Amfiteatru, 1977 (Anul 12, nr. 7-12)

1977-07-01 / nr. 7

Discuţiile despre critica literară au o lungă şi glorioasă tradi­ţie la noi, iniţiate fiind cu mai bine de un veac în urmă de generaţia paşoptistă. Apărută de la început ca o conştiinţă a lite­raturii, critica şi-a creat la rindu-i o conştiinţă a ei : critica cri­ticii sau, cu un termen mai nou, metacritica, întotdeauna inci­­tante, discuţiile în jurul unor principii ale criticii literare au dus la progresul permanent al conştiinţei artistice, lucru cu urmări importante în creaţia beletristică. Se observă în fraza de mai sus că marile discuţii în jurul cri­ticii au vizat principii şi nu metode. De aceea nu iniţiem acum o dezbatere a ceea ce, pe alte meridiane, se intitulează pompos new criticism sau la nouvelle critique. Avem convingerea că me­toda este în critică doar instrumentul cu care îţi argumentezi principiile. Reglementările revoluţionare cu privire la viaţa cul­­tural-artistică a ţării, adoptate la Plenara C.C. al P.C.R. din 28—29 iunie 1977 vizează sporirea accentuată a responsabilităţii tuturor lucrătorilor din domeniul presei, editurilor, radiotelevi­­ziunii ş.a.m.d. In acest context, rolul criticii se dovedeşte mai important ca oricînd. Dar, cu acelaşi prilej, tovarăşul Nicolae Ceauşescu arăta, că se impune înfăptuirea unei veritabile cotituri in activitatea criticii literar-artistice. De la înalta tribună, condu­cătorul partidului nostru sublinia că „avem nevoie de o critică literară şi artistică făcută de pe poziţii revoluţionare materialist­­dialectice“. Revista Amfiteatru a iniţiat o dezbatere asupra perspectivei istorice in critică, propunind colaboratorilor săi o abordare a pro­blemelor ridicate de această temă. A fost, desigur, numai un punct de plecare, căci articolele pe care le publicăm dovedesc o extrapolare a temei iniţiale. Ele arată, în acelaşi timp, vigoarea criticii tinere româneşti. Facem această afirmaţie bazîndu-ne pe caracterul combativ al articolelor, mărturia cea mai grăitoare că subiectul a fost incitant şi va duce în continuare la discuţii fruc­tuoase. Critica literar-artistică presupune o permanentă con­fruntare de opinii, evaluări şi reevaluări din perspectiva acumu­lărilor atît în planul creaţiei, cit şi al criticii. Vocile care se ridi­că împotriva metacriticii sunt din ce în ce mai rare, pentru că tot mai mulţi văd desuetudinea unor astfel de atitudini. Revista noastră încurajează schimbul de opinii (în ciuda atacurilor iritate ale unor confraţi), întotdeauna argumentate însă. Dată fiind creşterea rolului criticii în etapa actuală, revista noastră îşi propune să găzduiască şi alte opinii despre critică, fără a neglija abordările critice propriu-zise ale operelor. Ne interesează, în sens generic, problematica ridicată de ope­rele de artă. Iar aceasta nu este exclusiv estetică, ci şi ideologică, istorică, sociologică ş.a.m.d. Implicarea artistului în epocă fiind o certitudine, opera lui este întotdeauna expresia unui moment istoric, prin prisma căruia percepe şi momentele precedente. Problemele ridicate de operele literare nu sunt exclusiv de ordin estetic şi tocmai astfel se explică marea audienţă a literaturii. Indiferent de discuţiile privind valoarea strict estetică a unor opere, precum Păsările, Delirul, Incognito, Caloianul, Vînătoarea regală, Absenţii, Galeria cu viţă sălbatică, Clipa, ele au ridicat un întreg cortegiu de probleme de actualitate, stirnind vii discu­ţii în mase largi de cititori. Adevărata audienţă a unei cărţi stă in această problematizare a materiei literare. O revistă scrisă de tineri şi pentru tineri nu poate fi decît combativă, incitantă. Dacă după discuţiile pe care le găzduim, cititorii şi, poate, chiar scriitorii, vor găsi aspecte noi, problematice, în operele existente, vom crede că ne-am făcut datoria. Spre această permanentă problematizare orientăm colaboratorii noştri, de la care aşteptăm, în acelaşi timp, o menţinere la cu­rent cu toate metodele moderne ale criticii şi o foarte justă perspectivă istorică. Exigenţele noastre sunt — în mod cert — în folosul literaturii şi climatului literar. Amfiteatru CI DEZBATERI Critica literar-artistică şi perspectiva istorică ION CRISTOIU Conceptele