Amfiteatru, 1976 (Anul 11, nr. 1-3)
1976-01-01 / nr. 1
PERMANENŢA UNUI IDEAL Un manuscris prounionist inedit Lupta pentru Unire a îmbrăcat forme propagandistice dintre cele mai variate, de la cele diplomatice la cele incitatorii. Fireşte, varietatea formelor poate fi azi tipologizată. Se poate spune, de pildă, că există o „poezie prounionistă“, dar şi un anume tip de „discurs prounionist“. Şi poeziile şi discursurile prounioniste au circulat în foi volante şi broşuri, în perioada dinaintea şi din timpul Unirii. Cele mai multe, după ce şi-au împlinit menirea în vîlvătaia luptei, au fost uitate. Noi le redescoperim azi cu bucuria ineditului. Republicarea pieselor poetice e simplă, însă republicarea pledoariilor în proză e mai dificilă, întrucît presupune înţelegerea formulei lor romantice. De pildă, un manuscris de la 1856, al unui autor necunoscut, dar pe care criticul şi istoricul literar M. N. Rusu îl identifică cu Dimitrie Ciocîrdia Matila (v. România literară nr. 4, 1974), pledează cu patos romantic pentru Unirea Principatelor. Alcătuit din două părţi, manuscrisul e un discurs ce va fi fost rostit (sau ar fi trebuit să fie rostit) în faţa unor întruniri prounioniste. Dar manuscrisul e ceva mai mult: e o pledoarie prounionistă, construită cu procedeele literaturii fantastice, adresată obştei româneşti în totalitate. De aici, caracterul lui de broşură literară, deosebită de altele, pe aceeaşi temă, din epocă. Publicăm în acest număr, un fragment din acest manuscris.1 Constantin Sorescu Sau după care alt chip mai nemerit ce să va chibzui cu multă înţelepciune de către obşte? Această adunare cînd va fi compusă de oameni ai naţiei, încercaţi, credincioşi, atunci să va forma cu judecată dreaptă, atunci să va forma îndată sufletul statului nostru, atunci patria va învia, atuncea va înflori ea întru toate ramurile sale. Pînă atunci rămîneţi sănătoşi, fiţi veseli, fiţi cu minte, cinstiţi-vă şi vă iubiţi. Nu este nici unul care n-a greşit, nu e nici unul care să nu fie iertat. Ospăţul Patru vă aşteaptă pe toţi deopotrivă, bucuraţi-vă de a ei înviere. 1. Intrucît în text va fi vorba de Tratatul de pace de la Paris, care s-a încheiat la 30 martie 1856, putem spune cu precizie că manuscrisul a fost elaborat după această dată. Utilizarea motto-ului cu un aer de îndemn mesianic e pur şi simplu romantică. Motto-ul anunţă astfel un text din aceeaşi stirpe cu poemul Cîntare României. Prima parte imaginează parabolic o intilnire a autorului (Popa Stroie) cu Mircea cel Mare, întilnire în cadrul căreia domnitorul român îi dă „poveţile“ despre Unire, cuprinse în partea a II-a a manuscrisului. Trebuie să înţelegem, deci, în viziunea autorului, că Unirea este o „povaţă“ a istoriei, nu o „dorinţă a slăbiciunii omeneşti“. 2. In a doua parte, personajul, care a întins o punte parabolică între începutul dominaţiei otomane şi momentul istoric actual, cînd există şansele eliberării de aceasta şi unirii ţărilor române, rosteşte un discurs prounionist. Dovedindu-se lui bun cunoscător al realităţilor interne şi al situaţiei inter fere vremea să să chibzuiască obştea - Anul 1856 Leatul 1856 Vedeţi care îmi este povăţuitorul2, voi cîţi aţi auzit povestind de mine de Popa cu opinci, de Popa Stroie căruia căci n-a dat Mircea crezămînt — rău a greşit şi s-a căit foarte. Rog să credeţi că nimic n-oi spune vouă, pornit de vreo dorinţă a slăbiciunii omeneşti! Din gura mea veţi auzi povaţa solului lui Mircea, a bunului înger. Credeţi dar pe Popa cu opinci: nu vă sfiinţi, ci faceţi îndată , căci al vostru iar nu al lui va fi folosul din a voastră faptă. Cine astăzi să află lăcuind acestă ţară, născut român afle că nimini nu-l va întreba de a fost tatăl său elin, sau evreu, sau scit, sau varvar3. Nici un fel de interes, nici un fel de patimă să nu vă