Adevěrul, decembrie 1936 (Anul 50, nr. 16214-16236)
1936-12-01 / nr. 16214
Marți 1 Decembrie 1936 ANUL 50.No. 16.214 8 pagini 750 lei pe un an - A _ ’ _ _ ' ; ’ Centrala: 3-84-30. abonamente 200 lei pe 3 luni ** Dublu a 3 Lei BIROURILE: București, Str. Const. Miile (Sărindar) No. 5-7-9 telefoane provincia: s-m-si. 380 lei pe 6 luni ■ *' • _________ _________________________________________ ___ .1 străinătatea: 3-84-33. FONDATORI • ^ BELDIMAN lUmJAlUldl . CONST. MILLE J$Director^. /MIHAIL SADOVEANU nSunt oamenii otrăviţi de o presă, care cultivă ura şi care se pare că nu-şî dă seama de ceea ce înseamnă pentru o naţiune, atunci când ura ajunge în fundul tuturor sufletelor". Din discursul d-lui prof. N. IORGA, la mesaj ft. prof. N. Iorga despre politica externă Am subliniat în articolul precedent opiniile d-lui prof. N. Iorga în domeniul politicei interne. Intr’o epocă, în care toţi ambiţioşii vulgari proclamă carenţa regimului parlamentar, marele nostru istoric este apărătorul strălucit al acestui regim şi cere alegeri libere, curate, ferite de influenţa banului şi a minciunii electorale. Mărunţilor amatori de dictatură, d. prof. Iorga le-a servit o lecţie drastică, dar deplin meritată. In politica externă, d. Iorga a fost tot aşa de categoric. Aţi văzut, desigur, că , de la o vreme — fiecare partidul, fiecare minuscul şef de minusculă grupare — îşi are politica lui externă. Unul vrea „să fim bune” cu Parisul, dar... „să facem şi o alianţă” cu Berlinul. Altul cere să rămânem în Mica înţelegere, dar —păstrându-ne toată libertatea — „să ne aranjăm“ după poftă cu toate celelalte state... Politica externă, iniţiată de Ion I. C. Brătianu şi Take Ionescu, sub domnia lui Ferdinand cel Leal, e pusă astăzi, în bătaia tuturor vânturilor, în răspântia celor mai puerile controverse, împotriva acestor manevre, profund păgubitoare ţării, d. prof. N. Iorga s’a ridicat cu energia şi cu căldura patriotismului d-sale. „Ce nenorocire să-şi închipue cineva că se schimbă aliaţii, aşa ca rudele!”. Fraza aceasta loveşte pe toţi cei cari îşi închipuesc că pot smulge România din cadrul alianţelor ei fireşti, cari sunt alianţele ei de ieri şi de azi, ca s’o asvârle în braţele unei Germanii ostile şi revizioniste.. Cu verva d-sale, cu acea ironie ucigătoare, d. prof. Iorga i-a caracterizat astfel pe aceşti „schimbători de alianţe”: „Am avut aliaţi până la un moment ni-au dat ceva, şi din moment ce ni-au dat, ce să ne mai gândim la ei? Aliatul, care ni-a dat,*şi-a făcut datoria. Te gândeşti la altul, care nu ţi-a dat nimic”. Această politică josnică, din punct de vedere moral — şi orice s’ar spune, morala nu poate lipsi din politică— merge, până când? „Până va veni momentul când nu-ţi va putea da nimeni nimic, căci nu te va mai crede nimeni. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem acolo, de să nu mai creadă nimeni in cuvântul României”. Prin urmare, această politică de schimbări de alianţe, această politică de chilipir, nu poate izbuti. Nu numai fiindcă este o politică imorală. Ci şi fiindcă este o politică nepractică. Acest adevăr elementar scapă şi d-lui Goga şi tuturor celorlalţi domni, cari nu vor să înţeleagă un lucru: România TREBUE să rămâie în cadrul alianţelor ei, pe linia intereselor ei şi credincioasă cuvântului ei... Dar d. prof. N. Iorga a mai spus un lucru, care nouă ni se pare hotăritor in discuţia aceasta. Iată: „Şi, mai ales, nu este permis să se discute axiomele de politică externă, atunci când Regele României se duce in numele ţârii şi rosteşte anumite cuvinte şi de anumite asigurări. Când Carol al II-lea a mers la Paris acum câteva luni de zile, şi a spus: „unde va fi soldatul francez, trebuie să Înţeleagă toată lumea că soldatul român nu poate fi decât acolo”, iar când, din nou, Regele României a mers la Praga