Argus, ianuarie 1923 (Anul 14, nr. 2913-2933)
1923-01-14 / nr. 2921
XI? ! 292t ABONAMENTE in tarà in strAinätati Un an 500 lel un an 700 lei S Un «5 *» « («ni 350 „ 3 luni 150 „ 3 luni 200 „ 24 PÂ3INI ORGAN ZILNIC al COMERȚULUI Directori : Chr. D. Staicovici si S. Pauker Duminică 14 ianuarie 1923 EX EM PLA R a L 5 Lei în tara 10 Lei în Străinătate BIROURILE* B UCUREȘTI, Str. Sărindar 14 TELEFON 16/93 și 23/69 Români şi Turci delaţiunile economice şi politice in cursul vremurilor şi In viitor Diplomaţii cari au discutat la Lausanne cu primire la viitorul imperiului otoman în toate direcţiunile, şi în cea economică, nu fac mai mult decât biruitorii dela Angora ei inşii deosebire între formaţiunea de stat actuală, care tinde tot mai mult să-şi definească rostul său particular, şi intre acel vechiu Imperiu, a cărui cunoaştere este mult mai răspândită în mintea oamenilor politici din apus şi mai adânc înrădăcinată în concepţiunea Turcilor de astăzi ei înşii. Acel imperiu nu era altceva decât vechiul Imperiu roman de răsărit, devenit bizantin în ortodoxie şi ajuns otoman în islamism. Toate concepţiunile conducătorilor săi, întrucât nu veneau din vagi reminiscenţe chineze sau din practice ale turanienilor din deşert, erau absolut romane. Relaţiunile economice ca şi celelalte erau determinate de datina clientelară pe care imperiul o avuse faţă de ţările care nu fuseseră coprinse formal in hotarele sale. După afirmarea superiorităţi politice, după smulgerea tributului pentru a scăpa, de cucerrire, după înfeudarea stăpânitorului ţării ajuns ast- fel în dependenţă, i se impunea şi un regim cores- • punzător în ceea ce priveşte schimbul de mărfuri,] cu privire la care stăpânul poruncea, iar vasalul trebuia să asculte. Eram datori astfel Turcilor cu anume provizii de * grâne şi cu anume literări de oi, de pastrama, de seu, de unt, de miere, de lemne pentru corăbii, de saliră care, la o anume epocă a anului, erau căutate la noi de neguţători turci sau în serviciul împărăţiei şi exportate la Constantinopol. Exact, acelaş sistem pe care Bizantinii îl aplicaseră faţă ele na-ţiunile care stăteau în dependenţa lor. Aprovizionarea Constantinopolului într’o vreme şi într’alta, nu se putea face în condiţiuni deosebite, căci aceeaşi era puterea de producţiune restrânsă a regiunilor înconjurătoare ale capitalei şi aceleaşi nevoi nemărginite ale imensului oraş, metropolă a întregului răsărit. Plata se făcea în proporţia şi în forma pe care o voiau dominatorii care au introdus la noi, in locul vechei economii de trampă (troc), de schimb între un produs şi altul, noua economie modernă a banului. Erai vânzător faţă de turc saude negustorul venit de la Constantinopol şi din alte centre turceşti, cu sau fără voia d-taie.. III arunca banii pe cari, la anumite termene, cu dobânda corespunzătoare, trebuiai să-i plăteşti. Este evident că în aceste condiţiuni comerţul nu era totdeauna un avantagiu, dar iarăşi este foarte adevărat că, atunci când, în Oltenia regimul austriac a fost stabilit la începutul secolului al XVIII-lea, s’a produs o criză economică din cele mai apăsătoare pentru cele cinci judeţe apusene ale Principatului muntean, care nu mai găsiau dincolo de Garpaţi cumpărătorii pe cari îi avusese secole întregi dincolo de Dunăre şi după gustul cărora întrucâtva se ordonase producţiunea noastră însăşi. Zic: întrucâtva, căci, pentru a scăpa de sapeina grâului trimis pe preţuri prea mici la Ţarigrad, oamenii dela noi începură a cultiva, încă dela sfârşitul secolului al XVII-lea măcar, porumb, şi, dacă oile se trimiteau pentru nevoile curtei, ale ienicerilor şi