Amfiteatru, 1966 (Anul 1, nr. 1-12)

1966-01-01 / nr. 1

3­ 0­ Cîntec Patrie, cetate a inimilor noastre multicolor îmbrăţişată de curcubeu primesc din carnea ta zbuciumată lut sufletesc pentru sîngele meu. Pe-aici au trecut pictorii voroneţieni s-au scufundat în straturile lutului. Muind pensula-n găleţile vulcanilor pictează interiorul românesc al pâmîntului. La glezna muntelui iubirea se adună ca rîul ce rumegă răşini, minereu, o văd cum se zmulge din lucruri, mişcări, din mulţimi şi se tîrăşte însetată spre sufletul meu. Un soare s-a-ntrupat din pâmînturile tale, Românie. La început era o inimă strălucitoare, ameţitor rotindu-se prin universul celorlalte inimi, ca un luceafăr încălzit în mare de respiraţiile tuturor vieţuitoarelor arcuite în efort. Era o inimă de luptător spre care s-au prelungit şi s-au unit galactic filoanele de adînc ale poporului şi-a crescut pe pămînt, soare tînăr. în fiinţa mea îl simt izvor şi lumină, putere a inimii, zbor neînvins stîrnind sîngelui sentimentul de ţară soare tînăr — Partid Comunist. Planetariu Văd lente corăbii pe valuri Cu gînduri de pace trecînd Aceste văratice ţărmuri Spre iernile altui pămînt, Văd păsări aproape de lună, O scară de zbor spre planete, Aripi de băieţi, delirante, Demonic — penajul de fete. Văd visele lor de susţinere Şi corzile vocii jucînd. Văd cum se-ntrerupe-nţeleptul Instinct, într-un mediu mai blînd. Văd zeii dorind să petreacă, La jocuri enormul se strînge, Pe cînd şi măruntul se vede Mai jos, într-o rază de sînge. Aproape că văd ce anume Depinde în spaţiu de timp, Memoria mea e albită De varul căzut din Olimp. Do­ft­an­a La Doftana, sus, în mit, dăltuit în piatră rea, bocănea, de lespezi nins, şi de fier încins la şold luptâtorul-gînditor, adîncit în steaua sa, înălţată mohorît peste Dunăre şi Olt. Strîmt îi sta şi îl seca firul vremii la picior, crunţi curteni foiau în jur, numai cît privea la ei şi-n acel răsăritean, dar mai muced Elsinor, zuruiau pînă-n tavan nori de lacăte şi chei. Nu avea de răzbunat doar un om în somn ucis, se trezea în el, din fum, agitînd chemări fierbinţi, pînâ-n creier zguduit, urmărindu-l pînâ-n vis, ţara-ntreagâ ce-şi dorea, ţara dată din părinţi. Şi Ofelii îi plîngeau, fără lacrimi, de pămînt, sfîrîiau, topite-n mîini, doar inele de-argint, neclintite-ar fi părut, dacă nu, din cînd, în cînd, cîte una, pe-orizont, exploda înnebunind. Viitorul însă-n el închegase miez de foc, pieţele­ aşteptau, gemînd, scena ultimului act, şi, cu huruit înalt — munte iar intrat în toc — lumea se-auzea venind în tiparul ei exact. ION CHIRIC CONSTANŢA BUZEA GRIGORE HAGIU Omul invizibil ADRIAN PĂUNESCU Mi-e greu uneori să dispar şi râmîn. Ceea ce vedeţi, ceea ce spuneţi pe îndelete Că ar fi mîna mea, vă spun, E o spinare alb arcuită A unei aripi ce nu se vede. Ceea ce pare fruntea e numai temelia Unui cap uriaş şi frumos, Cap de bărbat care nu se mai vede Insă gîndeşte veşnic în sus. Doar temelia lăsînd-o jos. Ceea ce-i sîngele meu, precum credeţi, E numai apa în care, năuc, Sîngele meu lacom S-a scăldat, la amurg. Ochii aceştia-n care citiţi Vagi judecăţi de albastre-orizonturi Vîrfuri sînt, vîrfuri ale privirii de vechi Ale privirii pornite Din ochii mei adinei şi depărtaţi. Prin lumea voastră trec cu o faţă. Prin lumea stelelor port un alt chip. Sînt împăratul de nervi şi ceaţă, Cetăţi de abur am în nisip. Mi-e greu uneori să dispar şi râmîn Cu faţa dinspre voi descoperită, Şi voi vă bucuraţi că mă cunoaşteţi, nesaţ, Dar nu vedeţi decit un ultim fum Al sufletului meu înalt şi invizibil, In care voi, ca-ntr-un pămînt mai bun, Trăiţi, muriţi, iubiţi, rodiţi, vă naşteţi. @ iiiiiiiiiiiniiiiiiiHiiiiiiniiitiiiiiiiiiiniitiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiNiiiiiiiiiiiiiw^­0 Pînă aproape de Piteşti, drumul taie, „exact la jumătate“, o cîmpie întinsă şi monotonă ca zgomotul roţilor de la