Adevěrul, iunie 1934 (Anul 48, nr. 15454-15478)
1934-06-10 / nr. 15462
ANUL No. 48 - 15.462 8 pagini Dumini'M 18 Iunie 134? 1. ii «50—1897 1897—1926 I UNATURI: AL. V. BELDIMAS CONST. MI IXE Centrala: 3-84-30. ABONAMENTE 380 lei pe 6 luni I In singura de 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) Mo. 5-7-9 I Străinătatea: 3-84-33. 200 lei ne 3 luni I D. Tătarescu spune că demisiile subsecretarilor de stat sunt „o contribuţie simbolică la opera generală“ de economii. Dacă ar fi numai simbolică! Restauraţia Nu este în stilul si in tradiţia Adeverului articolul ditirambic. Adeverul a apărut din prima zi cu un caracter hotărît antidinastic, imprimat de fondatorul lui Alexandru Beldiman. Putin după aceia Adeverul a renunţat la atitudinea antidinastică si a adoptat atitudinea lui cunoscută, care a rămas de atunci şi până acum aceiaşi. N’a renunţat sub nici un fel de presiune, pentrucă în toată istoria Adevărului, ori de câte ori s’a încercat să se exercite asupra lui vre-o presiune, lucrul n’a reuşit. A renunţat însă la atitudinea antidinastică în chip firesc, din pricina evoluţiei politice, din pricina faptelor care s’au produs. In măsura in care monarhia constituţională devenea la noi o realitate, Adeverul îşi modifica atitudinea lui. Atunci când factorul constitutional îşi exercită atributiunile hii in limita pactului pe care a furat este absurd să practici antidinasticismul de dragul atitudine!. Pentru noi şi în concepţia noastră, dinastia străină avea de împlinit două mari lucruri: întâi, să asigure coroanei o stabilitate, pe care în regimul domniilor pământene n’a avut-o şi, prin aceasta, să pună capăt nenorocitelor lupte pentru domnie care au întârziat atât de mult evoluţia tării noastre. In al doilea rând, să asigure tării practicarea unui constitutionalism, pe care noi l-am introdus destul de târziu. Sprijinită pe regimul parlamentar, ferită prin aceasta de ori şi ce fel de răspundere, acoperită totdeauna de partidele care se perindau la cârma ţării, monarhia constituţională a putut creia, în câteva decenii, România modernă. Tot ceiace nu s’a înfăptuit sub regimul absolutist al domnilor pământene, s’a putut realiza in epoca fecundă, care a început la 1866. Astăzi, monarhia constituţională întemeiată pe aceste realizări evidente nu mai este discutată cu violenţa, cu care era discutată îndată după 1866. Coroana are in această privinţă o situaţie, pe care n'o avea atunci şi pe care şi-a câştigat-o prin respectarea normelor constituţionale. Linia viitorului izvorăşte în chip firesc din aceste constatări ale trecutului. Coroana are la dispoziţie instrumentele puternice ale partidelor politice. Din fericire, ţara noastră nu cunoaşte luptele sălbatice care in Iugoslavia şi în Bulgaria au ajuns până la atentatul cotidian şi care au putut justifica acolo, sau cel puţin au putut oferi un pretext pentru instituirea unui regim dictatorial. Partidele politice româneşti conştiente şi de îndatoririle,dar şi de drepturile lor, duc lupta de câţiva ani de zile cu metode civilizate. Opinia publică, la rândul ei, se împarte între aceste partide, refuzând cu stăruinţă ori şi ce aventură. Grupările de extremă dreaptă ca şi grupările de extremă stângă nu găsesc nici un ecou, în massa populară. Toate alegerile dovedesc că opinia publică, deplin conştientă, înţelege să sprijine numai partidele care afişează în programul lor şi dovedesc inacţiunea lor de guvernământ un punct de vedere precis constituţional. In asemenea împrejurări, ziua de 8 iunie a fost un prilej de nouă afirmare a credinţei statornice cu care opinia publică şi lumea politică înconjoară persoana Regelui Carol al II-lea şi principiul, astăzi nediscutat, al monarhiei constituţionale. Ad. Glose