Adevěrul, decembrie 1935 (Anul 49, nr. 15912-15935)
1935-12-01 / nr. 15912
ANUL 49—No. 15.912 g pagini Duminică 1 Decembrie 1935 FONDATORI: AL. V. BELDIMAN CONST. MILLE 1888—1897 1897—1926 200 lei pe 3 luni I , _ W _ _ Centrala: 3-84-30. “ 3 LEI BIROURILE: București, Str. Const. Miile (sărindar) No. 5-7-9 »»». 1 Se lucrează la proectul de organizare a jandarmeriei. Se desfiinţează bătaia? Libertatea presei Consiliul de miniştri care a avut loc eri, s’a ocupat de anteproectul presei. Luarea in discuţie a acestei probleme coincide (poate coincidenţa fiu-i întâmplătoare) cu regimul centurii şi al stării de asediu. Intr’o astfel de atmosferă, autorii anteproectului, ieşiţi din mediul guvernamental, dar rămânând in umbră, — nu prea inspiră încredere cât priveşte spiritul lor de obiectivitate. După puţinele informaţii pe care le avem in acest domeniu, — căci miniştrii, atât de locvaci de obiceiu, au devenit deodată de-o discreţie absolută, — anteproectul in discuţie are două părţi: una privitoare la organizarea profesiunii de ziarist şi alta relativă la reglementare scrisului. Fiind vorba de organizarea unei profesiuni, — ar fifost natural ca guvernul să consulte pe profesioniştii respectivi... aşa cum se procedează de obiceiu cu :profesorii, avocaţii, medicii, comercianţii, industriaşii, etc., când stăpânireavrea să le aranjeze soarta. In urma punerii la cale a tuturor problemelor, guvernul s’a gândit să‘ne organizeze şi pe noi , pentru ca nici o breaslă să nu rămână neordonată... Oamenii politici s’au dispensat de luminile noastre în materie profesională — fiind siguri că lectura zilnică a gazetelor le dă şi competinta profesională de a le organiza tehniceşte. Dar, in afară de chestiile profesionale, guvernul vrea să reglementeze şi scrisul — adică să se pronunţe asupra libertăţii presei un alt sens decât cel prevăzut de Constituţie. Căci dacă guvernanţii ar fi pentru respectarea pactului fundamental — nimeni dintre ei n’ar cere o lege a presei... deoarece Constituţia este foarte lămurită. Toată abilitatea unor oameni politici constă in căutarea formulei, gratie căreia libertatea presei să se restrângă în fond, respectânduse formele prevăzute de Constituţie. Iată deci cum o chestie esenţială pentru viata publică a tării cată au rezolvată prin argntii de judecătorie. Aceste bănueli izvoresc din taina desbaterilor. Eri s’a tinut un consiliu de miniştri de două ore, secret — ca atunci când se discută problema inzestării militare... Aseară s’a întrunit o comisie restrânsă, cu misiunea de a pune la punct anteproectul... menit să vină astăzi in faţa unui nou consiliu de miniştri. Se pune o grabă suspecta in această chestie şi se păstrează o discreţie atât de mare — încât ne vine să credem că chiar aprovizionarea regiunilor înfometate este mai în funcţie de articolele din ziare... decât de trenurile cu merinde. Dar orice ar plănui guvernul — ar fi bine să ştim şi noi, profesioniştii, cât şi opinia publică — mai interesată chiar decât gazetarii in problema libertăţii de exprimare a gândului. Partidul liberal are o tradiţie de luptă pentru dreptate şi pentru libertăţi. O abatere de la doctrina şi ideologia lui i-ar mina înseşi rosturile existenţei sale. Nu credem in sinuciderea-i politică. Un simptom de înzdrăvenire ar fi aducerea ante-proecturii în discuţie publică — pentru a eşi la iveală autorii, a se număra forţele de-o parte şi de alta... şi a se preciza răspunderile. ...