Amfiteatru, 1982 (Anul 17, nr. 1-12)

1982-01-01 / nr. 1

E Programul dezvoltării culturii româneşti poca de mare, de fata PRECEDENT EFERVESCENTA, de formidabilă descătuşare a energii­lor creatoare ale oamenilor ţării, de ac-­­­­elerare a ritmului de creştere economi­ses, de dezvoltare materială, culturală, de făurire a civilizaţiei superioare a democraţiei socialiste, epoca deschisă de lucrările istorice ale celui de-al IX-lea Congres al partidului reprezintă, deopotrivă, epoca unei puternice dezvol­tări a sterelor şi artelor româneşti.­­ Faptul că avem astăzi o literatură pe măsura epocii noastre, pe măsura epocii pe care o trăim se află in relaţie di­rectă şi are fără Îndoială sorgintea şi în climatul de adincă înnoire spirituală, ce avea să caracterizeze viaţa culturală a României socialiste odată cu tensiunea creatoare, cu dinamismul, cu vigoarea şi optimismul imprimate praxis­ului so­­cial-istoric de măsurile, hotăririle şi obiectivele stabilite de Congresul din iulie 1965 al partidului nostru comunist. Consecvenţa cu care liniile de forţă ale dezvoltării multilaterale a ţării, stabilite în cadrul acestui forum al comuniştilor români, au fost şi sunt urmărite şi dez­voltate, amploarea pe care au căpătat-o în viaţa spirituală a ţării, marile dezba­teri publice asupra unor probleme fun­damentale ale construcţiei socialiste, asupra problemelor teoretice şi practice ale culturii şi civilizaţiei socialiste, asu­pra dominantelor personalităţi umane multilaterale, ale procesului edificării omului nou, reprezintă adevăruri de or­dinul evidenţei. Un adevărat program al democratizării culturii socialiste româ­neşti, al înfloririi ei multilaterale îşi află originile in istoricul Raport prezentat „la Congresul al IX-lea al partidului de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Un climat nou, un climat de autentică liber­tate creatoare­ de deschidere intelectuală ■ şi culturală, un climat despovărat de dogme şi tabu-uri, de teama de a greşi, un climat in care nici o tendinţă estet.­­•că nu mai este, nevoită să plătească tribut unor prejudecăţi uniformizatoare, în care nici un creator nu are datorie mai înaltă decit aceea de a crea pe mă­sura puterii sale, a talentului, a con­ştiinţei sale nici o clipă încorsetată în rigorile schematismului rigid, mortifi­­­cant, un asemenea climat îşi are rădăci­nile in documentul de căpetenie al co­muniştilor români document prezentat la 19 iulie 1965 de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, încercarea de a sintetiza un program de o asemenea amploare.^ de o asemenea radicală metalie istorică stă, fară îndoială, sub aspectul pericolului de a-l simplifica. Ne vom mărgini la a-l desprinde cineva doar dintre trăsăturile cele mai vizibile. „Creatorii de artă ai societăţii socia­liste — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu in Raport — trebuie să se identifice cu aspiraţiile celor ce urmă­resc să slujească ţelul măreţ al făuririi unei vieţi tot mai fericite pentru între­gul popor“. Era acesta un îndemn, era o chemare la conştiinţa unei mari răs­punderi a creatorului faţă de epoca sa­ faţă de ţară şi oamenii ei, o definire in racursi a intelectualului autentic, pentru că intelectualul, creatorul, nu are dreptul să creadă în ipostaza „observa­torului imparţial şi dezinteresat“ al des­făşurării procesului istoric, al realităţi­lor sociale, ca definindu-le condiţia, ca definindu-le rolul. Un intelectual este înainte de toate o conştiinţă şi la această superioară postură chema şi cheamă neîncetat tovarăşul Nicolae Ceauşescu intelectualitatea neamului românesc. Condiţia intelectuală presupune cu necesitate asumarea răspunderii so­ciale, conştiinţa implicării, datoria de a participa şi de a refuza orice „soluţie de fugă" în faţa imperativelor sociale ale epocii. Literatura şi arta create in România in aceşti ani reprezintă cea mai fidelă mărturie a modului în care inte­lectualitatea românească, artiştii ţării au înţeles şi au răspuns vibrantului apel al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. U­NIVERSITATEA MIJLOACELOR DE EXPRESIE, a stilurilor, refu­zul hotărît al oricărei rigidităţi in acest domeniu, recunoaşterea carac­terului individual al actului de crea­ţie, iată o a doua teză a programului renaşterii literaturii şi artei româneşti: „Artei şi literaturii le sunt proprii pre­ocuparea