şi cu un fast deosebit şi-a luat din nou angajamente, aceste angajamente sunt pentru toată lumea. „Ce? Am ajuns acolo încât să avem o politică externă a fiecăruia? Dacă sunt douăzeci şi cinci de partide, fiecare să-şi dozeze un alt fel de politică a României? Dar se poate? Dar politica externă, aceasta presupune şi anumite socoteli militare. Cum poţi să crezi dumneata — nu am văzut noi in timpul marelui război ce a însemnat schimbarea de front, in ce priveşte politica externă?, — cum poţi să crezi că legăturile făcute intr’o anumită direcţie pot fi înlocuite îndată cu legături in direcţia cealaltă? „Ce absurditate! Ce lipsă completă de orişice simţ practic, precum şi ce lipsă de orice sentiment de demnitate şi de oricare sentiment de onoare, iar poporul acesta trăieşte de secole cu sentimentul onoarei şi cu sentimentul cuvântului dat”. Iată, în faţa tuturor inovaţiunilor pe cari le predică extrema dreaptă. In politica externă, — iată cuvântul înţelept al unui om care, cunoscând trecutul, poate despica viitorul. Tudor Teodorescu-Branişte NOTE DEBITANŢII de tutun,au hotărît să-şi susţină revendicările intr’un congres. Deoarece ei — deşi au tutun — au isprăvit răbdarea... * NEGRUL de fum a fost impus In o taxă de 6 la sută. Se reînfiinţează fumăritul? * CONTESTAŢIA împotriva d-lui Mirto pe tema naţionalităţii a fost respinsă. De aici însă până la valahism este drum lung... „VIITORUL" ne recomandă ^coceni murafi". Asta ne aduce ultima etapă de guvernare? IN Germania se va practica pe o scară întinsă sportul tragerii la țintă... ...Pe viu. ' ■» . D. DINU BRĂTIANU este împotriva grupurilor din partid. Fiindcă liberalii au astăzi prea multi „șefi". La consfătuirea ministerială de la d. Dinu Brătianu au lipsit foarte multi miniștri. Fiindcă acolo nu se dau jetoane de prezentă. ■■ -♦ m v * . . Glose politice... CONTRAPICŢIE Vorbind despre Eugeniu Carada. „Viitorul" se exprimă extrem de elogios pentru acest ,,om nou" — colaborator la ziarul lui C. A. Rosetti, „patriarhul cugetării liberale şi ostaş curajos al ziaristicei închinate marilor idealuri naţionale". Iar relativ la libertăţi, iată cum se pronunţă oficiosul liberal: „Intr’o vreme in care libertăţile publice şi naţionale erau încă simple deziderate ale unei minorităţi ce se putea socoti in parte „revoluţionară" el (Eugeniu Carada) este democratul convins, tovarăşul de luptă pe drumul libertăţilor, al lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, gazetarul pasionat de ideile naţionale, şi sprijinitorul culturii româneşti dincolo de Carpaţi". Cât priveşte trecutul vedem că „Viitorul" are mare admiraţie pentru „ostaşii curajoşi ai ziaristicii", in frunte cu C. A. Rosetti, care s’au luptat pentru libertatea presei. . Oficiosul liberal ajunge cu încântarea până la cuvântul revoluţie — ce-i drept, în ghilomete... dar totuşi... Şi în vreme ce trecutul ,revoluţionar al partidului liberal este astfel ridicat în slavă de „Viitorul". — actualitatea cunoaşte manifestări cu totul deosebite din tabăra guvernanţilor. Se pregăteşte un regim sever pentru presă. S-au suspendat libertăţile Cele mai mari abuzuri se fac sub acest regim excepţional. Şi atunci avem dreptul să ne întrebăm: Nu-i oare o contradicţie între atitudinea admirativă a „Viitorului" faţă de „revoluţionarismul" liberal de pe vremuri şi intre practica de acum a acestui guvern — şi el— lihfirfil? SĂNĂTATEA, LA SATE S’a întrunit marele consiliu medical. Cu acest prilej, d. prof. dr. Tomescu — preşedintele Asociaţiei generale a medicilor — a arătat că consiliul se va ocupa şi de probleme de ordin general sanitar, nu numai de chestii profesionale propriu zise. In această ordine de idei a vorbit d. dr. Costinescu, ministrul sănătăţii. D-sa a arătat proasta stare sanitară de la sate. A citat tifosul exantematic ca o