia Poeziei de la Berlin întemeiată în vremea din urmă ,trece prin crize repetate şi am avut de de F. ADERCA curând cazul extraordinar, adică neivit încă la nici o Academie, ca vreo câţiva academicieni să se socoată insultaţi în principiul lor de lux şi (spre a ni păstra nealterat şi fecioară) să-şi dea demisia. Nu mai vorbim de cazul când toate valorile asociate fiind de la un anumit solsţiţiu devalorizate de banalitate, să se perpetueze alegându-şi tovarăşi şi urmaşi la acelaş monoton ,diapazon — generaţie după generaţie, întru eternitate. Dacă numirea d-lui Massimo Bontempelli e o faptă bună, noul academician aducând între tovarăşi un creer destul de complex (ceiace sar fi împiedecat să fie vreodată ales, cum se face, prin vot) — mai puţin bune ni se par însă recompensele şi privilejiile care cad odată cu gloria pe capul bietului academician. In primul rând e ridicat la rangul ocupat în Stat numai de bărbaţii politici cari prin merite de calitate variată şi variabilă ajung ceia ce obicinuim să numim „miniştri“ — cuvânt care de fapt înseamnă „slujitor”, slujitor cu foarte mulţi slujitori. D-lui Massimo Bontempelli trebue să i se zică deacum înainte „Excelenţă”, la teatru ca şi la bae, la Academie ca şi acasă în sufragerieEste obligat apoi săprimează, iscălind un stat de plată, o leafă lunară de 3.000 de lire (cam 24.000 de lei), prin care i se închide posibilitatea tuturor inspiraţiilor din mizerie, care a dat totuşi lui Goroki prilejul să scrie „Vagabonzii“, lui Knut Hamsun să ,scrie „Foamea“, lui Balzac să alcătuiască acea cumplită „Comedie omenească”. Domnul Massimo Bontempelli mai primeşte un carnet de călătorie gratuită de clasa I pe toate căile ferate şi pe toate vapoarele Italiei— ca să fugă de acasă oridecâte ori îl cicăleşte soţia sau îl doare capul. Toate aceste înlesniri pe care d. Mussolini le dărueşte scriitorilor recunoscuţi, celor mai puţin răsplătiţi adică dintre producătorii de valori, va lăsa pe gânduri mulţi dintre confraţii d-lui Massino Bontempelli, din alte ţări latine cărora nu li se spune totdeauna măcar „domnule“, care nu sunt siguri de pâinea familiei pentru a doua zi, care nu cunosc voluptatea chiriei plătite pe un an înainte și cari nu-și pot îngădui totdeauna luxul unui bilet de tren până la Giurgiu, la malul Dunării. Domnul Massimo Bontempelli se poate repezi oricând de la Roma la Florenţa să vadă trandafiri, dela Florenţa la Milano să audă nuditatea de naiadă a vocii doamnei Gullielmetti sau să urce pe un iacht alb la Neapole spre a vizita cu tot răgazul, culoarea cerului mediteranean şi visul copacilor din Cherenaica... Dar se face o greşală!... Se făptueşte o nedreptate!... De unde credinţa că Poetul e asemenea unui domn negustor de mătăsuri care după ce şi-a vândut ciorapii, îşi poate îngădui dezmiedarea de a dormi două luni la Sinaia, între munţi?... Este oare Poetul un fel de slujbaş superior la Siguranţa generală care după ce a descoperit un complot sau o organizaţie de spionagiu cu riscul vieţii, îşi acordă recreaţia unei vizite, şase luni, la Cazinoul din Monte-Carlo?... Este Poetul măcar un domn profesor care după un ande studii în laborator şi seminar’ simte neapărat nevoe să vadă baletul de la Moulin-Rouge din Pa- Iris sau măcar încăperile (parfu-imate şi azi) ale fostelor seraiuri " de la Instambul ?... Excelenţa Sa Imaginaţia, nu are nevoe de toate aceste luxuri, care sunt tot atâtea pumnale deghizate înfipte în inima ei prea încrezătoare. Dante n’a scoborît în Infern cu bilet de clasa I, nu i s-a zis „Excelenţă“ şi nici nu depunea în fiecare lună 3.000 de lire la Bancă. El purta pe uliţele Florenţei capul unui scăpat din ocnă şi privea cu ochii unui sculat din morţi. In nici un ceas al vieţii inima lui n’a avut o cadenţă oficiala. Şi de pe urma acestui nemaipomenit siluitor de taine şi încruntat denunţător, omenirea a rămas cu Biblia neagră, a cărei pereche de atunci n’a mai alcătuit-o nimeni. Cine e ’n stare să-şi închipue un Dostoievschi trecut pe statul de plată a Preşedinţiei consiliului Citiţi continuarea in