tulbure mintea, care este comoara cea mai scumpă a lui Dumnezeu. Pace vouă! Pace vouă tuturor ! Cu curăţenie de suflet rugaţi pe tatăl nostru cel din ceruri, să înfăţişeze înaintea ochilor voştri, cu feţe vii, icoana trecutului şi a prezentului din carele să răsară înaintea minţii voastre adevărul viitorului, care ca un soare să încălzească prin toate stările, toată suflarea o asemenea căldură. Cea mai dintîi trebuinţă este să vă cinstiţi (respectaţi) între voi şi să vă iubiţi adevărat (întru adevăr) oricîţi chemăm deopotrivă pe tatăl nostru în sfînta noastră rugăciune. Iertaţi-vă! şi vă împăcaţi! Veniţi să ne cunoaştem că toţi deopotrivă avîndu-l pre el tată, fraţi sîntem între noi. Toate partidele vor veni să lege lanţul vremilor, să împace soţietatea cea nouă cu rămăşiţa celei vechi, să învieze frumoasele aduceri aminte, care fac să salte inimile, cu evlavie să ne închinăm la trecut! Impăcînd generoasele simtimente de orice datină şi de orice fire, să să recunoască ca instituţii drepte şi înţelepte toate interesele legitime; căci aceasta este fireasca pietate a unei Naţii. De la păcatul lui Adam pînă la anul mîntuirii au trecut ani 4004, de la păcatul Mircii pînă la Pacea de la Paris ani 464, aşa a fost sorocit în adîncul destinului, unde ochii minţii de om nu pot să răzbească (pătrundă), ca puterile cele mari cu milostivire să privească asupra ţării noastre la încheierea aceştii păci, şi să hotărască a soli Comisari spre a vedea de aproape „dacă sîntem în stare să ne oblăduim ca o Naţie drepturile moştenite de atîtea veacuri“. Intîlnirea noastră cu dînşii nu va săvîrşi nimic dacă mai intii adevărul nu va lumina şi a lor poziţie şi a noastră, dacă nu vom dovedi vîrstnicie a minţii noastre5. Anglia şi Franţa sînt puterile nepărtinitoare care de-a dreptul pot fi arbitre şi judecători ai noştri ; dar celelalte trei puteri fiind împricinate nu pot fi totdeodată şi judecători dacă mai întîi gîndirea inimilor noastre nu să va dezvolta lor de faţă şi fără sfială (...). Poate porniţi şi de vreo cugetare a ne apăra măcar o parte a Prinţipatelor şi a o scăpa de mare rău pentru totdeauna sau cu vreun alt gînd bun acel pămînt fie-vă de bine! (...). Asemenea de nu vom zice şi Sublimii Porţi: „Strălucită împărăţie a otomanilor, mari îţi sunt răspunderile înaintea marelui Alah şi înaintea tuturor puterilor ! De nepăzirea tractatelor împăraţilor tăi cu domnii noştri ! şi mult este aurul care îl ridici de 464 de ani din astă ţară peste tractate! şi mult plăteşte pămîntul cel înstrăinat fără nici un drept!“ Tot pentru acest punct vom zice şi Anglii şi Franţii că pe îndemnul lor sărmana noastră tinerime de la anul 1848 a mers pe drumul din care s-a aşezat războiul cu Rusia şi în sfîrşit s-a desăvîrşit Pacea Parisului; şi că de trebuinţă este împreună cu Turcia a să chezăşui şi aceste puteri pentru redobîndirea drepturilor lor şi întoarcerea la locul lor. Apoi vom zice către toate puterile că Articolul 22 din Tractatul de pace de la Paris: (Les Principautés de Valachie et de Moldavie — continueront à jouir Sous la Suzérainité de la Porte et Sous la garanție des Puissanses contractantes, des priviléges et des immunitésdont elles sont en possession, de nu vor binevoi să adauge: („D’après la lettre des traités entre le Sultan Bajazet et a Prince Mircea entre le Sultan Mohamet II-vet le Prince Vlad V, et entre le Sultan Selim et le Prince Bogdan“). Noi nu putem să ştim a ne folosi de dînsul. Cu toate că este articolul de căpetenie! Iar aşa înţelegîndu-se vom şti cum să pîşim spre lucrarea ce ni s-ar cere de către domnii Comisari, şi pînă cînd împărăţiile Anglii şi Franţii şi a Turcii să chezăşuiască cu amnistie întoarcerea expatriaţilor, să-i putem cere noi nemijlocit de la Comisari, chezăşuindu-ne ca părinţi pentru fiii noştri; apoi