Adevěrul, septembrie 1933 (Anul 47, nr. 15231-15256)
1933-09-15 / nr. 15243
Dela Câmpulung la Sovata Când scrim aceasta, consfătuirea dela Sovata nu s’a terminat încă. Dar se cunoaşte şi numărul participantlor şi cursul ce au luat discuţiunile. Rezultă din ceiace ştim şi până acum, că consfătuirea însemnează o solidarizare cu d. Maniu şi o desolidarizare de guvern. Deşi pornită din alte consideraţiuni, decât discursul d-lui Mihalache de la Câmpulung, ea este asemănătoare cu acesta, în tendinţele ei şi e greu să nu se facă o legătură între aceste două manifestări politice. Ce urmare vor avea ele? Sau mai exact: ce urmare ar putea avea? întreaga presă a partidelor noastre, trage o concluzie: guvernul trebue să plece. E natural să fie aşa. Partidele ar dori ca guvernul să plece şi de aci la a spune că trebue să plece, nu eslecât un pas. Esenţial însă este deocamdată, ce crede guvernul că trebue să facă, dat fiind că de încrederea Coroanei ştie că se bucură. Şi din cercurile guvernamentale se aude un cuvânt: „Cum adică, fiindcă sau produs două manifestaţii, în cari s’a criticat politica guvernului şi s’au preconizat măsuri şi reforme pe cari guvernul nu le admite, ba pe unele nici nu le poate admite, de aceia el trebue să plece? Dar cine oare decide de rămânerea sau plecarea ministerelor? Două întruniri? Un discurs? O moţiune? Sunt doi factori de care depinde viaţa guvernelor. Unul este Coroana, altul este parlamentul. De vreme ce guvernul se bucură de încrederea Coroanei, rămâne să se vadă dacă nu se bucură de cea a parlamentului. La Sovata a fost un număr respectabil de parlamentari, despre cari se ştie că sunt solidari în politica lor. Şi la Câmpulung a fost un număr considerabil de parlamentari. Au fost chiar şi doi subsecretari de stat. Dar cel mai puţin lucru ce se poate spune, este, că nu se ştie dacă toţi sunt de acord cu cele ce a susţinut şi propus d. Mihalache. După părerea cercurilor apropiate de guvern, manifestările de la Câmpulung şi Sovata, nu ar fi probante şi ultimul cuvânt ar avea să-l spuie parlamentul,in care guvernul tot speră că va ralia o mare majoritate. Toată această argumentaţie, are desigur o parte de justeţă. Dar şi observatorul obiectiv, care nu are nici un fel de motiv să voiască neapărat o schimbare de regim, fiindcă nu ştie dacă vine ceva mai bun şi nu crede că momentul este potrivit pentru agitaţia ce în mod fatal se va produce, în timpul campaniei electorale, zicem dar, şi observatorul obiectiv trebue să constate, că manifestaţia de la Câmpulung şi cea de la Sovata, îndărătul căreia stă d. Maniu, au creat guvernului o situaţie singularmente delicată. In definitiv guvernul Vaida este un guvern de partid. Preşedintele guvernului este şi preşedintele partidului. Dacă constituţionaliceşte, legalmente, ministerul depinde de Coroană şi Cameră, politiceşte, moralmente, el depinde de partid. In acesta are el rădăcinile raţiunei existenţei sale. Din el guvernul îşi trage autoritatea sa politică- Cu el poate ministerul guverna. Contra lui nu o poate face, decât dacă se abate de la principiile esenţiale ale regimului parlamentar şi devine un guvern personal. Ceia ce nu-i în interesul Coroanei, pe care trebuie s’o acopere, şi nu-i în interesul ţării, fiindcă nu ar mai fi un guvern tare. Se poate deci spune că situaţia guvernului e critică. El nu trebue însă să demisioneze, dar trebuie să puie organele conducătoare ale partidului, în situaţiune de a decide într’un fel. El trebuie să puie acestor organe, întrebarea netă, dacă înţeleg că partidul trebuie să rămâie la cârmă sau dacă trebuie să treacă în opoziţie, pentru a se reculege şi reforma, şi pentru a tranşa neapăsat de răspunderea guvernării, controversele ce s’au ivit asupra