populaţiunei constanţinapolitene, vitele albe, cari nu erau cerute în capitala împărătească, se desfăceau în Ardeal şi in Ungaria, şi în Polonia şi, prin portul polon Danzig, până în depărtate ţăriapusene. Tratatele ruşilor cu turcii reglementează pretenţiunile acestora din urmă faţă de principatele româneşti: furniturile nu mai fură pentru noi aceleaş sarcini apăsătoare, în unele privinţi distrugătoare, ca în trecut. Totuşi, până la tratatul din Adrianopole (1829) şi până la învierea importanţei transporturilor pe Dunăre, ne-a fost impasibil să facem exportul în creştinătate a unor anume articole de prima importanţă din producţiunea noastră. Aceasta era cu atât mai rău, cu cât puterea de cumpărare a Turciei însăşi scădea, Constantinopolul pierzând din importanţa sa, şi nevoile de odinioară fiind foarte mult reduse, în timp ce din apus cererile, determinate de sporirea populaţiunei şi de îmbunătăţirea traiului, deveneau tot mai avantagioase pentru ţările româneşti. După aşa numita epocă a tanzimatului, a reformei după tiparul occidental, o Turcie nouă începea să răsară fără să aibă deocamdată caracterul naţionalist pe care nu i l-ar fi îngăduit aceleaşi puteri apusene, cu Franţa în frunte, care recomandase acest regim de prefacere constituţională. Oamenii din generaţia lui Aali, Reşid şi Fuad Paşa ar fi vrut să facă o Turcie asemănătoare cu Franţa lui Napoleon al IlI-lea, în care să fie o singură ordine administrativă de la un capăt la altul al hotarelor, sale, de la Garpaţi până în Mesopotamia. Evident * că în coprinsul acestui stat ar fi fost şi un singur regim comercial şi în acest regim comercial cu o singură monedă — şi din această cauză s’a făcut o opoziţiune înverşunată încercărei, sub Guşa-Vodă şi sub Carol I, în cei d’intâi ani, de a se crea o iponedă particulară a României — un singur sistem vamal trebuind să fixeze condiţiile relaţiunilor cu străinătatea, deşi vechea noastră vamă deosebită, se putuse păstra până în această vreme, alături de vămile imperiului, care pretindea să ne asimileze" cu celelalte provincii ale sale. Această pretenţioasă Turcie nouă era însă neactivă şi săracă. Nu ne putea da nouă mare lucru, precum făcuse odinioară, pe vremea când concentra sforţările economice ale unei mari părţi din Europa şi uneia din cele mai mari părţi din continentul asiatic, cu o populaţiune sărăcită, cu o clasă dominantă parazită, ea se mulţumia acum cu mijloace de traiu mult inferioare a celor din epoca de strălucire a statului lui Mahomed al II-lea şi a lui Soleiman. Această Turcie reformată avea însă îndatorirea de a funcţiona politiceşte pentru toate naţiile cuprinse intr’însa. Aşa voiau puterile cari o scăpaseră de ruşi, îi garantau existenţa în potriva viitoarelor încălcări ale aceluiaş duşman ereditar. Actul de la Ghiul-Hane fusese impus tocmai în vederea acestui fapt: de a arăta naţiunilor creştine din imperiu că ele pot participa cu aceleaşi drepturi ca şi musul- * manii la conducerea lui în toate privinţile. •* Războaiele popoarelor balcanice pentru eşirea lor din această devălmăşie şi constituirea lor în stete naţionale au schimbat întreaga, această situaţiune. S’au mai adaos in Asia aspiraţiunile separatiste ale Arabilor şi anumite tendinţe emar axe YU1B111101, plus înverşunata luptă pentru libertate a Armenilor şi dorinţa Grecilor asiatici de a nu mai colabora cu o naţie străină ca religie şi întrucâtva ca rasă. Naţionalismul exclusivist turcesc, care merită să fie eriticat pentru brutalităţile la care s’a dedat, se dedă, şi nici un act internaţional nu-l va împiedeca să se dedee, a rezultat astfel mai puţin dintr’o