criticii literare marxiste Asistăm, in ultimul timp, la o afirmare decisivă a romanului românesc contem­poran, născută din orientarea unor scrii­tori de prestigiu către abordarea curajoasă a complexei problematici social-politice şi filosofice a revoluţiei socialiste — ex­perienţă istorică fundamentală, care oferă literaturii noastre premise de excepţie, o fereşte de sterilitatea experimentelor li­vreşti din alte literaturi cu un trecut prestigios, cea franceză, de exemplu. Fe­nomen cu atit mai interesant cu cit aceşti romancieri reiau unele teme ale perioa­dei de început a literaturii socialiste, în­­tr-o abordare mult mai nuanţată, pole­mică chiar. Dacă romanele perioadei de început au fost salutate, la momentul cuvenit, ca tot atîtea încercări de a îm­bogăţi tematica literară, sau de a revalo­rifica dintr-o­­Perspectivă nouă teme tra­diţionale, dacă Mitrea Cocor (Mihail Sa­­doveanu), Negura, Temelia (Eusebiu Ca­­milar), Ana Roşculeţ (Marin Preda). Un om intre oameni (Camil Petrescu) au răs­puns prompt îndemnului sadovenian, con­form căruia timpul nu aşteaptă, abordînd o realitate în constituire, romane apărute in ultimul timp cum ar fi : Delirul (Ma­rin Preda), Incognito (Eugen Barbu), Apa (Alexandru Ivasiuc), Nişte ţărani, Clipa (Dinu Săraru), Drumul cîinelui, Caloianul (Ion Lăncrănjan), Feţele tă­cerii (A. Buzura), aduc o perspectivă pro­prie asupra unor teme — devenite deja clasice — ale literaturii noi, perspectivă posibilă prin clarificările teoretice aduse de­ Congresul al IX-lea al P.C.R. Trăsă­tura caracteristică a ceea ce revista „Fla­căra“ numea, sugestiv. Noul roman româ­nesc, constă deci tocmai în acest spor de problematizare, de meditaţie, in voinţa de a se implica în dezbaterea social-poli­­tică şi filosofică a revoluţiei socialiste. Prin această voinţă de a se alătura unei întreprinderi considerate a fi pînă acum un apanaj exclusiv al ştiinţelor sociale, romanul românesc contemporan se racor­dează la una din exigenţele literaturii moderne : sporul de problematizare, con­curenţa făcută filosofiei. E uşor de sesi­zat, deci, un mai mare accent pe func­ţia de cunoaştere a literaturii socialiste, funcţie care, într-o anumită perioadă, de­limitată mecanic de funcţia educativă, pe­dagogică, fusese serios neglijată. Negli­jarea funcţiei de cunoaştere a literaturii — prezentă şi în exagerarea caracterului subiectiv al reflectării prin artă — s-a concretizat, practic, în considerarea lite­raturii ca o ilustrare „cu alte cuvinte“ a unor teze teoretice despre realitate, ca un mod de a spune cu „cuvinte frumoase“ ceea ce ştiinţele sociale afirmau în lim­bajul arid al conceptelor. Formă a cu­noaşterii, insă, literatura scrisă de pe po­ziţii revoluţionare poate propune puncte de vedere proprii asupra realităţii, parti­­cipind astfel la cunoaşterea realităţii com­plexe şi deseori contradictorii a lumii contemporane, puncte de vedere discuta­bile uneori, dar puncte de vedere proprii, nu simple ilustrări ale unor „decrete“ despre realitate, de genul : esenţa reali­tăţii din satele noastre este lupta dusă de ţărănimea săracă şi mijlocaşi împotriva uneltirilor chiaburimii (ca să dau numai un exemplu din acuzaţiile aduse în epocă excepţionalului volum al lui Marin Preda, întîlnirea din Pămînturi) sau lupta de clasă se ascute tot mai mult în procesul construirii socialismului (etc.). Această modificare de substanţă din literatura noastră contemporană face anacronică ge­nul de critică orientată cu precădere spre aspectele strict estetice ale operei literare. Dacă­­ şi noi trebuie să recunoaştem aceasta din perspectiva dialectică asupra istoriei, inclusiv a istoriei literare — dacă acest gen de critică a avut la un moment dat misiunea maioresciană de a lupta îm­potriva unei inflaţii de literatură proastă, artificială, care-şi ascundea în spatele te­maticii lipsa talentului, de a sprijini în­noirea şi modernizarea formelor literare, astăzi, în literatura noastră pericolul vine din­­partea inflaţiei de literatură experi­mentală, sterilă, a literaturii care nu spune nimic, şi se pune problema de a sprijini direcţia modernă a literaturii pro­fund ancorate în realitate, un asemenea gen de critică ni se pare dăunătoare pro­gresului