Adevěrul, aprilie 1936 (Anul 50, nr. 16011-16032)
1936-04-02 / nr. 16011
ARUL 50—Ko. 1 .011 Jo’ 1 wlie 1935 , mm 200 lei pe 3 luni ABONAMENTE 380 lei pe 0 luni 750 lei n* m _________AL. V. BELDIMj, . FONDATORI: CONST. MELLE Xs străinătate dublu 3 LEI BIROBRILit. lacarești. Str. Const. Miile (sărindar) Ho. 0—7—9 -___am 18.,/—192«I Centrala: 3-84-30. TELEFOANE: Provincia: 3-84-31. I Strainatatea: 3-84-33. S’au interzis exhibiţiile de magie şi de ştiine oculte. Efectul discuţiei la buget... Politica internă şi politica externă ! ~—. Chiar şi In tara noastră, unde pasiunile politice întunecă şi domina totul, prevalează părerea că este o necesitate inexorabilă, ca cel puţin ministerul afacerilor străine, adică politica noastră externă, să rămâie in afara fluctuatiunilor politicei interne. Ca o consecinţă a acestei opinii generale, d. Titulescu a devenit ministrul de externe permanent al României. S-a stabilit astfel şi o vizibilă garanţie a continuităţii politicei noastre externe. Şi, mulţumită unui hazard fericit, care a făcut României darul de a avea in aceste momente grele, un bărbat de cortipetinta, de talentul şi de autoritatea lui Nicolae Titulescu, a fost posibil ca să se realizeze, la noi, unde politica se amestecă in toate, şi unde trebuie, şi mai ales unde nu trebui idealul acesta al ministrului de externe permanent, pe care, cât putem vedea, numai Cehoslovacia ii mai putuse realiza in persoana d-lui Beneş. Ce e drept, ici colo s’a ridicat şi se ridică şi la noi câte un glas, contrar ministrului nostru de externe. Cele mai multe ori în surdină, se auzeau şi se aud înţepături la adresa sa. Dar de când s’a desbătut la Ligă conflictul italo-abisinian şi de când, mai ales, s’a produs gestul d-lui Hitler, au început să se manifesteze în mod mai zgomotos, critici mai mult sau mai puţin deghizate la adresa politicei d-lui Titulescu, de altfel a unicei politici posibile pentru România, în împrejurările actuale. Ultimele sunt cele pe care într-un ton ironic Ie-a formulat d. Vaida la Timişoara, întrucât aceste critici sunt de bună credinţă, evident că ele pot fi combătute, dar nu pot fi condamnate. Libertatea opiniilor este o necesitate şi numai cei cari abuzează de ea, sunt de altă părere. A pune administrarea politicei externe la adăpost de fluctuat lunile politicei interne, nu însemnează a proclama tabu acţiunii de politică externă. O discuţie onestă, reală a lor, este chiar utilă. Ea singură poate lămuri naţiunea, asupra împrejurărilor internaţionale, in cari trăieşte şi In cari activează, trebue să activeze. O asemenea discuţie nu trebue să fie neapărat negativă. Ea poate fi constructivă şi folosi chiar conducătorului politicei noastre externe. Dar cu o asemenea discuţie, nu are nimic de a face, acţiunea de propagandă, a unor organe, cam puţine la început, se înmulţesc ca ciupercile şi prea activează toate în aceiaş direcţie şi cu aceleaşi metode şi argumente, pentru ca să nu se poată deduce, că primesc impulsul dintr’o singură oficină. Această propagandă, care se folosește de psihologia antisemită, pentru a acoperi scopurile ei, cari nu au nimic de a face cu problema evreiască, ci privesc cea mai vitală dintre problemele politicei externe a României, trebue în mod fatal să creieze o atmosferă, a cărei tolerare ar fi explicabilă numai dacă ar exista Intenfiunea ca să se dea acestei politici, o nouă direcţiune. Ea a avut până acum rezultatul, că intr’o parte a opiniei publice s’a produs o turburare absolut păgubitoare