concapţiune abstractă, cât din priveliştea desfacem statului internaţional reformat pe care-l crease, acum aproape un secol, diplomaţia europeană ocrotitoare. Turcii vreau să trăiască de sine şi pentru sine într-o ţară pe care o consideră numai a lor, deşi în cele mai multe părţi ale Turciei de astăzi ei sunt cuceritori deja, o dată oarecare peste populaţiunile indigene pe cari le-au supus şi, uneori, le-au desnaţionalizat. A crea, cu păstrarea totuşi a amintirilor şi tradiţiilor imperialiste otomane, acest stat de un singur neam este o imposibilitate sub foarte multe raporturi, dar mai ales sub cele două pe carie arăt acum: sub raportul producţiilei indigene le care turcul ţăran — şi el nu e singurul tărâm pe plaiurile patriei sale — nu e capabil în toate ■amurile pe care le cere o economie modernă complectă. Şi, pe de altă parte, sub raportul necesităţii absolute a acestei Turcii, ruinată prin propriile sale defecte, de a nu întrerupe acele relaţiuni cu străinătatea creştină care i-a dat un capital pe care nu înţelege a-l pierde şi care-i poate trimite mărfurile de care Turcia nu se va putea lipsi niciodată. Măsuri de violenţă ca aceea a expulsiunei Grecilor în masă, după sacrificarea, de decenii a Armenilor tot în masă, nu pot, să aibă ca rezultat decât sărăcirea unui stat care, cu toată victoria ea, se găseşte în limite aşa de restrânse faţă de trecutul său. Mai la urmă, dacă o ţară poate expulsa fără multă pagubă pentru dânsa o populaţione care se ţine numai de micul comerţ parazitar, nu este acelaş lucru când e vorba de oameni cari exercită o industrie şi participă la lucrarea câmpului. Şi, chiar în ceea ce priveşte circulaţiunea mărfurilor, n’are decât să se gândească cineva la un exemplu clasic: la ceea ce afost Spania după expulsarea Maurilor şi Evreilor din cari,aceştia din urmă, erau numai fără îndoială negustori, şi nu din acei negustori cari pretează pentru a vinde. Iar, când Europa va închide robinetul împrumuturilor de mâine şi va cere plata împrumuturilor de ieri, neputându-se împăca, măcar deocamdată, cu tribunalele turceşti judecând după datini învechite şi cu părtiniri religioase şi naţionale, de unde oare, în această epocă a falimentului general, va lua un stat care trebuie să se refacă în toate domeniile sale, mijloacele trebuitoare pentru cei d’întâi paşi măcar ai acestei refaceri? * Astfel pentru noi, stat complect liber şi mărit prin cuprinderea celei mai mari părţi a rasei noastre, menit să joace un rol de cea mai mare însemnătate în acest răsărit al Europei, unde sudul nu va mai domina nordul, ci acest nord al nostru, hrănit cu aportul multor rase civilizate şi întreprinzătoare, este menit să exercite o adâncă influenţă continuă asupra sudului sărăcit şi barbarizat, chestiunea comerţului cu Turcia se prezintă astăzi într’o formă cu totul nouă. Mijloacele turceşti de astăzi şi de mâine nu sunt de aşa natură încât să ne poată oferi ceva; noi însă am avea mult de oferit unei Turcii care ar înţelege că zilele cele mai au trecut şi că, în condiţiuni modeste, se poate reface un popor care iese din imperialismul cuceritor pentru a începe abia o viaţă de concentrare naţională sprijinită pe muncă. Vom trece prin criza de astăzi. Acţiunea noastră în afară se va exercita firească şi în domeniul economic şi iniţiativa noastră va trebui să câştige drumuri pe cari n’a călcat poate niciodată sau pe cari le-a părăsit de veacuri. Vom fi în aceste părţi statul în care, din nou, în formule încă necunoscute, se va amesteca aportul şi nevoile occidentului cu nevoile şi aportul orientului. Ceea ce Turcia poate căpăta numai cu preţul unor