Adevěrul, martie 1932 (Anul 45, nr. 14774-14799)
1932-03-01 / nr. 14774
«ROL 45 - Ho. 14774 * Martie Martie 1032 © pagîDl AU V. - Ji CONST. BL v\\° \ 1897—192* i'V . FONDATORI: 750 lei pe an an ABONAMENTE: *380 lei pe 6 luni J 200 lei pe 3 luni ——— — 3 LEI In străinătate dublu BIROURILE: București, Str. Ceash Miile (Sărîmiar) Ho. 7—9—11 TELEFOANE: Centrala: 3-2470. Direcţia: 3-2474. Provincia: 3-1066. Administraţia: 3-2473. VIITORUL crede că „spre partidul liberal se îndreaptă toate speranţele ţării...“ Dar nu şi voturile ! Sărbătorirea d-lui Vaida Sărbătoririle se fin lanţ. începutul l’a făcut d. Iorga, cum era şi natural. Doar de la d-sa începe istoria românilor , a statului, a poporului, a culturii şi a ritmului nou. A venit apoi rândul d-lui Goga. Trebue să menţionăm că poetul n’a fost sărbătorit decât pentru împlinirea a 5 decenii. D. Goga este, se fine şi vrea să fie tânăr, spre deosebire de d. Iorga, pe care-l auzim de vreo 31 de ani invocând vârsta şi experienţa în sprijinul ideilor sale, rămase încă necunoscute. In sfârşit a venit rândul d-lui Vaida, care, deşi are maniere şi gesturi tinereşti, nu s’a sfiit să-şi declare vârsta. A împlinit 60 ani şi prietenii şi partidul au ţinut să-l elogieze într’un cadru solemn. Ne este plăcut să recunoaştem că această sărbătorire — cu toată semnificaţia şi solemnitatea ei — nu est© lipsită de acea notă de modestie, care şade bine oamenilor serioşi. La Cluj, în cercul amicilor şi al admiratorilor, fără să se facă apel la contribuţia bugetului statului, d. Vaida a fost obiectul unor sincere mărturisiri de prietenie. Nici parlament cu tămâie pregătită intro trudnică ipocrizie, nici foruri culturale subalterne gata să-şi arate devotamentul inalterabil in formule plate. O simplă adunare prietenească, in care vorbele au pornit din inimă, chiar dacă dragostea şi admiraţia ar fi alunecat pe panta exagerării. Tocmai de aceia, cuvântările rostite au un interes interesant şi rodnic. « * S’au adus elogii celui sărbătorit. Fireşi . Nu se putea să nu se releve trecutul bogat în fapte al unui luptător, care a stat de veghe trei decenii la căpătâiul intereselor unui neam prigonit. Nu oricine şi-a făcut datoria sub vechiul regim, aşa cum şi-a implinit-o Vaida-Voevod. In vechiul regat, în generaţia din care fac parte, numele lui a răsunat cu im ecou prelung, din stâncile Carpaţilor despărţitori până în zidurile universităţii ieşene, pe băncia căreia ne trudeam minţile şi făuream planuri. Atunci, acum treizeci de ani, noi ştiam că Vaida- Voevod munceşte harnic la istoria poporului român. Cum ar fi posibil ca, astăzi, acest lucru să fie uitat ? . Dar, Vaida-Voevod este şi un luptător politic al zilelor noastre. Putem se avem — şi avem chiar — rezerve bine trasate asupra ideilor şi activităţii sale din ultimul timp. Asta nu ne poate însă impiedica să înregistrăm cu satisfacţie importanţa evenimentului de la Cluj, a cuvântărilor rostite cu acea ocazie şi a prilejului ce a oferit pentru o bună, necesară şi sănătoasă manifestare politică. Căci aceasta e deosebirea între sărbătorirea modestă dar reală a d-lui Vaida şi elogierile fastuoase şi totuş sarbede, pe car ni le oferă uneori oficialitatea. La Cluj a fost o manifestare de luptă cetăţenească încadrată într-o puternică afirmare de principii democratice. S’a denunţat minciuna constituţionalismului aparent, s’au formulat postulatele unei conducer legale a statului, s’a repetat, și cu această ocazie, tot ce constitue fundamentul unei normalizări politice. Așa trebuia să fie. Sărbătorirea unui luptător politic nu se putea estompa în fraze goale, ci în afirmări programatice de interes obştesc. Ardealul a sunat încă odată