masurilor de luat, pentru remedierea crizei şi apărarea statului. De răspunsul la această întrebare, va depinde apoi ce va face ministerul, care, după cum spun cercurile în măsură de a şti, reprezintă ultima formaţiune, pe care partidul naţional-ţărănesc, a fost chemat s’o dea. B. Brănişteanu Glose politice... SFÂRŞITUL Se mai îndoiesc unii. Noi insă, nu. Suntem la sfârşit de regim. Nu interesează dacă acest lucru va surveni acum, peste două săptămâni sau peste două luni. Sfârşitul e inevitabil■ Guvernarea de acum poartă acest neînlăturat stigmat. De ce? E clar. D. Vaida poate fi sprijinit. Nu poate guverna insă, combătut de propriul său partid. Istoricul de mâine va scrie, la momentul cuvenit, asupra cui cade răspunderea frământatei guvernări naţional-ţărăniste de astăzi. De pe acum se poate spune însă că vina o are şi d. Maniu. Şi o are, fiindcă politica cere şi atitudini, nu numai manevre dibace. Dacă d. Maniu n’a fost sigur că guvernarea naţional-ţărănistă va fi aşa cum credea d-sa că-i bine, nu trebuia s’o grăbească — căci a grăbit-o — şi, mai cu seamă, nu trebuia să consfinţească situaţii pe cari, in fond, nu le admitea. Abilitatea se răzbună deseori. Dacă efectele n’ar lovi decât persoane, paguba ar fi suportabilă. Nimeni nu-i indispensabil. Când însă efectele primejduiesc un instrument de guvernare ca partidul naţional-ţărănesc, răspunderea este mult mai gravă. Şi nu cu puţin această răspundere va apăsa şi asupra d-lui Maniu. CATOLICISMUL Cine a avut ocazia să vadă marile serbări catolice de la Viena, n’a putut să nu constate puterea fascinatorie, pe care catolicismul ştie să-l exercite şi acum. Cine a văzut cortegiul, la sosirea delegatului papal, cine a văzut pitorescul şi adânc impresionantul convoiu al „lumânărilor” din seara de Sâmbătă; cine a văzut mulţimea aceia fascinată, — organizată pe provincii, in hainele tradiţionale — şi al popimei fără număr, în odăjdii, şi-a putut da lesne seama cât de puternic este catolicismul încă şi cât de mult lucrează el asupra spiritelor chiar şi în epoca sbuciumată a acestui nefericit început de secol. Catolicismul este încă foarte puternic. Serbările de la Viena au urmărit acest scop: afirmarea acestei puteri. Se va învedera el însă tot atât de puternic şi în ordinea politică? Mulţimea, pradă suferinţelor şi bătută de toate furtunile mizeriei şi a anarhizării, se va reculege in faţa şi in numele credinţei? Iată problema cea mare în clipa când acelaş catolicism a fost îngenunchiat de hitlerismul terorist în însăşi inima catolicismului: Bavaria. ___N A AVITT I I SITUAŢIA Un guvernamental spunea ieri: Aşteptăm răspunsul creditorilor de la Paris. Pe urmă, vom examina rezultatele consfătuirii de la Sovata. După aceea, vom vedea ce face d. Maniu. Vom urmări de asemeni acţiunea d-lui Mihalache... Afară de acestea, situaţia guvernului e clară! Kix Sever 7 ANUL 47 - No. 15243 15 Septembrie 1933 6 pagini abonamente|38Ctei p.Giuni| | 3 LEI || BIROURILE: București, Str. Corul. Miile (Sărindar) Mo. 5—7—9 .................................._........... _ ______ , (Administrația: 32473. D-rul N. Lupu, cercetând situaţia naţional-ţărăniştilor, numără patru şefi şi se întreabă: unde e partidul? ... Unde să fie? La guvern! Un privilegiu inadmisibil Cică: să nu mai fie molestaţi străinii în Germania! D. Hess a publicat o nouă ordonanţă, în care spune înc’o dată ceea ce a spus şi în prima. ■ Dar mai întâiu, cine e d. Hess? Căci în ultimul timp au apărut, în viaţa publică mondială, atâtea nume proaspete, în cât opinia publică n’a avut încă timpul să le memoreze pe toate. D. Hess este unul din puternicii zilei în Germania hitlerista. El îi tine locul lui Hitler la conducerea partidului national-socialist, cât timp adevăratul