Amfiteatru, 1976 (Anul 11, nr. 1-3)

1976-01-01 / nr. 1

PERMANENŢA UNUI IDEAL Un manuscris prounionist inedit Lupta pentru Unire a îmbră­cat forme propagandistice din­tre cele mai variate, de la cele diplomatice la cele incitatorii. Fireşte, varietatea formelor poa­te fi azi tipologizată. Se poate spune, de pildă, că există o „poezie prounionistă“, dar şi un anume tip de „discurs prounio­nist“. Şi poeziile şi discursurile prounioniste au circulat în foi volante şi broşuri, în perioada dinaintea şi din timpul Unirii. Cele mai multe, după ce şi-au împlinit menirea în vîlvătaia luptei, au fost uitate. Noi le re­descoperim azi cu bucuria ine­ditului. Republicarea pieselor poetice e simplă, însă republi­carea pledoariilor în proză e mai dificilă, întrucît presupune înţelegerea formulei lor roman­tice. De pildă, un manuscris de la 1856, al unui autor necunos­cut, dar pe care criticul şi isto­ricul literar M. N. Rusu îl iden­tifică cu Dimitrie Ciocîrdia Ma­­tila (v. România literară nr. 4, 1974), pledează cu patos romantic pentru Unirea Principatelor. Al­cătuit din două părţi, manuscrisul e un discurs ce va fi fost rostit (sau ar fi trebuit să fie rostit) în faţa unor întruniri prounioniste. Dar manuscrisul e ceva mai mult: e o pledoarie prounionis­tă, construită cu procedeele li­teraturii fantastice, adresată ob­­ştei româneşti în totalitate. De aici, caracterul lui de broşură literară, deosebită de altele, pe aceeaşi temă, din epocă. Publi­căm în acest număr, un frag­ment din acest manuscris.1 Constantin Sorescu Sau după care alt chip mai ne­­merit ce să va chibzui cu mul­tă înţelepciune de către obşte? Această adunare cînd va fi compusă de oameni ai naţiei, încercaţi, credincioşi, atunci să va forma cu judecată dreaptă, atunci să va forma îndată sufle­tul statului nostru, atunci patria va învia, atuncea va înflori ea întru toate ramurile sale. Pînă atunci rămîneţi sănătoşi, fiţi ve­seli, fiţi cu minte, cinstiţi-vă şi vă iubiţi. Nu este nici unul care n-a greşit, nu e nici unul care să nu fie iertat. Ospăţul Patru­ vă aşteaptă pe toţi deopotrivă, bucuraţi-vă de a ei înviere. 1. Intrucît în text va fi vorba de Tratatul de pace de la Pa­ris, care s-a încheiat la 30 mar­tie 1856, putem spune cu pre­cizie că manuscrisul a fost ela­borat după această dată. Utilizarea motto-ului cu un aer de îndemn mesianic e pur şi simplu romantică. Motto-ul anunţă astfel un text din a­­ceeaşi stirpe cu poemul Cînta­­re României. Prima parte imaginează pa­rabolic o intilnire a autoru­lui (Popa Stroie) cu Mircea cel Mare, întilnire în cadrul căreia domnitorul român îi dă „pove­­ţile“ despre Unire, cuprinse în partea a II-a a manuscrisului. Trebuie să înţelegem, deci, în viziunea autorului, că Unirea este o „povaţă“ a istoriei, nu o „dorinţă a slăbiciunii omeneşti“. 2. In a doua parte, persona­jul, care a întins o punte pa­rabolică între începutul domi­naţiei otomane şi momentul is­toric actual, cînd există şansele eliberării de aceasta şi unirii ţărilor române, rosteşte un dis­curs prounionist. Dovedindu-se lui bun cunoscător al realităţi­lor interne şi al situaţiei inter­­ fere vremea să să chibzuiască obştea - Anul 1856 Leatul 1856 Vedeţi care îmi este povăţui­­torul2, voi cîţi aţi auzit povestind de mine de Popa cu opinci, de Popa Stroie căruia căci n-a dat Mircea crezămînt — rău a gre­şit şi s-a căit foarte. Rog să cre­deţi că nimic n-oi spune vouă, pornit de vreo dorinţă a slăbi­ciunii omeneşti! Din gura mea veţi auzi povaţa solului lui Mir­cea, a bunului înger. Credeţi dar pe Popa cu opinci: nu vă sfiinţi, ci faceţi îndată , căci al vostru iar nu al lui va fi folo­sul din a voastră faptă. Cine astăzi să află lăcuind a­­cestă ţară, născut român afle că nimini nu-l va întreba de a fost tatăl său elin, sau evreu, sau scit, sau varvar3. Nici un fel de interes, nici un fel de pati­mă să nu