pentru continua înnoire şi perfecţionarea creatoare a mijloacelor de exprimare artistică, diversitatea de stiluri , trebuie înlăturată orice ten­dinţă de exclusivism sau rigiditate ma­nifestată in acest domeniu. Esenţial este ca fiecare artist, in stilul său propriu, păstrindu-şi individualitatea artistică, să manifeste o înaltă responsabilitate pentru conţinutul operei sale, să ur­mărească ca ea să-şi găsească drum larg spre mintea şi inima poporului“. Sunt cunoscute denaturările dogmati­ce ale „obsedantului deceniu“ şi efecte­le negative pe care acestea le-au pro­dus asupra evoluţiei literaturii, artei, culturii româneşti. E necesar să facem apel la ele pentru a putea măsura mai exact mutaţiile uriaşe ce s-au pe­trecut in substanţa însăşi a vieţii noas­tre culturale prin actul revoluţionar al reinstalării sterelor noastre în linia celei mai înalte şi mai nobile tradiţii româneşti. Divorţul hotărît cu orice exclusivism estetic, cu orice osificare schematică va conduce în mod firesc spre afirmarea unui sistem de valori structurat pe valori democratice, ostile oricărui conformism rigid­ şi unilatera­­lizant. Un sistem de valori în care pot fi detectate trăsăturile esenţiale ale evoluţiei culturii noastre socialiste în anii de după cel de-al IX-lea Congres al partidului, un sistem de valori care expică in cea mai mare măsură vita­lizarea efectivă, însuşirea profundă a literaturii noastre, o înnoire în conti­nuitate, în strinsă legătură cu pre­luarea critică şi difuzarea largă a moş­tenirii noastre culturale, cu specificul naţional, cu tradiţiile civilizaţiei şi culturii româneşti. Respectul indivi­dualităţii creatoare in această perioadă a înălţării uriaşului edificiu al demo­craţiei noastre socialiste îşi are te­meiul în respectul pe care in genere personalitatea umană l-a dobândit, în considerarea omului ca valoare supre­mă, ca scop suprem, precum şi în în­ţelegerea superioară a superficialită­ţii actului creator. Şi cum ar putea să fie altfel, într-o societate aflată ea însăşi într-o formidabilă epopee cre­atoare, într-o colectivitate orientată ea însăşi spre un scop cu cele mai pro­funde temeiuri creatoare, cu vocaţia perfecţionării, a innoirii neîncetate? Un alt element al acestui program de creştere a culturii româneşti îşi gă­seşte un strălucit corespondent în o­­pera istorică de democratizare a tu­turor laturilor vieţii social-politice, e­­conomice şi culturale, în chemarea la conducerea treburilor obştii a întregu­lui popor, a tuturor cetăţenilor ţării, in climatul de aprinsă, de temeinică şi responsabilă dezbatere deschisă, largă, a tuturor măsurilor ce urmează a fi adoptate, in credinţa că înţelepciunea colectivă, înţelepciunea maselor de oa­meni ai muncii reprezintă înţelepciunea forţelor creatoare ale istoriei. „P pentru dezvoltarea continuă a artei şi cultu­rii din patria noastră este necesară dezbaterea principială, liberă, la care să participe toţi oamenii de artă, a problemelor de creaţie, de teoria şi istoria artei, pe baza concepţiei noas­tre despre lume şi societate". În­semnătatea încetăţenirii în practica vieţii culturale a unui asemenea cli­mat de liberă, largă şi nestînjenită con­fruntare a opiniilor este indiscutabilă. Era acreditarea strălucită a ideii po­trivit căreia nu este necesară şi nu există o instanţă superioară care să prescrie modele, reţete, soluţii obli­gatorii. Era o manifestare a încrederii partidului în capacitatea scriitorilor, a artiştilor, a oamenilor dotaţi cu talent de a răspunde cum se cuvine respon­sabilităţilor pe care epoca renaşterii culturii române le punea în faţa lor. O încredere pe care marile creaţii ale acestor ani în toate sferele artei o re­alizează pe deplin, încredere care le şi întemeiază. In­descendenţă directă ne apare as­tăzi cerinţa pusă atunci în faţa fron­tului nostru cultural de secretarul ge­neral al partidului : „critica literară trebuie să analizeze principial activi­tatea de creaţie, fără pretenţia de a da soluţii obligatorii cu privire la forma şi stilul lucrărilor artistice, să ia po­ziţie faţă de manifestările negative şi să promoveze operele care exprimă realităţile şi ideile înaintate ale socie­tăţii noastre“. Democratismul vieţii literare, al vieţii culturale îşi găseşte o expresie directă în libertatea criti­cii. Realizările cele mai de seamă ale criticii literare şi de artă, rea­lizări