politicei noastre Internationaie, fiindcă, in ultimă ante această turburare ar putea să se producă şi in spiritul aliaţilor noştri. Căci e desigur bine şi util ca chestiunile de politică externă să fie sustrase fluctuaţiunilor politicei interne, să fie ferite de a deveni obiectul competiţiunilor personale, al ambiţiilor şi al divergenţelor şi disensiunilor de partid. Dar o completă despărţire a tat de politica internă, nu este cu putinţă. Dacă s’a spus că o bună politică e In funcţiune de finanţe sănătoase şi bune, cu mai multă dreptate se poate spune că cea mai bună politică externă poate fi sabotată, atunci când in politica internă se infiltrează tendinţi potrivnice scopurilor ei, când adică directivele politicei interne, atmosfera ce ele crează in opinia publică naţională, sunt incompatibile cu tendinţele, cu scopurile politicei externe şi cu necesităţile ei tocmai in momentele când împrejurările reclamă dela ea, ca din domeniul tratativelor şi acordurilor să inntre în cel al făptuirilor. Oricine recunoaşte la noi, că d. Titulescu s’a ţinut strict deoparte de politica internă de luptele dintre partide, de disputele acestora. D-sa a pus o grijă deosebită :să ţie politica externă în afara lor şi să-i asigure stabilitatea nu numai prin persoana sa, dar şi printr-un permanent contract cu şefii de partide şi cu fruntaşii noştri politici, bazându-se, bineînţeles, Întotdeauna pe aprobarea şi sprijinul purtătorului Coroanei care este prin definiţie, polul permanent în dinamica întâmplărilor. Cu grijă să Întreabăm însă cei cari urmăresc cu simpatică obiectivitate acţiunea d-lui Titulescu, dacă nu cumva sunt limite p pentru rezerva ce-şi impune faţă de politica internă. Dacă nu cumva straniul ecou ce-l are la unele organe dela noi ostilitatea cu care nu onorează ziarele germane naiste orDecâte orisa intervine cu Îndemânarea şi autoritatea sa, in Interesul păcii, al Ligii, al sanctităţii datatelor şi al sistemului securităţii colective nu trebue sa atragă mai m mult decât in trecut, atenţiunea ministrului nostru de externe asupra celor ce se petrec în politica internă. Dacă nu cumva merită atenţie faptul că tot mai mult se constată că se urmăreşte o acţiune contra politicii externe pe care d-sa o susţine mereu la Geneva, azi la Londra, desigur, fiindcă înarmat cu cele mai autentice infonnaţiuni, o socoteşte a fi singura care garantează României securitatea frontierelor şi dezvoltarea posibilităţilor ei morale şi materiale. Recunoaştem, e o puţin simpatică operaţie, să te scobori din sfera inaltă a politicii internaţionale, in adânca genune, ca să nu zicem mai rău, a vietei noastre publice interne. Dar metalul preţios nu se scoate altfel. $i dacă-i vorba de lucrat cu coatele libere, dacă-i vorba ca politica noastră externă să aibă o bază serioasă in cea internă, aceasta nu se poate face decât intr’un fel. Şi anume după vechiul dicton: Hic Rhodos ,_hîc_salta! O, ţăranişteanu Clase politice... FOARTE BINE ! Uuri cu opera de corupţie- -eratată de agenţii hitlerist, „Viitorul” scrie, Intre altele,in numărul său de aseară: „Decât, nu mai voim să asistăm la aceste vânzări şi cumpărări nu de conştiinţe, căci oamenii aceştia, pleava societăţii, n’au avut niciodată conştiinţă, ci vânzâri-cumpârăn de marfă defetistă. „Târgul acesta ruşinos s’a început în întreaga lume. El este totdeauna premergătorul şi însoţitorul neînţelegerilor dintre popoare. Se aruncă aur oamenilor pentru care noroiul este prea bun, pentru ca la rândul lor să arunce