Adevěrul, septembrie 1933 (Anul 47, nr. 15231-15256)

1933-09-15 / nr. 15243

Dela Câmpulung la Sovata Când scrim­ aceasta, consfătuirea dela Sovata nu s’a terminat încă. Dar se cunoaşte şi numărul parti­­cipantlor şi cursul ce au luat discu­­ţiunile. Rezultă din ceiace ştim şi până acum, că consfătuirea însem­nează o solidarizare cu d. Man­iu şi o desolidarizare de guvern. Deşi pornită din alte considera­­ţiuni, decât discursul d-lui Mihala­­che de la Câmpulung, ea este ase­mănătoare cu acesta, în tendinţele ei şi e greu să nu se facă o legătură între aceste două manifestări poli­tice. Ce urmare vor avea ele? Sau mai exact: ce urmare ar putea avea? întreaga presă a partidelor noa­­stre, trage o concluzie: guvernul trebue să plece. E natural să fie aşa. Partidele ar dori ca guvernul să plece şi de aci la a spune că tre­bue să plece, nu e­sle­cât un pas. Esenţial însă este deocamdată, ce crede guvernul că trebue să facă, dat fiind că de încrederea Coroanei ştie că se bucură. Şi din cercurile guvernamentale se aude un cuvânt: „Cum adică, fiindcă sau produs două manifestaţii, în cari s’a criti­cat politica guvernului şi s’au pre­conizat măsuri şi reforme pe cari guvernul nu le admite, ba pe unele nici nu le poate admite, de aceia el trebue să plece? Dar cine oare de­cide de rămânerea sau plecarea mi­nisterelor? Două întruniri? Un dis­curs? O moţiune? Sunt doi factori de care depinde viaţa guvernelor. Unul este Coroana, altul este par­lamentul. De vreme ce guvernul se bucură de încrederea Coroanei, ră­mâne să se vadă dacă nu se bucură de cea a parlamentului. La Sovata a fost un număr respectabil de par­lamentari, despre cari­ se ştie că sunt solidari în politica lor. Şi la Câmpulung a fost un număr consi­derabil de parlamentari. Au fost chiar şi doi subsecretari de stat. Dar cel mai puţin lucru ce se poate spu­ne, este, că nu se ştie dacă toţi sunt de acord cu cele ce a susţinut şi propus d. Mihalache. După părerea cercurilor apropiate de guvern, ma­nifestările de la Câmpulung şi So­vata, nu ar fi probante şi ultimul cuvânt ar avea să-l spuie parlamen­tul,­in care guvernul tot speră că va ralia o mare majoritate. Toată această argumentaţie, are desigur o parte de justeţă. Dar şi observatorul obiectiv, care nu are nici un fel de motiv să voiască nea­­părat o schimbare de regim, fiindcă nu ştie dacă vine ceva mai bun şi nu crede că momentul este potrivit pentru agitaţia ce în mod fatal se va produce, în timpul campaniei e­­lectorale, zicem dar, şi observato­rul obiectiv trebue să constate, că manifestaţia de la Câmpulung şi cea de la Sovata, îndărătul căreia stă d. Maniu, au creat guvernului o situa­ţie singularmente delicată. In definitiv guvernul Vaida este un guvern de partid. Preşedintele guvernului este şi preşedintele par­tidului. Dacă constituţionaliceşte, le­gal­mente, ministerul depinde de Co­­roană şi Cameră, politiceşte, moral­­mente, el depinde de partid. In acesta are el rădăcinile raţiunei existenţei sale. Din el guvernul îşi trage au­toritatea sa politică- Cu el poate ministerul guverna. Contra lui nu o poate face, decât dacă se abate de la principiile esenţiale ale regimu­lui parlamentar şi devine un gu­vern personal. Ceia ce nu-i în inte­resul Coroanei, pe care trebuie s’o acopere, şi nu-i în interesul ţării, fiindcă nu ar mai