mare ruşine naţională. Pentru îndreptarea situaţiei, — a adăugat d-sa. — aş avea nevoe de un buget de încă trei miliarde şi jumătate pe an pe lângă cel existent pentru a pune la punct marile probleme de natură sanitară. „Zadarnic ne înarmăm cu armament, dacă el va fi mânuit mâine intr’un eventual război, de oameni suferinzi". Şi însfărşit: „Chestia sănătăţii la sate este o chestie de ordin naţional; şi trebue să ne mobilizăm toţi forţele şi conştiinţa pentru a salva însuşi poporul şi generaţiile viitoare dela o existenţă precară sau chiar dela o distrugere din punct de vedere al sănătăţii". 14 D. dr. Costinescu a făcut apel la medici pentru a merge la ţară, îndeplinind astfel oficiul de misionari la care se reduce astăzi funcţia de medic. Nu ştiu dacă va fi posibil de transformat medicul de plasă, prost salarizat şi ţinut să trăiască şi el nehigienic, intr’un misionar al sănătăţii populare. M. Sv. RĂSPUNDEREA IN PRESA Se vorbeşte acum mult de răspunderea în presă, de răspunderea efectivă, cum se spune. Care ziarist conştient, nu are în sânge simţul acestei răspunderi? Şi care s’ar putea refuza reglementării sale, în limitele Constituţiei? Aceasta a acceptat ceiace pe franţuzeşte s-a numit „responsabilité par cascades“. Am auzit pe unii afirmând că din acest sistem ar decurge posibilitatea de a stabili o răspundere colectivă sau chiar dreptul de a căuta pe autorul unui articol, atunci când directorul sau redactorul responsabil nu ar vroi să-l indice. Punându-se această teză, se ridică una din cele mai importante şi mai grave probleme privitoare la libertatea presei şi la profesiunea ziaristică." E problemă anonimatului in presă Există, se înţelege, păreri foarte deosebite în această privinţă. Dar cea care prevalează şi care ni se pare mai întemeiată, este acela care susţine anonimatul ca un corolar indispensabil al libertăţii presei. Tin anul 1933, Asociaţia presei elveţiene a serbat a 50-a aniversare a existenţei sale. Cu aceastăocazie a publicat o lucrare intitulată „Presa elveţiană“, la care au contribuit cu lucrări de mare interes, diferiţi specialişti. In cele privitoare la regimul de drept al presei, găsim următorul pasagiu, care, evident, e discutat şi documentat de autor: „Constituţia garantînd libertatea presei, o apără pe aceasta de intervenţii ale statului, cari ar putea-o împiedeca in împlinirea misiunei sale speciale. Se poate insă întâmpla ca nu numai intervenţia statului, ci angajamente şi dependenţe personale, sociale şi mai ales legături, economice, să fie o piedică în calea liberei exprimări a gânditei prin presă, sub semnătură. Presa vede astfel pusă în discuţie îndeplini-rea îndatoririlor, ei publice, cum e dorită şi cerută de comunitatea socială, când are, in deosebi, forma re-' gimului denocratic...In faţa acestor primejdii se impune necesitatea de a găsi asigurări împotriva lor. Aceste asigurări constau principalmente din secretul redacţional şi din recunoaşterea juridică a anonimităţei.„Dacă e vorba ca presa să slujească liberei expresiuni a gândirei, dacă e vorba ca ea să lumineze prin critică ei toate condiţiunile vieţei, dacă e vorba ca să influenţeze cu succes lupta politică, atunci nu se poate cere, în orice împrejurări, acţiunea deschisă, care rămâne idealul. Ba trebuie chiar să se deducă din dreptul libertăţei exprimărei gândirei şi a presei, dreptul la anonimitate“. Şi mai departe: „Pseudonimitatea e un caz special al anonimităţii şi trebuie juridiceşte tratată ca atare”. Ştim ce se va răspunde la aceasta, de unele cercuri cari au practicat de decenii anonimitatea, dar pentru anume motive cari nu au nimic de a face cu libertatea şi cu nobilele principii din cari decurge, o resping acum. însuşi anteproectul pentru reglementarea regimului presei, prevede în articolul 68 că autorul care