clopotul redeşteptării. Fi-va el auzit măcar acum ? ★ De câtva timp, deşi Capitala este prinsă de o cronică înfrigurare, cuvintele hotărîtoare şi acţiunile cu răsunet ne vin de peste munţi. Ele nu sunt tari nici sgomotoase, dar trezesc în sufletele noastre un ecou simpatic. Este simpatia ce se naşte — uneori inconştient — din prestigiul atitudinii molcome dar persistente şi tenace, care dă impresia succesului final. Mai e mult până la urmă? Ce interes are întrebarea, când eşti convins de dreptatea cauzei şi de triumful ei desăvârşit? întrebarea aceasta trebue să şi-o pună cei cari vor să ţină mai departe dreptatea sub obroc. Cât timp vor mai putea beneficia de o situaţie privilegiată şi nedreaptă? Să-şi frământe sufletul ca să găsească deslegarea. Până atunci, democraţia română îşi va urma, liniştită şi încrezătoare, drumul ei drept, care duce sigur la ţintă. M. Ieşanu Bucătăria propriu zisă — unde rolul de căpetenie îl joacă potrivirea din sare — începe după ploaia de pucioasă şi de foc căzută asupra Sodomei şi Gomorei. Când, in toiul pedepsirii cetăţilor acestora şi a stricării câmpiilor de prin prejur, nevasta lui Lot — prevenită că fatală îi va fi dorinţa de a vedea ce se petrece înapoia ei — se uită totuş îndărăpt: ea se preface(brusc) într’un stâlp de sare. Binecuvântată curiozitate ! Ca şi a mamei Eva. Căci dorului acesteia de-a intra în tainele celor neîngăduite îi, datorim , alcovul şi leagănul, iar curiozitatea soaţei lui Lot avea să ne dăm pe vestita serie a culinarei biblioteci din care Levray cuisinier framçois tipărit la Amsterdam şi. La cuisinevie bourgeoise apărută la Bruxelles în 1779 au slujit, o bună bucată de vreme, ca modele. Avem şi în româneşte o literatură a Bunei menajere, a Cărţii practice de bucate, a Ştiinţei mâncărurilor, a pregătirii de paste făinoase şi de dulceţuri, etc. Din lucrările călăuzitoare în studiul economiei domestice, şi’n deosebi într’al gastronomiei celei fără de excese, tratatele d-nelor Ecaterina colonel Steriad, Gabrielle Tăzlăuanu, A. Petrini, Henriette Krupenski Sturdza, Ecaterina dr. S. Comşa au depăşit cu mult manualele practice de enumerare seacă a reţelelor sumare, iar cartea surorilor Henriette şi Aurelia Sachelarie este nu numai, substanţială, dar şi gustoasă. Fac mărturisirea că operele acestea mi-au sporit mult cunoştinţele(o, pur teoretice!) pe cari le aveam în ce priveşte meşteşugul nuanţării in toate genurile de friptură. Frigerile înăbuşite ca şi prăjirea vioae ; rumenirea, pe grătar deasupra unui mangal încins sau a unei spuze discrete, în tigae mare, în cratiţă mică, în frigare de lemn sau in frigare de fier, intre două capace cu jăratec, în tavă la cuptor,, pe plită ferbinte, cu tingirea * clătinată, cu mici opăriri de saramură în clocote"'sau cu stropire de must din propria friptură aanimalului , pe toate le cunosc, şi cred că n-aş greşi dozările. O complectare ,aşvrea, totuş, să fac. Arta aceasta nu e numai vesteuropeană. Au cunoscut-o şi voinicii codrilor de pe la noi, după cum ne arată un cântec al lăutarului gorjan Băcioiu (cântec publicat în primul tom din „Materialurile folcloristice“ ale lui Gr. Tocilescu): Şi mi-1 frige Pă cârlige D’un berbece sugător şi mititel Nu mi-1 frige cum să frige, Mi-1 întoarce pân cârlige Ca să-i paie carnea dulce. Pă d’o parte mi-1 afumă Ca să-i paie carnea bună... Pă d’o parte curge sânge Ca să-i paie carnea dulce. Paie, în Oltenia, ţine locul lui să pară, după cum să sare înlocueşte pe să sară, precum—în Vlaşca şi Teleorman — să spaie e locţiitorul lui să sperie, ori să sparie : „Sări lelea să mă spaie“. Briobu Lăzăreanu NA28ATII DAR PARALELE? D. prof. N. Iorga a declarat in Senat: „Creditul are