pag. II-a I Nebunul şi strigoiul — I ii —■—■— ■■'..ii ■ Ce ne’nvaţă o... „spurcată împreunare“ Interpretari în jurul ciolanului In ziarul nostru s’a comentat, din diferite puncte de vedere, fenomenul politic în adevăr extraordinar produs de curând în Anglia. Şi vor mai fi multe reflecţii de făcut. Astăzi vrem să stăruim asupra unei singure laturi a chestiunii: marele sacrificiu — sacrificiul persoanei lor — pe care au consimţit să-l facă cei doi fruntaşi politici: MacDonald şi Baldwin. MacDonald e socialist, e şeful, până acum, respectat şi iubit, al socialiştilor englezi. El n’a şovăit să treacă din fruntea unui guvern labourist în fruntea unuia foarte amestecat, cu simţitoare preponderenţă conservatoare, hotărât reacţionară. Balwin, la rândul lui, este şeful partidului — vai, cât de absurd de anacronic îi sună numele! — este şeful partidului conservator, care se mai strădueşte astăzi să păstreze tot ce este, ba chiar să reînvie multe din câte au fost. Şi el a primit să intre în guvernul prezidat de MacDonald! Dacă ar fi să mai utilizăm vechea noastră terminologie politică, MacDonald ar fi un nebun şi Baldwin un strigoiu; iar acordul dintre ei s’ar chemă spurcata împreunare. Această brutală nomenclatură nu este opera subscrisului; îi puteţi verifica impozanta vechime în colecţiile ziarelor de pe vremuri. Şi totuşi, unul Dumnezeu ştie că între extremele dela noi deosebirea era atât de mică, încât... nici până azi n’o poţi dibui cum se cade; diferitele carteluri, acorduri şi alianţe cari au putut face senzaţie, pe vremuri, în politica românească, au fost deci, în fond, nişte inofensive păpuşerii. Pe când în Anglia deosebirile de doctrină, de atitudine şi chiar de sentimente au fost şi sunt atât de mari, încât e în adevăr uimitor că reprezentanţii a doua extreme s au putut uni. Desigur, lucrul nu le-a fost uşor. Şi MacDonald şi Baldwin au trebuit sa facă o mare sforţare, ei au trebuit să-şi calce teribil pe inimă, pentru ca să se poată constrânge până într’atât. Dar de ce-au făcut-o? Pentru un motiv de-o simplicitate extremă, care spune totul deşi multora nu le va spune nimic, pentru că au socotit că aşa cere interesul ţării. Judecat-au bine? Judecat-au greşit? Fiecare poate să-şi aibă părerea lui. Timpul va dovedi cine a avut dreptate — dacă nu va prefera cumva să arate că n’a avut-o nimeni. S’au mai văzut și de astea! Oricum, rămâne faptul că MacDonald și Baldwin au făcut ce-au socotit necesar în momentul dat, cu toată conștiința jertfirii de sine. * Scriind cuvintele subliniate, am sentimentul că provoc mii şi mii de zâmbete amuzate — atâtea zâmbete câţi cititori avem. Jertfă? Haida-de! Cine nu vrea portofoliul? Căci portofoliul înseamnă onoarea, puterea, o infinită reţea de avantagii şi, — ce mai la deal la vale? — înseamnă pur şi simplu ciolanul, ca să ne înfruptăm iarăşi din dicţionarul politic naţional. Aşa se traduce la noi dorinţa de a fi ministru, — şi cine, la noi, nu doreşte să fie ministru? E adevărat că ministerul e mai frumos înainte de a-1 avea decât după ce l’ai căpătat. In general, miniştrii în funcţie se plâng, pentru că pe lângă multe plăceri au şi puţine dureri- Nimic nu e perfect în lumea asta. Iată, de pildă, câtă melancolie, vecină cu desnădejdea, ţâşnea din sufletul d-lui C. Arge toianu în şedinţa Camerei de la 11 Februarie 1921. D. C. ARGETOIANU, ministru de interne. — D-lor, lăsaţi la o parte patimile politice. Vă asigur, d-le Coltor, că dacă aţi fi în locul meu aci, nu ar merge lucrurile mai bine decât merg. (Ilaritate). Nu vă daţi seama de fericirea d-voastră, că în timpuri atât de grele sunteţi pe băncile opoziţiei. D. C. SPINEANU. — Vă dorim la fel. D. C. ARGETOIANU. — D-le Spineanu, eu o doresc mai mult decât d-ta, fiindcă cred că pe banca aceea aşi face mai bună figură decât d-ta (Ilaritate, aplauze). Dacă pe dv. nu va prea înduioşează amărăciunea de Atunci a d-lui Argetoianu, fiţi fără grijă, noi nu vă vom face nici o dificultate. Constatăm, de altminteri, ca după acea melancolică spovedanie a d-lui Argetoianu soarta a pus