întrebuinţează pseudonime sau iniţiale este obligat a le declara odată cu numele, pronumele şi domiciliul său la tribunalul circumscripţiei în care domiciliază, cerând înserarea lor intr’un registru. Acest registru ar avea să fie secret. Numai că instanţele judecătoreşti îl vor putea cerceta, pentru a determina „pe autorii responsabili” şi pentru a elibera certificate părţilor interesate. Cu alte cuvinte registrul nu e secret. Şi are scopul de a stabili răspunderea autorului, când Constituția prevede un director responsabil şi în lipsa acestuia un redactor responsabil. La ce ar mai fi prevăzut aceasta, dacă legiuitorul ar fi voit să fie responsabil personal pe autor? Interpretarea că in tot cazul autorul trebuie tras la răspundere, implică suprimarea secretului redacţional, posibilitatea percheziţiilor în vederea găsirii manuscrisului, pentru a stabili pe autor, cu im cuvânt măsuri care sunt potrivnice uneia din cele mai mari garanţii ale libertăţii presei. E drept că principiul acestui secret nu e înscris în nici o lege. Dar el decurge din însuşi dreptul constituţional. Iar în presa română, secretul redacţional a fost păstrat cu sfinţenie. Redacţiile şi-au făcut totdeauna o onoare din respectarea lui. Ceiace nu numai nu însemnează fuga de răspundere, ci dimpotrivă, căci răspunderea o asumau ele. Singurul lucru ce se poate admite aci ca necesar, este, ca să se prevadă că redactorul responsabil să fie un ziarist profesionist din corp. De altfel, este evident că nici o redacţie nu, va asuma răspunderea unui articol, sau unei informaţiuni, dacă nu a cercetat-o în prealabil şi dacă nu şi-a făcut convingerea că autorul e de bună credinţă şi vrednic de încredere. Să nu se uite că presa cea mai onorabilă din lume, cea engleză, practică în general anonimatul. Să nu se vorbească de deosebirile dintre nivelul publicului cetitor ,şi al mediului social şi politic. Anonimatul a fost practicat în Anglia în urmă cu secole, când moravurile politice erau departe de a fi avut nivelul pe care-l au azi în Anglia şi chiar la noi. Nu e oare caracteristic că lupta pentru cucerirea drepturilor politice, pentru apărarea lor împotriva împietărilor forţei executive, a fost întreprinsă prin acele faimoase scrisori semnate cu pseudonimul Iunius, pseudonim sub care s’a ascuns un om, al cărui nume nici până astăzi nu a putut fi stabilit cu preciziune. Să fim bine înţeleşi. Anonimatul nu e reclamat de ziarişti, pentru a fugi de răspundere, unul din ei o ia şi trebuie s’o ia, chiar când nu a făcut decât să publice scrisele unui cetăţean oarecare. Ziarele noastre au practicat totdeauna semnarea articolelor. Şi chiar când colaboratorii lor s’au servit de pseudonime, persoana lor a fost şi este cunoscută şi adesea denunţată. Dar câte abuzuri ar fi rămas nedenunţate, câte nedreptăţi nereparate sau cel puţin neînfierate, dacă nu ar fi existat anonimatul, dacă nu ar fi fost secretul de redacţie cu sfinţenie păstrat? Dacă omul modest, din popor, nu ar fi fost convins de aceasta? Cum şi-ar fi putut spune păsul cel slab şi obidit? Cum ar fi putut el apela de la autoritatea rău informată sau rău inspirată, la opinia publică pe care s-o informeze mai bine? Şi în această privinţă libertatea presei e un bloc. Cea mai mică fisură în acest bloc şi numaidecât se prăpădeşte ea, despre care Iunius a spus: „Scrieţi în sufletele voastre, repetaţi copiilor voştri, că libertatea presei e paladiul tuturor drepturilor civile şi politice ale cetăţeanului”. B. Brănişteanu DISCURSUL D-LUI GR. IUNIAN In cadrul discuţiei la mesaj, d. Gr. Iunian a ţinut un mare discurs. Toate problemele importante la ordinea zilei au fost trecute în revistă. Au fost privite subt unghiul larg al democraţiei şi al civilizaţiei. Trebue însă să remarcăm şi ironia acesui leader parlamentar, plin de vervă