nevoe de trei lucruri: de mai multă muncă, de mai multă solidaritate şi de mai puţină schimbare de programe“. ...Ce te faci însă, cu toate acestea ,dacă nu sunt parale? Fiindcă, mai înainte de orice, creditul are nevoe de parale! Rox CARNETUL NOSTRU Buna menajeră D. AL. VAIDA-VOEVOD NOTE „NEAMUL ROMANESC" desminte zvonul că ar fi vorba sa se formeze un guvern „de vacanţă". Intr’adevăr, ce ne mai trebue altul? DUPĂ raportul d-lui Auboin, „încasările de pe taxele de consumaţie sunt mulţumitoare Bine că cel puţin mâncăm cumsecade / „CARE alt guvern a putut să ieftenească, — întreabă d. Iorga, — zahărul de care mai ales copiii nu pot fi lipsiţi“ ? Vra să zică d. Iorga — după ce a desfiinţat şcolile — a făcut ceva şi pentru copii, ca o compensaţie... ★ CETIM în oficiosul guvernului. „Ţara vede şi înţelege toate; ea va răsplăti pe fiecare după faptă“. Şi de ce se bucură guvernul? * ★ CHESTIA ZILEI CE NU SE POATE La înapoierea d-lui Titulescu la Geneva, d. Ghika a plecat de la conferinţa dezarmării. ZIARERE GHEORGHE ŞINCAI Duminică s’a desvelit in Bucureşti, în cadrul unei demne solemnităţi, linstul unuia din marii cronicari şi apostoli ai deşteptării naţionale româneşti, născut acum 179 de ani (27 Februarie) în comuna Samşud din Transilvania , Gheorghe Şincai. Şincai a fost din marea generaţie de cărturari ai Blajului, cari au pornit pe baza inspiraţiilor şi cercetărilor de la Roma, mişcarea de renaştere naţională, stabilind şi popularizând obârşia noastră de la romani. La vârsta de 20 de ani Gheorghe Şincai, după ce se distinsese în şcolile secundare, era profesor de retorică şi de poetică la Blaj, împreună cu Petru Maior, a fost trimis mai târziu la Roma în celebra universitate a jesuiţilor „Academie de propaganda fide”, unde timp de 6 ani răscoli bibliotecile Vaticanului, adunând un bogat material asupra istoriei adevărate a poporului român, care i-a şi servit mai târziu pentru redactarea operii sale de căpetenie : Cronicul românilor. De la Roma Gheorghe Şincai a fost invitat la Viena din ordinul Măriei Therezia şi împreună cu Simion Micu-Krein, porni acţiunea practică şi efectivă pentru demonstrarea originei latine a poporului românesc, in 1870 a tipărit, împreună cu Simion Micu cea dintâi gramatică a limbii româneşti în limba latină. Și la Viena cutreeră bibliotecile spre a-şi complecta materialul istoriei românilor. înarmat cu această pregătire aleasă, Gheorghe Şincai se întoarce apoi la Blaj, unde timp de 12 ani a fost director şi inspector al şcolilor întreţinute de biserica Blajului. In aceşti 12 ani a reuşit să înfiinţeze nu mai puţin de 300 de şcoli, imprimând în acelaş timp programelor concepţia istorică pe care s’a întemeiat apoi întreaga mişcare de renaştere culturală a poporului român. In toată activitatea sa istorică şi pedagogică, Gheorghe Şincai a fost propovăduitorul idealurilor de libertate şi de dreptate, pe care căuta să le înfăptuiască Iosif al II-lea, fiul Măriei Therezia, în scurta sa domnie de 10 ani. Convins de adevărul etern al părerilor pe cari le susţinea, Gheorghe Şincai a intrat în conflict cu elementele reacţionare, cari au ajuns la conducerea treburilor publice după moartea lui Iosif al 11-lea, încercând să tipărească o parte din studiile sale istorice, propriul său episcop a calificat această operă ca o lucrare subversivă şi a fost de părere că profesorul trebuie destituit şi că era „carcerae dignus”. A fost trimis deci în judecată, a stat în închisoare până când ţinându-se seama de personalitatea sa a fost achitat, fără să mai poată funcţiona însă în învăţământ. Zadarnice au fost drumurile sale la Viena, unde căuta dreptate împotriva condamnării sale fără temei. Până