conducător este prea mult ocupat aiurea. Asta înseamnă că, deocamdată, d. Hess este şi el unul din despoţii Germaniei, având puterea deplină să taie şi să spânzure după plac, prin agenţii săi de execuţie, cari sunt membrii partidului sus-zis. Căci Germania nu mai este un stat de drept, întemeiat pe anumite norme juridice, precizate în toate amănuntele, ci este o despotie condusă de un despot suprem, înconjurat de mai mulţi co-despoţi de diferite mărimi, cari lucrează samavolnic, cum ia şi rostul. D. Hess poate, prin urmare, să taie şi să spânzure. Vorbim, fireşte, la propriu, nu la figurat. Dar cine poate mai mult, nu poate şi mai puţin. De pildă, d. Hess a dat subalternilor săi — membrii „partidului“ — dreptul de a molesta lumea, pe stradă, în localuri publice şi chiar în locuinţele particulare ale bieţilor oameni; dar o dată dezlănţuită bestialitatea, d. Hess nu poate s’o fie în frâu, s‘o modereze, s-o reglementeze după anumite criterii. Guvernul german a avut oarecari neplăceri. Au fost maltrataţi nişte străini, stabiliţi în Germania sau aflându-se atxile numai în trecere. Guvernul a trebuit să ceară scuze, şi numai aşa — ce-i drept destul de ieftin — a scăpat de încurcăturile în cari a fost băgat prin excesul de zel desfăşurat în acele cazuri. Şi guvernul german n’ar vrea să mai aibă asemenea neplăceri. Socoteala e simplă: are la dispoziţie 65 milioane de germani pe cari poate să-i frece după plac. El şi-a mai arogat dreptul la un supliment de nemţi, pe care de asemenea îl manipulează după plac: pe nemţii austriaci, la discreţie, şi pe cei elveţieni mai cu perdea. Guvernul german are deci teren suficient ca să-şi satisfacă din belşug nevoile sadice ale sufletului său atât de pofticios. De ce să-şi mai provoace neplăceri pentru cei câţiva bieţi negermani cărora nu le repugnă să treacă prin Germania ori chiar să rămâie cu domiciliul acolo, pentru că i-a apucat vremea? De aici a pornit ordonanţa lui Hess: pe străini să nu-i molestaţi ! Şi ordonanţa a rămas fără rezultat. De aceea d. Hess a repetat-o. Nu ne îndoim c’o va afişa şi pentru a treia oară, vorba neamţului: toate lucrurile bune sunt în număr de trei. Ba, d. Hess ar putea merge şi mai departe: adoptând vorba lui, Caragiale, „alle drei gute Dinge sind vier“, d. Hess ar putea să-şi repete şi pentru a patra oară energica ordonanţă. Tot fără rezultat va rămânea. In adevăr, cum vreţi ca d-nii hitlerişti să cruţe pe străini? întâiu, că nu-i drept. In mintea perfectului naţional-socialist nu poate intra ideea că un străin ar putea avea mai multe drepturi decât un german. Şi apoi, lucrul e irealizabil în practică. Pe fiecare om, întâlnit pe stradă, să-l supui întâi unui examen amănunţit din punctul de vedere al cetăţeniei, să-i faci expertiza juridică şi grafică a documentelor, pentru ca abia pe urmă să-l iei la palme şi la ciomăgeală! Ce fel de palme şi ce fel de ciomege ar mai fi alea? Palme şi ciomege fără avânt, fără vlagă, mai mult de mântuială, un scârbos ersatz! Nu, nu se poate. Cine trăieşte în Germania sau trece pe acolo, trebuie să suporte regimul general. Străinii vor continua deci să încaseze partea de molestări,cuvenită lor pe bună dreptate. In această privință nu poate exista numerus clausus. Iar guvernul, va cere scuze pentru fiecare caz în parte. Sau, va lucra în compt curent cu diferitele state, şi va institui un sistem de scuze în bloc, trimestriale sau semestriale. Pentru un scurt timp, până când, realizându-se în sfârșit comandament-și patriotic: „Deutschland, Deutschland über alles“, Hitler va da cu tifla întregului glob terestru, şi toată lumea îi va cere iertare lui.. Ar mai exista un mijloc pentru ca străinii din Germania să scape de molestări, să înceteze molestările în