şi de originalitate — care ar putea ilustra cu succes orice adunare occidentală. Printre chestiile atinse de orator a fost şi libertatea individuală. Cu toate declaraţiile guvernamentale referitoare la respectarea acestei libertăţi, cetăţenii continuă să fie arestaţi fără nici un motiv. Sunt ţinuţi zile şi săptămâni in arest, pentru ca apoi organele respective să Ie dea drumul din lipsă de dovezi. D-sa a dat drept exemplu cazul dlul Olteanu, şeful organizaţiei radical-ţărăniste, din Braşov, fost prefect, etc. care a putut fi arestat pentru vina de a fi avut în bibliotecă volume rare figurează în rafturile fiecărui intelectual, Si de a fi posedat programul partidului de subt preşedinţia d-lui Iunian. — Dar atunci de ce nu m’aţi arestat şi pe mine care am compus acest program? a întrebat oratorul. Cu acest prilej, parlamentarii basarabeni au citat cazurile când arestările şi eliberările s’au făcut pentru estorcare de bani. Subt cenzură şi subt stare de asediu, cu practica străveche a abuzului autohton, cetăţenii au ajuns să nu mai fie siguri,la plecarea dimineaţa de acasă, că se vor întoarce seara subt acelaş acoperământ. Cu fapte zdrobitoare, printr’o strânsă argumentare, vibrând de revoltă, d. Iunian a avut elan în apărarea libertăţilor şi accente de indignare împotriva acelora care, subt masca legalismului, ţin poporul — aproape după două decenii de la războiu — în condiţii excepţionale. Provocat de o replică, d. Iunian — in această epocă de prigonire a presei — a avut curajul să mărturisească motivul demisiei sale din guvern: refuzul de a acoperi cu numel său legea presei. Ţinându-se consecvent linia demoraţiei şi a parlamentarismului, d. Iunian a apărat cu succes posturile înaintate ale politicii româneşti. ■'_, ‘ înaintea raţiunii şi a talentului, naintea vervei necruţătoare, — oamenii politici din toate partidele, atacaţi în bloc sau izolat, nu s’au putut opri de a nu felicita pe d. Iunian care, prin strălucita-i discurs, a dovedit mai bine decât oricare alt argument... necesitatea parlamentarismului. M. Sevastos CARNETUL MEU UN CONTINENT FERICIT Despre un asemenea continent ne aduce ştiri „Le Journal des Nations” care apare la Geneva. A trecut şi el, ca şi Europa şi Isnerica, printr’o mare criză economică şi totuşi a scăpat de ea, Dovada? Ascultaţi datele pe care ni le dă insuşi preşedintele consiliului de miniştri al „Nouilor Galii de Sud”, cu privire la Australia. „Şomajul a dispărut complect. Toţi locuitorii capabili să muncească găsesc ocupaţie în raport cu standardul vieţii şi nu pe preţul unor salarii de foamete. Bugetul guvernulu Commonwealth şi al celor şapte state se soldează cu un excedent de şase milioane lire sterline pentru anul fiscal curent. Impozitele au putut fi reduse cu patru milioane lire pe an. Toate ramurile economiei, comerţul şi industria, lucrează şi realizează beneficii din ce în ce mai mari. întreprinderii de interes public realizează profituri ce reprezintă o mijlocie de 7,5 la sută din capitalurile investite. Industriile de prefacere lucrează un chip tot atât de satisfăcător ca şi industriile materiilor prime. Un criteriu de apreciere asupra stării economice a unei ţări ne este desigur dat şi de costul vieţii. Ei bine, preşedintele consiliului ne-a dat şi aci date interesante: „Chiria lunară pentru o căsuţă unei familii din clasa de mijloce de 25 franci elveţieni (1150 lei); o pâine de două livre, 43 centime (elveţiene); kilogramul de unt fr. 45 (56 lei); litrul de lapte 70 centime; o duzină de ouă 1 fr. 08; o livră de carne de berbec 70 centime şi de vacă 87 centime (elveţiene). Explicaţia acestei victorii economice trebue căutată, in primul loc, in regimul ultrademocratic sub care trăieşte Australia, în politica socială - progresistă pe care de zeci de ani o urmăreşte guvernul