la sfârşitul vieţii în 1816, a pribegit de la un foc la altul, trăind modest, dar continuând să lucreze fără încetare la marea sa operă istorică. In 1805 Gheorghe Şincai, constatând cu satisfacţie că sămânţa aruncată de către el şi de către Simion Micu prinsese, a tipărit în româneşte cea dintâi gramatică a limbii noastre, fireşte ţinând seama în primul rând de sublinierea laturei etimologice. Cronica sa n’a văzut lumina tiparului decât la1853, când a fost scoasă de sub teasc sub îngrijirea unui alt ardelean de seamă, a lui Aureliu Triboniu Laurian, cu mijloacele băneşti oferite de către Domnul Moldovei Grigore Ghica Vodă. De atunci „Chronicul românilor” a fost retipărit în multe ediiii Şi a fost într’adevăr temelia conştientă pe care s’a clădit apoi opera de renaştere culturală şi politică a poporului român. Ideea de unitate naţională a românilor a pornit din izvoarele cercehte cu sârguliia la Roma de către Gheorghe Şincai, Micu Klein, Petru Maior şi Chichindeanu, şi interpretată de toți aceştia în sensul unor dovezi istorice definitive, că noi suntem poporul băştinaş din Dacia Felix şi prin urmare se cuvine să stăpânim aceste ţinuturi. Desvelirea monumentului de la Bucureşti al lui Gheorghe Şincai trebuie să fie deci nu numai un gest de recunoştinţă faţă de marele dascăl şi român, ci se cuvine să ne aducem aminte cu toţii de locul de seamă pe care l’a cucerit Ardealul încă înainte de 1800 în viaţa culturală a poporului nostru ,şi de serviciul mare pe care l’a adus Blajul ca cetate intelectuală, de unde a pornit acţiunea mare de renaştere naţională a poporului românesc şi deci ideea de unitate a noastră, a tuturor. Liviu P. Nasta D. N. Iorga, Lessing şi Cap bătut D. N. Iorga, aşavănt şi artist, este mare orator; şi unul din elementele cari îi alcătuiesc talentul Oratoric este spiritul, un spirit viu şi prompt, de aprig pamfletar. Excelentă înzestrare pentru un luptător opozant, excesivă şi deci mai mult sau mai puţin stricătoare pentru un şef de guvern. Aceste reflecţii d. Iorga nu le-a prilejit adesea, de când ocupă înalta demnitate de prim-ministru. Pentru ultima dată— ultima până în momentul când scriem aceste rânduri — prin răspunsul dat în parlament la o întrebare a d-lui A. C. Cuza. Fostul profesor de la Iaşi a crezut că are să se plângă de un învăţător din Basarabia, care ar fi făcut te miri ce. Fostul profesor şi-a concentrat deci toată dulceaţa sufletească pe care i-o cunoaştem şi l a întrebat pe primul-ministru: ce măsuri are de gând să ia în potriva învăţătorului ai pricina? D. Iorga a răspuns că va cerceta cazul şi dacă va constata că învăţătorul a săvârşit vre-o abatere, va proceda în consecinţă. Cum vedeţi, d. Iorga a răspuns foarte bine. In general nu se poate pedeapsă fără cercetare, oricine ar fi reclamantul, cu atât mai mult când se întâmplă ca reclamantul să fie d. Cuza, pe care, slavă Domnului, d. Iorga îl cunoaşte perfect, dintr’o lungă colaborare, şi-l ştie doară că e capabil să ajungă la încheierile cele mai... originale (iertaţi cuvântul!). Aşadar, d. Iorga a răspuns foarte bine. Şi această fază a chestiunii s’ar fi oprit aci,, dacă d. Iorga ar fi fost un simplu prim-ministru, ca oricare altul, iar nu, cum este, mare orator, dublat de un aprig pamfletar, plin de spirit viciu şi prompt. Or, pe învăţătorul acela îl cheamă Capbătut. Şi atunci, sub presiunea humorului năvalnic, d. ■ Iorga n’a putut să numi arunce o săgeată virulentă; d. Iorga a spus: „domnul acela Cap bătut, care nu este bătut unde trebuie...”