literaturii noastre contemporane. Cu atît mai mult cu cit adepţii ei au ta­lent polemic, scriu frumos — şi deci se­ducător — deţin cronici literare în reviste de prestigiu, ocupă deci puncte-cheie de influenţare a literaturii. Ca un exemplu a efectelor acestei critici , romane de acută problematică social-politică şi mo­rală, de tendinţă moral-filosofică, afir­mată chiar de autorii înşişi, cum ar fi Delirul (M. Preda), Incognito (Eugen Barbu), Racul (Al. Ivasiuc), Caloianul (Ion Lăncrănjan), Orgolii (Augustin Bu­zura) au avut parte de cronici care n-au sesizat problematica lor profundă şi com­plexă, importanţa lor pentru dezvoltarea literaturii contemporane apărind diminua­tă. Astfel se face că, exceptînd pe Du­mitru Micu, critica a pus pe acelaşi plan istorioara poetică şi superficială Frumoşii nebuni ai marilor oraşe a lui Fănuş Neagu cu solidul şi complexul roman Or­golii al lui Augustin Buzura, sau n-a se­sizat­ manierismul ultimelor două romane ale lui D. R. Popescu, în care epicul — şi aşa firav — e sufocat de o adevărată jonglerie tehnicistă. Evident, se cau­tă cauzele. Unele aparţin climatului literar : ■componenta revistelor literare, slăbirea autorităţii morale a criticii prin compro­misuri, permanenta subminare a cronicii literare de genul celei practicate cu o deosebită rîvnă de Adrian Marino, succe­sul de care se bucură, datorită stilului ,jucăuş, seducător, cronica impresionistă in raport cu alte genuri de cronici, obli­gate a folosi un limbaj conceptual, a face referinţe documentare, efortul scăzut pe care-1 reclamă cronica impresionistă (e mult mai uşor sâ-ţi­­consemnezi interjec­ţiile decit să faci raportări solide la rea­litatea social-politică, la ideologie­. O cauză fundamentală, puţin sesizată, ţine însă de absenţa unor clarificări în aparatul conceptual al criticii marxiste. Graţie dezbaterilor teoretice din ultimul timp, avem precizate o serie de concepte a­le esteticii marxiste, dar acestea au un mare grad de generalitate, nu sunt ope­rante în raport cu realitatea vie a ope­rei literare. Trebuie deci constituit un aparat conceptual operant al criticii noas­tre literare marxiste, printr-o dezbatere complexă, care să antreneze critici, este­ticieni şi filosofi marxişti. Această dezba­tere trebuie să înceapă, după opinia noas­tră, cu analiza marxistă — adică prin ra­portare la contextul social-istoric concret — a unor concepte critice operante în deceniul şase : realism socialist, tipic, ve­ridic personaj pozitiv (un început în­­bucurător îl constituie cartea Ilenei Vran­­cea, „Confruntări din critica deceniului VII-VII“), operaţie absolut necesară pen­tru a înlătura unele prejudecăţi, care, în­tre altele, explică multe din ezitările cri­ticii în abordarea problematicii social­­politice şi filosofice a operei literare. De exemplu, ezitarea în a dezbate conţinutul­ de idei al unei opere literare se poate ex­plica şi prin confuzia făcută de unii cri­tici între depăşita teorie a veridicului şi autentica teorie marxistă a adevărului, intr-o anumită perioadă a literaturii noastre dezbaterea problematicii moral­­filosofice a unei opere literare, analiza de conţinut.­­S-a transformat într-o confrun­tare dogmatică a personajelor şi faptelor nu cu realitatea complexă şi contradicto­rie a vieţii, ci cu anumite scheme ab­stracte despre realitate, cu aşa-numitul reprezentativ, nu cu ceea ce este, ci cu ceea ce se consideră că trebuie să fie realitatea, nu cu adevărul, ci cu veridicul. Lungile şi încîlcitele discuţii din jurul Anei Roşculeţ (Marin Preda). Negura, vol. II (Eusebiu Camilar), Bietul Ioanide (G. Călinescu). Groapa (Eugen Barbu) sunt o bună dovadă a caracterului artifi­cial al teoriei veridicului în care o per­spectivă mecanicistă antimarxistă deli­mita rigid în realitatea complexă și con­tradictorie Binele de Rău, Noul de Vechi. în același context, se impune dezbate­rea, din perspectiva actuală, perspectivă in care să fie incluse transformările din societatea românească, cit şi achiziţiile de ultimă oră din domeniul aparatului cri­tic, al unor aspecte ale criticii literare marxiste, cum ar fi : rolul operei lite­rare, poziţia social-politică a autorului, raportul formă-conţinut, sursele de inspi­raţie ale