genere. Membrii partidului naţional-socialist să nu mai aibă dreptul de a molesta pe nimeni nici pe stradă, nici în localurile publice, şi nici în locuinţele, particulare, ale bieţilor oameni. Scăpând toţi, ar scăpă, printre ei, şi străinii. Dar atunci Germania n’ar mai fi Germania nouă. Ea ar cădea iarăşi în rândul unor ţări păcătoase, ca Franţa, Anglia, etc. etc., unde stăpânesc încă vechile norme de civilizaţie şi omenie. Aşa ceva nu se poate admite. Traian Vlad Răul cel mare * Oricât am ni -se obicinuiţi cu haosul şi cu paradoxele vieţii noastre publice, un lucru e cert, niciodată n’am avut o situaţie atât de ciudată, atât de absurdă cum este cea de astăzi. Oameni, cunoscuţi până azi ca democraţi sau — cel puţin — ca susţinători de moment ai ideii democratice, împrumută principii şi metode care aparţin celui mai caracteristic reacţionarism. Partide, care au afişat un anume program, şi-l schimbă de la o zi, la alta. Bărbaţi politici, care au luptat până acum in bună tovărăşie, se trezesc învrăjbiţi din te miri ce şi te miri cum. Şi, ceiace este mai trist, în tot acest joc, ceiace contează nu^ sunt principiile — care se schimbă atât de uşor şi într’un mod atât de... senzaţional — ci persoanele, care— vai! — rămân aceleaşi... Intr’un articol, care cuprinde multe adevăruri crude, d. prof. N. lorga spune că toată lume e obosită, obosită de intrigi, de lupte personale, de conflicte directe. Foarte adevărat. Cum foarte adevărat este că şi ţara — cum spune d. Iorga— este obosită. Cine a eşit din raza Bucureştilor, cine a stat puţin de vorbă cu doi-trei săteni, a putut cunoaşte această osteneală a ţării. O totală neîncredere în ceiace se face şi se spune, o înclinare din ce în ce mai precisă către curentele extremiste şi — mai ales — o zăpăceală generală, o deprimare obştească — iată ce poţi afla în cel dintâiu sat, în care te opreşti. Am atras de multe ori atenţia conducătorilor de partide asupra acestei stări de spirit. Am spus mereu acelaş lucru: partidele trebue să-şi revizuiască metodele de acţiune, sistemele de propagandă. Când propagandistul liberal nu face decât săacuze de hoţie pe naţional-ţărănişti, când propagandistul naţional ţărănist nu duce lupta decât cu învinuirea de necinste aruncată asupra liberalilor, şi când acest joc se repetă între toate partidele, câte Câteva zile mai sunt până la deschiderea stagiunii teatrale. Un mare semn de Întrebare. Anul acesta, mai ales, când atâţi actori au rămas tară angajament şi atâţi directori nu ştiu dacă vor mai putea dăinui, — discuţiile sunt mai ample şi mai pasionate ca oricând. Se plănuesc trupe... Se face repertoriul...Lipsesc forţele principale... Cineva spunea, cu bună dreptate, cât se simte nevoia unui C. Radovici... Mai ales la teatrul Ventura, unde sunt atâtea elemente valoroase, dar lipsește bărbatul viguros, care să ducă pe umeri marile roluri. Mi-aduc aminte revelația care a fost Radovici, pentru Marioara Ventura — şi-mi închipui cât n’ar da directoarea teatrului din pasaj, să aibă un asemenea partener. In puţinii ani de teatru, istoviţi pe scenele Capitalei, Radovici şi-a cucerit un nume care nu va fi lesne uitat, căci el avea şi ceea ce se chiamă „temperament“ şi acea cunoştinţă profundă a dozării temperamentului, făcută din bun simţ şi ştiinţă a meşteşugului teatral. Un joc interior, concentrat, împodobit de un fizic generos, de un organ vocal grav şi cuceritor, toate la un loc, dădeau impresia unei forţe stăpânite, gata să exploadeze şi să cucerească în flăcările sale sonore, protagonişti şi public, din înălţimea galeriei, până’n cuşca sufletului. Radovici a munți după ce-şi dăduse întreaga măsură a puterii sale de comedian. Noi însă mai am fi avut nevoie de el încă cel puț 20 de ani. Jocul