pe care istoria acestor ani le va amplifica fără îndoială stau mărturie pentru libertatea creatoare ce le-a ge­nerat. Influenţa pe care exercitarea li­beră şi responsabilă, principială, a ac­tului critic a avut-o şi o are asupra însăşi dezvoltării literaturii noastre este în afară de discuţie. Desigur, s-a mai spus, o critică nu poate şi nu face o literatură. Dar cine ar putea concepe în acest secol XX o literatură fără vocaţia ordonatoare a criticii, fără a­­cest demers axiologic menit să direc­­ţioneze drumul operei literare spre ma­rele public, să formeze şi să orienteze gustul celor cărora opera le este a­­dresată ? A­CEST MARE PROGRAM de în­noire structurală a culturii noas­tre socialiste a cuprins ca o di­recţie esenţială extinderea fără prece­dent a legăturilor culturii noastre cu cele mai de seamă valori ale culturii şi artei universale. „Progresul cultu­rii socialiste“ — arăta în cadrul Rapor­tului tovarăşul Nicolae Ceauşescu — se bazează pe cunoaşterea a tot ce are mai înaintat arta şi cultura mon­dială, pe dezvoltarea largă a schimbu­lui de valori spirituale între popoare. Este de aceea necesar să fie intensifi­cate legăturile de colaborare cu oame­nii de cultură şi artă din ţările socia­liste, cit şi din celelalte ţări, asigu­rate condiţii pentru un contact perma­nent cu viaţa culturală contemporană, pentru manifestarea tot mai intensă a ţării noastre in concertul culturii şi ar­tei universale. Aceasta nu presupune însă atitudine necritică faţă de tot ce vine din străinătate, ci, dimpotri­vă, impune spirit de discernămint, o judecată proprie în aprecierea crea­ţiei artistice şi a operelor de artă“. Suntem­ astăzi martorii unui schimb viu de valori ale culturii şi civilizaţiei u­­niversale care au adesea ca punct de interferenţă, cultura şi civilizaţia ro­mânească. O activitate editorială de o amploare care stirneşte nu o dată uimirea oaspeţilor noştri de peste ho­tare ne-a pus şi ne pune în contact cu cele mai reprezentative valori ale culturii şi civilizaţiei contemporane. Iz­­binzile literaturii şi artei noastre so­cialiste sunt astăzi prezente pe toate meridianele lumii. Contribuţia româ­nească la patrimoniul spiritual al u­­manităţii se bucură de o largă audi­enţă, de o apreciere din ce în ce mai mare. România este astăzi un membru activ şi preţuit al comunită­ţii culturii progresiste mondiale. P­ENTRU MULŢI dintre cititorii revistei noastre, oameni care in vara anului 1965 îşi pregăteau primul lor ghiozdan de şcoală, toate acestea sunt lucruri normale, fac par­te din firescul cotidian, reprezintă spaţiul lor obişnuit de formare spiri­tuală. Şi este minunat că este aşa. Se cuvine însă să ne amintim şi să amin­tim acestor mai tineri colegi ai noştri că datorăm — că datorează — aces­tea toate, acest climat şi aceste date ale muncii şi vieţii noastre de fie­care zi, clarviziunii şi îndrăznelii cu care, începînd cu primăvara anului 1965, unul din marii bărbaţi de stat ai lumii contemporane, un mare pa­triot, un comunist cu sufletul intim legat de cele mai alese simţăminte şi aspiraţii ale acestui popor avea să con­­bată cu hotărîre „manifestările de schematism, şablonul, transformarea in canoane a ideilor vii ale învăţăturii noastre“, uriaşei capacităţi de analiză şi sinteză, atitudinii lucide, realiste, spi­ritului ştiinţific şi tensiunii revoluţiona­re cu care avea să imprime dinamism, cutezanţă şi voinţă constructivă în toate sferele colectivităţii noastre so­cialiste. Acestei tensiuni revoluţionare care avea să descătuşeze disponibi­lităţile uriaşe, energii latente, care să declanşeze acel program al renaşte­rii culturii socialiste româneşti. Ianuarie este luna in care, cu 123 de ani în urmă, o aspiraţie istorică a românilor — Unirea — începea să prindă viaţă. Ianuarie este luna în care, în anul Unirii celei mari, s-a născut bărbatul căruia poporul i-a în­credinţat uriaşa misiune de a conduce bătălia unită a naţiunii noastre socia­liste, a naţiunii noastre socialiste u­­nite, spre culmile civilizaţiei socialis­te şi comuniste. Să cinstim citim se cu­vine acest ianuarie ! Stelian Moţiu S­OCIALISMUL a accelerat procesul prin umanitatea care a fost pusă in situaţia de a ajunge la o răscruce globală. Este vorba de un tip de societate care, pe o cale sau alta, a reuşit să spargă dihotomia pe care capitalismul ca sis­tem planetar o oferea pină la sfîrşitul