Şi a se salva — dacă se mai poate salva ceva din libertăţile publice, pentru care a luptat şi a suferit partidul liberal, asigurându-şi triumful în viaţa obştească tocmai prin atitudinea-i fermă de apărător al democraţiei constituţionale. M. Sevastos In acelaş moment avem prilejul să aflăm două caracterizări interesante făcute rasismului de către două personalităţi: Romain Rolland şi Nicolae Iorga. „ La Radio Bucureşti şi la festivalul Fundaţiei Culturale armene”, profesorul N. Iorga a vorbit despre noul mit al „sângelui pur" cu care demagogia sugestionează astazi massele populare. „Sângele pur“ e una din noţiunile pseudoştiinţifice, sau mai bine, o şarlatanie mascata de astădată în haina ştiinţifica de către demagogi. D. Iorga, cu umorul lui caracteristic, a spus: „In ţara lui proprie, rasismul urmăreşte necontenit ca nu cumva să se fi strecurat elemente care nu sunt „de sânge pur” pentru ca să le scoată afară. Dar Dumnezeu ştie ce înseamnă „sânge pur1“. Eu cred in moralitatea tuturor societăţilor, dar pe lângă binecuvântarea dată de preot în numele lui Dumnezeu se întâmplă că uneori şi Satana îşi are rosturile lui. Şi atunci s'a dus dracului genealogia”. Iată deci cum printr’un cuvânt de duh, dar în acelaş timp de bun simţ, d. prof. Iorga arată întreaga absurditate a teoriei rasiste. Noi am scris un volum cu dovezi antropologice, serologice, etnografice, paleontologice şi istorice, ca să dovedim absurditatea tezei rasiste. In faţa publicului marele istoric şi orator a găsit cu geniul lui caracteristic formula care, fără atâta bagaj de erudinţie, ci cu simpla logică şi bunul simţ, înlătură excrocheria rasistă.V In acelaşi timp când d. Iorga îşi spunea aceste păreri ale d-sale la Radio Bucureşti şi la festivalul de la Ateneu, Romain Rolland răspundea unei anchete a marei reviste ,,Nouvelles littéraires" asupra Spiritului European“ vorbind intre altele şi de „noul naţionalism care sub masca și mai primejdioasă a rasismului, grupează la un loc interesele cele mai vorace înarmându-le contra restului lumii“. „Rasismului stupid omul nou opune umanitarismul său universal“. ...Rasismul grupează interesele cele mai vorace contra restului lumii.... ...Rasism bazat pe o genealogie care se duce dracului fiindcă în ea „şi satana şi-a, vârât coada“, iată două caracterizări care meritau a fi relevate. Doctorul Y grec CARNETUL MEU Nicolae Iorga, Romain Rolland şi rasismul Glose politice... BUTADA D-LUI VAIDA D. Vaida nu vroia să colaboreze cu d. Goga. Acesta e adevărul. D. Goga a insistat. Şeful „Frontului românesc” a ridicat numeroase obiecţii. Discuţiile s’au prelungit multă vreme. D. Goga s’a decis, atunci, să încerce de a convinge, personal, pe d. Vaida. S’a dus la Cluj. Conversaţia a fost extrem de animată. D. Vaida a arătat că e cu neputinţă o colaborare... cu programul extremist al d-lui A. C. Cuza. D. Goga a replicat că d. Cuza a devenit foarte conciliant. — Ştii, d-le Vaida, „şeful suprem” nu face nimic fără să nu mă întrebe pe mine. Nu publică un articol fără să nu mă consulte Nu ţine o cuvântare, fără să nu se înţeleagă cu mine. Poţi să fii sigur, deci, că execut un control”... — „Bine, bine, d-le Goga — replică surâzând d. Vaida — dar, pe d-ta cine te controlează?!” D. Goga n’a mai stăruit. MAJORITARII ŞI CAZUL DELA sTgret Cu prilejul discuţiei din şedinţa de eri a Camerei, — asupra incidentului din Sighet unde un gardian public a tras cu arma în d. Iile Lazăr, — o parte a majorităţii a socotit că e bine să aibă