fi un guvern tare. Se poate deci spune că situaţia guvernului e critică. El nu trebue însă să demisioneze, dar trebuie să puie organele conducătoare ale par­tidului, în situaţiune de a decide în­­tr’un fel. El trebuie să puie acestor organe, întrebarea netă, dacă înţe­leg că partidul trebuie să rămâie la cârmă sau dacă trebuie să treacă în opoziţie, pentru a se reculege şi reforma, şi pentru a tranşa neapă­sat de răspunderea guvernării, con­troversele ce s’au ivit asupra ma­surilor de luat, pentru remedierea crizei şi apărarea statului. De răs­punsul la această întrebare, va de­pinde apoi ce va face ministerul, care, după cum spun cercurile în măsură de a şti, reprezintă ultima formaţiune, pe care partidul naţio­­nal-ţărănesc, a fost chemat s’o dea. B. Brănişteanu Glose politice... SFÂRŞITUL Se mai îndoiesc unii. Noi insă, nu. Suntem la sfârşit de regim. Nu interesează dacă acest lu­cru va surveni acum, peste două săptămâni sau peste două luni. Sfârşitul e inevitabil■ Guvernarea de acum poartă acest neînlăturat stigmat. De ce? E clar. D. Vaida poate fi sprijinit. Nu poate guverna insă, combătut de propriul său partid. Istoricul de mâine va scrie, la momentul cuvenit, asupra cui cade răspunderea frământatei guvernări naţional-ţărăniste de astăzi. De pe acum se poate spune în­să că vina o are şi d. Maniu. Şi o are, fiindcă politica cere şi ati­tudini, nu numai manevre di­bace. Dacă d. Maniu n’a fost sigur că guvernarea naţional-ţărănistă va fi aşa cum credea d-sa că-i bi­ne, nu trebuia s’o grăbească — căci a grăbit-o — şi, mai cu sea­mă, nu trebuia să consfinţească situaţii pe cari, in fond, nu le ad­mitea. Abilitatea se răzbună dese­ori. Dacă efectele n’ar lovi decât per­soane, paguba ar fi suportabilă. Nimeni nu-i indispensabil. Când însă efectele primejduiesc un in­strument de guvernare ca parti­dul naţional-ţărănesc, răspunde­rea este mult mai gravă. Şi nu cu puţin această răspun­dere va apăsa şi asupra d-lui Ma­niu. CATOLICISMUL Cine a avut ocazia să vadă marile serbări catolice de la Vie­­na, n’a putut să nu constate pu­terea fascinatorie, pe care catoli­cismul ştie să-l exercite şi acum. Cine a văzut cortegiul, la sosirea delegatului papal, cine a văzut pitorescul şi adânc impresionan­tul convoiu al „lumânărilor” din seara de Sâmbătă; cine a văzut mulţimea aceia fascinată, — or­ganizată­ pe provincii, in hainele tradiţionale — şi al popimei fără număr, în­ odăjdii, şi-a putut da lesne seama cât de puternic este catolicismul încă şi cât de mult lucrează el asupra spiritelor chiar şi în epoca sbuciumată a acestui nefericit început de secol. Catolicismul este încă foarte puternic. Serbările de la Viena au urmărit acest scop: afirmarea acestei puteri. Se va învedera el însă tot atât de puternic şi în or­dinea politică? Mulţimea, pradă suferinţelor şi bătută de toate furtunile mizeriei şi a anarhiză­­rii, se va reculege in faţa şi in nu­mele credinţei? Iată problema cea mare în cli­pa când acelaş catolicism a fost îngenunchiat de hitlerismul tero­rist în însăşi inima catolicismu­lui: Bavaria. ___N A AVITT I I SITUAŢIA Un guvernamental spunea ieri: Aşteptăm răspunsul creditorilor de la Paris. Pe urm­ă, vom examina rezultatele consfătuirii de la Sovata. După aceea, vom vedea ce face d. Maniu. Vom urmări de asemeni ac­ţiunea d-lui Mihalache... Afară