cu noroiu în acei cari nu pot fi cumpăraţi cu aur. Şi în numele libertăţilor constituţionale sau al naţionalismului Integral, opinia publică românească ar trebui să asiste impasibilă în acest mezat! „Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Acei cari voesc să transfere şantajul şi înşelăciunea din domeniul privat în cel public, şi-au făcut o proastă socoteală. „Naţiunea se va arăta împotriva acestor paraziţi, puţin periculoşi când nu poartă microbii exantematicului. Imortali însă când, au fost contaminaţi de fidele agenţilor streini. „Crimei ce o comit, se va răspunde cu o pedapsă exemplară". . In primul loc, trebue să constatăm o voită confuzie. Hielerismul nu poate fi presupus că întreţine publicistica aşa zisă ultra democratică. In afară de această observaţie, restul l-am subscrie bucuros şi am aproba net cuvintele „Viitorului”, dacă n’am avea motive să ne inaoim de sinceritatea guvernului Tătărescu fi am putea crede că se vor lua intr’adevăr măsurile de rigoare. CONTROIAJL R, gr, tgtyr v • ' •/ \ ■ ' ■ 1 .........* D. Antonescu, ministru de finanţe, are curajul faptelor sale. Expunerea de motive la proectul de buget general al statului conţine pagini, care dovedesc pe deplin aceasta. Recunoscând temeinicia criticelor formulate de d-nii Madgearu şi Ghelmegeanu din ce priveşte faptul că vreo nouă miliarde scapă controlului ministerului de finanţe, prin abrogarea, pe cale de lege, a unora din prevederile legii contabilităţii în gestiunea regiilor autonome, d. ministru de finanţe a redactat un proect de lege prin care dispoziţiile legii Victor Slăvescu din 1934 sunt abrogate. Intr’adevăr, controlul atât de eficace şi care dăinuia pe baza legii contabilităţii generale a statului, întocmită de d. Madgearu, nu a fost abrogat de actualul ministru de finanţe, ci de către d. Victor Slăvescu, în timpul cât a fost ministru de finanţe. Constatându-se că graţie acestei abrogări scapă controlului o sumă atât de importantă, d. Antonescu repune in vigoare dispoziţiile vechei legi. Se înlătură astfel o stare de lucruri care a fost aspru criticată cu ocazia discuţiei generale la buget şi care dăuna cu adevărat interesele statului. D. Antonescu n’a pregetat să repare o greşală când a văzut că ea există, indiferent de modul cum faptul i-a fost semnalat. Sever Discursul d-lui I. Mihalache Partidul naţional-ţărânesc şi anarhia de dreapta In ultima adunare a comitetului central executiv naţional-ţărănist, d. Ion Mihalache a făcut un amplu şi documentat expozeu asupra situaţiei politice. Trebue subliniat de la început că niciodată partidul naţional-ţărănesc n’a avut o viaţă de partid atât de reală, atât de profund democratică, niciodată forurile statutare n’au fost efiemate la consultări atât de sincere, ca sub preşedinţia d-lui Mihalache. In faţa fiecărui for, în faţa celor restrânse, ca şi în faţa celor mai largi, d. Mihalache — de câte ori ia cuvântul — o face, nu numai cu îrtsuşirile cari i-au fixat în fresca politică locul însemnat ce deţine, — ci şi cu o sinceritate impresionantă şi cu o documentare deosebit de bogată.In felul acesta, a lămurit d-sa — Sâmbăta trecută — situaţia politică, fără ascunzişuri, fără reticenţe, punând toate problemele în plin. Primul lucru, care se desprinde din acest expozeu, este un sentiment de adâncă îngrijorare în privinţa curentelor extremiste de dreapta, o îngrijorare pe care complicaţuurile externe contribue să o sporească. „Un nou răsboi mondial, — a spus preşedintele partidului naţional-ţărănesc, — pentru România nu poate aduce nimic în plus. Noi nu avem de aşteptat decât zdruncinarea hotarelor noastre, dacă nu chiar pierderea unora din hotarele noastre”. 