politice... „ autoritate D. N. Costachescu s'a făcut teoreticianul epuraţiei politice. ■ . „ Că are dreptate, in fond, nu încape îndoială. Că în polemica directă iei indirecta, pe care o duce cu d-nii Ionel Pop şi Zafraria Boilă succesul final va fi de partea d-sale, aceasta-i iarăşi în afară de orice discuţie. * • Cu toate acestea ni se pare că duce prea departe teoria când susţine că o mână de oameni, de mare autoritate morală, pot oricând reuşi. Aci ni se pare că se înşeală şi dovada o găsim uşor răscolind istoricul apropiatului nostru trecut politic. Intr-adevăr istoricul junimismului politic infirmă complectamente teoria d-lui Costăchescu. Nu se poate concepe o organizaţie politică de o mai mare autoritate morală decât ceia ce a însemnat junimismul. Ceva mai mult. Junimismul politic a însumat cele mai strălucite talente politice şi oratorice, pe care le-a avut ţara. Cu toate acestea, politiceşte, junimismul îla triumfat. El a fost deseori învins de plutocraţia liberală şi de organizaţiile takiste. ■ De ce? Foarte simplu. Prin esenţa lor şi prin definiţie massele nu pot constitui selecţiunea. Ca şi pădurea, ele prezintă uscături. Nici o mirare dar că într'un partid de masse să fie dubioşi. Ceea ce trebue este o mână de fier la direcţie. Singură selecţia nu asigură triumful in luptele politice. Aşa a fost şi în trecut, aşa este mai cu seamă astăzi. De aceia, teoria selecţiunii şi a manei de oameni cu autoritate, este actualmente inaplicabilă. Singurul lucru ce se poate şi ce trebue este o conducere mânată de o concepţie austeră morală. , Restul nu interesează decât pe cale de exemplificări. Şi atunci se poate ajunge la izbânda şi la servirea moralei publice. EXPLICAŢIE Unele ziare se întreabă de ce ingădue cenzura ştiri defavorabile şi atacuri împotriva miniştrilor. Nu cumva această atitudine a cenzurei s'ar explica prin anumite lucrături din sânul guvernului? Pe de altă parte, sunt unii care văd in apariţia acestor atacuri o dovadă in plus că există miniştri şi subsecretari de stat de pe acum condamnaţi la demisii sau remanieri. Să recunoaştem că interpretările acestea constituie încă un argument pentru desfiinţarea cenzurii. De fapt, însă, există o explicaţie foarte simplă, in privinţa celor ce se petrec. Intr'adevăr, cu ocazia preluării cenzurii de către preşedinţia de consiliu, d. Mavrodi a indicat clar care sunt chestiunile neadmise la discuţie publică. Sunt cinci şi nu este nevoie să le remprospătăm. Or, printre cele cinci chestiuni nu există şi acea a atacurilor împotriva miniştrilor şi a gestiunii lor. Iată de ce (e foarte simplu) cenzura lasă să se publice orice, când ■e vorba de polemica politică cu membrii guvernului. Explicaţia e justă. Dar ce bine gr fi ?Sa hfi mai fie nevoie de explicaţii! Cel dintâi care ar folosi ar fi însuşi guvernul. Sever CARNETUL NOSTRU De ce nu se fac filme româneşti . Din nou se agită, în clasa conducătoare, ideia de a impune fabricarea de filme româneşti şi din nou se recurge la măsura cunoscută, încă o taxă asupra cinematografelor. Profanii se vor fi ,mirând: dacă guvernul vrea filme româneşti, dacă publicul vrea filme româneşti de ce nu se fac, fără constrângere şi fără taxe? Când publicul cere ghete, se găseşte totdeauna cineva dispus să i le facă. Motivul este că industria de filme românească este destinată să fie infailibil deficitară. Voi căuta să arăt mai la vale de ce. Pentru a face un film, trebue să ai un studio, a cărui construire cere zeci de milioane. Trebue aparate foarte costisitoare, material mult şi scump, etc. Mai trebue un număr mare de tehnicieni, pentru înregistrarea vederilor, a sunetelor, pentru sincronizare, pentru lumini, etc., cum şi o armată de lucrători în subordine, care să cunoască bine