vă tulbure mintea, care este comoara cea mai scum­pă a lui Dumnezeu. Pace vouă! Pace vouă tuturor ! Cu curăţe­nie de suflet rugaţi pe tatăl nos­tru cel din ceruri, să înfăţişeze înaintea ochilor voştri, cu feţe vii, icoana trecutului şi a pre­zentului din carele să răsară înaintea minţii voastre adevă­rul viitorului, care ca un soare să încălzească prin toate stările, toată suflarea o asemenea căl­dură. Cea mai dintîi trebuinţă este să vă cinstiţi (respectaţi) în­tre voi şi să vă iubiţi adevărat (întru adevăr) oricîţi chemăm deopotrivă pe tatăl nostru în sfînta noastră rugăciune. Ierta­­ţi-vă! şi vă împăcaţi! Veniţi să ne cunoaştem că toţi deopotri­vă avîndu-l pre el tată, fraţi sîntem între noi. Toate partide­le vor veni să lege lanţul vre­­milor, să împace soţietatea cea nouă cu rămăşiţa celei vechi, să învieze frumoasele aduceri a­­minte, care fac să salte inimile, cu evlavie să ne închinăm la trecut! Impăcînd generoasele simtimente de orice datină şi de orice fire, să să recunoască ca instituţii drepte şi înţelepte toa­te interesele legitime; căci a­­ceasta este fireasca pietate a unei Naţii. De la păcatul lui Adam pînă la anul mîntuirii au trecut ani 4004, de la păcatul Mircii pînă la Pacea de la Paris ani 464, aşa a fost sorocit în adîncul des­tinului, unde ochii minţii de om nu pot să răzbească (pătrundă), ca puterile cele mari cu milosti­vire să privească asupra ţării noastre la încheierea aceştii păci, şi să hotărască a soli Co­misari spre a vedea de aproape „dacă sîntem în stare să ne oblăduim ca o Naţie drepturile moştenite de atîtea veacuri“. In­­tîlnirea noastră cu dînşii nu va săvîrşi nimic dacă mai intii ade­vărul nu va lumina şi a lor po­ziţie şi a noastră, dacă nu vom dovedi vîrstnicie a minţii noas­tre5. Anglia şi Franţa sînt puterile nepărtinitoare care de-a dreptul pot fi arbitre şi judecători ai noştri ; dar celelalte trei puteri­ fiind împricinate nu pot fi tot­deodată şi judecători dacă mai întîi gîndirea inimilor noastre nu să va dezvolta lor de faţă şi fără sfială (...). Poate porniţi şi de vreo cugetare a ne apăra măcar o parte a Prinţipatelor şi a o scăpa de mare rău pentru totdeauna sau cu vreun alt gînd bun acel pămînt fie-vă de bine! (...). Asemenea de nu vom zice şi Sublimii Porţi: „Strălucită împărăţie a otomanilor, mari îţi sunt răspunderile înaintea mare­lui Alah şi înaintea tuturor pu­terilor ! De nepăzirea tractatelor împăraţilor tăi cu domnii noş­tri ! şi mult este aurul care îl ridici de 464 de ani din astă ţară peste tractate! şi mult plă­teşte pămîntul cel înstrăinat fără nici un drept!“ Tot pentru acest punct vom zice şi Anglii şi Franţii că pe îndemnul lor sărmana noastră tinerime de la anul 1848 a mers pe drumul din care s-a aşezat războiul cu Ru­sia şi în sfîrşit s-a desăvîrşit Pacea Parisului; şi că de tre­buinţă este împreună cu Turcia a să chezăşui şi aceste puteri pentru redobîndirea drepturilor lor şi întoarcerea la locul lor. Apoi vom zice către toate pu­terile că Articolul 22 din Trac­tatul de pace de la Paris: (Les Principautés de Valachie et de Moldavie — continueront à jouir Sous la Suzérainité de la Porte et Sous la garanție des Puissanses contractantes, des priviléges et des immunités­­dont elles sont en possession, de nu vor binevoi să adauge: („D’après la lettre des traités entre le Sultan Baj­azet et a Prince Mircea entre le Sultan Mohamet II-vet le Prince Vlad V, et entre le Sultan Selim et le Prince Bogdan“). Noi nu pu­tem să ştim a ne folosi de dîn­­sul. Cu toate că este articolul de căpetenie! Iar aşa înţelegîn­­du-se vom şti cum să pîşim spre lucrarea ce ni s-ar cere de că­tre domnii Comisari, şi pînă cînd împărăţiile Anglii şi Franţii şi a Turcii să chezăşuiască cu amnistie întoarcerea expatria­ţilor, să-i putem cere noi ne­mijlocit de la Comisari, cheză­­şuindu-ne ca părinţi pentru fiii noştri; apoi