'Cu toate acestea, a observat mai departe d. Mihalache, „în ţară la noi se formează curente, se subvenţionează curente, se utilizează curente, cari pregătesc atmosfera de simpatie pentru popoarele, cari vor război, de pe urma căruia să ţină jertfe noi de sânge românesc şi de hotare româneşti”. D. Mihalache a făcut o mărturisire deosebit de importantă: toate forurile cu răspundere legalii şi morală — a spus d-sa — au recunoscut că în ţară circulă fonduri germane, cari alimentează publicaţiuni de extremă dreaptă. .. Ni s’a spus adesea că noi, în aceste coloane, dăm o importanţă exagerată mişcării de dreapta. Realitatea este că noi am dat din timp alarma şi că, dacă s’ar fi luat măsuri de atunci, nu s’ar fi ajuns în situaţia de azi. Nu am exagerat nimic, fiindcă ştim să urmărim cu toată obiectivitatea şi cu tot calmul necesar mişcările de opinie publică. Am văzut însă, la timp, atunci când mulţi nu voiau să vadă realitatea. Mişcarea de stânga, foarte slabă, este ţinută sub cea mai atentă supraveghere şi, sub cele mai vagi pretexte, este lovită de cele mai grele condamnaţiuni penale. Mişcarea de dreapta, care a săvârşit atâtea atentate — de la asasinarea lui Manciu, până la uciderea lui Duca — şi care, azi, ameninţă să incendieze ţara, nu numai că nu a fost niciodată sancţionată pentru vinovăţii reale şi deplin dovedite, dar nu a fost nici măcar supraveghiată în mişcările ei, în cuprinsul ţării şi peste hotare. Nu este o taină pentru nimeni că anumiţi domni circulă suspect de des între Berlin şi Bucureşti. Nu este o taină pentru nimeni că, în multe tripouri şi în scumpe localuri de noapte, lasă bani mulţi oameni cari până ori fredonau, cu insistenţă refrenul „dă-mi un pol“... Nu este o taină pentru nimeni: că, la bursa neagră, se remarcă o vie mişcare de mărci germane; că anumiţi oameni cu bine cunoscute legături în Germania, unii dintre ei supuşi germani— desfăşoară aci, o activitate cel puţin îndrăzneaţă. S’au făcut expulzări, dar s’a revernit asupra lor. Numele unuia din aceşti agenţi nu poate apărea în ziare, îl suprimă cenzura. Da, cenzura românească apără, protegueşte nu numai întreaga mişcare de dreapta, dar chiar pe unii agenţi germani cu paşaport şi bilet de liberă petrecere — şi ce petrecere! — în România, înalţi paznici ai ordine! spun: — „Ştim, dar n’aveim dovezi..“. S Bizară impotenţă ! Aceiaşi oameni ştiu însă, perfect de bine, tot ce se petrece şi chiar, tot ce... nu se petrece în anemica,in aproape inexistenta mişcare de stingă... D-rul Lupu spunea în Cameră: pentru o mie de comunişti nu ai nevoe de cenzură! Iar d. Mihalache afirma în comitetul executiv partidului, că se exagerează importanța mişcării de stânga, pentru ca astfel să se poată lua măsuri de proteguire a mişcării de drepta. Aceasta a fost, aceasta este politica ministerului Tătărescu-Inculeţ. *: Unde a dus această politică mizerabilă ? D. I. Mihalache a spus în discursul d-sale : nMu aştept — cum poate s o aşteaptă mai mulţi dintre dv. — ca glontele nemţesc, care nu m’a izbit pe front, in faţă, să mă izbească din dreapta, din stânga, din spate, in orice moment, nu direct din mâna nemţilor, dar din mâna instrumentelor lor de aci, din ţară. E o luptă pe viaţă şi pe moarte“» Iată, o spune un om calm, măsurat în vorbă, cumpătat în afirmaţii. Un om, care şi-a verificat