largi concesiuni şi cu riscul unor grele ameninţări de viitor dela marile puteri apusene, ar putea să capete, peste trecere de câţiva ani, dela noi, cari n’avem asemenea, pretenţiuni şi suntem capabili de asemenea ameninţări, tenţiuni şi nu suntem capabili de asemenea ameninţări. Stat creştin şi european, apropiat de dânşii cari vor rămânea musulmani şi vor trebui să fie tot mai mult asiatici, noi am putea „pe de altă parte“ să înlesnim Turcilor fără nici o primejdie ceea ce nu le va putea da multă vreme, cu toate făgăduelile şi intimidările sale, o Rusie tulburată şi ruinată, care este obişnuită să scoată dobânzi mari de la cele mai mici din „binefacerile" sale, în forma ţaristă sau bolşevică.Aşa vede acel care a ocupat zece anidin viaţa sa cu scrierea istoriei Poporului Otoman problema relaţiunilor noastre viitoare cu Turcia în domeniul economic. Şi în această judecată el nu amestecă nici un resentiment pentru amestecul nesăbuit al Turciei de ieri într’un război în care a jignit aşa de adânc mândria noastră cea mai îndreptăţită şi nici resentimente pentru acea tovărăşie cu Moscova, care îşi avea fără îndoială ascuţişul şi în potriva noastră, dar pe care o ştim bine că nu poate di''0 decât până în momentul când din nou colţii Rus se vor înfige în carnea turcească.NEORGA * €€ .ARGUS1 urează cititorilor săi Ani mulţi şi fericiţi r în curând ALMANACKUL lozsl Part® «fin cuprins: Privire istorică, politică şi geografică asupra României Mari. —Populaţia, după naţionalităţi, pe judeţe şi comune urbane. — Suprafaţa (arabilă, păduroasă, etc.) pe regiuni. — Apele, Munţii. Organizarea administrativă, judiciară, militară, şcolară, bisericească —Tribunalele şi Curţile cu numele preşedinţilor. — Reşedinţele Corpurilor de armată. — Numele şi felul şcolilor (cu arătarea oraşelor unde se găsesc). Marile căi de comunicaţie ale României: Dunărea şi afluenţii săi (întinderea, distanţele dintre porturi, cotele, etc.); statutul Dunărei, comisiunile şi poliţia ei. — Marea Neagră. — întreprinderile de transport fluviale şi maritime. Jurisprudenţele de drept maritim şi fluvial. Vocabularul termenelor întrebuinţate in traficul pe apă. Căile Ferate Române: Lungimea totală a liniilor Statului şi particulare (în circulaţie, în construcţie, proectate). Tarife de persoane, bagaje şi mărfuri. Şosele şi drumuri. Poştă, Telegraf şi Telefon. Lungimea firelor şi a cablurilor, tarifele. COMERŢ ŞI FINANŢE ■ **+ Tabele indicate d: importul şi exportul total al României Mari în 1920 comparativ cu 1919; exportul principalelor articole în 1921 şi 1922; taxele de export; mărfurile prohibite la import şi la export. Camerele de Comerţ: circumscripţiile, reşedinţele, numele membrilor biuroului, mijlocitorii oficiali de mărfuri; scurt istoric al Camerilor de comerţ, , veniturile lor speciale; şcolile de comerţ şi numele directorilor. — Birourile vamale. — Bâlciurile şi oboarele de vite. —Băncile populare, cooperative şi săteşti: situaţia şi cum se constitue. Convenţiile comerciale. Societăţile pe acţiuni în anul 1922. Regimul Societăţilor pe acţiuni în Vechiul Regat şi în provinciile alipite. — Tablouri complecte ale tuturor Societăţilor Anonime din ţară: sediul, capitalul, portofoliul, conturile curente debitoare şi creditoare, beneficii (pentru Bănci se arată şi depunerile spre fructificare). INDUSTRIE Ministerul de Industrie şi Comerţ: diferitele Direcţiunni şi Servicii, unde sunt instalate şi numerile de telefon, inspectoratele industriale, miniere, şi comerciale. Energiile ţarei: a) forţa hidraulică; b) petrolul; c) gazul metan; d) cărbunii. Cu o hartă a câmpurilor de gaz