. Fireşte: ilaritate, aplauze, chef şi voie bună pe... spinarea bietului învăţător, care, la urma urmii, poate că n’are nici-o vină, căci — nu-i aşa? — d. Iorga a promis abea că va cerceta, aşa că rămâne de văzut ce-a fost dacă a fost, şi cum a fost ce-a fost. Prin urmare, râde parlamentul, râd ziarele, râde Monitorul Oficial, râde ţara întreagă, inclusiv copiii de şcoală, iar bietul Capbătut, în satul lui din fundul Basarabiei, poate, cel mult să plângă de atâta obidă, căci, el n’are cum, să se apere: nici talentul oratoric şi vigoarea de pamfietar a d-lui Iorga, nici locul de prim-ministru de la înălţimea căruia să-şi arunce pe tot globul scânteile de spirit, şi la urmaurmei nici dreptul de a polemiza cu mai-măria între mai-mării: şeful suprem al guvernului! Şi, ne gândim , la o vorbă a lui Lessing, Frideric 11, marele rege al Pru,siei şi amicul lui Voltaire, avea straşnice înclinări literare; el îl invidia pe Rénal şi spunea ci & prefera să fi scris tragedia Athalie in loc să fi făcut războiul de şapte ani. Mult talent literar nu ştim dacă avea; dar avea spirit, moştenit poate deja străbunica-i franceză. Şi spiritul ei şi-l exercita pe spinarea slujbaşilor lui militari şi civili, în poruncile şi rezoluţiile săgetătoare cu cari îi copleşea. Oamenii sufereau şi nu răspundeau, că n’aveau cum. Şi atunci Lessing a scris: „Dumnezeu n’are humor, iar regii nu trebue nici ei să-l aibă. Căci dacă un rege are humor, cine ne garantează în potriva primejdiei posibile ca el să facă o enunţare nedreaptă, numai pentru că astfel va putea să plaseze o vorbă de spirit?.”. Pe vremea aceea regele guverna; prin vorbele de mai sus (le cităm după Franz Mehring: die Lessing-Legende), autorul caută să abată pe regele-guvernant de la un obiceiu nepotrivit și supărător. Astăzi regii nu mai guvernează. Dacă ar trăi astăzi. Lessing s’ar adresa primilor miniștri cu rugămintea să renunțe practicarea humorului. De sigur, alde Poincare, Tardieu, MacDonald n'ar avea nevoie de un asemenea îndemn. Un Clemenceau, im P. P. Carp. probabil că da. D. N. Iorga, de sigur că da, de o mie de ori da! In cazul special, nu numai că d. Iorga a realizat o victorie prea uşoară asupra bietului Cap bătut — vai de capul lui! — dar a şi, anticipat asupra propriei sale cercetări, a şi angajat oarecum autoritatea guvernului şi a influenţat rezultatul, căci a spus, de pe acuma, că învăţătorul trebuie bătut undeva, fie şi la figurat, când cel puţin în teorie se poate admite că omul n’are nici o vină şi deci nu merită nici o bătaie, nicăieri. Regretând moartea prematură a lui Lessing, când acţiunea lui se arată încă atât de necesară, ne permitem să ne facem interpreţii ilustrului dispărut pe lângă d. primministru Nicolae Iorga, in vederea viitoarelor — inevitabile — năvalnice impulsiuni oratorico-pamfletare. Traian Vlad Va aduce şi amime de eroul piesii lui Ludwig Fulda : Prostul ? Un irdivid cu opintie şi modest, care descoperise mijlocul, să călătorească , în cele cinci continente, fără să se mişte de lângă căminul lui... Privind imagini, în care trăiau locuri şioarheni, sau cetind povestirile de drum ale altora, acest umil 'înţelept" isbutise a-şi fauri o minunată lume, împletită din realitate şi din vis, poate că inferioară tr, colorii celei aevea, dar fără îndoială de o substanţă mai diafană şi mai pură. Talentul evocator al lui Soreanu dădea acestui fiu al fanteziei o rară putere de adevăr. Priveliştele româneşti din fotografiile expuse în sala Ileana, la Cartea Românească, ne dau fiecăruia dirinot prilejul unor călătorii asemănătoare. Pe vreme de iarnă grea, când trenurile suflă anevoe străbătând prin viscol şi zăpezi, să poţi face în răstimpul unui ceas ocolul celei mai frumoase ţări, ce bucurie... ’ ş, ce confort ! Subsecretariatul de stat al presei şi al Informaţiilor — pe când era numai Direcţia Presei