său era foarte contemporan, cu perspective în viitor, iar spiritul său larg deschis posibilităţilor de mâine ale artei. Actorii morţi, vai! numai în amintirea noastră mai trăiesc, cu opera lor... Cum ar putea cei ce nu l-au văzut pe Radovici jucând, cum ar putea să-i simtă lipsa, în mijlocul atâtor talente care Înfloresc pe scenele de azi şi să evoace odată cu noi, întrupările,atâtor şi-atâtor personagii, masive şi delicate în acelaş timp, cu aspectele de rigiditate şi totuşi pline de nuanţe şi de flexiuni înduioşătoare? Odihneşte printre corifeii teatrului românesc, prietene Radovici, alături de Liciu şi de Aristizza, alături de acel bun ştrengar, cu care ai muncit împreună şi pe care l-ai iubit aşa de mult, alături de Achile Popescu... Par’că fu ori când risipeaţi râvna şi entusiasmul vostru şi ne fermecaţi. Şi acum nu mai sunteţi printre noi, tovarăşi dragi de altădată!... Şi noi purtăm în inimi, pomenirea voastră scumpă — şi vorbim mereu de voi, pe scenă, in culise, în cabinele unde camarazii voştri se îmbracă ori se degrimeazâ, ia o masă de cafenea, în colţul unui vagon, când trenul ne poartă în „turneu“ spre provinciile desolate, pe care le-aţi bătătorit şi voi de atâtea şi atâtea ori! şi C. Radovici n’a făcut Conservatorul de declamaţie şi totuşi — sau poate tocmai din această pricină — a fost un mare actor. Toate sforţările regizorilor noştri de a da spectacole din ce în ce mai perfecte, sunt îngreuiate de insuficienţa celor mai mulţi interpreţi, cari se resimt încă de ceea ce au învăţat şi nu trebuiau să înveţe la Conservatorul de declamaţie. Neputând desfiinţa această instituţie — care ni se pare cu totul inutilă, în Germania, Italia, Rusia, ţări care au dat , şi dau mereu actori de seamă, nu există conservatorii de declamaţie — propunem pentru o eventuală reformă, aceste indicaţiuni, de cam bine Înţeles, nu va ţine seamă nimeni. 1) La examenele de admitere comisiunea să fie cât mai severă. Mai ales să nu se primească elevi scurţi de talie, cu fizicul ingrat şi cu defecte în pronunţarea lui 1. Majoritatea elevelor, la examenele actuale „grasiasă“ — lucru care poate părea foarte distins, unora dar care nu se potriveşte cu spiritul limbii noastre. Şi nu toată lumea are talentul lui I. Manolescu. 2) Bucăţile,ce se vor studia, să fie cu totul nouă pentru elevi. Să nu se facă nici una din scenele învăţate până azi. Domnul profesor respectiv să nufie acelaş care a pus pe scenă, la Teatrul Naţional sau aiurea, bucata interpretată. 3) Să se renunţe la repertoriul declamator al autorilor moderni străini de la Dumas-Fils, Sudermann, Bracco, la Bernstein, Bataille sau Kistemackers. Aceşti autori recurg la mijloace exterioare şi violente,in căutarea succesului. Arta lor e făcută pentru a zgudui nervii şi uzează de efecte facile, din bagajul vechei melodrame. Teatrul Naţional s’a desbărat încetul cu încetul de proza lor. Acelaş lucru se petrece şi la teatrele particulare, iar publicul cel nou de teatru, primeşte din ce în ce mai mult arta adevărată sufletească şi intelectuală a unui Strinberg, Tolstoi, Ibsen, Gorki, ca să nu mai vorbim de eternii Sofocle, Shakespeare şi Moliére şi al clasicilor noştri. Din repertoriul acestora, ar fi de dorit să se înveţe cât mai mult, de acum încolo. Elevii ca şi artiştii formaţi n’au nevoie să-şi arate numai „temperamentul“ în izbucniri pătimaşe, cari (Citiţi continuarea în pag. II-a) ^ sunt: — ce vreţi să mai creadă săteanul, care ascultă rând pe rând pe toţi aceşti bravi luptători? Partidele nu înţeleg să aducă in lumea satelor o idee, nu înţeleg să lămurească pe înţelesul tuturor o problemă. Vin numai cu accentele de ură personală ale luptelor de culise. După atâţia ani, sistemul şi-a dat roadele: avem o opinie