şi ca urmare, în existenţa unui buget de stat care nu înghite totul pentru armament, cum se întâmplă în cea mai mare parte a ţărilor europene, şi cu deosebire în Germania înflămânzită de imensele sacrificii aduse zeului războiului. Hypocrates NĂZBÂTII EXPLICAŢIA La toate manifestaţiile naţionale ia cuvântul d. Valer Pop. Vrea d. Tătărescu să-l prezinte mai util în afară decât în guvern? Rîx SIR BASIL SAU OMUL SEMNIFICATIV de F. ADERCA Cel mai de seamă negustor de arme închide ochii în al 87-lea an al vieţii. A pornit la mijlocul veacului trecut dintr’un târguşor din Anatolia, copil menit să devie o figură mondială, mlădiţă grecească din trunchiul care de mii de ani nu încetează de a ne dărui poeţi, negustori, actori şi femei fără pereche. Nu şi-a ales cariera de industriaş al morţii din vreo aplecare sadică. Tânărul grec din Constantinopol, undeînvârtise fără noroc o negustorie cu un unchi avar, după numeroase peripeţii care l-au dus şi prin închisorile Londrei, se stabileşte la Atena. Vorbăreţ, isteţ şi simpatic — ca toţi grecii autentici — Basil Zaharoff e recomandat de milionarul Sculudis firmei de armament Nordenfeldt din Anglia care tocmai căuta un reprezentant de comerţ în Balcani. Din întâmplare fusese o firmă de armament. Ar fi putut fi o firmă de cravate sau de butoni de cămaşă — căci în orice ramură, Basil Zaharoff ar fi cucerit întâietatea. Inteligenţă mlădioasă şi caracter stăruitor, întâia mare competiţie comercială îl găseşte, la Viena, în inferioritate. Americanul Maxim prezenta marelui stat-major austriac o „mitralieră” — armă necunoscută — în stare să tragă 60 de lovituri pe minut, un adevărat miracol! (Azi mitralierele japoneze trag câteva mii pe minut și aproape fără nici un zgomot). Basil Zaharoff nu mai putea prezenta marfa casei Nordenfeldt, dar împiedică deocamdată afacerea inginerului american, concurentul său. — Nu veţi face nimic cu mitraliera Maxim, declară isteţul levantin unor ofiţeri superiori austriaci, plecând cu ei de pe câmpul de experienţe. Invenţia e bună, dar îşi ia d. Maxim obligaţia să vie pe front să-şi mânuiască arma? Soldaţii nu sunt ingineri iar mitraliera d-lui Maxim e prea complicata pentru soldaţi... In mai puţin de şase luni însă, Basil Zaharoff realizează unirea celor două firme concurente. Era în 1880. Se cunoaşte de atunci cariera strălucită a mitralierei... Alte combinaţii financiare îl fac părtaşul firmei Vickers, apoi şeful ei comercial, cu sucursale şi fabrici în toate ţările lumii (inclusiv România). In 1914 la izbucnirea războiului, Basil Zaharoff e un om bătrân — are 65 de ani iar în 1925 când in urma activităţii comisiilor de dezarmare de la Geneva industria de război decade, moşneagul de 76 de ani salvează încă odată întreprinderile pe care le conduce, realizând o contopire între industriile concurente şi scăzând capitalul acţionarilor cu două treimi. Tot atunci a cumpărat cazinoul de la Monte-Carlo şi a înjghebat o societate de distribuţie a petrolului englez în Franţa. Era încă o dovadă — şi anume pentru cei mai amarnici dintre detractori— că sir Basil nu urmărea neapărat câştigul hienei şi al şacalului, ci orice fel de câştig — dacă era massiv. Căci sir Basil era om de afaceri, nu era episcop de Canterbury, încărcat cu toate onorurile, dispunând de o bogăţie de legendă, sir Basil Zaharoff n’a fost măcar un om imoral. A iubit o singură femeie, o frumoasă spaniolă întâlnită în tren la o vârstă destul de matură. Din pricină că soţul nobilei spaniole trăia intr’un ospiciu, formidabilul industriaş şi iubita lui au fost siliţi să aştepte îndelung moartea soţului legitim. Abea la 75 de ani sir Basil a putut duce la altar pe dona Maria del Pilar, care avea 62. A fost o căsnicie scurtă. Dona Pilar a murit curând, lăsând iar singur pe sir Basil. Nu se poate spune că