Amfiteatru, 1982 (Anul 17, nr. 1-12)
1982-01-01 / nr. 1
E Programul dezvoltării culturii româneşti poca de mare, de fata PRECEDENT EFERVESCENTA, de formidabilă descătuşare a energiilor creatoare ale oamenilor ţării, de ac-elerare a ritmului de creştere economises, de dezvoltare materială, culturală, de făurire a civilizaţiei superioare a democraţiei socialiste, epoca deschisă de lucrările istorice ale celui de-al IX-lea Congres al partidului reprezintă, deopotrivă, epoca unei puternice dezvoltări a sterelor şi artelor româneşti. Faptul că avem astăzi o literatură pe măsura epocii noastre, pe măsura epocii pe care o trăim se află in relaţie directă şi are fără Îndoială sorgintea şi în climatul de adincă înnoire spirituală, ce avea să caracterizeze viaţa culturală a României socialiste odată cu tensiunea creatoare, cu dinamismul, cu vigoarea şi optimismul imprimate praxisului social-istoric de măsurile, hotăririle şi obiectivele stabilite de Congresul din iulie 1965 al partidului nostru comunist. Consecvenţa cu care liniile de forţă ale dezvoltării multilaterale a ţării, stabilite în cadrul acestui forum al comuniştilor români, au fost şi sunt urmărite şi dezvoltate, amploarea pe care au căpătat-o în viaţa spirituală a ţării, marile dezbateri publice asupra unor probleme fundamentale ale construcţiei socialiste, asupra problemelor teoretice şi practice ale culturii şi civilizaţiei socialiste, asupra dominantelor personalităţi umane multilaterale, ale procesului edificării omului nou, reprezintă adevăruri de ordinul evidenţei. Un adevărat program al democratizării culturii socialiste româneşti, al înfloririi ei multilaterale îşi află originile in istoricul Raport prezentat „la Congresul al IX-lea al partidului de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Un climat nou, un climat de autentică libertate creatoare de deschidere intelectuală ■ şi culturală, un climat despovărat de dogme şi tabu-uri, de teama de a greşi, un climat in care nici o tendinţă estet.•că nu mai este, nevoită să plătească tribut unor prejudecăţi uniformizatoare, în care nici un creator nu are datorie mai înaltă decit aceea de a crea pe măsura puterii sale, a talentului, a conştiinţei sale nici o clipă încorsetată în rigorile schematismului rigid, mortificant, un asemenea climat îşi are rădăcinile in documentul de căpetenie al comuniştilor români document prezentat la 19 iulie 1965 de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, încercarea de a sintetiza un program de o asemenea amploare.^ de o asemenea radicală metalie istorică stă, fară îndoială, sub aspectul pericolului de a-l simplifica. Ne vom mărgini la a-l desprinde cineva doar dintre trăsăturile cele mai vizibile. „Creatorii de artă ai societăţii socialiste — spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu in Raport — trebuie să se identifice cu aspiraţiile celor ce urmăresc să slujească ţelul măreţ al făuririi unei vieţi tot mai fericite pentru întregul popor“. Era acesta un îndemn, era o chemare la conştiinţa unei mari răspunderi a creatorului faţă de epoca sa faţă de ţară şi oamenii ei, o definire in racursi a intelectualului autentic, pentru că intelectualul, creatorul, nu are dreptul să creadă în ipostaza „observatorului imparţial şi dezinteresat“ al desfăşurării procesului istoric, al realităţilor sociale, ca definindu-le condiţia, ca definindu-le rolul. Un intelectual este înainte de toate o conştiinţă şi la această superioară postură chema şi cheamă neîncetat tovarăşul Nicolae Ceauşescu intelectualitatea neamului românesc. Condiţia intelectuală presupune cu necesitate asumarea răspunderii sociale, conştiinţa implicării, datoria de a participa şi de a refuza orice „soluţie de fugă" în faţa imperativelor sociale ale epocii. Literatura şi arta create in România in aceşti ani reprezintă cea mai fidelă mărturie a modului în care intelectualitatea românească, artiştii ţării au înţeles şi au răspuns vibrantului apel al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. UNIVERSITATEA MIJLOACELOR DE EXPRESIE, a stilurilor, refuzul hotărît al oricărei rigidităţi in acest domeniu, recunoaşterea caracterului individual al actului de creaţie, iată o a doua teză a programului renaşterii literaturii şi artei româneşti: „Artei şi literaturii le sunt proprii preocuparea