resorturile rezistenţii sufleteşti pe front, faţă, în faţă cu moartea. Un om, pe pieptul căruia stă cruciuliţa albastră a celei mai înalte distincţiuni de vitejie militară — ordinul Mihai Viteazu. Mai este acesta un stat de drept, un stat organizat, atunci când preşedintele celui mai popular partid, omul iubit şi înconjurat de întreaga clasă ţărănească, este pus în situaţia de a face o atare declaraţie ? Hin . r. ,*ft v .situaţii, d. Ion Mihalache a înţeles să tragă Procesu! de la Chişinău s’a sfârşit cu o sentinţă de o ciudată, uluitoare şi nedreaptă severitate. Cei doi fruntaşi ai mişcării antifasciste d-nii prof. Petre Constantinescu-Iaşi şi inspector general veterinar Braşoveanu — au primit câte 2 juni. ani închisoare şi 10 ani interdicţie de la exercitarea drepturilor politice. Două domnişoare, o avocată (Diener) şi o profesoară (Rabinovici), care n’au altă vină decât aceia a unei nobile inimi generoase, vor înfunda temniţele câte doi ani şi jumătate. A fost achitat — In ironie? —■ admirabilul doctor I. Derevici, care se află la închisoare de câţiva ani şi a povestit la proces de regimul înfiorător al deţinuţilor politici. A stors lacrămi. Numai consiliul de război a rămas impasibil, trimiţând un infernul cu tifos exantematic al temniţelor noastre şase intelectuali al Basarabiei. Doctorul Derevici, „achitat“ în glumă, s-a reîntors la închisoare, pentru a-şi consuma o pedeapsă anterioară, pentru a medita asupra justiţiei şi pentru a face primirea colegilor... Procesul de la Chişinău a fost un proces de opinii politice. „Delicvenţii“ au făcut propagandă împotriva ideilor dictatoriale fasciste, care vor să prindă rădăcini şi in România. La idei rătăcite au opus idei sănătoase de armonie intre seminţii, de progres şi de libertate. In timp ce chiar bandiţi, dacă sunt din extrema dreaptă se pot organiza milităreşte pentru răsturnarea ordinei existente din Statul român, sub privirea mucalită şi binevoitoare a d-lui ministru de interne, se strivesc cu sentinţe severe luptătorii pentru pace şi libertate. Din aceşti şase intelectuali ai Basarabiei, în frunte cu profesorul Petre Constantinescu - Iaşi, consiliul de războiu de la Chişinău a reuşit să facă şase martiri ai unei idei, bărbateşte — ca totdeauna — concluziile ce se impun logic : „Fără nici o exagerare, astfel de curente sunt curente de trădare şi împotriva lor trebue să mobilizăm nu numai partidul, dar trebue să mobilizăm întreaga ţară, de la opincă până la vlădică, arătând spectrul războiului nu pentru a cultiva defetismul, ci pentru a osândi pe inconştienţii sau nemernicii, cari se fac instrumentele de agitaţie ale popoarelor războinice, cu ţinte agresive şi pentru a arăta că, cel puţin pentru generaţia voastră, locul nostru nu poate să fie decât alături de popoarele cari sunt legate să consolideze pacea, căci numai acestea pot fi aliatele noastre. „Nu este o rivalitate de opoziţie trecătoare lupta dintre noi şi partidele de dreapta, ci e o luptă cu cauze adânc organice, de la care nu putem in nici un chip dezerta“. D. Mihalache a fixat definitiv situaţia partidului naţional-ţărănesc. In faţa unui guvern, care pactizează cu anarhia de dreapta, d. Mihalache înţelege să ridice o barieră — o mare barieră de apărare naţională: front împotriva celor cari pregătesc atmosfera necesară războiului Germaniei de mâine; front împotriva celor cari vor să suprime ultimele libertăţi constituţionale; zid de apărare a păcii, pe baza tratatelor cari ne garantează fiinţa noastră de