o atitudine agresivă şi cu totul nepolitică. Atitudine agresivă fiindcă cuvintele unui şef de partid — ale d-lui I. Mihalache, erau permanent acoperite de vociferări. D. I. Mihalache fusese doar martor la cele întâmplate, la Sighet şi — lăsând la o parte chiar uzanţele parlamentare atunci când e vorba de un şef de partid, — era firesc, desigur ca intervenţiile d-sale să fie ascultate. Atitudine nepolitică, fiindcă e inadmisibil ca o majoritate a unui partid politic să se preteze la jocul unor diversiuni, şi să ia lucrurile în glumă atunci când se discută o chestiune care nu se reduce la un simplu incident banal. Acela în care s’a tras a fost până mai eri deputat. Şi majoritarii ar fi îndrituiţi să aibe cel puţin curiositatea de a se afla — în mod obiectiv — pe temeiul cărei legi, şi din pricina căror moravuri politice s’a putut trage intr’un fost coleg al lor. Căci s’ar putea întâmpla ca sistemul diversiunilor politice, adoptat şi eri, să aibă unele consecinţi, nu tocmai plăcute unui partid care afirmând că stă pe temeiul unui anumit regim, nu se dă totuşi, nn lături să-i dea el însuşi permanente lovituri. Interim PENTRU CAPTAREA ROMÂNILOR Să nu uităm că Istoria se repetă... De câteva luni de zile asistăm la încercarea foarte intensivă „pentru captarea românilor“. Corespondentul oficiosului hitlerist de la Berlin, d. Weber, a fost expulzat de curând din ţară, tocmai fiindcă s-a dovedit în sarcina lui o acţiune prea îndrăzneaţă de acest fel. Străduinţele acestea pentru câştigarea românilor se desfăşoară pe toate tărâmurile, cu o tactică dinainte stabilită şi cu mijloace morale şi materiale de propagandă din cele mai bogate. Ne-am adus aminte de această situaţie cetind telegrama din Berlin despre moartea fostului ambasador şi fost ministru de externe al Germaniei, Rosen. Defunctul diplomat german a jucat un rol important în politica ţării sale şi înainte de a ajunge ministru de externe, de altfel ca aproape toţi predecesorii săi, a fost ministru de plenipotenţiar al Germaniei la Bucureşti. Prin activitatea sa, care l-a ridicat până la conducerea ministerului de externe şi prin toate legăturile sale cu oamenii mari de eri şi de azi ai Germaniei, Rosen a fost în măsură să cunoască mai bine decât oricine psihologia, metodele de lucru şi planurile celor cari au condus destinele Reichului. Subliniem această împrejurare, pentru că găsim caracterizarea lui Rosen şi desvoltarea mentalităţii germane faţă de noi, în admirabila carte de documentare politică a d-lui Constantin Graur: „Cu privire la Franz Ferdinand“. D. Constantin Graur vorbeşte de Rosen tocmai în capitolul care poartă titlul: „Pentru captarea românilor“. D-sa citează din memoriile lui Rosen, publicată sub titlul „Aus einem Diplomatischen Wanderleben“ pasagieari caracterizează reaua credinţă şi perfidia Berlinului în raporturile cu ţara noastră, precum şi scopurile nemărturisite pe cari au căutat să le realizeze de la Bismark încoace, prin captarea românilor. D. Constantin Graur citează din cartea lui Rosen trei pasagii, cari luminează până indâncurile maşinaţiunilor germane şi ar trebui să ne înveţe deci să fim prudenţi şi să ne ferim la timp de asemenea momeli. „România a fost privită, — scrie Rosen — ca o puternică cetăţuie în contra panslavismului; în multe privind ea s’a legat tot mai strâns de puterile Triplice, şi a permis Germaniei pe lângă o intensă activitate economică, o situaţie de monopol in finanţele de stat româneşti“. O mărturisire care provoacă, din partea d-lui Constantin Graur, exclamaţia atât de firească: „Va să zică: o excelentă afacere!