de acestea, situaţia guvernului e clară! Kix Sever 7 ANUL 47 - No. 15243 15 Septembrie 1933 6 pagini abonamente|38Ctei p.Giuni| | 3 LEI || BIROURILE: București, Str. Corul. Miile (Sărindar) Mo. 5—7—9 .................................._........... _ ______ , (Administrația: 3­2473. D-rul N. Lupu, cercetând situaţia na­­ţional-ţărăniştilor, numără patru şefi şi se întreabă: unde e partidul? ... Unde să fie? La guvern! Un privilegiu inadmisibil Ci­că: să nu mai fie molestaţi străinii în Germania! D. Hess a publicat o nouă ordo­nanţă, în care spune înc’o dată ceea ce a spus şi în prima. ■ Dar mai întâiu, cine e d. Hess? Căci în ultimul timp au apărut, în viaţa publică mondială, atâtea nu­me proaspete, în cât opinia publică n’a avut încă timpul să le memo­reze pe toate. D. Hess este unul din puternicii zilei în Germania hitlerista. El îi tine locul lui Hitler la conducerea partidului national-socialist, cât timp adevăratul conducător este prea mult ocupat aiurea. Asta în­seamnă că, de­o­cam­dată, d. Hess este şi el unul din despoţii Germa­niei, având puterea deplină să taie şi să spânzure după plac, prin a­­genţii săi de execuţie, cari sunt membrii partidului sus-zis. Căci Germania nu mai este un stat de drept, întemeiat pe anumite norme juridice, precizate în toate amănun­tele, ci este o despotie condusă de un despot suprem, înconjurat de mai mulţi co-despoţi de diferite mărimi, cari lucrează samavolnic, cum ia şi rostul. D. Hess poate, prin urmare, să taie şi să spânzure. Vorbim­, fireşte, la propriu, nu la­ figurat. Dar cine poate mai mult, nu poa­te şi mai puţin. De pildă, d. Hess a dat subalternilor săi — membrii „partidului“ — dreptul de a mo­lesta lumea, pe stradă, în localuri publice şi chiar în locuinţele parti­culare ale bieţilor oameni; dar o dată dezlănţuită bestialitatea, d. Hess nu poate s’o fie în frâu, s‘o modereze, s-o reglementeze după anumite criterii. Guvernul german a avut oare­­cari neplăceri. Au fost maltrataţi nişte străini, stabiliţi în Germania sau aflându-se atxile numai în tre­cer­e. Guvernul a trebuit să ceară scuze, şi numai aşa — ce-i drept destul de ieftin — a scăpat de în­curcăturile în cari a fost băgat prin excesul de zel desfăşurat în acele cazuri. Şi guvernul german n’ar vrea să­ mai aibă asemenea neplăceri. Socoteala e simplă: are la dispo­ziţie 65 milioane de germani pe cari poate să-i frece după plac. El şi-a­ mai arogat dreptul la un su­pliment de nemţi, pe care de a­se­­menea îl manipulează după plac: pe nemţii austriaci, la discreţie, şi pe cei elveţieni mai cu perdea. Gu­vernul german are deci teren sufi­cient ca să-şi satisfacă din belşug nevoile sadice ale sufletului său atât de pofticios. De ce să-şi mai pro­voace neplăceri pentru cei câţiva bieţi negerm­ani cărora nu le repug­nă să treacă prin Germania ori chiar să rămâie cu domiciliul acolo, pen­­tru că i-a apucat vremea? De aici a pornit ordonanţa lui Hess: pe străini să nu-i moles­taţi ! Şi ordonanţa a­ rămas fără rezul­tat. De aceea d. Hess a repetat-o. Nu ne îndoim c’o va afişa şi pen­tru a treia oară­, vorba neamţului: toate lucrurile bune sunt în număr de trei. Ba, d. Hess ar putea mer­ge şi mai departe: adoptând vorba lui, Caragiale, „alle drei gute Dinge sind vier“, d. Hess ar putea să-şi repete şi pentru a patra oară ener­gica