meseria. . După ce se vor investi câteva zeci de milioane în primele filme, va trebui să ne întrebăm cum vom izbuti să amortizăm aceste sume. Din plata biletelor de intrare? Asta ar fi o glumă frumoasă. In adevăr, admiţând că filmele produse în România ar fi bune, cum n‘au fost până acum, de ce număr de spectatori s‘ar bucura ele? Răspunsul e uşor de dat. Există un totul mai puţin de cinci sute de săli, din care mai mult de jumătate sunt lipsite de aparatele sonore. Rezultă deci că cel mai bun film nu poate contra pe mai mult de 100.000 de spectatori cu plată. Să , punem preţul biletului, in medie, 20 de lei (sânt foarte multe săli unde se intră cu zece lei), aşa dar maximum de încasări ar fi de două milioane. • Dacă scădem taxele, cheltuelile de prezentare, regia, se poate uşor deduce că cel mai bun film nu şi-ar putea acoperi nici cheltuelile de fabricare. Cum se face însă că în alte ţări industria filmului rentează? Foarte simplu. Industria ■ americană contează pe 22.000 de săli in Statele Unite, plus încă pe atâtea in restul lumii. In oarecare măsură, lucrurile se petrec la fel cu filmul francez şi cu cel gennan. In mopieptul când vom dispune şi noi de câteva mii de săli în ţară şi când vom avea siguranţa că filmul nostru se va reprezenta şi peste griniţă, atunci se vor găsi capitaluri.*Până să ajungem acolo Insă, toate taxele și suprataxele care se vor pune vor fi destinate numai să creeze sinecuri pentru oamenii regimului, sau să alimenteze fondurile despre a căror mânuire nu se dă niciodată socoteală. ! ST. T. STAICU PROBLEMA REGIUNEI SARRE Problema regiune! Sarre constituie unul din evenimentele cele mai importante, al politicei internaţionale din acest an. Ea este discutată cu mult interes de către toată presa mondială, şi cu o foarte mare prudenţă de către Societatea Naţiunilor, care în ziua de 13 ianuarie 1935, data plebiscitului, va fi chemată să-şi verifice autoritatea, prestigiul şi vitalitatea. Examenul la care va fi supusă Instituţia de la Geneva este din cele mai severe, care poate fi decisiv pentru cariera sa. De altă parte o proastă reglementare a problemei bazinului minier sărez, ar putea foarte uşor, nu numai să înrăutăţească raporturile franco-germane, ci să provoace o mare conflagraţie, care să cuprindă toată Europa. Un eventual conflict între Franţa Germania ar pune numaidecât in vigoare pactul de la Locarno pentru garantarea frontierelor occidentale, care interesează in aceiaşi măsură Anglia ca şi Italia, Belgia ca şi Mica înţelegere, deoarece un conflict european, ar ridica întreaga problemă a tratatelor şi pactelor de după războiu. * Dar înainte de a face consideraţii politice mai ample, să arătăm situaţia juridică a regiunei Sarre. Ea s’a născut prin articolele 45 şi 49 ale Tratatului dela Versailles. Art. 45 spune: „Ca o compensaţie a distrugerii minelor de cărbuni din nordul Franţei, şi ca o valoare asupra reparaţiilor pagubelor de războiu datorite de către Germania, aceasta cedează Franţei proprietatea integrală şi absolută, liberă de orice datorii sau sarcini, cu dreptul exclusiv de exploatare a minelor de cărbuni situate in regiunea Sarre, delimitat cum e precizat în art. 48”. Iar art. .49 precizează: „Germania renunţă în favoarea Societăţii Naţiunilor, considerată ca fideicomisar, la guvernarea, teritoriului mai sus specificat”. ^„La expirarea unui termen de 15 ani, de la punerea în vigoare a Tratatului prezent, populaţia suszisului teritoriu va fi chemată să facă cunoscut suveranitatea sub care ea ar dori să se vadă plasată”. Guvernul a fost încredinţat din acel moment la cinci membri numiţi de către Consiliul Societăţii Naţiunilor, un francez, un sărez, şi trei supuşi a trei state, altele decât Germania şi Franţa. Această