stat, zid de apărare a instituţiilor democratice. Vom vedea, într’un articol viitor, felul cum pune d. Mihalache problema dictaturii în România şi cum priveşte d-sa criza democraţiei. Tudor Teodorescu-Branişte NAZBATII JOCURI LA NOROC Majoritatea a cerut discutarea legii jocurilor de noroc. Vor liberalii să legifereze practica politică a d-lii Slătărescu? Elx Profesia lor de credinţă antidictatorială a căpătat şi aureola martirajului. Nu s’a învăţat nimic din istoria politică a Basarabiei şi a Ardealului? Condamnarea unei idei prin sentinţe judecătoreşti nu însemnează automat şi stârpirea ei. Dimpotrivă, i se împrumută un dinamism tulburător şi o forţă extraordinară de propulsiune. Din închisoare, profesorul Petre Constantinescu-Iaşi va deveni stindardul de raliere al celor de care sentinţa vroia să-l îndepărteze. Numele lui va deveni o lozincă. Aceasta s’a dorit? Gaius SENTINŢA DELA CHISINAU NOTE INTR’O singură şedinţă s’au votat legea bugetară şi câteva din bugetele câtorva departamente. Dacă-s at&t de anemice.... * CONSILIUL legislativ a dat aviz defavorabil proectului de lege pentru reglementarea vadului comercial. Din lipsă de obiect? * IN Germania, au votat toţi bolnavii din spitale şi clinici. Se şi vedea după rezultat... * UN alegător, după ce a votat cu Hitler, a murit. .... La noi, votează după ce mor. * ANUMITE fonduri sunt utilizate pentru periuţe de şters maşinile de scris. ....Ca şi pentru alt soiu de periuţe.. CHESTIA ZILEI „ALEGERILE“... „La alegerile din Germania au votat toţibolnavii Internaţi în spitale şi clinici“. (RADOR) D. GOEBBELS: — Au votat toţi bolnavii ! O. GOERING: — Eviden! Doar am votat noi... PLANUL TEHNIC NAŢIONAL de DEM. I. DOBRESCU Planul tehnic naţional este programul de lucru şi de realizări fixat pentru un timp mai îndelungat, prin raţionalizarea tuturor fenomenelor sociale dintr’un stat. In planul tehnic naţional, statul întreg ste luat ca o mare întreprindere ordonată şi coordonată pe baze ştiinţifice. Prin planul tehnic naţional putem să aplicăm în administrarea statului, ultimele progrese ale ştiinţelor fizice, morale, biologice şi sociologice. Putem să formăm un bilanţ general al rezultatelor pe statul întreg, pentru ca să controlăm eficacitatea planului format. Putem lega toate activităţile sociale dintre un stat, prin unitatea scopului impus şi putem asigura continuitatea lor. Putem scria toate realizările după importanţa, după posibilitatea şi după urgenţa lor. Orice plan tehnic naţional, implică un scop, un ideal naţional călăuzitor, implică o ideologie naţională unitară, către care vrem să îndreptăm toate realizările unui stat. Această ideologie depinde de concepţia pe care o ai asupra rostului Statului pe care vrei să îi raţionalizezi, asupra rostului său, în părţile de lume în care traeşte şi in concertul general mondial, asupra rostului omului şi societăţilor în viaţă. Şi pentru că omul, statul şi societăţile fac parte dintr’un tot universal, scopul planului tehnic naţional implică şi o concepţie asupra scopului universului întreg. Concepţia asupra rostului omului şi societăţilor poate fi o concepţie teologică, atunci când crezi ca universul întreg trebue să se conforme voinţei şi scopurilor unei fiinţe supranaturale, care conduce omul, societăţile şi universul după intenţiile sale divine, pe care omul le poate cunoaşte prin revelaţiune. Scopul poate fi metafizic, când căutăm scopul omului, societăţilor şi universului în ideile „înăscute“ de „bine”, de „frumos“, de „raţional”, de „armonie”, care ar fi fost sădite în conştiinţa fiecărui om. Scopul omului şi societăţilor poate fi positivist, când îl căutăm în chiar natura lor fizică, biologică, morală şi psihologică şi în natura mediului in care trăesc, supuse la legi fixe şi imutabile, pe care trebue să Ie cunoaştem. Scopul teologic variază cu fiecare religiune în parte; scopul metafizic variază cu idea pe care fiecare om, fiecare joc şi fiecare timp şi-o face despre idea, de bine, de frumos' şi de raţional. Ambele aceste scopuri find variabile la infinit, nu pot forma baza unui plan technic de lucru, care cere un scop fix şi inteligibil. Planul technc naţional, nu se poate baza decât pe un scop positivist, scos din caracterul şi din temperamentul populaţiunii, din natura mediului fizic şi geografic şi din natura mediului social, naţional şi internaţional. In concepţia positivista, omul, naţiunea şi societatea sunt luate ca nişte fenomene naturale şi ca rezultatul unei lungi evoluţii, supusă la legi fixe şi imutabile pe care trebue să le cunoaştem. In ultimă analiză, planul technic naţional are mai multe scopuri, pe care trebue să le cunoaştem, ca pe un adevărat catechism al politicei unui stat. Avem întâi scopul ultim sau scopul scopurilor, faţă de care toate celelalte sunt scopuri derivate. Scopul ultim, către care converg toate celelalte scopuri derivate este asigurarea, continuitatea, perfecţionarea şi expansiunea vieţii cetăţeanului, care este legea întregei naturi biologice. In planul tehnic naţional, trebue să combatem tot ce ar duce la nesiguranţa, la ameninţarea şi la deprimarea vieţii cetăţeanului. Scopul tehnic al planului tehnic este realizarea celui mai mare randament, cu cel mai mic efort şi cu cea mai mare economie, care de asemenea este legea universului întreg. Scopul social al planului tehnic este desvoltarea tuturor facultăţilor fizice, morale şi intelectuale ale cetăţeanului român prin asigurarea întregului avantaj al meritelor sale intelectuale, morale, estetice şi economice. Prin asigurarea avantajelor meritelor individuale, noi ajungem să întărim individul şi întărind individul, ajungem să întărim întreaga societate, în lupta ei pentru viaţă cu celelalte state. Scopul naţional trebue să fie desvoltarea acelor calităţi sociale ale românului, care ajută scopul ultim, scopul tehnic şi scopul social şi combaterea acelor defecte antisociale, pe care le constatăm la naşionalii noştri. Toate aceste scopuri sunt scopuri directoare, cărora trebue să se consoltiţi continuarea în pagina ilaj * (Citiţi continuarea în pag. II-a) Cronica ideilor de ION ZAMFIRESCU Lucian Blaga: Orizont şi stil .) Trebuind să vorbească despre d. Lucian Blaga şi despre gândirea pe care o reprezintă, p recenzentul are de împilinit o sarcină dificilă. Opera d-sale este dintre acelea care nu se pot rezuma. Mai bine zis, rezumată, ni s'ar înfăţişa într-o haină nefirească, fără fervoarea şi ritmul interior din care se ţese, nu numai poezia ei, ci însuşi sensul caracteristic de spiritualitate căruia îi dă viaţă. Nu este vorba numai de a defini, obiectiv, linia organică şi arhitectonică a unui sistem de gândre filosofică, în proces ascendent de alcătuire. Gândirea d-lui 1) Editura Fundaţiei pentru, literaturi şi artă, „Regele Oarca H“ — 1938. Blaga participă dintr-o învăluire adâncă, misterioasă, care îi dă pe alocuri un suflu magic, legată cu rosturi ce nu se lasă înţelese, marcăm prin categoriile obişnuite ale inteligenţei. Presărată la tot pasul