împărţindu-se toate clasele din Prinţipat în comisii, să dobîndim după majoritatea voturilor opinia obştii pentru chipul adunării legiuitoare în numele Prinţipatului, care va fi şi reprezantătoare (reprezentativă) a Neamului şi epitropie a Finanţei Statului şi control împotriva tuturor abuzurilor, şi alegătoare de capul statului, şi de căpeteniile clerului, în ce chip să să alcătuiască, după obiceiul cel vechi, înaintea regulamentului? După regulamente naţionale, un iniţiat în raporturile dintre marile puteri, autorul sugerează, prin mijlocirea personajului său, atitudinea cea mai propice. 3. Autorul are o gîndire limpede asupra sentimentului patriotic pe care-l consideră din perspectivele istoricităţii. El vrea să spună că e cetăţean al patriei, indiferent de originea strămoşilor săi individuali, cel care luptă în clipa de faţă pentru unitatea şi progresul ei. 4. Autorul pledează pentru propaganda unionistă în interiorul ţărilor române şi pentru iniţiativa poporului român în realizarea actului Unirii, de aceea cere reîntoarcerea paşoptiştilor expatriaţi. Cu un curaj civic deosebit, el cere ca poporul român însuşi să-şi impună „fără sfială“ propriile dorinţe în faţa marilor puteri. Autorul se adresează chiar acestora, şi îndeosebi Austriei şi Turciei, forţele externe ce se opuneau Unirii. El face chiar propuneri serioase pentru completarea articolului 22 din Tratatul de la Paris, referitor la viitorul ţărilor române, în continuare, în forme interogativ-persuasive, accentuează rolul comunităţii româneşti în propria ei organizare (a se vedea propoziţiunile referitoare la statutul „adunărilor legiuitoare“). Desfăşurarea evenimentelor va confirma pledoaria acestui autor, artist şi patriot, deopotrivă. Finalul e de o bucurie apoteotică, în același stil al fanteziei romantice. §11 V* i „ __ ,/Auy - ‚W ta* ' /" # ........ \ x‚« ■ 4-*' ***•' «-*♦*■' ♦ * y *' a L , ‚■* , ·* ■ U' 7 ~ /' // c , tf ‚ *** x ' /jt» *• ” ys /· * * ** ****U& ***■'* •• tf' X ‚_ ■ .... .• , SAS-*........ , I La ziua Unirii „Laudă seminţelor celor de faţă şi în veci tuturor“ L. BLAGA Privesc mîinile oamenilor ce se odihnesc şi le asemăn cu nişte flori adormite, şi le respir căldura de pline nouă peste care s-a rostit numele ţării — liniştea se desface peste lucruri, ca un fruct, străvezie, pînă-n inima timpului; poţi vedea visurile oamenilor, ţinînd loc de seminţe, poţi vedea cum seminţele acestea despică pămîntul şi răsar în brazdele de pe podul înţelept al palmei; poţi vedea umbre tăcute desprinzîndu-se din frunzele copacilor, cum din filele unei cărţi de istorie — inimile, bătătorite de lupta cu sutele de ani, îţi închipuie visul lor despre Unire ca pe-un grîu care după sute de ani, în sfîrşit, leagă rod , şi de-aceea are fiecare în piept un bob din grîul acesta ; de-aceea mîinile oamenilor răspîndesc căldură de pîine nouă peste care se ridică numele patriei, merinde pentru nemuritorii acestei dimineţi. Dinu Adam Cauza Unirii văzută din Europa Presa europeană de la jumătatea secolului trecut a trăit disputa generată de materializarea gîndului de Unire a Principatelor la un nivel care depăşeşte cu mult simpla consemnare a evenimentelor. (Gheorghe Platon „Lupta românilor pentru unitate naţională, ecouri în presa europeană“ (1855—1859), Ed. Junimea, Iaşi, 1974). Europa nu a înregistrat numai un ecou, ca un comentariu în jurnalele de actualităţi din ziare. Iniţial, şi numai în parte, așa-numita problemă orientală, dezbătută de principalele cercuri și organisme politice europene, ilustrează în aspecte contradictorii, rolul principiului economic în determinarea politicului. Desigur, interesul economic desprins din campania unionistă europeană, care rezultă şi din documentele publicate de Gh. Platon, va fi fost într-un anume sens prioritar. Europa încerca