împărţindu-se toate clasele din Prinţipat în comisii, să dobîndim după majoritatea voturilor opinia obştii pentru chipul adunării legiuitoare în numele Prinţipatului, care va fi şi reprezantătoare (reprezentati­vă) a Neamului şi epitropie a Finanţei Statului şi control îm­potriva tuturor abuzurilor, şi alegătoare de capul statului, şi de căpeteniile clerului, în ce chip să să alcătuiască, după obi­ceiul cel vechi, înaintea regu­lamentului? După regulamente naţionale, un iniţiat în raportu­rile dintre marile puteri, auto­rul sugerează, prin mijlocirea personajului său, atitudinea cea mai propice. 3. Autorul are o gîndire lim­pede asupra sentimentului pa­triotic pe care-l consideră din perspectivele istoricităţii. El vrea să spună că e cetăţean al patriei, indiferent de originea strămoşilor săi individuali, cel care luptă în clipa de faţă pen­tru unitatea şi progresul ei. 4. Autorul pledează pentru propaganda unionistă în inte­riorul ţărilor române şi pentru iniţiativa poporului român în realizarea actului Unirii, de a­­ceea cere reîntoarcerea paşop­tiştilor expatriaţi. Cu un curaj civic deosebit, el cere ca po­porul român însuşi să-şi impună „fără sfială“ propriile dorinţe în faţa marilor puteri. Autorul se adresează chiar acestora, şi îndeosebi Austriei şi Turciei, forţele externe ce se opuneau Unirii. El face chiar propuneri serioase pentru completarea ar­ticolului 22 din Tratatul de la Paris, referitor la viitorul ţări­lor române, în continuare, în forme interogativ-persuasive, accentuează rolul comunităţii româneşti în propria ei organi­zare (a se vedea propoziţiunile referitoare la statutul „adunări­lor legiuitoare“). Desfăşurarea evenimentelor va confirma ple­doaria acestui autor, artist şi patriot, deopotrivă. Finalul e de o bucurie apoteotică, în același stil al fanteziei romantice. §11 V* i „ __ ,/Auy - ‚W ta* ' /" # ........ \ x‚« ■ 4-*' ***•' «-*♦*■' ♦ * y *' a L , ‚■* , ·* ■ U' 7 ~ /' // c , tf ‚ *** x ' /jt» *• ” ys /· * * ** ****U& ***■'* •• tf' X ‚_ ■ .... .• , SAS-*........ , I La ziua Unirii „Laudă seminţelor celor de faţă şi în veci tuturor“ L. BLAGA Privesc mîinile oamenilor ce se odihnesc şi le­ asemăn cu nişte flori adormite, şi le respir căldura de pline nouă peste care s-a rostit numele ţării — liniştea se desface peste lucruri, ca un fruct, străvezie, pînă-n inima timpului; poţi vedea visurile oamenilor, ţinînd loc de seminţe, poţi vedea cum seminţele­ acestea despică pămîntul şi răsar în brazdele de pe podul înţelept al palmei; poţi vedea umbre tăcute desprinzîndu-se din frunzele copacilor, cum din filele unei cărţi de istorie — inimile, bătătorite de lupta cu sutele de ani, îţi închipuie visul lor despre Unire ca pe-un grîu care după sute de ani, în sfîrşit, leagă rod , şi de-aceea are fiecare­ în piept un bob din grîul acesta ; de-aceea mîinile oamenilor răspîndesc căldură de pîine nouă peste care se ridică numele patriei, merinde pentru nemuritorii acestei dimineţi. Dinu Adam Cauza Unirii văzută din Europa Presa europeană de la jumă­tatea secolului trecut a trăit disputa generată de materializa­rea gîndului de Unire a Princi­patelor la un nivel care depăşeş­te cu mult simpla consemnare a evenimentelor. (Gheorghe Pla­ton „Lupta românilor pentru unitate naţională, ecouri în presa europeană“ (1855—1859), Ed. Junimea, Iaşi, 1974). Eu­ropa nu a înregistrat numai un ecou, ca un comentariu în jurnalele de actualităţi din zi­are. Iniţial, şi numai în parte, așa-numita problemă orientală, dezbătută de principalele cercuri și organisme politice europene, ilustrează în aspecte contradic­torii, rolul principiului economic în determinarea politicului. De­sigur, interesul economic des­prins din campania unionistă eu­ropeană, care rezultă şi din do­cumentele publicate de Gh. Pla­ton, va fi fost într-un anume sens prioritar. Europa încerca să soluţioneze