comisie reprezintând Societatea Naţiunilor are toate puterile unui guvern. Sub controlul ei locuitorii regiunei Sarre îşi ţin Întrunirile, îşi conservă libertăţile religioase, şcolile şi limba, acordându-li-se toate facilităţile in cazul, că doresc să părăsească teritoriul. Nu există nici o obligaţie militară, regimul vamal este cel francez, ca şi moneta. .. La expirarea termenului de cincisprezece ani de la inaugurarea acestui regim provizoriu, toate persoanele în etate de peste 20 ani, bărbaţi şi femei, locuind teritoriul Sarre la semnarea tratatului, vor vota asupra alternativelor următoare: a) Menţinerea lui statu quo, b) Unirea cu Franţa, sau c) Unirea cu Germania. * .Modalităţile votării în ziua plebiscitului au fost deja stabilite, de comun acord, de către cele două părţi interesate, Franţa şi Germania. Nu insistăm prin urmare asupra lor, ele fiind suficient de cunoscute. Mai important este ceia ce va urma după plebiscit. Dacă după rezultatul din 13 ianuarie 1935 o parte sau întreg teritoriul Sarre va reveni Germaniei, aceasta va răscumpăra în bloc de la Franţa, drepturile de proprietate, plătite în monetă aur, asupra minelor situate în teritoriul anexat., In caz de neplată în termen de un an, Comisia reparaţiilor va lichidă, dacă aceasta va fi necesar, minele in chestiune (paragraful 36) . Statul francez şi cetăţenii francezi vor avea dreptul (paragraful 37) să cumpere cantitatea de cărbuni a bazinului, justificată de necesităţile lor, la data cumpărării minelor de către Germania. Tratatul prevede în consecinţă o eventuală impărţire a teritoriului Sarre, ca şi anumite transacţii. El mai prevede şi lichidarea minelor în caz de neplată de către Germania. In paragraful 38 însă există şi posibilitatea unei înţelegeri prealabile. El spune că: „Se înţelege că Franţa şi Germania vor putea, prin acorduri particulare, încheiate înainte de data fixată pentru plata preţului de cumpărare a minelor, să deroge dispoziţiilor prevăzute in paragrafii 36 şi 37”. Iată clar problema regiunii Sarre aşa cum ea se prezintă in lumina textului Tratatului de la Versailles. * Afară de chestiunile pur juridice, există insă şi alte chestiuni de natură financiară, comercială şi politică, ce nu vor putea fi reglementate cu atâta uşurinţă, cum poate să pară la prima vedere. Interesele franceze in bazinul minier bogat sunt de mai multe feluri: 1) Minele Dominiale, proprietatea statului francez; 2) Capitalurile investite in întreprinderile săreze; 3) Schimbul comercial intre Franţa şi Sarre, a căror lichidare va întâmpina dificultăţi de primul ordin. Vom trece peste dificultăţile de ordin etnic şi istoric, ele prezintând, în ce priveşte populaţia sareză, mai puţin interes. Rezultatul plebiscitului poate să creeze o stare de mare tensiune între Franţa şi Germania, mai als dacă anumite comune vor vota pentru statu quo, altele pentru alipirea către Franţa şi a treia categorie pentru alipirea de Germania. Pavel Pavel MANEVRELE UNGARIEI îngrijorarea generală pentru soarta conferinţei în care ar urma să se discute limitarea înarmărilor, a făcut să treacă puţin observată manevra din urmă, montată de către guvernul din Budapesta pentru ca să puie din nou în discuţie internaţională chestiunea revizuirii tratatelor de pace. Plângerea adresată Societăţii Naţiunilor în legătură cu unele incidente de la frontiera maghiaro-iugoslavă a provocat o surprindere universală şi la început nimeni nu a putut să-şi dea seama de rostul şi dedesubturile adevărate ale acestui demers. Plângerea a fost surprinzătoare mai ales pentru motivul categoric, că între guvernele de la Budapesta și de la Belgrad erau tocmai în curs de negocieri, în legătură cu aceste incidente de frontieră. Și în al doilea rând