metan din Ardeal. Industria ţărei: capitalul învestit, valoarea producţiei, numărul lucrătorilor, forţa motrice. Ce fabrică Industria României: tablouri, arătând câte fabrici din fiece fel de producţie. Industria pe ramuri: metalurgică, lemnului şi hârtie, chimică, alimentară, textilă, pielărie, ceramică, arte grafice. Cum se obţin avantagiile legei de încurajare a industriei naţionale Budgenul şi Datoria publică. AGRICULTURA Legislaţia agricolă. Exproprierea. Producţia pe regiuni, specii, etc. Domeniul forestier, organizaţia ser- UifU viciilor şi datele statistice. 3iei g' I DIVERSE s" Tabloul ziarelor şi revistelor din Ro- mânia Mare. Legea bibliotecelor publice. Muzeele. Staţiunile balneare. Măsuri şi greutăţi. Monede. Tabele de dobânzi. Corpul diplomatic şi consular. Curioziăţi şiinţifice. Etc., Etc., Etc. O adevărată enciclopedie economică. Bilanţul politic din 1922 Un an de mari sforţări politice externe şi interne . Făcând acum două ani, bot în .,Argus", bilanţul politic al lui 1920 ajungeam la concluzia că violenţele războiului erau încă departe de potolire, căci se manifestau continuu sub forma variatelor violente ale demagogiei internaţionale. Anul următor, însă, n’a întârziat să aducă, pretutindeni, potolirea curentelor extremiste ale masselor exasperate de război, odată cu începutul unei crize economice de variată intensitate după ţări. Se vede că, în cursul firesc al evenimentelor şi al curentelor spre normalizare, exagerarea dintr’o parte trebuia să ducă în chip necesar şi la o exagerare din cealaltă, înainte de stabilizarea obştească. Aşa s’ar explica pentru ce anul 1922 se caracterizează printr’o tendinţă aproape generală de reînviere a violenţelor, de astă dată în sensul contrar celor din 1920. O scurtă rememorare a evenimetalelor din Germania, Polonia, Italia şi Ungaria, în decursul ultimului an, vor vădi imediat temeinicia constatării de mai sus. Asasinatul lui Walter Rathenau, a treiavictimă a recționarilor germani de la încheerea păcii, după Curt Eisner şi Erzberger, dovedeşte că, în fosta împărăţie a lui Wilhelm II lumea se împacă foarte greu cu fatalitatea soartei. In Polonia, asasinatul prea recent al preşedintelui Narutovici completează tabloul Germaniei, — totuşi fără nici o scuză pentru o tară biruitei* şi renăscută în graniţele dreptului la viaţă proprie. Adevărata reacţiune social-politică, după exagerările comunciste şi ocupaţiunea fabricilor, o găsim, însă, în Italia prin venirea guvernului Mussolini, pe calea unei revolutiuni fără vărsări de sânge, — deși nu se vede încă destul de lămurit întrucât, acest guvern va fi până la urmă o reactiune la unele exagerări precedente sau chiar o reactiune împotriva curentelor cu adevărat democratice. In Ungaria, mai potolită anul acesta sub raportul politicei externe cu tot potopul de memorii şi protestări la forurile internationale, am asistat la exagerarea reactiunei horthiste până la violentele campaniei electorale şi ale mişcărilor antisemite. Cu toate aceste constatări de reînviere a violentei in cadrul internaţionali, viata a făcut în genere paşi hotărîţi spre normalizare pentru că exageraţiunile din dreapta nu aveau amploarea celor din stânga, petrecute în anii precedenţi. Criza economică generală datorită insuficienţei producţiunii în raport cu nevoile consumaţiunii şi agravată prin menţinerea crizei valutare dintre ţări cu valută forte care nu mai pot vinde şi ţări cu valută slabă care nu mai pot cumpăra1, — a desăvârşit potolirea exageraţi lunilor începută dinanul precedent. Foametea din Rusia, care în 1921 trezise apeluri umanitare de ajutor în toată lumea, a