publică ostenită, sceptică, desamăgită. Şi aceasta este răul cel mai mare. Sărăcia va trece — poate. Rătăcirile de tot soiul vor dispare. Dar va rămâne această stare de spirit, mai primejdioasă decât orice. ...Dacă, bineînţeles, partidele nu vor înţelege că altfel trebue dusă lupta şi că massa electorală cere altceva decât atacuri personale. T. L. însemnări teatrale de VICTOR EFTIMIU C. Radovici: Şcoala de actori.,,Să mai vedem”! La Ploeşti s’a stins un prieten din frumoasele zile ale trecutului, in care tineretul cultiva încă sentimentele generoase ale omeniei şi în care, emulaţiunea se arăta mai mult pe terenul intelectual. Ionescu, cu pseudonimul Quintus, pe care şi l-a ales fiindcă era al cincilea fiu al bancherului ploieştean George Ionescu, a început prin a frequenta mediul literar şi artistic al Bucureştilor de acum treizeci şi cinci de ani. Un număr mai mare de tineri scriitori, toţi socialişti, cu aspiraţii socialiste sau cu simpatii socialiste, alcătuiau acest mediu. Erau toţi oameni a la Sărmanul Dionisie, cari bani nu vedeau cu secolele şi vin cu lunile. Ceia ce nu-i împiedica să fie totdeauna veseli, fără grija zilei de mâine, convinşi că viitorul este al lor şi că va fi mai frumos decât prezentul ...Si jenusse savait. Intre ei Quintus era băiatul bogat. El nu ducea lipsă de nimic şi-şi putea permite unele gesturi,cari sărăciei îi apăreau fantastice. Dar deşi prin mijloacele de cari dispunea, ferit de nevoi, ar fi putut să nu înţeleagă şi să nu simtă nevoile altora, Quintus parcă ţinea să fie iertat că nu e la fel de sărac ca ceilalţi. Şi, o frumoasă trăsătură de caracter, ţinea mai ales să se distingă alături de amicii şi cunoscuţii bohemi, incercându-se în arena literatului, îşi alesese cel mai dificil gen poetic: epigrama îşi alesese cele patru sau şase strofe, cari trebuie să exprime o ideie pregnantă şi să se termine , cu o întorsătură de spirit muşcătoare, usturătoare. In general, nu mulţi au reuşit in acest gen poetic. Istoria literaturii relevă puţini epigramişti şi chiar despre cei pe cari ii relevă, ne spune numai puţine din miniaturile lor, au rămas ca o valoare permanentă şi au supravieţuit ravagiilor vremei. Era natural ca nici Quintus să nu fi scris numai perle. In general el improviza epigramele sale. Şi e evident că dacă aveau haz momentan, cu vremea, poate chiar a doua zi, hazul acesta se pierdea. Dar prietenii şi cunoscuţii din bohema literară nu-l cruţau. Gluma şi ironia erau la dânşii unicul bun, la care nu înţelegeau să renunţe. Astfel epigramele lui Quintus au provocat alte epigrame, îl angajau în polemici şi, uneori poate, gluma trecea dincolo de limitele ei drepte, şi devenea jignitoare. Mai târziu Quintus a devenit... om serios. Aparţinând unei familii liberale, a devenit liberal. A activat mai cu seamă de când odată cu trecerea tinerimei generoase la liberali, au trecut şi fraţii Aexandru şi dr. Ion Radovici, de două ori rude ale lui Quintus. Acesta a devenit deputat, vicepreşedinte al Camerei şi în cele din urmă preşedintele de onoare al organizaţiei liberale din Prahova, fiindcă preşedinţia activă trebuia dată altuia. Dar în tot acest timp Quintus nu a încetat să scrie epigrame. Şi chiar acum de curând, s’ar putea spune, într’un moment când moartea batea la uşa conştiinţei sale, a mai publicat în volum producţia sa epigramatică, mereu sporită, semn al humorului său inepuizabil şi netulburat de nimic. Acum e mort şi alţii vor scrie, pe mormântul lui, epigrama vieţii sale. II. CARNETUL NOSTRU Ionescu Quintus NOTE D. MIHALACHE afirmă un ziar de seară — a fost somat să m şi clarifice situaţia. Somat — bineînţeles — de guvern. D. Mihalache poate că îşi va clarifica situaţia. Vorba e: cine va izbuti să clarifice situaţia guvernului ? ............ Cine şi prin ce minune ? : * „PRELUNGIREA carmitirei ~ scrie oficiosul liberal'—este o imposibilitate''. Dar mai există cârmuire ? . ' * CEI excluşi din partida naţionalţărănesc declară că rămân în partid. In schimb, mulţi din cei care au rămas, ar dori să fie excluşi! Şi, LA SKIHET a căzut zăpadă. La Borşa, s'a făcut foc in sobe. ...Fiindcă în acel district a bătut mai tare ,,vântul de Bădăcin!“. CHESTIA ZILEI LA CÂMPULUNG Desen retrospectiv (J. ARMAND CĂLINESCU. — Ce să fac eu acum cu Mihalache: să-l aplaud, ori să-l iau de g-dler? 13 SEPTEMBRIE 1848 Lupta dela Cazarma pompierilor din Dealul Spirei Comemoram, astăzi, a 85-a aniversare a luptei ce a avut loc, în ziua de 13 Septembrie 1848, la Cazarma Pompierilor, între armata turcească și o mână de pompieri de-ai noștri, 180 la număr; — data glorioasă, după care s’a dat numele, şi străzii, în amintirea celor căzuţi în incierare. Toată munca şi strădania Revoluţiei din Iunie, toate jertfele făcute şi toate speranţele puse in reuşita şi succesul ei, se prăbuşiseră: ziua de 13 Septembrie însemnează înfrângerea ei; se instaurase iarăşi vechea stare de dinainte, învinsese reacţiunea. Dar, dacă această zi de 13 Septembrie e o comemorare tristă, ea are şi o lăture înălţătoare. Este dovada puterii de rezistenţă, dârză, opusă de o mână de oameni, o modestă şi nepregătită companie, compania de pompieri, surprinsă pe neaşteptate, în faţa unui întreg corp de armată turcesc, organizată echipată şi înarmată cu tunuri, gata să înfrunte şi un război. Lupta din Dealul Spirei, e una din cele mai frumoase epopei naţionale. * Această luptă nu e decât un episod din vechiul antagonism şi vecinica dispută seculară dintre Turcia şi Rusia pentru eghemonia asupra Principatelor. Mişcarea revoluţionară înfăptuită în Iunie 1848, n’a putut să fie pe placul Rusiei şi ea a căutat prin tot felul de mijloace şi subterfugii şi intrigi diplomatice, s’o zădărnicească. Tembela Turcie nu-şi dăduse încă seama, de scopurile oculte şi ţinta urmărită de pravoslavnica şi ipocrita Rusie. Şi de data aceasta, căzuse în cursa ce i-a întins-o, a servit de unealtă oarbă, să dărîme opera întreprinsă de poporul român, în mişcarea, culminată în 11 iunie. Rusia prin intrigi şi uneltiri, atât la Constantinopole cât şi în tară prin consulul Duhamel, împinsese lucrurile până acolo, ca in mod fatal, să ajungem la vărsarea de sânge din 13 Septembrie. Ii trebuia un pretext, ca să poată interveni în Principate. Şi l-a găsit. Cian s’au petrecut lucrurile? Iată o expunere, sumară: "Tineretul ce se întorsese de la Paris, după cum ştim, se constituise în comitet, spre a pregăti mişcarea revoluţionară. Intraseră în acest comitet: fraţii Golescu şi vărul lor Alexandru Golescu, Fnade Rădulescu, Ion Ghica, Frăţii Bălcescu, G. A. Rosetti şi fraţii D. şi I. Brătianu. Comitetul acesta se bucura de simpatiile a două puteri: Anglia şi franţa. Circulara către puteri a lui Lamartine, poetul om politic pe attunci ministru de externe, a rămas celebră. Avusese acele accente generoase, ce-i stau aşa de bine Franţei . „Dacă ora reconstituirii câtorva naţionalităţi împilate în Europa sau aiurea, i se pare că a sunat în decretele Providenţei, Republica franceză se va crede în drept de a lua armele, să sprijine ACESTE MIŞCĂRI LEGITIME". Membrii comitetului revoluţionar constituit, îşi propuseră ca să creeze ei şi să procure aceastăMIŞCARE LEGITIMA“. Şi, într’adevăr, se puseră pe lucru, creând acele mişcări cunoscute şi caracterizate în istoria noastră, sub numele de „Revoluţia de la 48“. Enumărăm pe cele mai însemnate: Atentatul contra Domnitorului Bibescu, manifestaţia de la Izlaz, proclamarea guvernului provizoriu. (Citit continuarea în pag. II-a)