pentru că într-un proces recent, care a dus la condamnarea la moarte a unor tineri cari plănuiseră un atentat împotriva suveranului Iugoslaviei, s’au desvăluit o sumă de lucruri foarte dezagreabile atât pentru Ungaria cât şi pentru Italia. S’a arătat pe baze de mărturii directe şi pe bază de dovezi scrise, că în Ungaria există adevărate lagăre ce servesc pentru instruirea tineretului croat emigrat, pentru ca să poată încerca apoi cu succes organizarea şi executarea de atentate în Iugoslavia. S’au desvăluit nume de persoane, nume de localităţi şi de lagăre şi s’a dat explicaţia provenienţei multora dintre materiile explosive şi armele cari au servit la săvârşirea atentatelor din ultimul timp. De altă parte o comisiune specială a guvernului iugoslav se găsea tocmai în acel moment la Budapesta, spre a trată încheerea unei convenţii comerciale, de pe urma căreia fără îndoială că Ungaria urma să-şi asigure unele avantagii de ordin economic. Din aceste motive prezentarea plângerii maghiare cu 2 sau 3 zile înainte de sesiunea consiliului Societăţii Naţiunilor a trebuit să urmărească un alt scop, în afară de chestiunea însăşi şi de un domeniu care depăşeşte din punct de vedere geografic şi politic bazinul dunărean sau sud estul Europei. Această credinţă s’a întărit şi mai mult din momentul în care plângerea maghiară n’a obţinut în şedinţa consiliului nici măcar sprijinul Italiei. Ceeace îngăduie impresia că plângerea maghiară a fost făcută fără ştirea guvernului dela Roma, care a considerat această manevră diplomatică în momentul de faţă ca nu tocmai oportună. Intr’adevăr Ungaria a avut motive să nu fie tocmai mulţumită de rezultatul faimoaselor conferinţe economice dela Roma. Italia sa angajat într’adevăr să cumpere zece mii de vagoane de grâu la preţul de aproximativ 38.000 de lei vagonul, precum şi să asigure suma necesară până la limita acestui preţ în ce priveşte exportul a alte zece mii de vagoane de grâu. Insă diferenţa preţului mondial, până la suma de aproximativ 38.000 de lei vagonul urmează să fie suportat în realitate de industria maghiară, mai ales de către cea textilă, prin sacrificiile ce i se impun spre a se asigura importul unei anumite cantităţi de mărfuri industriale din Italia. împrejurările au creat însă o situaţiune care anulează orice beneficiu pe seama Ungariei din faimoasele acorduri de la Roma, întâi fiindcă preţul grâului este pretutindeni în urcare vertiginoasă, din cauza recoltei mediocre pricinuită de secetă. Este posibil deci ca după recoltă preţul mondial al grâului să fie în realitate mai mare decât preţul maximal garantat de Italia pentru 20.000 de vagoane la 38.000 de lei vagonul. Şi in acela? timp este foarte probabil ca Ungaria nici să nu poată dispune de un excedent exportabil destul de mare. In acelaş timp insă industria maghiară va rămâne cu sarcinile cari au fost impuse prin acordurile de la Roma. In aceste condiţiuni speciale orice posibilitate de apropiere între Franţa şi Italia ar însemna un eşec internaţional aproape catastrofal pentru politica externă a Ungariei. Şi de aceia se crede că plângerea maghiară împotriva Iugoslaviei a fost aruncată ca o bombă în şedinţa consiliului Ligii Naţiunilor, pentru că v să provoace cineştie ce dispută periculoasă intre Franţa şi Italia. Din fericire însă manevra maghiară nu a reuşit din nici un punct de vedere, indicând însă o situaţie interesantă. L. P. Nasta „Ideologia Statului român“ Un studiu al d-lui prof. Rădulescu-Motru D. profesor Rădulescu-Motru işi continuă în acest studiu opera de propagandă pe care de câţiva ani o duce, spre a impune în politica Statului român, o ideologie „ţărănistă” şi—cum o califică d-sa în repetate rânduri — „antiburgheză”. In această propagandă