ordonanţă. Tot fără rezultat va rămânea. In adevăr, cum vreţi ca d-nii hit­­lerişti să cruţe pe străini? întâiu, că nu-i drept. In mintea perfectului naţional-socialist nu poate intra ideea că un străin ar putea avea mai multe drepturi de­cât un german. Şi apoi, lucrul e irealizabil în practică. Pe fiecare om­, întâlnit pe stradă, să-l supui întâi unui examen amănunţit din punctul de vedere al cetăţeniei, să-i faci expertiza juridică şi grafică a documentelor, pentru ca abia pe urmă să-l iei la palme şi la ciomă­geală! Ce fel de palme şi ce fel de ciomege ar mai fi alea? Palme şi ciomege fără avânt, fără­ vlagă, mai mult de mântuială, un scârbos ersatz! Nu, nu se poate. Cine trăieşte în Germania sau trece pe acolo, trebuie să suporte regimul general. Străinii vor continua deci să înca­seze partea de molestări,­­cuvenită lor pe bună dreptate. In această pri­vință nu poate exista numerus clau­sus. Iar guvernul, va cere scuze pen­tru fiecare caz în parte. Sau, va lucra în compt­ curent cu diferitele state, şi va institui un sistem de scuze în bloc, trimestriale sau se­mestriale. Pentru un scurt timp, până când, realizându-se în sfârșit comandament-și­ patriotic: „Deut­schland, Deutschland über alles“, Hitler va da cu tifla întregului glob terestru, şi toată lumea îi va cere iertare lui.. Ar mai exista un mijloc pentru ca străinii din Germania să scape de molestări, să înceteze molestă­rile în genere. Membrii partidului naţional-socialist să nu mai aibă dreptul de a molesta pe nimeni nici pe stradă, nici în localurile publice, şi nici în locuinţele, particulare, ale bieţilor oameni. Scăpând­­ toţi, ar scăpă, printre ei, şi străinii. Dar atunci Germania n’ar mai fi Germania nouă. Ea ar cădea ia­răşi în rândul unor ţări păcătoase, ca Franţa, Anglia, etc. etc., unde stăpânesc încă vechile­­ norme de civilizaţie şi omenie. Aşa ceva nu se poate admite. Trai­an Vl­ad Răul cel mare * Oricât am ni -se obicinuiţi cu hao­sul şi cu paradoxele vieţii noastre publice, un lucru e cert, niciodată n’am­ avut o situaţie atât de ciuda­tă, atât de absurdă cum este cea de astăzi. Oameni, cunoscuţi până azi ca democraţi sau — cel puţin —­ ca susţinători de moment ai ideii de­mocratice, împrumută principii şi metode care aparţin celui mai ca­racteristic reacţionarism. Partide, care au afişat un anume program, şi-l schimbă de la o zi, la alta. Băr­baţi politici, care au luptat până a­­cum in bună tovărăşie, se trezesc învrăjbiţi din te miri ce şi te miri cum. Şi, ceiace este mai trist, în tot a­­cest joc, ceiace contează nu^ sunt principiile — care se schimbă atât de uşor şi într’un mod atât de... senzaţional — ci persoanele, care— vai! — rămân aceleaşi... Intr’un articol, care cuprinde multe adevăruri crude, d. prof. N. lor­ga spune că toată lume e obo­sită, obosită de intrigi, de lupte per­sonale, de conflicte directe. Foarte adevărat. Cum foarte adevărat este că şi ţara — cum spune d. Iorga— este obosită. Cine a eşit din raza Bucureştilor, cine a stat puţin de vorbă cu doi-trei săteni,­ a putut cunoaşte această osteneală a ţării. O totală neîncredere în ceia­ce se face şi se spune, o înclinare din ce în ce mai precisă către cu­rentele extremiste şi — mai ales — o zăpăceală generală, o deprimare obştească — iată ce poţi afla în cel dintâiu sat, în care te opreşti. Am