“. Asta a fost prin urmare rostul prieteniei germane pentru România! Şi după ce citează caracterizarea pe care fostul ministru de externe al Germaniei o face regelui Carol I, de care vorbeşte ca despre „un nepreţuit isvor de informaţii” d. Constantin Graur subliniază grosolănia acestei mentalităţi, scriind: „Evident, d. Rosen scrie cu cisma celebra cismă prusacă. Pe Carol I îl regretă ca pe un om de serviciu, răposat prematur. Desigur, defunctul rege a rămas german, dar răsboiul mondial a provocat un tragic cutremur in sufletul lui, tocmai fiindcă el se simţea altceva decât „un nepreţuit isvor de informaţii, pentru patronii d-lui Rosen“. Insă dedesubturile formidabile şi primejdioase ale metodelor de lucru, pe care le-a utilizat todeauna diplomaţia germană şi care parcă ar constitui o parte esenţială a psihologiei nemţeşti, sunt destăinuite prin următorul pasaj, pe care d. Constantin Graur l-a spicuit din memoriile defunctului diplomat de la Berlin: „Germania a putut vedea — scrie Rosen — un act de politică prevăzătoare şi cuminte la un Bismarck în faptul că congresul din Berlin a îngăduit jefuirea României, — că-i pătarea Dobrogei constituia o compensaţie prea puţin apreciată — deci prin aceasta s’a creat, între România şi puternicul ei vecin şi coreligionar, o prăpastie, după cum se credea pe vecii vecilor insurmontabilă“. Comentând această destăinuire, într’adevăr senzaţională în pana unui diplomat cu trecutul şi cu situaţia lui Rosen, d. Graur stabileşte concluzia, ce se impune de la sine faţă de întreaga ţesătură germană „pentru captarea românilor“. „Prin urmare — scrie d-sa — Bismarck, a combinat sau cel puţin a permis jefuirea României, in virtutea unui calcul ireproşabil din punctul de vedere contabilicesc, să creeze prăpastia dintre România şi Rusia, şi astfel România devenind cetăţuia anti-panslavismului, Germania să desvolte aici o intensă activitate economică şi să-şi asigure o situaţie de monopol in finanţele de stat“. Aceste citate din memoriile diplomatului german, încetat Miercuri din viaţă, ne deschid ochii asupra diplomaţiei germane, aşa cum a fost şi aşa cum este şi astăzi. Şi cum istoria se repetă, mai ales în acest domeniu, iar felul de a cugeta şi de a lucra al conducătorilor de astăzi ai Germaniei este şi mai prefăcut decât pe vremea lui Bismarck, trebue să ne dăm seama de ceea ce trebue să ne ferim. Să nu uităm că chiar Benitto Mussolini a spus întriun mare discurs al său,, după ce descoperise şi la adresa Italiei unele maşinaţiuni asemănătoare din partea d-lui Hitler, — pe atunci numai cancelar — că nu mai stă de vorbă cu Germania atâta vreme cât va fi condusă de un om care nu se ţine de cuvânt şi care nu caută decât să înşele lumea. Ne găsim, deci în faţa unei serii întregi de avertismente foarte grave, care ne obligă, dacă avem într-adevăr la inimă interesele superioare ale ţării, să privim noua campanie de „captare a românilor“ din partea diplomaţiei germane, cu toate rezervele şi cu gândul firesc că Berlinul nu urmăreşte altceva, decât să ne tragă pe sfoară încă odată, cu cât mai mult folos pentru el. * DOUĂ ANIVERSĂRI Astăzi are loc aniversarea independenţii statului Albanez, stat care s’a născut prin hotărirea luată in ziua de 28 Noembrie 1912, în portul adriatic Valona de către un grup de patrioţi albanezi, în fruntea cărora se