tren. Către Curtea de Argeş, relieful se tulbură treptat. Satele capătă personalitate. Pînă sus, pe coamele dealurilor, urcă livezile unei toamne tîrzii, cu zăpadă că­zută înainte de vreme, iar din loc în loc te întîmpină păduri de un pitoresc limitat. Mai departe, evoluînd spre inima hidrocentralei, pămîntul se nelinişteşte. Respiraţia muntelui se simte din ce în ce mai pronunţat. Argeşul, alergînd în voie printre fagi şi mesteceni, aduce un miros tot mai pătrunzător de cetină. In albia lui, bolovani mari, unii întrecînd cu mult dimensiunile unei case obişnuite, încearcă, fără izbîndă, să-i ţină piept. începi să ai o măsură a forţei lui impetuoase. Deodată, albia văii se curmă brusc. Un perete de munţi, apărut pe neaşteptate, îţi taie drumul şi respiraţia. Argeşul se strecoară, pe căi oco­lite, înspre izvoare, parcurgînd parcă un drum invers, ca o memorie a apelor. Ridici ochii. Aproape de cer, zvîcnind din coasta muntelui, o construcţie piramidală, cu partea superioară­­ vopsită în roşu, despre care vei afla mai tîrziu că e castelul de echilibru, stă înfiptă ca un steag pe Pamir. începi să ai o măsură a forţei nestăvilite a oamenilor, iar dorinţa de a-i cu­noaşte devine un imperativ. Neuitata zi de septembrie Coborîm în centrala subterană, prin puţul de echipament greu, împreună cu tînărul in­giner Norel Dragu. Fără să fie comună, figura lui mi se pare foarte cunoscută. Am senti­mentul că l-am „mai“ văzut într-un film. Pînă jos sînt mai bine de o sută de metri. Liftul lunecă încet, prin întuneric. Mă uit, fără să-l văd, la tînărul inginer cu figură de actor de film și, cînd luminile galeriei de fugă, unde ne oprim, inundă în jurul nostru, îl identific , seamănă cu Batalov. Vreau să-l întreb despre calitatea lucrărilor şi-mi spune, înainte de a-l întreba: „Vedeţi betonul galeriilor, al bolţii principale, al aspi­ratoarelor, al grinzilor d­e ca sticla. L-a tu­rnat brigada lui Cismadi“. Vreau să-l întreb despre oamenii cu care lucrează, dar mi-o ia şi de astă dată înainte: „Aici avem numai oameni buni. E o selecţie naturală“. Trecem prin sala turbinelor, prin faţa ta­blourilor de comandă şi a transformatoarelor. Peste tot se lucrează cu înverşunare. Inginerul Dragu e pretutindeni aşteptat, pretutindeni util. între timp reuşesc să aflu cîte ceva des­pre el. Liceul l-a absolvit la Buzău. A urmat apoi cursurile Politehnicii din Bucureşti, secţia hidroenergetică. In 1961 a terminat facultatea, fiind repartizat în exploatare, la Sadu V. — Nu eram făcut pentru o viaţă sedentară, îmi spune. Am cerut să lucrez în şantierul hidrocentralei şi mi s-a aprobat. A trebuit să învăţ o mulţime de lucruri noi, printre care şi meseria de miner. Aici l-am cunoscut pe Dan Bădescu, un inginer cu cîţiva ani mai în vîrstă. Ne-am împrietenit. Eram amîndoi şefi de schimb la lucrările de excavaţie şi be­­tonare. Dar de multe ori rămîneam în con­tinuare, peste schimb, să ne ajutăm. Ne-am instalat un pat de campanie într-un birou şi dormeam cu rîndul, cîteva ore, cînd ne dobora oboseala. Nu ne-o cerea nimeni, dar nu pu­team să plecăm. Apoi, îmi vorbeşte despre pasiunea lui Bă­descu pentru muzica simfonică, despre disco­teca cu care acesta se mândreşte. — Aici, pe şantierul Hidrocentralei, am cu­noscut adevărata bărbăţie a oamenilor, îmi spune. Dintotdeauna am visat să mă lupt cu forţele naturii şi să le-nving. Tovarăşii mei de muncă m-au ajutat să-mi împlinesc acest vis. Am impresia că asist la o nouă facere a lumii — după planurile noastre, inginereşti, cu munca noastră, a tuturor. Socialismul înseamnă lumină. Noi convertim căderea milenară a ape­lor în kilowaţi. Tînărul inginer îmi vorbeşte apoi despre soţia sa, pe care a cunoscut-o din facultate şi care, după absolvire, a venit de asemenea să lucreze pe şantier, la laboratorul central de betoane. Acum, au o fetiţă de patru luni, Florentina, ale cărei graţii