Amfiteatru, 1978 (Anul 13, nr. 1-12)
1978-01-01 / nr. 1
GÎNDURI LA ANIVERSAREA PREŞEDINTEI UITĂRII Oglinda chipului în ochii oamenilor Sînt evenimente care-ţi marchează întreaga viaţă, adîncesc făgaşul existenţei şi te urmăresc cu o lumină pe care anii o sporesc aşezînd-o în acel loc privilegiat al memoriei care se atinge de suflet. în timpul acela fragil şi tumultuos, numit adolescenţă, cînd descifrezi tot mai aproape de adevăr sensul lucrurilor, greutatea gestului şi a cuvîntului, un astfel de eveniment devine cheie a existenţei, punct incandescent de referinţă şi simbol. în anii aceia ai studenţiei în care munca şi visul, cuprinderea realităţii şi zborul în absolut nici nu-ţi mai dau răgazul să rupi foile calendarului, am aflat cu inima dar şi cu mintea, ce înseamnă să fii om al acestui timp, făuritor adică al istoriei, ce înseamnă să aparţii unui popor care îşi hotărăşte singur destinul, în sala solemnă în care se adună îndeobşte sfatul ţării, în sala aceea cu tavanul înalt înspre bolţile căruia alergau privirile noastre uimite şi bucuroase, venisem din toate centrele universitare ale ţării la cel mai înalt forum studenţesc, să vedem ce-am făcut şi ce-am fi putut face, să ne sfătuim gospodăreşte, să chibzuim intr-un deplin spirit democratic ce drum avem de urmat. Sala Marii Adunări Naţionale, martoră a atîtor decizii luate de oameni în folosul lor, se umpluse de tineri care abia trecuseră pragul adolescenţei. Eram unul din sutele de studenţi delegaţi de colegii lor să-i reprezinte la forumul suprem al Almei Mater şi aşteptam într-o linişte tulburată doar de bătăile inimii clipa sosirii aleşilor întregii naţiuni în frunte cu Preşedintele Ţării. Desigur, radioul, televiziunea, presa, ni-l aduseseră de mult aproape de inimă, chipul său se întipărise de mult pe retină, dar nimic nu poate înlocui acea fantastică apropiere, căldura şi comuniunea simţite pe viu, de la cîţiva metri. Sînt evenimente care-ţi marchează întreaga existenţă, sub puterea cărora parcă te alcătuieşti din nou, mai ferm, mai limpede, mai curat. Adolescenţa mea a fost luminată atunci, în acele ore ale atît de aşteptatei întîlniri, de privirea scrutătoare, dar caldă a omului care întruchipează voinţa a 21 de milioane de oameni. Memoria mea păstrează intacte gesturile, privirea şi inflexiunile vocii sale, aşa cum bobul de griu păstrează în sine căldura soarelui şi limpezimea văzduhului. Ce am simţit atunci, ce gînd şi-a săpat adine făgaşul în mintea mea care se deprindea cu adevărurile vieţii ? Imaginea tulburătoare care unea cîteva sute de tineri, cu cei care le puteau fi părinţi, pentru că oamenii aceia maturi, pe umerii cărora apăsau grijile ţării ne priveau, ne ascultau şi ne vorbeau părinteşte. Emoţionată şi fericită că mi s-a dat prilejul de a aduce gîndurile studenţilor craioveni în faţa Preşedintelui Ţării am urcat la tribuna Conferinţei cu sentimentul că trăiesc un eveniment pe care trecerea anilor, oricîţi vor fi fiind ei, nu-l vor face să-şi piardă din intensitate. Ce puteau vede, ce puteau înţelege ochii unui adolescent privindu-1 atît de aproape pe conducătorul ţării ? Vedeau miinile sale deprinse de o viaţă cu munca, arcuirea palmei ca şi cînd ar fi fost gata să mîngîie creştetul unui copil, timplele pe care anii şi-au lăsat ninsoarea. Şi mai ales ochii, vii, scrutători, cuprinzînd în apa lor ani de nelinişti, ani de căutări, de luptă şi de izbînzi. Atunci am înţeles că nici o imagine televizată, nici o fotografie nu le poate surprinde adevărata strălucire, pentru că ochii aceia nu se pot oglindi deplin decât în ochii oamenilor, alături de care şi pentru care Preşedintele Ţării trudeşte la înălţarea