găsea marele luptător pentru cauza naţională şi politică a Albaniei, bătrânul Ismail Kemal Bey. Cu două zile mai înainte, a avut loc aniversarea tratatului de pace de la Neuilly, tratat care a fixat statutul politic şi teritorial al Bulgariei.Intrucât priveşte aniversarea independenţei Albaniei, luăm şi noi parte la bucuria îndreptăţită şi legitimă a poporului albanez, cel mai vechiu popor din Peninsula Balcanică, şi popor înzestrat cu multe însuşiri, printre care un sentiment al independenţei dus până la pasiune. Aşa, cu toate că sute de ani a stat sub stăpânirea sultanilor, fiind socotită ca o provincie turcească, adevărul însă este că această stăpânire a fost mai degrabă o ficţiune, decât o realitate. De altfel, la orişice încercare din partea statului turcesc de a-şi afirma în mod mai real şi mai puternic dominaţia, albanezii au reacţionat, punând mâna pe arme şi răsculându-se în massă. Insă, după războaiele balcanice din 1912—1913, s’a recunoscut şi Albaniei dreptul la o viaţă de sine stătătoare şi s’au stabilit graniţele statului albanez. Ce-i drept, nişte graniţe reduse, de oarece au lăsat pe din afară importante localităţi şi regiuni, locuite de compacte populaţiuni albaneze. Lăsând insă la o parte această din urmă chestiune, fapt este că, împotriva multor prognosticuri pesimiste, statul albanez s’a dovedit viabil, iar puterea sa de viaţă se întăreşte cu fiecare an ce trece. Ceea ce îndreptăţea oarecum prognosticurile pesimiste, de care am pomenit, erau următoarele două situaţiuni de fapt. Prima că Albania era o ţară săracă, aşa ca un ogor lăsat în paragină. N’avea măcar un cât de modest început de industrie, cultivarea pământului se făcea în mod arhipromitiv, n’avea căi de comunicaţie şi nici o viaţă economică. A doua stare de fapt. Omogeni ca limbă şi origină etnică, albanezii erau şi sunt divizaţi prin religie şi confesiune religioasă. Aşa, ca să ne exprimăm în cifre rotunde, 70 la sută din totalul populaţiei îl formează albanezii mahomedani, 20 la sută ortodoxii şi 10 la sută catolicii. Cu toate aceste împrejurări, statul albanez a trăit, trăeşte şi îşi serbează an de an fiinţa şi independenţa. Insă, nu trebue scăpat din vedere că de priceperea şi înţelepciunea conducătorilor lui atârnă putinţa de consolidare a acestui stat. Să renunţe la veleităţi şi porniri de dictatură, să se lepede de pornirea de nimicire a adversarilor de idei şi să fie drepţi şi îngăduitori cu minorităţile etnice, in deosebi cu minoritatea etnică română, care a făcut şi face dovadă de o realitate mai presus de orice bănuială. Cât despre aniversarea tratatului de la Neuilly, care a prilejuit manifestaţii ostile in câteva oraşe din Bulgaria, ba chiar şi incidente cu poliţia, ţinem să relevăm articolul înţelept scris cu această ocaziune de către d. Grigore Vasileff, care, după ce a amintit grelele şi multele greşeli în politica externă de diferitele guverne bulgare, arată cu toată dreptatea că pentru Bulgaria nu este altă eşire, decât să intindă o mână de adevărată prietenie statelor vecine şi să intre în înţelegerea balcanică. N. Batzaria NĂZBÂTII SE EXPLICĂ Contribuabilii nu vor mai fi revizuiţi. Deoarece fiscul s’a declarat în imposibilitate de a mai scoate ceva dela dânşii... Kix. CĂRȚI STRĂINE de D. FAUR Robert Neumann: Sir Basil Zaharoff: Le roi des armes *) In revista Europe, cunoscutul scriitor francez Jean-Richard Bloch citează volumul de mai sus printre cele pe care orice cetățean ar trebui să