cu accente personale şi împletită din imponderabile pe care filosofia de sistem de până acum s-a ferit sa ie folosească, gândirea d-lui Blaga trăeşte din svâcniri subconştiente, îşi împreună fiinţa cu vibrări adânci ale sufletului nostru etnic, converteşte in structuri culturale ecouri calde ale religiozităţii şi misticismului popular şi se plasticizează întro limbă aparte, care nu mai arată ca aparţinând exclusiv oamenilor ce sutem, ci, deopotrivă, Catarilor, câmpiilor, credinţelor şi cântecelor care ne-au legănat. Nu ne alăturăm părerii care socoteşte gândirea d-sale drept o filosofie poetică sau poetizantă, şi nici aceleia care îl consideră un romantic a! gândului, îmbătat de voluptatea gândului pentru gând şi de bucuria formei ingenioase, care să-i întruchipeze fascinant şi tulburător. Fiecare din aceste interpretări are un sens limitat, nedrept, în orice caz, neînţelegător, faţă de faptul nuclear al filosofiei la care ne referim. Nevoia de adevăr, de substanţă fenomenală, in gândirea d-lui Blaga, este cel puţin tot atât de puternică, ca şi îndemnul spiritual, prin care îi destină plasticitatea de atitudine şi de colorit poetic. Pe deasupra această nevoe este prinsă de un cadru şi de o problemă specifică faţă de care d. Blaga dovedeşte, desigur, nu numai înlegerea omului de cultură, ci o chemare tainică, o vocaţie, am putea spune, un instinct al valorilor cosmice legate de mediul în care şi-a înţeles, pentru întâia oară, viaţa. Este vorba de fenomenul romănesc, de logica intimă care îi susţine echilibrul, de stilul cultural care înfloreşte al adăpostului, de orizonturile sub semnul cărora se realizează, de chipul insinuant în care împleteşte crezul de viaţă al unui popor, în fine, de perspectivele pe care le deschide, sau pe care ar putea să le deschidă în domeniul Cel mare al spiritualităţii omeneşti. In privinţa aceasta, desigur, atunci când sistemul d-sale de gândire va fi dus la capăt şi când opera d-sale se va bucura de întreaga consideraţie pe care o merită, locul d-lui Blaga în viaţa spirituală a contemporaneităţii noastre se va configura de la sine, în aceaşi notă organică în care scrisul d-sale şi-a realizat misiunea de a împărtăşi ceva profund, adevărat şi emoţionant, din flacăra şi din substanţa gândului, a fierului şi a ţarinei româneşti. Cu „Orizont şi Stil", d. Blaga prezintă primul volum dintr-o „Trilogie a culturii", urmare organică, în sistemul d-sale de gândire, a volumelor de filosofie pe care ni ie-a dat până acum, sub titlul gene-t ' ric de „Trilogia cunoaşterii". Lucrarea își propune o analiză a faptului de cultură, susceptibil în special de interpretări filosofice, a faptului ce se poate denumi unitate stilistică. In concepţia d-sale, stilul este un atribut necesar al substanţei spirituale, „un factor imponderabil, prin care se împlineşte unitatea vie într'o varietate complexă de înţelesuri şi forme“. Prin el, realizările spiritului omenesc se întregesc, în forma şi în demnitatea supremă la care au dreptul, după calitatea conţinutului şi a vibrărilor de care sunt străbătute, înţelegerea stilului, conceput astfel, nu depinde numai de activitatea simţurilor, ci, deopotrivă, şi de facultăţile analitice şi sintetice ale spiritului. Fenomenul „stil‘‘, fie că aparţine unei culturi sau alta, unei epoci vechi sau moderne, etc., nu este o simplă împletire de forme, ci o structură neasemănat mai complexă, cuprinzând, alături de acestea, elemente diferite, cum sunt orizonturi, accente, atitudini. Rând