pentru continua înnoire şi perfecţionarea creatoare a mijloacelor de exprimare artistică, diversitatea de stiluri , trebuie înlăturată orice tendinţă de exclusivism sau rigiditate manifestată in acest domeniu. Esenţial este ca fiecare artist, in stilul său propriu, păstrindu-şi individualitatea artistică, să manifeste o înaltă responsabilitate pentru conţinutul operei sale, să urmărească ca ea să-şi găsească drum larg spre mintea şi inima poporului“. Sunt cunoscute denaturările dogmatice ale „obsedantului deceniu“ şi efectele negative pe care acestea le-au produs asupra evoluţiei literaturii, artei, culturii româneşti. E necesar să facem apel la ele pentru a putea măsura mai exact mutaţiile uriaşe ce s-au petrecut in substanţa însăşi a vieţii noastre culturale prin actul revoluţionar al reinstalării sterelor noastre în linia celei mai înalte şi mai nobile tradiţii româneşti. Divorţul hotărît cu orice exclusivism estetic, cu orice osificare schematică va conduce în mod firesc spre afirmarea unui sistem de valori structurat pe valori democratice, ostile oricărui conformism rigid şi unilateralizant. Un sistem de valori în care pot fi detectate trăsăturile esenţiale ale evoluţiei culturii noastre socialiste în anii de după cel de-al IX-lea Congres al partidului, un sistem de valori care expică in cea mai mare măsură vitalizarea efectivă, însuşirea profundă a literaturii noastre, o înnoire în continuitate, în strinsă legătură cu preluarea critică şi difuzarea largă a moştenirii noastre culturale, cu specificul naţional, cu tradiţiile civilizaţiei şi culturii româneşti. Respectul individualităţii creatoare in această perioadă a înălţării uriaşului edificiu al democraţiei noastre socialiste îşi are temeiul în respectul pe care in genere personalitatea umană l-a dobândit, în considerarea omului ca valoare supremă, ca scop suprem, precum şi în înţelegerea superioară a superficialităţii actului creator. Şi cum ar putea să fie altfel, într-o societate aflată ea însăşi într-o formidabilă epopee creatoare, într-o colectivitate orientată ea însăşi spre un scop cu cele mai profunde temeiuri creatoare, cu vocaţia perfecţionării, a innoirii neîncetate? Un alt element al acestui program de creştere a culturii româneşti îşi găseşte un strălucit corespondent în opera istorică de democratizare a tuturor laturilor vieţii social-politice, economice şi culturale, în chemarea la conducerea treburilor obştii a întregului popor, a tuturor cetăţenilor ţării, in climatul de aprinsă, de temeinică şi responsabilă dezbatere deschisă, largă, a tuturor măsurilor ce urmează a fi adoptate, in credinţa că înţelepciunea colectivă, înţelepciunea maselor de oameni ai muncii reprezintă înţelepciunea forţelor creatoare ale istoriei. „P pentru dezvoltarea continuă a artei şi culturii din patria noastră este necesară dezbaterea principială, liberă, la care să participe toţi oamenii de artă, a problemelor de creaţie, de teoria şi istoria artei, pe baza concepţiei noastre despre lume şi societate". Însemnătatea încetăţenirii în practica vieţii culturale a unui asemenea climat de liberă, largă şi nestînjenită confruntare a opiniilor este indiscutabilă. Era acreditarea strălucită a ideii potrivit căreia nu este necesară şi nu există o instanţă superioară care să prescrie modele, reţete, soluţii obligatorii. Era o manifestare a încrederii partidului în capacitatea scriitorilor, a artiştilor, a oamenilor dotaţi cu talent de a răspunde cum se cuvine responsabilităţilor pe care epoca renaşterii culturii române le punea în faţa lor. O încredere pe care marile creaţii ale acestor ani în toate sferele artei o realizează pe deplin, încredere care le şi întemeiază. Indescendenţă directă ne apare astăzi cerinţa pusă atunci în faţa frontului nostru cultural de secretarul general al partidului : „critica literară trebuie să analizeze principial activitatea de creaţie, fără pretenţia de a da soluţii obligatorii cu privire la forma şi stilul lucrărilor artistice, să ia poziţie faţă de manifestările negative şi să promoveze operele care exprimă realităţile şi ideile înaintate ale societăţii noastre“. Democratismul vieţii literare, al vieţii culturale îşi găseşte o expresie directă în libertatea criticii. Realizările cele mai de seamă ale criticii literare şi de artă, realizări