le aibă în casă pe un raft care s’ar putea numi „raftul crimei”. Lectura biografiei lui „Sir” Basil Zaharoff e intr’adevăr instructivă, — iar traducerea în limba franceză a d-nei Denise Van Moppés nu e numai un act de utilitate literară, ci şi unul de utilitate socială. Viaţa „europeanului misterios” pasionează de multă vreme opinia * Grasset. publică. Diverse broșuri și monografii au cercetat-o. Un Sir Basil Zaharoff, l’homme mystérieux de l’Europe, de R. Mennevée, directorul Documentelor politice, a apărut în 1928. O parte din documentarea lucrării a trecut în L’Européen mystérieux a lui Richard Lewisohn. Ziarele au prezentat reportaţii senzaţionale şi sugestive. „Dimineaţa” chiar, a publicat, în Noembrie trecut, o serie de articole asupra lui „Sir Basil”, articole cu atât mai interesante cu cât autorul lor pare a fi cunoscut — probabil în originalul german — cartea lui Neumann. Noi o cu- noaştem abia acum şi avem aceiaşi dorinţă ca şi Jean-Richard Bloch: s’o cunoască toată lumea. Nu e vorba de o reuşită literară — deşi d. Robert Neumann e romancier şi bun evocator de momente psihologice — ci, pur şi simplu, de o revelaţie a realităţilor de culise sociale. Cetăţeanul naiv şi anonim, omul cumsecade de pretutindeni, va fi uluit aflând cum a fost adunată averea de „o sută de milioane de lire sterline” a omului celui mai bogat şi mai decorat din lume, descoperind cam sunt procedeele marilor afaceri internaţionale şi înţelegând — dacă din întâmplare nu era încă edificat — ce înseamnă marea industrie de armamente. Uluiala lui va fi cu atât mai mare cu cât nu va afla toate acestea de la un polemist superficial, ci de la un biograf obiectiv şi informat, care a făcut operă de detectiv prin arhivele şi colecţiile de ziare din lui mea întreagă și care nu trage nici Intr’un articol precedent am arătat aci norme noui pentru salarizarea magistraturii. Aplicându-se noul sistem de timbrare judiciară, buletinul executoriu și taxarea procedurilor penale, al căror venit s’ar totaliza la Casa Magistraturii, de unde s-ar distribui ma- gistraţilor, grefierilor şi funcţionarilor judecătoreşti — toţi aceştia din urmă licenţiaţi în drept — sub formă de alocaţii menzuale sau trimestriale, suplimentare retribuţii actuale, am putea ajunge ca un magistrat chiar de la primul grad să primească în mână efectiv 1000 lei pe zi, asigurându-i-se, astfel, un trai demn şi liber. Tot de la Casa Magistraturii, pe lângă acestea, magistraţii vor mai primi ajutoare de chirie, pentru cazuri de boală şi alte împrejurări prevăzute în textele aferente, astfel ca magistratul să fie în afara oricăror griji de ordine materială. In schimb, Societatea va pretinde magistraţilor sârguinţa neîncetată în exerciţiul sacerdoţiului lor atât de nobil şi un trai fără umbră în viaţa privată. Şefii de instanţă vor avea grije, punându-li-se la dispoziţie de către Casa Magistraturii reviste, jurisprudenţe, cărţi de doctrină, ca magistratul să poată studia cu cea mai mare râvnă frumoasa ştiinţă a dreptului, precum şi alte opere de cultură generală Juristul trebue să cunoască literatura, ce-i va da putinţa de a-şi materializa cugetarea în scris ca magistrat şi prin viu grai ca avocat, repede, cu claritate şi preciziune, exprimându-se într’un stil atrăgător. Deasemeni, filozofia, mecanismul cugetării, ştiinţele economice, financiare şi sociologia, istoria, din cunoaşterea cărora şi frământarea cu viaţa privată se proectează legile îndrumătoare ale