fost parcă puntea de legătură dintre colosul moscovit izolat şi restul omenirii sau cel puţin al Europei. Printr’um curent general de cuminţenie, Europia s’a convins că nu se poate reface în afară de Rusia când Americanii s’au întors la politica lui Monroe, iar revoluţionarii feroci de la Moscova au simţit că nu le este posibil să se dispenseze cu totul de restul burghez al omenirii. La Genova, pe pământul ospitalier al , Italiei pentru primele exagerări bolşevice, diplomatul Cicerin a întâmpinat o primire relativ simpatică şi, dacă recente angajamente şi declaraţiuni , de acasă nu i-ar fi impus oarecare consecvenţă... ţaristă ,este sigur că de la primul contact se realiza ceva serios. Din nenorocire şi la Haga, la conferinţa întrunită după Genova, bolşevicii şi-au păstrat consecvenţa ceea ce a făcut să se risipească marile speranţe puse în confirmarea şi prelungirea pactului general de neagresiune, încercarea reluată, în forme mai modeste, prin conferinţa de dezarmare de la Moscova între Rusia şi Statele limitrofe, unde România a fost reprezentată de Polonia, a dat şi ea greş tot din cauza bolşevicilor. Cel puţin aşa rezultă din declaraţiunile d-lui Enkell, ministrul finlandez la Paris, reîntors de la Moscova: bolşevicii urmăriseră la conferinţă izolarea Poloniei de Statele baltice şi reducerea înarmărilor polono-române. Fapt indiscutabil, Rusia a reintrat la Genova în concertul european şi recunoaşterea ei de drept, în forma politică actuală, nu este decât o chestiune de scurt timp. Vizita d-lui Edouard Herriot, cunoscutul deputat francez şi primar de Lyon, la Moscova, este cel mai elocvent fapt în acest sens căci el însemnează "renunţarea Franţei la politica de intransigenţă anti-bolşevică dusă timp de patru ani. Destăinuirile recente ale d-lui Masaryk, preşedintele republicei cehoslovace, asupra politicei iniţiale a bolşevicilor faţă de Franţa, imediat după pacea de la Brest-Litovsk, apar tocmai acum ca o mare pledoarie în favoarea Moscovei pe lângă vechii aliaţi. Odată cu aceste fapte, cu schimbul de amabilităţi româno-ruse la Lausanne şi d declaraţiile d-rului Racovski, după participarea noastră indirectă la conferinţa de la Moscova, se pare că România revine, de la distanţă de trei ani, la politica d-lui Vaida faţă de vecinul nordic, politică interzisă nouă în chip brusc pe atunci. Dar Lausanne mai are pentru noi, la finele anului 1922, şi o altă importanţă covârşitoare, vitală: ea rezolvă oarecum definitiv problema strâmtorilor odată cu stablirea noului statut oriental,previzoratul tratatului de Sèvres care dura în vecinătatea noastră imediată de două ani, punând în primejdie cele mai serioase interese româneşti, la un sfârşit relativ foarte mulţumitor pentru noi. Spun anume relativ şi subliniez cuvântul pentru că numai după ce Rusia va fi cu totul împăcată de regimul strâmtorilor şi va recunoaşte formal unirea Basarabiei, numai atunci vom putea răsufla uşuraţi de presiunea incomodă a unei necunoscute ruse în coastele noastre. Şi atunci tot ar mai rămâne ceva din acest relativ când trebue să trăeşti în vecinătatea colosului moscovit şi ‘Când politica este arta posibilităţilor, nu calapodul fix al ştiinţei pozitive. Dacă de la directivele politicei generale treien vecinii noştri prieteni, constatăm ameliorări şi solidari interioare sub toate raporturile la Cehovaci, Sârbo-Croato-Sloveni şi Poloni. Cu expe, asasinatului lui Narutovici, în Polonia viaţa se malizează; în Cehoslovacia consolidarea financ a făcut, paşi surprinzători, iar în regatul Sârbo- Croato- Sl o Venilor cearta şi desbinarea dintre provincii pare pe punctul unei