şi a Propagandei — ne-a mai dăruit o asemenea expoziţie, acum doi ani, la Fundaţia Carol I. Ne aducem aminte cu plăcere de cele câteva zeci de imagini fotografice, privite atunci. Dar păstrăm impresia că numai o mică parte din publicul bucureştean le-a văzut, poate din pricina unei publicităţi neîndestulătoare, poate pentru ca, cele două mici încăperi laterale din localul Fundaţiei nu erau ceia ce se chiamă un vad de expoziţie. De data aceasta, împrejurările sunt mai prielnice. Sala din bulevardul Academiei este dintre cele mai cercetate, iar presa a înţeles că trebue să dea interesantei manifestări, a departamentului care-i stă mai aproape, o atenţie în totul justificată. In expoziţia de acum, noi ţinem în subliniem cu deosebire meritul continuităţii. Cele mai rodnice idei rămân adesea, la noi, numai promiţătoare începuturi. Rezultatele nu se pot obţine decât prin stăruinţă. Şi instituţia care a luat iniţiativa acestor expoziţii nu urmăreşte să ne dea numai spectacole de artă fotografică, ci ţinteşte un scop practic : să ne arate tuturor icoana frumuseţilor celor mai apropiate, şi să hotărască pe români să-şi cunoască ţara şi altfel decât din auzite. Şi trebue să convenim că prostul lui Fulda, dacă ne-ar fi fost compatriot, adică dac’ar fi avut puţin argint viu în vine, n’ar fi putut călători multă vreme numai lângă căminul lui. ■* Bucegii, Ceahlăul, Munţii apuseni... Minunatele văi ale Carpaţilor noştri, cu ape grăbite şi limpezi, cu poeni însorite, cu veşmântul verde al pădurilor care se întinde la nesfârşit ca o mantie regească peste spinări de munţi şi de dealuri... Pe urmă crestele stâncoase, a căror asprime şi a căror semeţie, reies cu atâta vârtoşie de contrast peste natura blândă a cuhnilor. Luminişurile, loc de răsfăţ al fâneţelor, cu instiita lor podoabă de flori. Şi iarăşi, pădurea, codrul românesc, aşa de prietenos, aşa de viu, aşa de apropiat sufletului nostru prin tot ce trăeşte într’însul şi prin tot ce aminteşte. Munţi, ape, străvechi arbori seculari, în ce parte a pământului se întâlnesc oare într’o împreunare mai măreaţă decât la Cazane?... Iar ca văi şerpuitoare şi adânci, ce se poate, închipui în acelaş timp (Cît şi continuarea în pag. II-a) MII, FORME, CULORI PRIVELIŞTI ROMÂNEŞTI de EUGEN CRĂCIUN ★ Glose politice... CAZUL MAREŞ Există, intre atâtea altele, şi un caz Mareş. Creiat chiar de d. Mareş. Si menţinut la ordinea zilei tot de către d-sa cu o stăruinţă deplin viabilă. După primul incident, atât de penibil, s-a întâmplat un caz fără precedent in analele parlamentare : d. Mihai Popovici, care îl lovise pe d. Mareş, n’a putut fi exclus din Cameră ! Deşi propunerea de excludere a fost pusă la vot de două ori, in amândouă rândurile votul a rămas nul. Iar d. Mihai Popovici, deşi se făcuse vinovat de cel mai grav şi cel mai reprobabil act pe care îl poate săvârşi un parlamentar, a rămas fără nici o sancţiune. Faptul acesta trebuia să ni dea de gândit d-lui Mareş. D-sa trebuia sa tragă concluzia firească: nu se bucură nici de simpatiile majorităţii din care face totuşi parte, nici de protecţiunea guvernului pe care totuşi îl sprijină. In loc ca d. Mareş să ia o atitudine rezervată, d-sa a creiat totuşi un al doilea incident — de data aceasta cu d. Ion Mihalache. Nu înţelege d. Mareş că singurul lucru pe care îl poate face, când nu are nici sprijinul colegilor săi din majoritate, este să stea mai de-o parte ? EROARE DE TACTICĂ Nu putem să nu subliniem o gravă eroare de tactică, pe care o comit cele două partide de guvernământ — liberalii şi naţional-ţarii niştii, în clipa de faţă. E limpede că, în culise, se pune la cale o nouă combinaţie şi e foarte puţin probabil ca această