României socialiste. Acordurile solemne ale imnului studenţesc înfioară azi alte generaţii. De atunci, au trecut peste lume zăpezile cîtorva ierni. Dar ce putere să aibă timpul asupra luminii unei zile din adolescenţă pe care memoria mea o păstrează în acel loc privilegiat care se atinge de suflet ? Daniela Crăsnaru Cuvintele de mulţumire Am visat cu patimă în întreaga mea adolescenţă să-mi cunosc ţara. Eram în ultima clasă de liceu cînd, împreună cu doi prieteni mai mari (profesori) am pornit intr-un tur al ţării cu... bicicletele. Plecasem dintr-un orăşel al Cîmpiei Olteniei şi, după două săptămîni de împins în pedale, lăsasem în urmă Craiova, Petroşani, Alba-Iulia, Cluj- Napoca, Dej, Bistriţa-Năsăud. Intrasem intr-un ţinut despre care continui să cred că ar fi materializarea indubitabilă a „gurii de rai“ : Valea Bîrgăului, sate cu case de lemn puternic, sate interminabile, intr-un peisaj ireal. Urma să urcăm munţii spre Vatra Dornei. Ne-am întins hrana pe un scaun al unei gospodării frumoase. Unul din noi a intrat în curte să ceară gazdei o cană de apă. Nu era acasă decit o bătrînă îmbrăcată pe măsura vîrstei, dar în veşmintele locului. Ne-a dat fructe. Ne-a întrebat ce căutăm cu bicicletele prin coclaurii aceia de munte, de unde venim. I-am spus că am plecat din Oltenia. Nu ştiu dacă bătrîna şi-a părăsit vreodată satul sau nu, dar mi-e greu să-mi închipui că viaţa o dusese prin părţile Olteniei. Şi totuşi, la auzul numelui de Oltenia ne-a întrebat, de fapt şi-a confirmat, pentru că n-a aşteptat răspunsul, dacă „tovarăşul Nicolae Ceauşescu s-a născut în Oltenia, nu-i aşa ?“ Apoi, ne-a rugat să mai stăm pînă după-amiază, să vină tinerii casei de la lucru, să ne cinstească cu de-ale gurii, pentru că tare s-ar mai bucura să aibă la masă nişte oameni din părţile tovarăşului Ceauşescu. Ne-a vorbit în cele mai alese cuvinte despre dragostea pe care dînsa şi feciorii dumneaei o poartă celui dintîi fiu al ţării, că dînsa îl consideră ca pe un fecior al dumneaei, că are numai cuvinte de mulţumire pentru tot ceea ce s-a făcut în ţară, că ea ştie cum arătau pînă mai ieri locurile în care şi-a petrecut viaţa, că-i doreşte multă sănătate şi viaţă îndelungată. N-aş putea să redau întocmai cuvintele acelei bătrîne dintr-unul din satele înşirate pe Valea Bîrgăului. Sînt şapte ani de-atunci. Dar n-am să uit dragostea cu care ne-a vorbit despre tovarăşul Ceauşescu, emoţia cu care ne-a primit şi ne-a omenit. Am mai văzut în vara aceea multe locuri şi oameni, dar nici unul nu m-a impresionat pe mine şi pe prietenii mei decit întîlnirea cu femeia simplă din Ardeal. Este o bucurie pentru mine că pot să leg această emoţionantă amintire a adolescenţei mele de sărbătorirea Preşedintelui ţării la cea de-a 60 aniversare a vieţii sale de om simplu şi iubit de semenii săi, este o bucurie că pot da tiparului gîndurile şi cuvintele calde rostite într-o casă modestă din inima Ardealului, gînduri şi cuvinte ce sînt aceleaşi cu ale noastre, ale tuturor. Patrel Berceanu care l-am auzit rostindu-le au fost : „Oamenii ! Salvaţi oamenii !“ L-am văzut apoi înaintînd prin mijlocul străzii desfigurate de cataclism, marcat de emoţie, şi totuşi calm, cu o energie imensă în gesturi, în priviri, în atitudine. Şi cu toţii am simţit această putere, pătrunzîndu-se de ea ca de un fluid vital, regenerator. Era o uriaşă dragoste mută în ochii Mulţimii — urmărindu-l pe Omul care trecea prin mijlocul ei îndurerat, dar ferm, transfigurat, dar puternic, atins de tragismul momentului, dar tocmai de aceea neclintit în voinţa de a-l depăşi. Şi El nu înceta să rostească : „Oamenii — salvaţi oamenii ! La nevoie spargeţi, înlăturaţi, sacrificaţi materiale şi maşini — dar salvaţi oamenii ! Aceasta este important acum, mai tîrziu vom face şi restul!