ad-sale are două laturi: una distructivă, privitoare la ,,Constituţia” pe care-i aşezată întreaga structură politico-socială a ţării, şi alta constructivă, in care schiţează noua ideologie pe care ar trebui să se bazeze „rolul normativ al Statului în conducerea vieţii poporului”. * In critica pe care o face pactului nostru fundamental, d. prof. Rădulescu-Motru continuă in fond critica vechii „Junimi” de la Iaşi, insistând şi d-sa asupra relelor ce au decurs pentru ţară din importul formelor civilizaţiei apusene în ţara noastră, forme cari după d. prof. Rădulescu-Motru (ca şi după „junimiştii” de altădată) nu se potriveaucu firea şi starea socială a poporului nostru. Noi nu facem aici altceva decât recensăm, în linii generale, conţinutul studiului profesorului universităţii bucureştene. Nouă ni se pare că pe urma acestor forme aduse din Apus, a venit ici-colea şi fondul bun, pentru multe instituţii şi reforme de la noi. Şi pentru a ilustra această afirmare a noastră, ne vom folosi chiar de o declaraţie a d-lui profesor din acest studiu de care vorbim şi în care citim: „Votul universal în România nu este un sistem oarecare, care se poate discuta şi înlocui după voie, ci este singurul sistem care dă Statului românesc posibilitatea să fie un Stat naţional”. Iată dar o reformă, o „formă” UN ziar publică următoarea cugetare: „Cum e agricultorul, aşa e agricultura”. Ce păcat că acest adevăr are valoare şi’n politică pe care socialiştii, acuzaţi că vor să importe în ţară numai forme internaţionale, iată dar o reformă pe care cei dintâiu şi cel mai mult au preconizat-o socialiştii, şi, după ei liberalii, (nuanţa tinerimea generoasă) socotită şi de d. prof. R. Motru ca „SINGURUL SISTEM care dă Statului românesc, posibilitatea să fie un STAT NAŢIONAL”. In partea constructivă a criticii sale şi a nouei ideologii pe care ar dori s’o vadă stăpânind minţile oamenilor noştri politici, d. profesor e cam zgârcit în darea detaliilor. Şi tocmai aci am fi vrut să-l ascultăm mai mult Şi mai lămurit. . A afirma că doreşti o ideologie ţărănistă şi „antiburgheză” fără a definit această noţiune „antiburgheză” nu e desigur deajuns. E drept că d. profesor ne spune că ţărănismul d-sale antiburghez înseamnă că „Funcţiunile Statului nostru să se exercite numai,în armonie, cu interesele permanente morale şi materiale ale populaţiei ţărăneşti’’. Dar dacă acesta a fundamentul ideologiei politice propagate de d-sa, atunci e clar că această ideologie NOTE CIFRA bugetului general a fost fixată. * Acum rămâne ca punga contribuabilului să se adapteze acestei cifre.# MARCA germană și lira italiană scad mereu. * Pe măsură ce se urcă entuziasmul dictatorilor noștri.... * INTR’O singură zi s'au comis la Buzău patru crime. Si trebue de avut in vedere faptul, că nu erau alegeri în ziua aceia. * D. PROF. RĂDULESCU-MOTRU nu se deosebeşte cu nimic de ideologia aflată la baza programului politico-social şi economic al partidului naţional-ţărănesc, din care şi d. profesor face parte. Am dori ca’ntr’un viitor studiu, d. profesor R. Motru să insiste mai mult asupra atitudinei d-sale „antiburgheze”. Ne închipuim că „antiburghez” nu e la d-sa echivalent (ca in programele socialiste) cu... anticapitalist. Poate antiburghez e sinonim cu antiurban, antiorăşenesc. Aşa reiese par’că din studiul d-sale. Dar atunci concepţia d-lui Motru se deosebeşte cu totul de aceea a fruntaşilor naţional-ţărănismului şi va da naştere desigur la multe critici. Doctorul Ygrec CHESTIA ZILEI DIN OBICIHUINȚĂ... — AU o, București! Ia spune, dragă, ce mai e nou? N’a căzut guvernul? Sentimentul legalităţii de DIMITRIE G. ItaAXEM fost preşedinte la Curtea de Apel Respectul Constituţiei este disciplina cea mai puternică In nota oficială