odată concluzii, ci alătură numai documentele şi mărturiile cele mai autentice. Mult mai palpitantă decât viaţa in ascensiune verticală şi insolentă a lui Zaharoff — din hamal şi din deţinut la Constantinopole, agentul cel mai puternic al fabricaţiunilor de arme, proprietar al cazinoului de la Monte-Carlo, prieten al oamenilor politici europeni, posesor al celor mai înalte decoraţii engleze şi franceze, tovarăş de viaţă al unei ducese, miliardar şi filantrop — mult mai instructivă decâ această viaţă, e expunerea procedeelor de lucru ale agentului mondial, dezvăluirea „sistemului” Zaharoff, întinderea concurenţei, îndepărtarea sau anexarea ei prin mijloace cu totul ilicite (ca, de pildă, arme stricate în preziua demonstraţiei sau reprezentanţi îmbătaţi de un necunoscut la hotelul respectiv) sânt, penru Zaharoff, dibăcii copilăreşti. „Sistemul” lui a DISCUŢIUNI activităţilor, statornicind lintiţele libertăţii şi sancţiunile. Şefii de instanţă, în scopul menţionat mai sus, vor trebui să se întrunească laolaltă cu magistraţii de sub ordinele lor, cel puţin odată pe săptămână, pentru ca să poată repartiza hotărîrile de redactat şi temele de doctrină scrise şi orale, singulare şi contradictorii, toate citite şi rostite în public, susţinute de d-nii magistraţi. In acest mod magistraţii vor avea pregătirea prealabilă ca să se poată prezenta la concursurile trienale în vedere de a câştiga inamovibilitatea în grad pe acest timp şi dreptul la înaintare. Cei căzuţi la examene vor fi imediat excluşi din magistratură. Această selecţiune severă se va face numai la magistraţii de la judecătorii de pace, tribunale şi instanţe comerciale asimilate. Odată magistratul ajuns în sânul Curţilor de Apel, ceea ce presupune o vechime în magistratură de cel puţin 20 de ani, se va mai prezenta la con(Citiţi continuarea în pag. II-a) ■ — —« Reorganizarea magistraturii şi a ministerului de justiţie de N. H. LENGUCEANU fost secretar general al ministerului de justiţie Principii generai© de bază Liviu P. Nasta NOTE GUVERNANȚII se întrunesc și discută cu aprindere proectul de lege relativ la regimul presei. De ce ? Doar cenzura și starea de asediu au reglementat definitiv acest regim...: * GUVERNUL se laudă cu contractele semnate. Nu cu rezultatul acestor contracte? MINIȘTRII n’au făcut nici o indiscreţie asupra proectului presei. Fiindcă nu era vorba de ei... * GUVERNUL a interzis apariţia vreunei gazete nouă. Liberalii fuseseră pesemne informaţi că-i vorba să mai apară şi alte gazete dizidente, care să le facă bocluc? ASASINUL Măriei Frăcăşanu a fost judecat și condamnat în Elveția pentru furt. Cu o justiție atât de rapidă , cum■ să mai faci furturi. ■k CHESTIA ZILEI DUPĂ DISCURSUL DELA SENAT „S’a lucrat mai mult la ministerele unde s’a vorbit mai puţin“. N. IORGA D.INCULEŢ: La ministerul meu s'a lucrat mult... •..**• D. IORGA: La, d-ta tiu s'a vorbit. D. INCULET * Mu. Căci având, cenzura, am împiedicat pe alţii să vorbească... SIR BASIL ZAHAROFF duce trei factori noui: corupţia, utilizarea naţionalismului şi per-suasiunea. Tactica corupţiei e foarte complicată. Ea cere operaţii preliminare de informaţii asupra persoanelor utile şi multă ingeniozitate în strecurarea cuvenitului sperţ. Iată un fel de a proceda: Zaharoff soseşte, să zicem la... Sperţengrad, într’o Luni. In aceiaşi zi, se prezintă ministrului de resort, care e integritatea însăşi şi care e ferm decis să nu trateze cu agen(Citiţî continuarea in pagina H-a)