“ Ceauşescu era atunci în ochii mulţimii mai mult decit un conducător de stat — era certitudinea şi simbolul vieţii, al Puterii Vieţii. Umanismul Omului Ceauşescu este intr-adevăr profund. Dar nu e vorba numai de acest sens al umanismului — care să vină deci numai din om. Nicolae Ceauşescu este şi primul conducător politic care a extins sfera umanismului asupra acţiunii politice propriuzise. Desigur, doctrina comunistă ea însăşi implică un umanism de ansamblu, însă tovarăşul Nicolae Ceauşescu a arătat că gîndirea comunistă nu trebuie să aibă în vedere doar acest umanism general, de ansamblu, dar şi unul aplicat, particularizat pînă la nivelul vieţii individului. De dragul — numai — al ansamblului nu trebuie să neglijăm omul, individul. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, printr-o energie formidabilă şi printr-o omenie izvorîtă dintr-o înţelepciune intr-adevăr clasică — şi totuşi atît de modernă prin realismul şi inteligenţa ei — a ştiut, ca puţine alte personalităţi creatoare de istorie, să acorde prioritate, în concepţia sa politică generală, acelui factor esenţial ce determină şi îndeplineşte comandamentele istoriei : omul. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost primul în istoria comunismului care a arătat că un membru de partid nu trebuie să fie doar un activist politic, credincios ca atare unei doctrine pe care să o servească în lumina doar a coordonatelor ei de ansamblu, dar, şi mai ales, că trebuie să fie un comunist de omenie, un patriot şi un generos, care să se aplece cu infinită înţelegere şi căldură asupra doleanţelor fiecăruia dintre concetăţenii săi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a arătat în nenumărate rînduri că nu trebuie să uităm nici o clipă ţelul suprem al comunismului — care este omul, şi nu omul abstract, „omul general“, ci omul concret, omul viu — cetăţeanul. Omenia comunistului român are în vedere tocmai acest sens al acţiunii politice comuniste — sensul concret. Omenia dealtfel este trăsătura principală a caracterului românilor, şi prin aceasta Nicolae Ceauşescu devine primul conducător din istorie care a reuşit o îngemănare organică între trăsătura fundamentală a poporului pe care îl conduce şi sensul acţiunii politice propriuzise. Astfel, Nicolae Ceauşescu a devenit un Conducător Popular, înţelesul cel mai înalt al cuvîntului. Ceauşescu este astăzi pentru România mult mai mult decit un conducător politic , este un Simbol al spiritualităţii noastre. V. Abălaru TEODORA MOISESCU STENDL : Omagiu (tapiserie — detaliu) Cunună Pămînt al strămoşilor mei români şi maghiari şi germani pămînt al frăţiei, ciment milenar, aliat cu făptura de cremene a timpului iată aduce-voi tînăr prinos, aduce-voi laudă rodului tău cel mai rodnic din toate omului tău cel mai om dintre toţi cel mai bun, cel mai frate ; primiţi şi voi ape, primiţi şi voi minţi cuvintele acestea prea pline de suflet. TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU primiţi voi cetăţi, voi ponoare voi crînguri un cîntec, ce inima mea îl străbate : „în veacul acesta bătrîn un om falnic întinereşte mereu întru slava patriei mele" ! Cununa luminii stelare să-i mîngîie tîmpla ! KIRÁLY CSABA student, Cluj-Napoca (în româneşte de Dumitru Proca) Umanismul omului şi conducătorului In dimineaţa de după cutremur, mă aflam în marele şuvoi de oameni de pe Magheru. Deodată s-a făcut tăcere deplină : sosise convoiul prezidenţial — cîteva maşini, fără nici o escortă. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a coborît şi cred că primele cuvinte pe 3