problema orien­tală prin clarificarea situaţiei celor două ţări dunărene. Pro­blema Principatelor, „acest pă­mînt al făgăduinţei“, cum se ex­prima Jacques Poumay, consu­lul general al Belgiei la Bucu­reşti, depăşea cu mult iminenţa economică a relaţiei şi răsturna raportul factorului economic cu raţiunile pur politice. Articolele din presa franceză (ziarul Mes­sager du Midi din Montpellier) şi belgiană (cotidianul L’Indé­­pendance Belge din Bruxelles) pe care le publică Gh. Platon, demonstrează că propaganda eu­ropeană făcută Unirii depăşeşte un strict „entuziasm economic“ al celor ce se interesau de pro­blema orientală. Dacă la început lucrurile au stat aşa, interesul economic venind din interiorul prefacerilor societăţii româneşti (v. pag. 90), din dialectica proce­sului de regenerare naţională, datorat expansiunii capitalismu­lui, raţiunile politice, uneori sub un aspect etic, s-au mani­festat ca o necesitate de echili­bru în Europa. Acest lucru era resimţit şi de atmosfera din Principate şi constituia chiar un argument împletit, în intenţi­onalitate, cu exprimarea dorin­ţei logice a tuturor românilor. Se menţiona chiar : „noi am cerut Unirea pentru a răspunde ape­lului Europei“ (într-o scrisoare atribuită lui D. Ralet şi publi­cată de L­ndépendance Belge). Materialul publicat de Gh. Platon nu este atît strictă resti­tuire documentară (autorul re­marcă de la bun început : „Fi­reşte, presa nu reprezintă un material istoric de prim rang. In cazul nostru... ne interesează mai puţin precizarea detaliilor, reconstituirea evenimentelor şi conturarea poziţiilor. Materia­lul... înfăţişează clocotul epocii, atmosfera încinsă în care naţi­unea română şi-a afirmat, cu atîta vigoare, existenţa“, p. 7), cu­ încercare de familiarizare, prin două exemple strălucite, cu un mediu al comentariului po­litic. Care nu o dată are o vă­dită nuanță polemică, străbătu­tă de o exactă strategie psiho­logică. In cele două cotidiene — cazul cel mai interesant fiind cel al ziarului de provincie fran­cez, mai aproape de opinia pu­blică, fără a fi oficios numai din considerente politice , a­­tenţia acordată naţiunii române devine spectaculoasă printr-o vertebrare a faptelor la o dia­lectică specifică. Privit global, momentul este reprezentativ pentru că prin el se reia aspira­ţia către un model istoric : „Franţa a considerat unirea a­­cestor provincii ca pe un model de organizare salutară (s.n.) cea mai bună în interesul general al Europei“ (p. 306). Dar in­teresul moral, al Franţei în pri­mul rînd, este susţinut de cel practic ; oprind expansiunea Austriei şi reducînd influenţa Rusiei şi a Turciei, Franţa îşi înveşmîntează actul politic cu sens istoric — sprijinirea naţi­unilor : „...să fortifice punctele slabe în Europa, să întindă mi­na naţiunilor care încearcă să se ridice, fără revoluţii şi fără violenţe ; este vorba despre tri­umful unei idei juste ; iată a­­ceastă politică“. (Messager du Midi, 1856, v. p. 163—164). Re­cunoaşterea românilor ca popor care „a fost odată şi în privin­ţa existenţei sale politice numai un individ“, este de fapt o di­rijare a conştiinţei europene. Oricare din aceste analize care ridică nu o problemă naţională, ci una universală, depăşesc is­toriografia. Este preferabil să încadrăm textele, prin structu­rare, categoriei de demonstraţie istoriosofică. Pentru că însăşi campania din presa europeană încearcă să se justifice la un nivel de organizare care probea­ză angrenarea informaţiei isto­rice, a unor particularităţi so­­cial-politice specifice, într-un circuit larg al valorilor interna­ţionale. Ceea ce nu se putea cristaliza între hotarele Princi­patelor, unde clocotul revoluţio­nar, intervenţiile externe şi de­sele răsturnări de situaţie nu mai lăsau timp pentru „luciditatea meditativă“ a istoriei, se realiza în conştiinţa universală. Costin Tuchilă

Next