a primului ministru bulgar, d. Gheorghieff susţine că unele din măsurile ce le-a luat în scurtul interval, de când este în fruntea guvernului, nu sunt în totul conform cu Constituţiunea ţării, dar, intenţia noului guvern este de a nu se lăsa dominat de partea formală a lucrurilor, şi de a lucra astfel încât să asigure satisfacţia nevoilor imperioase ale ţărei vecine. Această declaraţiune a motivat o interesantă critică a d-lui profesor Eugen Herovanu, care, alăturând părerea bulgară de alta similară, de provenienţă naţională, a d-lui Const. Argetoianu, conchide că este necesar ca oamenii de stat români să veghieze, căci formele îşi pierd prestigiul, iar libertăţile sunt în pericol. Neapărat că ideile de violare pur şi simplu, sau de modificare prin lege ordinară, a Constituţiunei sunt izolate. Atare teorii ce tind a legitima eşirea din legalitate a puterei executive se bazează pe motive de oportunitate. In general, însă, cugetătorii şi oamenii de stat, oricare ar fi doctrinele politico-sociale după care se conduc, recunosc că pactul fundamental al unei ţări nu poate fi violat sau modificat, decât in urma unor necesităţi absolute, survenite în viaţa poporului, şi cu formele prescrise de un atare pact. El cuprinde idei protectoare, dă garanţii de integritatea teritoriului, de stabilitate în organizare şi de asigurarea drepturilor cetăţeneşti, principii, puse la adăpostul schimbărei continue a legilor ordinare, şi cu atât mai mult al puterei executive, nechemată în mod normal spre a aduce atare schimbări. Socotim, deci, că respectul Constituţiunii este disciplina cea mai puternică, ce trebue proclamată într’un stat civilizat de ordine şi cu tendinţă de progres; şi, astfel fiind, întrucât spiritul de ordine riguroasă se află în cea mai strânsă corelaţiune cu respectul inviolabil al formelor, ce constitue esenţa sentimentului legalităţei, rezultă lămurit că înlăturarea abuzivă a ziselor forme, ca să se ajungă la situaţiuni noi şi neaşteptate, aduce vătămare însăşi ordinei şi normalei stări sociale, la care aspiră orice popor. Drept consecinţă reiesă că trebue să fim dominaţi şi de partea formală, ce se înlătură acum cu atâta uşurinţă, căci, după cum spune cu drept cuvânt d. Herovanu: „formele şi libertatea sunt două lucruri care nu se,pot separa întotdeauna fără pericol“. Rolul conducătorilor unei tari, în îndeplinirea misiunei civilizatoare şi de progres, pentru care sunt me,niti,este de a păstra neştirbit pactul fundamental, adevărata imagine a legăturei, solidarităţei şi organizărei tuuror locuitorilor. Măsurile subite şi lipsite de legalitate ale organelor puterii executive conduc la dictatură şi la despotism. Şi, este de prisos a lămuri că este o‘datorie morală şi de interes naţional pentru toţi românii de a‘lupta contra acestui fel de guvernământ, care ar întrona arbitrarul, lipsa oricărui control, ar înlătura , orice libertate,şi, fiind în desacord cu spiritul timpurilor moderne, cu principiile democraţiei, este departe de a permite continuarea desvoltărei în mod pacinic a siguranţei, ocrotirei şi perfecţionarei poporului. Să ne aducem aminte de timpurile de nestabilitate şi despotism din trecut, când poporul nu se putea bucura de drepturi şi libertăţi, când o adâncă eclipsă a ideii dedrepta-I te întuneca întreg orizontul moral şi intelectual al ţărei. Trebue să menţinem cu stăruinţă firul rodnic al vieţii noastre constituţionale, să nu slăbim sentimentul legalităţei, mijlocul cel mai eficace de întărire şi conducere spre progres al unei societăţi bine Întocmită,__________ (Cîtici continuarea în pagina 2-a) N A Z B A T I I VITALITATE „Viitorul“ laudă vitalitatea democraţiei româneşti. Ba bine că nu! Dacă a rezistat ea atâtor guvernări liberale... Kix.