pe care istoria acestor ani le va amplifica fără îndoială stau mărturie pentru libertatea creatoare ce le-a generat. Influenţa pe care exercitarea liberă şi responsabilă, principială, a actului critic a avut-o şi o are asupra însăşi dezvoltării literaturii noastre este în afară de discuţie. Desigur, s-a mai spus, o critică nu poate şi nu face o literatură. Dar cine ar putea concepe în acest secol XX o literatură fără vocaţia ordonatoare a criticii, fără acest demers axiologic menit să direcţioneze drumul operei literare spre marele public, să formeze şi să orienteze gustul celor cărora opera le este adresată ? ACEST MARE PROGRAM de înnoire structurală a culturii noastre socialiste a cuprins ca o direcţie esenţială extinderea fără precedent a legăturilor culturii noastre cu cele mai de seamă valori ale culturii şi artei universale. „Progresul culturii socialiste“ — arăta în cadrul Raportului tovarăşul Nicolae Ceauşescu — se bazează pe cunoaşterea a tot ce are mai înaintat arta şi cultura mondială, pe dezvoltarea largă a schimbului de valori spirituale între popoare. Este de aceea necesar să fie intensificate legăturile de colaborare cu oamenii de cultură şi artă din ţările socialiste, cit şi din celelalte ţări, asigurate condiţii pentru un contact permanent cu viaţa culturală contemporană, pentru manifestarea tot mai intensă a ţării noastre in concertul culturii şi artei universale. Aceasta nu presupune însă atitudine necritică faţă de tot ce vine din străinătate, ci, dimpotrivă, impune spirit de discernămint, o judecată proprie în aprecierea creaţiei artistice şi a operelor de artă“. Suntem astăzi martorii unui schimb viu de valori ale culturii şi civilizaţiei universale care au adesea ca punct de interferenţă, cultura şi civilizaţia românească. O activitate editorială de o amploare care stirneşte nu o dată uimirea oaspeţilor noştri de peste hotare ne-a pus şi ne pune în contact cu cele mai reprezentative valori ale culturii şi civilizaţiei contemporane. Izbinzile literaturii şi artei noastre socialiste sunt astăzi prezente pe toate meridianele lumii. Contribuţia românească la patrimoniul spiritual al umanităţii se bucură de o largă audienţă, de o apreciere din ce în ce mai mare. România este astăzi un membru activ şi preţuit al comunităţii culturii progresiste mondiale. PENTRU MULŢI dintre cititorii revistei noastre, oameni care in vara anului 1965 îşi pregăteau primul lor ghiozdan de şcoală, toate acestea sunt lucruri normale, fac parte din firescul cotidian, reprezintă spaţiul lor obişnuit de formare spirituală. Şi este minunat că este aşa. Se cuvine însă să ne amintim şi să amintim acestor mai tineri colegi ai noştri că datorăm — că datorează — acestea toate, acest climat şi aceste date ale muncii şi vieţii noastre de fiecare zi, clarviziunii şi îndrăznelii cu care, începînd cu primăvara anului 1965, unul din marii bărbaţi de stat ai lumii contemporane, un mare patriot, un comunist cu sufletul intim legat de cele mai alese simţăminte şi aspiraţii ale acestui popor avea să conbată cu hotărîre „manifestările de schematism, şablonul, transformarea in canoane a ideilor vii ale învăţăturii noastre“, uriaşei capacităţi de analiză şi sinteză, atitudinii lucide, realiste, spiritului ştiinţific şi tensiunii revoluţionare cu care avea să imprime dinamism, cutezanţă şi voinţă constructivă în toate sferele colectivităţii noastre socialiste. Acestei tensiuni revoluţionare care avea să descătuşeze disponibilităţile uriaşe, energii latente, care să declanşeze acel program al renaşterii culturii socialiste româneşti. Ianuarie este luna in care, cu 123 de ani în urmă, o aspiraţie istorică a românilor — Unirea — începea să prindă viaţă. Ianuarie este luna în care, în anul Unirii celei mari, s-a născut bărbatul căruia poporul i-a încredinţat uriaşa misiune de a conduce bătălia unită a naţiunii noastre socialiste, a naţiunii noastre socialiste unite, spre culmile civilizaţiei socialiste şi comuniste. Să cinstim citim se cuvine acest ianuarie ! Stelian Moţiu SOCIALISMUL a accelerat procesul prin umanitatea care a fost pusă in situaţia de a ajunge la o răscruce globală. Este vorba de un tip de societate care, pe o cale sau alta, a reuşit să spargă dihotomia pe care capitalismul ca sistem planetar o oferea pină la sfîrşitul