primului război mondial , dominat sau dominant. Apariţia socialismului a în­semnat in primul rind debutul realizării unui proiect pe care lumea capitalistă, deşi ii asistase naşterea, nu ii putea a­­plica. Totdeauna există mai multe pro­iecte decit cele care efectiv se reali­zează. „Modurile alternative de viaţă“, nu sunt o invenţie a lui Galtung. Ele au existat dintotdeauna, in orice epocă pu­ţind fi regăsit un grup de oameni care a încercat să trăiască altfel. Să ne amin­tim de falansiere , să ne amintim de pustnici şi călugări care, pe baza unei decizii ghidate de valori opuse celor do­minante îşi construiau o nouă micro-so­­cietate. Dar, la scară planetară, apariţia sistemului socialist a însemnat o revo­luţie crucială, căci o masă importantă de oameni decideau sau urmau o deci­zie de a aplica un alt proiect de viaţă. Ei nu doreau pur şi simplu altceva ci, cunoscind bine ceea ce li s-ar fi oferit rămînînd in sistemul alternativelor do­­minat/dominant (intenţionau să pună în practică o structură de societate opusă celei cunoscute). Există precedente ale acestei decizii: revoluţia neolitică (care a despărţit vînătorul de agricultor), revolu­ţia domesticirii (care a despărţit agricul­torul de păstor). Acestea nu sunt simple diviziuni sociale ale muncii, deşi conse- OMAGIU : Tapiserie­rie Gh. Spiridon AMFITEATRU — ianuarie, 1982 • Calitatea vieţii: proiectul comunist cinta principală a fost tocmai in acest sens, paralel cu apariţia schimbului, a ideii de monedă şi a ideii de posesiune nelegată de satisfacerea nevoilor prima­re, ci sunt decizii pe care unele grupuri de oameni le-au luat pentru a valori­fica anumite cunoştinţe şi anumite ipo­teze deja stabilite : se ştie (pe baza u­­nei experienţe rarefiate ce se măsura cu mileniul şi nu cu anul sau genera­ţia), că o sămînţă aruncată în mii face să se nască alte zece, dar pentru a bene­ficia de cele zece noi seminţe trebuia să stai, să aştepţi, să o ingrijeşti, să te aperi. Era imposibil să mai vinezi unde vroiai — adică unde era vînat din a­­bundenţă ; trebuia să fii stabil pentru „a fabrica un lan de griu“. Trebuia să munceşti. Acest silogism, simplu, banal, a fost o revoluţie, şi rezultatul unui proces de gindire cu nimic mai prejos decit cel pe care l-au parcurs Watson şi Crick cind au descoperit structura ADN. Ca şi in cazul deciziei agricultură — stabi­litate — muncă şi socialismul pleca cu un proiect desenat mai mult prin ne­gaţie decit prin pozitivare : se ştia e­­xact ce NU trebuie să fie socialismul ca alternativă, in opoziţie simplă cu capi­talismul Se ştie mai puţin despre amă­nuntele pozitive (in sens de caracteris­tici obiective) şi se ştia şi mai puţin că la o caracteristică oarecare a capitalis­mului există mai multe alternative­­„la fel de adevărate" şi nu una singură. In toate ţările socialiste după preluarea pu­terii de către clasa muncitoare desfiin­ţarea exploatării omului de către om şi definirea scenariului de viitor au avut loc aprige dispute cu privire la felul in care trebuie să arate una sau alta din­tre caracteristicile mai puţin centrale. S-a ajuns astfel la conştiinţa ideii că — dacă se respectă liniamentele principale care fac ca o societate să nu fie capi­talistă şi să fie socialistă, o serie mare de parametri poate îmbrăca o varietate de forme, unele chiar nediametrale faţă de pandantul lor capitalist. Lumea nu este desenată în alb şi negru, există capitalisme şi socialisme particulare, nu numai grade diferite de realizare a u­­nui model idealizat, bun pentru uzul teoreticienilor vulgari. Elementele dis­tinctive fundamentale sunt cele cunoscu­te : proprietatea asupra mijloacelor de producţie deţinătorul puterii şi tipul de repartiţie a bunurilor, drepturilor şi o­­bligaţiilor şi nu lungul şir de caracteris­tici după care o societate oarecare poate fi descrisă din perspectiva unei ştiinţe sau a alteia. Această concepţie care admite că re­voluţia crucială întruchipată de socia­lism este istoric inerentă, dar nu în­seamnă şi transformarea tuturor struc­turilor intr-un mod automat, este fun­dalul conceptului românesc de calitate a vieţii Dacă ii privim astfel el este real­mente un concept revoluţionar, căci o­­bligă la relevarea specificităţii existen­ţiale a deciziei noastre la scară istorică şi, deci, la afirmarea unei specificităţi a proiectului de viitor. Alin Teodorescu 3

Next