marele coni (Cititi continuarea în pagiba) CHESTIA ZILEI CONSOLAREA „Viitorul“ recomandă cititorilor ,,coceni murați“. " 111 "■ ' 1 :• ii ------ Văd că „Viitorul “ recomadă „coceni murati •“ -— Pentru că liberalii se cor consola, în curând, cu „răbdări prăjite“... Săptămâna de MIRCEA GRIGORESClI THEMIS Tutelară, zeiţa justiţie a pus semnul ei orb şi egal deasupra acestei săptămâni. Cu un talger al dreptăţii la Bacău, cu altul la Bucureşti, ea a avut de cumpănit două afaceri senzaţionale: vestitul bandit Coroi şi pasionata doamnă Armăşescu. In cadrul impersonal şi solemn al curţilor cu juri, care-şi permite, astfel să agonizeze în splendoare, justiţia a căutat să rezolve două probleme care nu sunt nici inedite nici specifice, dar poartă, cel puţin, blazonul nobiliar al eternităţii, furtul haiducesc şi drama sentimentală. Se spune că la origină haiducia se bucură de pretexte interesante. Că era, dacă nu se vor supăra tocmai susţinătorii de astăzi ai acestei maniere forte, un fel energic de a formula revendicările sociale. Prigoniţi odinioară de autorităţile care evident că nu pricepeau înălţimea lor sentimentală şi fantezistă, câţiva dintre haiduci se bucură astăzi, ca oamenii de stat, de monumente publice şi faimoase titluri istorice. Vremurile sunt însă mai presus de noi. încetul cu încetul, haiducii au fost siliţi să-şi reducă activitatea, să pensioneze bandele romantice şi să ia contact cu noile autorităţi, între care jandarmul personifică laolaltă poliţia judiciară, ministerul de interne, judecătoria şi pedeapsa. , , Din erou, haiducul a devenit bandit simplu. Bandit comun, cum s’ar zice, fată de care societatea burgheză nu pate să fie cruţătoare. De la vechii haiduci şi până astăzi proprietatea a devenit sacră, pe urmă garantată, dar nu mai puţin inviolabilă. Paza persoanelor şi a avutuluise face cu mare gelozie şi bandita au, constatat, ei înşişi, ce grea este lupta pentru viaţă. Ne-am fi aşteptat, în situaţia aceasta,ca apărarea bandiţilor să o ia marxşiştii. In definitiv, doctrina lor pretinde că furtul este justificat socialmente şi economiceşte. Mai ştii?... Iată însă că judecarea lui Coroi a întors lumea pe dos. Cu formidabilă surprindere am citit în ziarele de dreapta că domnul Coroi este haiduc,, deci că ar reprezintă prin acest titlu ad-hoc, ceva din esenţa istorică a neamului! In consecinţă, considerând că el bine a făcut ce a făcut, prădând şi omorând, în numele haiduciei, n’ar strica să fie achitat, lăsăm juraţilor să-şi permită luxul unui final de sesiune în deplină libertate de opinie. Treaba lor, dacă vor să-l achite pe Coroi. Dar să ajungă presa de dreapta să facă... marxism, sub altă formă, de dragul unui haiduc, iată ce n’am fi crezut cu putinţă. In fond, bravo Coroi! Ai destin istoric. PASIUNE Că lumea a fost făcută din dragoste, nu se mai îndoieşte nimeni. La început a fost cuvântul, dar cuvântul acesta nu a rămas anonim, abstract, ci s’a tradus în dicţionarul ideal printr’un termen curent: iubire. Inventiv şi nesatisfăcut, omul, în care se luptă îngerul şi demonul, a perfecţionat conţinutul iubirii. A gasi cuvântului un superlativ: pasiune. Iubirea a fost creatoare. Pasiunea perverteşte. Faţă de poziţia extatică a dragostei, pasiunea se dovedeşte clocotitoare, nesatisfăcută şi dezamăgită. Plecând de la iubire, o femeie poate ajunge la juraţi, dacă ţine prea mult la pasiune. Acesta este şi cazul doamnei Armăşescu, eroina proceselor sale, adică a proceselor în care victima adevărată, propriu zisă dispare sub patetica frământare a victimei pasionate: Arabela. Din nou nu vrem să dăm vreo sugestie juraţilor, a căror intimă cumpănire şi convingere este adesea atât de frumos umană. Dar dacă sorţii ar fi ales pe autorul acestor rânduri să judece cazul de la juraţii (Cititi continuarea în pagina II-a)