combinaţie să se razime — cel puţin în Menţiunile actuale — pe partidele mari şi în adevăr populare. Cu toate acestea, cele două organisme politice d in loc să strângă rândurile, in loc să ducă o luptă paralelă pentru apărarea ideii de partid, mai ales acum — după eşecul formulei tehnice — găsesc că nu au nimic mai bun de făcut decât să se războiască între ele. Şi pe ce temă ? Pe tema conversiunii , pe care am cerut necontenit un acord al tuturor forţelor politice reale. Este, cum am spus, o eroare gravă şi plină de grele consecinţe... Interim ANCHETE ŞI SANCŢIUNI Despre anchete şi sancţiuni se vorbeşte destul de des. Ori de câte ori sunt sesizaţi de abuzuri vădite şi de călcări de legi greu de contestat, miniştrii anunţă solemn şi punând în glas toată hotărîrea: „vom ordona o anchetă şi dacă voi căzut, vom aplica sancţiunile cele mai severe“. La auzul acestei fraze, îţi vine să exclami: „Paşte, murgule!“. E drept, totuşi, că anchetele anunţate cu atâta energie verbală, uneori se şi fac. Insă, ceea ce se uită sau se caută a se da uitării, este rezultatul lor. Deseori, o intervenţie magică şi ocultă le suspendă, tocmai când se credea că cei însărcinaţi cu efectuarea lor sunt pe punctul de a face lumină şi de a pune mâna în gâtul vinovaţilor. Şi lucruile intră din nou în făgaşul lor normal, dovedindu-se că tot sgomotul ce se făcuse în jurul cutărui abuz, al cutărei călcări de legi, n’a fost decât o furtună într’un pahar cu apă. Ea se petrece cu anchetele un fenomen, care n’a putut scăt observaţiei acelora cari le urmăresc. Anume, cu cât o anchetă se anunţă ca mai multe sure şi trâmbiţe, cu atât e mai puternică probabilitatea că se va împotmoli în drum sau că va sfârşi fără vreun rezultat pozitiv. O altă constatare: guvernele — oricare ar fi ele — nu privesc cu ochi buni anchetele parlamentare şi caută să fie zădărnicească, ori de câte ori membrii parlamentului enimfă necesitatea lor. Cât despre sancţiuni, chestiunea e şi mai simplă. Când vinovatul este un Ion Păun oarecare, vina nu-i va fi iertată. Se schimbă însă situaţia, când este vorba de a se proceda la aplicarea de sancţiuni împotriva acelora cari fac parte din clasa foştilor, actualilor sau viitorilor puternici ai zilei. Faţă de aceştia se poate stabili regula ce urmează: cu cât învinuirile ce li se aduc sunt mai grele, mai împovărătoare, cu atâta sunt mai mari probabilităţile că nu vor avea nici o consecinţă legală, nici o pedeapsă. Sunt ce-i drept, cazuri când astfel de învinuiri pe care oamenii politici şi le aruncă unii altora cu o condamnabilă uşurinţă, nu se întemeiază pe ceva real şi dovedit, ci pornesc din simplă patimă politică. In cazuri de acestea ele se în-, cheie de obiceiu printr'un duel cu pistoale ghintuite sau neghintuite, dar Încărcate cu gloanţe care mai niciodată, nu nimeresc ţinta. Cele petrecute în zilele din urmă la Cameră, dau acestor reflecţii şi constatări o actualitate şi mai mare. Desbaterile la legea drumurilor au adus în discuţie, cum era şi de aşteptat, chestiunea contractului suedez şi a şoselei ce se construeşte în baza acestui contract. Şoseaua lasă de dorit din punctul de vedere al solidităţii, acesta e un fapt stabilit. Cine sunt însă vinovaţii? Pentru descoperirea acestora şi stabilirea răspunderilor, s-a cerut o anchetă parlamentară. Ea a fost respinsă pe motivul că este în curs o anchetă administrativă, ordonată de guvern. Să aşteptăm, aşadar, rezultatul acestei anchete. Am putea par’că spune: aşteptarea e de prisos. Noua anchetă va avea soarta atâtor anchete, care au fost întreprinse, nu cu scopul de a face lumină, ci mai degrabă pentru consideraţiuni şi calcule de ordin politicianist. N. Batzaria