primului război mondial , dominat sau dominant. Apariţia socialismului a însemnat in primul rind debutul realizării unui proiect pe care lumea capitalistă, deşi ii asistase naşterea, nu ii putea aplica. Totdeauna există mai multe proiecte decit cele care efectiv se realizează. „Modurile alternative de viaţă“, nu sunt o invenţie a lui Galtung. Ele au existat dintotdeauna, in orice epocă puţind fi regăsit un grup de oameni care a încercat să trăiască altfel. Să ne amintim de falansiere , să ne amintim de pustnici şi călugări care, pe baza unei decizii ghidate de valori opuse celor dominante îşi construiau o nouă micro-societate. Dar, la scară planetară, apariţia sistemului socialist a însemnat o revoluţie crucială, căci o masă importantă de oameni decideau sau urmau o decizie de a aplica un alt proiect de viaţă. Ei nu doreau pur şi simplu altceva ci, cunoscind bine ceea ce li s-ar fi oferit rămînînd in sistemul alternativelor dominat/dominant (intenţionau să pună în practică o structură de societate opusă celei cunoscute). Există precedente ale acestei decizii: revoluţia neolitică (care a despărţit vînătorul de agricultor), revoluţia domesticirii (care a despărţit agricultorul de păstor). Acestea nu sunt simple diviziuni sociale ale muncii, deşi conse- OMAGIU : Tapiserierie Gh. Spiridon AMFITEATRU — ianuarie, 1982 • Calitatea vieţii: proiectul comunist cinta principală a fost tocmai in acest sens, paralel cu apariţia schimbului, a ideii de monedă şi a ideii de posesiune nelegată de satisfacerea nevoilor primare, ci sunt decizii pe care unele grupuri de oameni le-au luat pentru a valorifica anumite cunoştinţe şi anumite ipoteze deja stabilite : se ştie (pe baza unei experienţe rarefiate ce se măsura cu mileniul şi nu cu anul sau generaţia), că o sămînţă aruncată în mii face să se nască alte zece, dar pentru a beneficia de cele zece noi seminţe trebuia să stai, să aştepţi, să o ingrijeşti, să te aperi. Era imposibil să mai vinezi unde vroiai — adică unde era vînat din abundenţă ; trebuia să fii stabil pentru „a fabrica un lan de griu“. Trebuia să munceşti. Acest silogism, simplu, banal, a fost o revoluţie, şi rezultatul unui proces de gindire cu nimic mai prejos decit cel pe care l-au parcurs Watson şi Crick cind au descoperit structura ADN. Ca şi in cazul deciziei agricultură — stabilitate — muncă şi socialismul pleca cu un proiect desenat mai mult prin negaţie decit prin pozitivare : se ştia exact ce NU trebuie să fie socialismul ca alternativă, in opoziţie simplă cu capitalismul Se ştie mai puţin despre amănuntele pozitive (in sens de caracteristici obiective) şi se ştia şi mai puţin că la o caracteristică oarecare a capitalismului există mai multe alternative„la fel de adevărate" şi nu una singură. In toate ţările socialiste după preluarea puterii de către clasa muncitoare desfiinţarea exploatării omului de către om şi definirea scenariului de viitor au avut loc aprige dispute cu privire la felul in care trebuie să arate una sau alta dintre caracteristicile mai puţin centrale. S-a ajuns astfel la conştiinţa ideii că — dacă se respectă liniamentele principale care fac ca o societate să nu fie capitalistă şi să fie socialistă, o serie mare de parametri poate îmbrăca o varietate de forme, unele chiar nediametrale faţă de pandantul lor capitalist. Lumea nu este desenată în alb şi negru, există capitalisme şi socialisme particulare, nu numai grade diferite de realizare a unui model idealizat, bun pentru uzul teoreticienilor vulgari. Elementele distinctive fundamentale sunt cele cunoscute : proprietatea asupra mijloacelor de producţie deţinătorul puterii şi tipul de repartiţie a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor şi nu lungul şir de caracteristici după care o societate oarecare poate fi descrisă din perspectiva unei ştiinţe sau a alteia. Această concepţie care admite că revoluţia crucială întruchipată de socialism este istoric inerentă, dar nu înseamnă şi transformarea tuturor structurilor intr-un mod automat, este fundalul conceptului românesc de calitate a vieţii Dacă ii privim astfel el este realmente un concept revoluţionar, căci obligă la relevarea specificităţii existenţiale a deciziei noastre la scară istorică şi, deci, la afirmarea unei specificităţi a proiectului de viitor. Alin Teodorescu 3