atras de multe ori atenţia conducătorilor de partide asupra a­­cestei stări de spirit. Am spus me­reu acelaş lucru: partidele trebue să-şi revizuiască metodele de acţiu­ne,­­ sistemele de propagandă. Când propagandistul liberal nu face decât să­­acuze de hoţie pe naţional-ţără­­nişti, când propagandistul naţional ţărănist nu duce lupta decât cu în­vinuirea de necinste aruncată asu­pra liberalilor, şi când acest joc se repetă între toate partidele, câte Câteva zile mai sunt până la des­chiderea stagiunii teatrale. Un ma­re semn de Întrebare. Anul acesta, mai ales, când atâţi actori au rămas tară angajament şi atâţi directori nu ştiu dacă vor mai putea dăinui, — discuţiile sunt mai ample şi mai pasionate ca oricând. Se plănuesc­ trupe... Se face re­pertoriul...­Lipsesc forţele principa­le... Cineva spunea, cu bună drepta­te, cât se simte nevoia unui C. Ra­dovici... Mai ales la teatrul Ventura, unde sunt atâtea elemente valoroa­se, dar lipsește bărbatul viguros, care să ducă pe umeri marile roluri. Mi-aduc aminte revelația care a fost Radovici, pentru Marioara Ven­tura — şi-mi închipui cât n’ar da directoarea teatrului din pasaj, să aibă un asemenea partener. In puţinii ani de teatru, istoviţi pe scenele Capitalei, Radovici şi-a cu­cerit un nume care nu va fi lesne uitat, căci el avea şi ceea ce se chiamă „temperament“ şi­ acea cunoştin­ţă profundă a dozării temperamen­tului, făcută din bun simţ şi ştiinţă a meşteşugului teatral. Un joc inte­rior, concentrat, împodobit de un fi­zic generos, de un organ vocal grav şi cuceritor, toate la un loc, dădeau impresia unei forţe stăpânite, gata să exploadeze şi să cucerească în flăcările sale sonore, protagonişti şi public, din înălţimea galeriei, până’n cuşca sufletului. Radovici a munți după ce-şi dădu­se întreaga măsură a puterii sale de comedian. Noi însă mai am fi a­­vut nevoie de el încă cel pu­ț 20 de ani. Jocul său era foarte contempo­ran, cu perspective în viitor, iar spi­ritul său larg deschis posibilităţilor de mâine ale artei. Actorii morţi, vai! numai în a­mintirea noastră mai trăiesc, cu o­­pera lor... Cum ar putea cei ce nu l-au văzut pe Radovici jucând, cum ar putea să-i simtă lipsa, în mijlo­cul atâtor talente care Înfloresc pe scenele de azi şi să evoace odată cu noi, întrupările,atâtor şi-atâtor per­sonagii, masive şi delicate în acelaş timp, cu aspectele de rigiditate şi totuşi pline de nuanţe şi de flexiuni înduioşătoare? Odihneşte printre corifeii teatru­lui românesc, prietene Radovici, a­­lături de Liciu şi de Aristizza, ală­turi de acel bun ştrengar, cu care­ ai muncit împreună şi pe care l-ai iu­bit aşa de mult, alături de Ach­ile Popescu... Par’că fu ori când risi­peaţi râvna şi entusiasmul vostru şi ne fermecaţi. Şi acum nu mai sun­teţi printre noi, tovarăşi dragi de altădată!... Şi noi purtăm în inimi, pomenirea voastră scumpă — şi vor­bim mereu de voi, pe scenă, in cu­lise, în cabinele unde camarazii vo­ştri se îmbracă ori se degrimeazâ, ia o masă de cafenea, în colţul unui vagon, când trenul ne poartă în „turneu“ spre provinciile desolate, pe care le-aţi bătătorit şi voi de a­­tâtea şi atâtea ori! şi C. Radovici n’a făcut Conservato­rul de declamaţie şi totuşi — sau poate tocmai din această pricină — a fost un mare actor. Toate sforţările regizorilor noştri de a da spectacole din ce în ce mai perfecte, sunt îngreuiate de insufi­cienţa celor mai mulţi interpreţi, cari se resimt încă de ceea ce au în­văţat şi nu trebuiau să înveţe la Conservatorul de declamaţie. Neputând desfiinţa această insti­­tuţie — care ni se pare cu totul inu­tilă, în Germania, Italia, Rusia, ţări care au dat , şi dau mereu actori de seamă, nu există conservatorii de declamaţie — propunem pentru o eventuală reformă, aceste indica­­ţiuni, de cam­ bine Înţeles, nu va ţi­ne seamă nimeni. 