să soluţioneze problema orientală prin clarificarea situaţiei celor două ţări dunărene. Problema Principatelor, „acest pămînt al făgăduinţei“, cum se exprima Jacques Poumay, consulul general al Belgiei la Bucureşti, depăşea cu mult iminenţa economică a relaţiei şi răsturna raportul factorului economic cu raţiunile pur politice. Articolele din presa franceză (ziarul Messager du Midi din Montpellier) şi belgiană (cotidianul L’Indépendance Belge din Bruxelles) pe care le publică Gh. Platon, demonstrează că propaganda europeană făcută Unirii depăşeşte un strict „entuziasm economic“ al celor ce se interesau de problema orientală. Dacă la început lucrurile au stat aşa, interesul economic venind din interiorul prefacerilor societăţii româneşti (v. pag. 90), din dialectica procesului de regenerare naţională, datorat expansiunii capitalismului, raţiunile politice, uneori sub un aspect etic, s-au manifestat ca o necesitate de echilibru în Europa. Acest lucru era resimţit şi de atmosfera din Principate şi constituia chiar un argument împletit, în intenţionalitate, cu exprimarea dorinţei logice a tuturor românilor. Se menţiona chiar : „noi am cerut Unirea pentru a răspunde apelului Europei“ (într-o scrisoare atribuită lui D. Ralet şi publicată de Lndépendance Belge). Materialul publicat de Gh. Platon nu este atît strictă restituire documentară (autorul remarcă de la bun început : „Fireşte, presa nu reprezintă un material istoric de prim rang. In cazul nostru... ne interesează mai puţin precizarea detaliilor, reconstituirea evenimentelor şi conturarea poziţiilor. Materialul... înfăţişează clocotul epocii, atmosfera încinsă în care naţiunea română şi-a afirmat, cu atîta vigoare, existenţa“, p. 7), cu încercare de familiarizare, prin două exemple strălucite, cu un mediu al comentariului politic. Care nu o dată are o vădită nuanță polemică, străbătută de o exactă strategie psihologică. In cele două cotidiene — cazul cel mai interesant fiind cel al ziarului de provincie francez, mai aproape de opinia publică, fără a fi oficios numai din considerente politice , atenţia acordată naţiunii române devine spectaculoasă printr-o vertebrare a faptelor la o dialectică specifică. Privit global, momentul este reprezentativ pentru că prin el se reia aspiraţia către un model istoric : „Franţa a considerat unirea acestor provincii ca pe un model de organizare salutară (s.n.) cea mai bună în interesul general al Europei“ (p. 306). Dar interesul moral, al Franţei în primul rînd, este susţinut de cel practic ; oprind expansiunea Austriei şi reducînd influenţa Rusiei şi a Turciei, Franţa îşi înveşmîntează actul politic cu sens istoric — sprijinirea naţiunilor : „...să fortifice punctele slabe în Europa, să întindă mina naţiunilor care încearcă să se ridice, fără revoluţii şi fără violenţe ; este vorba despre triumful unei idei juste ; iată această politică“. (Messager du Midi, 1856, v. p. 163—164). Recunoaşterea românilor ca popor care „a fost odată şi în privinţa existenţei sale politice numai un individ“, este de fapt o dirijare a conştiinţei europene. Oricare din aceste analize care ridică nu o problemă naţională, ci una universală, depăşesc istoriografia. Este preferabil să încadrăm textele, prin structurare, categoriei de demonstraţie istoriosofică. Pentru că însăşi campania din presa europeană încearcă să se justifice la un nivel de organizare care probează angrenarea informaţiei istorice, a unor particularităţi social-politice specifice, într-un circuit larg al valorilor internaţionale. Ceea ce nu se putea cristaliza între hotarele Principatelor, unde clocotul revoluţionar, intervenţiile externe şi desele răsturnări de situaţie nu mai lăsau timp pentru „luciditatea meditativă“ a istoriei, se realiza în conştiinţa universală. Costin Tuchilă