scriitorului (etc.). Sunt teme cu­noscute ale criticii literar-marxiste pen­tru care avem însă, din păcate, accep­ţiuni depăşite, anacronice în raport cu transformările din structura societăţii ro­mâneşti şi deci inadecvate stadiului ac­tual al literaturii noastre. Punctul de plecare pentru o îmbunătă­ţire a criticii literare-marxiste trebuie să fie în ultimă instanţă un lucid proces de autoanaliză. M. N. RUSU Clişee şi inerţii critice In mai multe articole şi cronici literare publicate de-a lungul anilor în revistele noastre studenţeşti am pledat pentru o rescriere a istoriei literaturii române pre­moderne. La aceasta m-au îndemnat nu atît încercările izolate de recitire a scriitorilor de la începutul secolului al XXX-lea, cu­ deficienţele şi punctele de vedere eronate asupra acestora, ale unor critici şi istorici literari. Pentru că nu izbînzile singulare sunt, în cazul de faţă, cele care decid ne­cesitatea de a se impune un nou curent de idei în istoriografia noastră literară, ci faptul că bagajul de erori care se mai plimbă de la un autor la altul, de la o ediţie critică la alta, împiedică afirmarea concludentă a înviorării istoriei literare actuale. Dintre cauzele care împiedică re­alizarea unei perspective istoriografice noi în critica literară sunt de enumerat cîteva exemple. In ceea ce priveşte literatura română premodernă şi modernă din prima jumă­tate a secolului al XIX-lea, critica literară nu mai reciteşte operele scriitorilor (cele mai multe în chirilică), poezia, proza şi publicistica în special, ci mai ales exege­zele asupra lor, rezumarea critică a acesto­ra. Sînt cunoscute cazurile unor dascăli universitari care au calchiat şi continuă să calchieze ,atît opiniile lui G. Călinescu asupra unui autor sau altul de la 1821 sau 1848, cit şi schema din monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini şi pînă azi. Aş spune că aceşti universitari poligrafi se află în aceeaşi situaţie cu stu­denţii de la propriile lor cursuri de litera­tură română ; cei din urmă procedează la fel ca dascălii lor care recitesc pe Căli­nescu, compilîndu-i şi vezi doamne, com­­pletindu-i opera sa critică, mai ales, fără a relua în studiu de la capăt izvoarele şi subiectele acestuia , unii studenţi nu se îndreaptă spre textele scriitorilor, ci spre prefeţele şi studiile propriilor lor profe­sori. Din acest motiv şi, desigur, şi din altele care derivă din aceea că familiari­zarea cu epoca preclasicilor presupune cu­noaşterea unei anumite tehnici de studiu — critica literară (termenul e­roit gene­ric), colportează acelaşi inventar de cu­noştinţe, acelaşi buget de informaţii asu­pra scriitorilor preclasici, aceleaşi judecăţi de valoare, şi, ceea ce este mai grav, ace­eaşi imagine desuetă, romantică, balcani­că, asupra epocii respective. Numai astfel se poate ajunge la situaţii rizibile de „in­ventare“ a unui scriitor important, prin eludarea informaţiei asupra acestuia şi preluarea alteia care nu este verificată şi probată documentar. In capitolul despre Constantin Faca din Istoria literaturii ro­mâne, tratatul „academic“, Paul Cornea îl descrie pe comediograf astfel : „Era un om iubitor de linişte : biografia lui nu cuprinde nici o peripeţie“. Sau : Faca a­­parţine celor care trec prin viaţă fără să fie observaţi. Avea purtări cuviincioase, era rezervat şi modest“. Ce spun actele şi documentele din epocă despre Faca, exis­tente în colecţii tipărite, pe care Paul Cornea, fireşte, nu le-a citit. Spun un lu­cru care îl contrazice „vehement“: într-o diată din 1823, un unchi al scriitorului de­cide : „Şi la împlinirea sorocului dă 10 ani ai vînzării venitului munţilor şi moşii Tei­­şani, de vor vedea epitropii pe nepoţii mei Costache (Constantin Faca, n.n.) şi Mano­­lache, fii răposatei fii-mi Marioara Faca, că s-au astîmpărat din nebuniile tinereţi­lor, s-au părăsit dă năravurile cele rele ce dobîndiseră şi s-au statornicit viindu-şi în minte şi că nu mai prăpădesc (averea de­sigur, n.n.) atunci să le împartă aceste a­­careturi...“ (subl. n.). Iar în alt document, „cuviinciosul“, „modestul“, „rezervatul“ Constantin Faca (din fantezia lui Paul Cornea), ne apare ca in viziunea eroilor lui Mateiu Caragiale, cu a căror biografie,

Next