1) La examenele de admitere co­­misiunea să fie cât mai severă. Mai ales să nu se primească elevi scurţi de talie, cu fizicul ingrat şi cu de­fecte în pronunţarea lui 1. Majori­tatea elevelor, la examenele actuale „grasiasă“ — lucru care poate pă­rea foarte distins, unora dar care nu se potriveşte cu spiritul limbii noastre. Şi nu toată lumea are ta­lentul lui I. Manolescu. 2) Bucăţile­­,ce se vor studia, să fie cu totul nouă pentru elevi. Să nu se facă nici una din scenele în­văţate până azi. Domnul profesor respectiv să nu­­fie acelaş care a pus pe scenă, la Teatrul Naţional sau aiurea, bucata interpretată. 3) Să se renunţe la repertoriul de­clamator al autorilor moderni stră­ini de la Dumas-Fils, Sudermann, Bracco, la Bernstein, Bataille sau Kistemackers. Aceşti autori recurg la mijloace exterioare şi violente,­in căutarea succesului. Arta lor e fă­cută pentru a zgudui nervii şi uzea­ză de efecte facile, din bagajul ve­­chei melodrame. Teatrul Naţional s’a desbărat în­cetul cu încetul de proza lor. Acelaş lucru se petrece şi la teatrele parti­culare, iar publicul cel nou de tea­tru, primeşte din ce în ce mai mult arta adevărată sufletească şi inte­lectuală a unui Strinberg, Tolstoi, Ibsen, Gorki, ca să nu mai vorbim de eternii Sofocle, Shakespeare şi Moliére şi al clasicilor noştri. Din repertoriul acestora, ar fi de dorit să se înveţe cât mai mult, de acum în­colo. Elevii ca şi artiştii formaţi n’au nevoie să-şi arate numai „tempera­mentul“ în izbucniri pătimaşe, cari (Citiţi continuarea în pag. II-a) ^ sunt: — ce vreţi să mai creadă să­teanul, care ascultă rând pe rând pe toţi aceşti bravi luptători? Partide­le nu înţeleg să aducă in lumea sa­telor o idee, nu înţeleg să lămu­rească pe înţelesul tuturor o pro­blemă. Vin numai cu accentele de ură personală ale luptelor de culise. După atâţia ani, sistemul şi-a dat roadele: avem o opinie publică os­tenită, sceptică, desamăgită. Şi aceasta este răul cel mai mare. Sărăcia va trece — poate. Rătăcirile de tot soiul vor dispare. Dar va ră­mâne această stare de spirit, mai primejdioasă decât orice. ...Dacă, bine­înţeles, partidele nu vor înţelege că altfel trebue dusă lupta şi că m­assa electorală cere altceva decât atacuri personale. T. L. însemnări teatrale de VICTOR EFTIMIU C. Radovici: Şcoala de actori.­,,Să mai vedem”! La Ploeşti s’a stins un prieten din frumoasele zile ale trecutului, in care tineretul cultiva încă senti­mentele generoase ale omeniei şi în­ care, emulaţiunea se arăta mai mult pe terenul intelectual. Ionescu, cu pseudonimul Quintus, pe care şi l-a ales fiindcă era al cin­cilea fiu al bancherului ploieştean George Ionescu, a început prin a frequenta mediul literar şi artistic al Bucureştilor de acum treizeci şi cinci de ani. Un număr mai mare de tineri scriitori, toţi socialişti, cu aspiraţii