sunt o desfătare după fiecare zi de muncă. — In 1963, am fost primit în partid, îmi spune. N-am să uit niciodată ziua aceea de septembrie. Toţi comuniştii din organizaţie au votat „pentru“. Zăpada s-a liniştit pe versanţi Urc pe şoseaua care şerpuieşte prin munţi, spre baraj. Drumul se caţără pe stîncă, saltă graţios peste viaducte, trece prin tuneluri răcoroase şi largi. Peisajul se schimbă, de nerecunoscut, la fiecare cotitură. Văile se di­lată şi se îngustează, munţii se apropie mai mult sau mai puţin de verticală. Brazii, răs­tiţi înspre prăpastie, au rădăcinile înfipte între lespezile masive de stîncă. Argeşul a rămas undeva, în dreapta. Ne va ieşi din nou în întîmpinare lingă vîrful Vidrarului. Tînărul care mă însoţeşte e aproape un copil (aflu apoi că are 26 de ani). Părul tăiat scurt, o frunte înaltă, ochii neastîmpăraţi. E îmbră­cat într-o salopetă, descheiată la gît. Umerii laţi, braţele puternic conturate sub mînecile salopetei, dau o impresie, nedezminţită, de robusteţe. Se numeşte Constantin Preoteasa şi lucrează de un an, de cînd a terminat Facul­tatea de construcţii, ca inginer la şantierul hidrocentralei. I s-a oferit posibilitatea să ră­­mînă asistent, la Rezistenţă sau la Statica construcţiilor. A preferat şantierul. Cunosc lucrul acesta şi-i cer explicaţii. — N-a fost vorba de nici o bravadă, îmi spune, şi nici măcar de un gest eroic. Eram pur şi simplu un om timid, lipsit de curaj şi, într-o oarecare măsură, mai sînt încă. Ce puteam să le comunic studenţilor ? Teorii, formule. Dar pe acestea le pot găsi şi singuri. Eu am vrut să construiesc. Munca în şantier îmi dă încredere, mă face stăpîn pe mine. Cînd am terminat facultatea, eram ca un no­vice intrat într-un atelier foto : mă uitam cu neîncredere la „cartoanele“ introduse în „re­velator“. Va apărea oare „imaginea“ ? — Şi? — Bineînţeles, a apărut. Asta mi-a dat si­guranţă. Va să zică teoriile „mele“ se con­firmă. Cred că experienţa de şantier este de neînlocuit. Altfel, eşti un fel de general fără oşti. îl întreb despre posibilităţile de continuare a studiului . — Studiez mult, îmi spune. E drept, fără prea multă „metodă“, dar cît mai temeinic. Producţia ridică o mulţime de probleme noi. Trebuie să ţii pasul cu ele. Nu te poţi bizui numai pe sfaturi sau pe rutină, mai ales că ea nici nu există la un inginer tînăr. E un timp frumos. Zăpada s-a liniştit pe versantele munţilor, ca un semn al trecătoarei lor bătrîneţi. Soarele se ascunde şi iese din nori, iar zările schimbă cele mai felurite nuanţe, de la galben aprins la liliachiu. In sus şi-n jos, de-a lungul şoselei, camioane şi basculante rulează fără încetare. — După primele şapte luni de şantier, am fost la Bucureşti, îmi spune inginerul Preo­teasa. Am găsit acolo o lume de care aproape uitasem. Fete drăguţe, cochete, firme lumi­noase, localuri atrăgătoare. Nu-mi venea să mai plec. Mai tîrziu, mi-a fost ruşine de asta. Mi-a fost enorm de ruşine, deşi ezitarea nu­ mi-o mărturisisem pe de-a-ntregul nici mă­car mie. Apoi : — îmi doresc o soţie inteligentă, îndrăz­neaţă, dacă se poate de meserie apropiată. Am nevoie de ea. Locuri de două ori istorice Am cunoscut aici mulţi oameni ; despre unii s-ar putea scrie cărţi întregi. Mă gîndesc încă la „selecţia naturală“ de care-mi vorbea Norel Dragu. Mă gîndesc la lupta inginerului Preo­teasa cu timiditatea şi neîncrederea. Oameni tineri şi pasionaţi, generos îndîrjiţi în munca lor aspră şi plină de bărbăţie. Mun­ţii li se supun, apele se-mblînzesc şi-şi schimbă cursurile. Săpată în piatră, ridicată pe culmi ameţitoare de stîncă, pe locurile în care altă­dată se înălţa cetatea majestuoasă a lui Vlad Ţepeş, hidrocentrala de pe Argeş începe de pe acum să se umple de freamătul uriaşelor ei energii. Pe Argeș în sus REPORTAJ DE ȘTEFAN DUMITRIU • •••••••••••••••••••••99§§ IANUARIE 1966 ★ ------- ■■ = ★------ - 1 . = ★

Next