capăt suferinţelor d-sale, înlesnindu-i mult visata cădere de la cârmă. Dar de atunci încoace experienţa nu i-a servit la nimic, în loc să evite din răsputeri orice recidivă, d. Argetoianu a primit cu angelică resemnare ministerul, ori de câte ori împrejurări haine i l’au rearuncat în spinare. Insă cazul d-lor MacDonald şi Baldwin, in situaţia de astăzi, e totuşi altfel. Nu încape nici o îndoială că în timpuri atât de catastrofale e mai plăcut să nu fii ministru decât să fii, mai ales într’o ţară în care răspunderea — şi nu atât cea juridică — este mai mult decât o vorbă: este un fapt! In faţa unor probleme cumplite a căror soluţie nimeni n’o are în buzunar — şi nimeni nu este atât de naiv încât să creadă c’o are — d-nii Mad- Donald şi Baldwin au mai mult decât intuiţia ipohondrică a d-lui Argetoianu din 1921; ei au ştiinţa concretă că e pur şi simplu delicios să fii astăzi în opoziţie, pentru ca mai târziu să poţi spur.: „Ei, dac’aşi fi fost eu la cârmă!”. Mulţi au râs de răposatul Bülow, care se lăuda că dacă ar fi fost el cancelar în 1914, războiul n’ar fi izbucnit. Ori un om politic de marea valoare a lui Stresemann lua în serios această aserţiune auto-elogioasă, şi-i făcea lui Bulow acest credit retroactiv. Cu toate astea, MacDonald şi Baldwin, cari au izbânzi la activul lor, şi-au pus în cumpănă toată gloria lor trecută, aruncându-se de bună-voie în cea mai tragică aventură. Şi nu mai sunt atât de tineri încât să-şi poată face iluzii în potriva evidenţii. De altfel, MacDonald a şi declarat-o: el îşi dă seama că „gestul” de acuma înseamnă sfârşitul lui politic. Tot aşa a spus şi Snowden, tovarăşul care l’a urmat şi în acest guvern, pe când Henderson l’a părăsit — şi nu doară pentru că n’ar fi fost şi el capabil să se jertfească, ci pentru că, de astădată, n’au mai fost de aceiaşi părere. Nu ştim dacă bine sau rău au procedat cei doi oameni politici, pentru că nu ştim nici ce i-a determinat să procedeze nici care le este planul de acţiune. Sigur e numai că au făcut o mare jertfă pentru ceea ce au socoti necesar şi bine. O înregistrăm bucuros nu pentru plăcerea de a le aduce laude, deşi credem că li se cuvin: această grijă o vor avea alţii, în ţara lor, unde, de altminteri, nu vor fi scutiţi nici de atacuri. Vrem să tragem încheierea cuvenită pentru discuţiile noastre de aici. Se vorbeşte la noi cu atâta patos de ticăloşia fără leac a politicii şi de ticăloşirea inevitabilă a tuturor acelora cari fac politică. Şi vina este aruncată mai cu seamă asupra partidelor şi asupra sistemului de a se face politică prin mijlocirea partidelor. Ţara, zic reformatorii à rebours, trebuie lăsată în grija personalităţilor, nestingherite de nimeni şi de nimic în capacitatea lor de-a face binele. Iată însă că se petrec lucruri extraordinare în Anglia, ţara clasică a parlamentului şi a partidelor.. In primul rând, vedem că în fruntea partidelor şi, implicit, in fruntea vieţii politice, se ridică personalităţile cele mai de seamă, a căror valoare cei de acolo pot s’o aprecieze din vreme, iar noi, de la distanţă, o constatăm numai în ocazii excepţionale. Acolo se manifestă şi se desvoltă, în cursul anilor, un MacDonald, un Baldwin, pentru ca, la momentul oportun, să poată fi utilizaţi. Altfel, fără politică şi fără partide, cine era să le ştie de ştire? Cine ar fi bănuit măcar de unde i-ar putea culege? Iar dânşii, chiar descoperiţi prin minune, cum ar fi putut avea adunate (Citiţi continuarea în pagina II-a) ★ D. MACDONALD D. BALDWIN NOTE ” Iată care-al meu crez e: Dând şcolarilor saboţi, Profitând, elevii toţi Şcoala or s’o saboteze! D. Gred. „ INTR’UN interview, d. Iorga a spus: ,JEu vreau să creez un nou tip de preşedinte de consiliu — altul decât cel până la mine“. Asta... a reuşit! * SOARTA preşidenţiei d-lui Iorga e pecetluită. Înainte de deschiderea parlamentului, d-sa va fi silit să părăsească guvernul. Nimic nu se schimba. Ba ceva: un loc de cărămidă — va cădea desigur o piatră arheologică... ★ JANDARMERIA devine aeriană. Era, și timpii!, că prea fusese terre-ă-terre...