socialiste sau cu simpatii socialiste, alcătuiau acest mediu. E­­rau toţi oameni a la Sărmanul Dio­­nisie, cari bani nu vedeau cu seco­lele şi vin cu lunile. Ceia ce nu-i îm­piedica să fie totdeauna veseli, fără grija zilei de mâine, convinşi că vii­torul este al lor şi că va fi mai fru­mos decât prezentul ...Si jenusse savait. Intre ei Quintus era băiatul bo­gat. El nu ducea lipsă de nimic şi-şi putea permite unele gesturi,­­cari sărăciei îi apăreau fantastice. Dar deşi prin mijloacele de cari dispu­nea, ferit de nevoi, ar fi putut să nu înţeleagă şi să nu simtă nevoile altora, Quintu­s parcă ţinea­ să fie iertat că nu e la fel de sărac ca ceilalţi. Şi, o frumoasă trăsătură de caracter, ţinea mai ales să se dis­tingă alătu­ri de amicii şi cunoscuţii bohemi, incercându-se în arena li­teratului, îşi alesese cel mai dificil gen poe­tic: epigrama­ îşi alesese cele pa­tru sau şase strofe, cari trebuie să exprime o ideie pregnantă şi să se termine , cu o întorsătură de spirit muşcătoare, usturătoare. In general, nu mulţi au reuşit in acest gen poe­tic. Istoria literaturii relevă puţini epigramişti şi chiar despre cei pe cari ii relevă, ne spune numai pu­ţine din miniaturile lor, au rămas ca o valoare permanentă şi au su­pravieţuit ravagiilor vremei. Era na­tural ca nici Quintus să nu fi scris numai perle. In general el impro­viza epigramele sale. Şi e evident că dacă aveau haz momentan, cu vre­mea, poate chiar a doua zi, hazul acesta se pierdea. Dar prietenii şi cunoscuţii din bohema literară nu-l cruţau. Gluma şi ironia erau la dân­şii unicul bun, la care nu înţele­geau să renunţe. Astfel epigramele lui Quintus au provocat alte epi­grame, îl angajau în polemici şi, uneori poate, gluma trecea dincolo de limitele ei drepte, şi devenea jignitoare. Mai târziu Quintus a devenit... om serios. Aparţinând unei familii libe­rale, a devenit liberal. A activat mai cu seamă de când odată cu trecerea tinerimei generoase la liberali, au trecut şi fraţii Aexandru şi dr. Ion Radovici, de două ori rude ale lui Quintus. Acesta a devenit deputat, vicepreşedinte al Camerei şi în cele din urmă preşedintele de onoare al organizaţiei liberale din Prahova, fiindcă preşedinţia activă trebuia dată altuia. Dar în tot acest timp Quintus nu a încetat să scrie epigrame. Şi chiar acum de curând, s’ar putea spune, într’un moment când moartea ba­tea la uşa conştiinţei sale, a mai publicat în volum producţia sa epi­­gramatică, mereu sporită, semn al humorului său inepuizabil şi netul­burat de nimic. Acum e mort şi alţii vor scrie, pe mormântul lui, epigrama vieţii sale. II. CARNETUL NOSTRU Ionescu Quintus NOTE D. MIHALACHE afirmă un ziar de seară — a fost somat să m şi clarifice situaţia. Somat — bine­în­ţeles — de guvern. D. Mihalache poate că îşi va clarifica situaţia. Vorba e: cine va izbuti să clarifice situaţia guvernu­lui ?­­ ............ Cine şi prin ce minune ? : * „PRELUNGIREA carmitirei ~ scrie oficiosul liberal'­­—este o im­posibilitate''. Dar mai există cârmuire ? . ' * CEI excluşi din partida naţional­­ţărănesc declară că rămân în par­tid. In schimb, mulţi din cei care au rămas, ar dori să fie excluşi! Şi, LA SKIHET a căzut zăpadă. La Borşa, s'a făcut foc in sobe. ...Fiindcă în acel district a bă­tut mai tare ,,vântul de Bădă­cin!“. CHESTIA ZILEI LA CÂMPULUNG Desen retrospectiv (J. ARMAND CĂLINE­SCU. — Ce să fac eu acum cu Mihalache: să-l aplaud, ori să-l iau de g-dler? 13 SEPTEMBRIE 1848 Lupta dela Cazarma pompierilor din Dealul Spirei Comemoram, astăzi, a 85-a ani­versare a luptei ce a avut loc, în ziua de 13 Septembrie 1848, la Ca­zarma Pompierilor, între armata turcească și o mână de pompieri de-ai noștri, 180 la număr; — data glorioasă, după care s’a dat numele, şi străzii, în amintirea celor căzuţi în incierare. Toată munca şi strădania Revo­luţiei din Iunie, toate jertfele făcute şi toate speranţele puse in reuşita şi succesul ei, se prăbuşiseră: ziua de 13 Septembrie însemnează în­frângerea ei; se instaurase iarăşi vechea stare de dinainte, învinsese reacţiunea. Dar, dacă această zi de 13 Sep­tembrie e o comemorare tristă, ea are şi o lăture înălţătoare. Este do­vada puterii de rezistenţă, dârză, opusă de o mână de oameni, o mo­destă şi nepregătită companie, compania de pompieri, surprinsă pe neaşteptate, în faţa unui întreg corp de armată turcesc, organizată echipată şi înarmată cu tunuri, gata să înfrunte şi un război. Lupta din Dealul Spirei, e una din cele mai frumoase epopei naţionale. * Această luptă nu e de­cât un e­­pisod din vechiul antagonism şi ve­­cinica dispută seculară dintre Tur­cia şi Rusia pentru eghemonia asu­pra Principatelor. Mişcarea revoluţionară înfăptuită în Iunie 1848, n’a putut să fie pe placul Rusiei şi ea a căutat prin tot felul de mijloace şi subterfugii şi intrigi diplomatice, s’o zădărniceas­că. Tembela Turcie nu-şi dăduse încă seama, de scopurile oculte şi ţinta urmărită de pravoslavnica şi ipocrita Rusie. Şi de data aceasta, căzuse în cursa ce i-a întins-o, a servit de unealtă oarbă, să dărîme opera întreprinsă de poporul ro­mân, în mişcarea, culminată în 11 iunie. Rusia prin intrigi şi uneltiri, atât la Constantinopole cât şi în tară prin consulul Duhamel, împinsese lucrurile până acolo, ca in mod fa­tal, să ajungem la vărsarea de sân­ge din 13 Septembrie. Ii trebuia un pretext, ca să poată interveni în Principate. Şi l-a găsit. Cian s’au petrecut lucrurile? Iată o expunere, sumară: "Tineretul ce se întorsese de la Paris, după cum ştim, se consti­tuise în comitet, spre a pregăti mişcarea revoluţionară. Intraseră în acest comitet: fraţii Golescu şi vărul lor Alexandru Golescu, Fn­a­de Rădulescu, Ion Ghica, Frăţii Bălcescu, G. A. Rosetti şi fraţii D. şi I. Brătianu. Comitetul acesta se bucura de simpatiile a două puteri: Anglia şi franţa. Circulara către puteri a lui Lamartine, poetul om politic pe a­­ttunci ministru de externe, a rămas celebră. Avusese acele accente ge­neroase, ce-i stau aşa de bine Fran­ţei­ . „Dacă ora reconstituirii câtorva naţionalităţi împilate în Europa sau aiurea, i se pare că a sunat în de­cretele Providenţei, Republica franceză se va crede în drept de a lua armele, să sprijine ACESTE MIŞCĂRI LEGITIME". Membrii comitetului revoluţionar constituit, îşi propuseră ca să­ creeze ei şi să procure această­­MIŞCARE LEGITIMA“. Şi, într’adevăr, se puseră pe lu­cru, creând acele mişcări cunos­cute şi caracterizate în istoria noa­stră, sub numele de „Revoluţia de la 48“. Enumărăm pe cele mai însem­nate: Atentatul contra Domnitorului Bibescu, manifestaţia de la Izlaz, proclamarea guvernului provizoriu. (Citit­ continuarea în pag. II-a)

Next