definitive destinderi. Se înţelege de la sine că asemenea constatări asupra consolidării interne a vecinilor prieteni nu pot decât să ne bucure şi să ne liniştească în privinţa viitorului. De altminteri, un element în acelaş sens de siguranţă politică externă pentru noi îl constitue şî’ consolidarea aşa zisei Mica Antantă înjghebată definitiv abia în anul precedent şi care şi-a văzut considerabil sporit prestigiul şi importanţa la toate adunările internaţionale din 1922. Cu fiecare nou prilej Mica Antantă s’a afirmat ca instrument pacific şi ca factor de echilibru între diferitele mari grupări de interese divergente, ceea ce a atras asupra-i atenţia generală şi i-a scăzut neîncrederea în parte ostilă dela început. Acum când în chestiunea reparaţiunilor datorite de Germania, s’a încercat fără succes o deslegare şi cu participarea Statelor Unite — care, prin conferinţa dezarmării de la Washington, a făcut primul pas de revenire în arena politicei mondiale — este cazul să subliniem iarăşi importanţa Micei Antante cu tot eşecul suferit la alegerea unui reprezentant al ei în consiliul Societăţii naţiunilor. Din primele convorbiri ce au avut loc, ceimari se arată înclinaţi să dea ascultare şi celor mici în chestiunea reparaţiunilor şi s-o rezolve eventual, de dataaceasta, şi cu participarea lor efectivă. * Politica Micei Antante ne conduce şi la o concluzie în directă legătură cu politica internă a României. Anul 1922 a precizat definitiv îndrumarea politicei noastre externe independent de frământările sau pasiunile politicei interne. Directiva inaugurată de marele dispărut Take Ionescu şi-aprimit consfinţirea deplină de la singurul adversar intern, cel puţin aparent după campaniile de presă, al acelei politici externe, partidul liberal, care, venit la guvern la începutul lui 1922, n’a făcut decât să continue pe acelaş drum până chiar şi-n delicata chestiune a Banatului sfâşiat. Dacă în directiva externă anul încheiat ni-a adus limpezirea deplină, în directivele politicei interne, trecutul continuă să ne apese menţinând dezechilibrul şi starea de permanentă nesiguranţă. Regimul parlamentar continuă să fie la noi o ficţiune după patru ani dela război şi ’n ciuda covârşitoarelor evenimente cum au fost revoluţia din vecini, revoluţia reformelor social-politice din cuprinsul societăţii româneşti şi, mai ales, suprema revoluţie naţională a întregirii neamului şi pământului nostru într’un singur Stat. Trăim mai departe, ca sub re- ■ gimul colegiilor-minciună, cu guvernări venite de sus în jos iar nu de jos în sus, cu Parlamenteanexe de guvern — anchilozate şi paralizate în mişcările lor de interesul majorităţii unui singur partid, — şi mai ales, lucrul cel mai grav, cu ameninţarea continuă de noui agitaţiuni electorale la fiecare criză politică serioasă, în loc ca Parlamentul să devină supapa de siguranţă şi arena de violare a tuturor conflictelor social-politice din cuprinsul ţării mărite, care are nevoe de linişte şi de siguranţă pentru o muncă productivă, în loc ca pe culoarele Camerei şi Senatului să se absoarbă toată fierberea şi ţesătura firească de intrigi şi de combinaţiuni politice — precum se întâmplă la palatul Bourbon din Paris ori la Montecitorio al Romei, — noi am realizat supremul record de a revărsa sistematic asupra tării întregi ceea ce ar trebui să fie, în mod aproape exclusiv, apanagiul reprezentantei na- Itionale în decursul unei legislaturi. Căci, să nu se uite, de la Parlamentul ales sub guvernul Văitoianu în 1919, denumit Parlamentul „urei“ pentru că în cuprinsul lui, iar nu în adunări populare, se desfăşurau certurile şi pasiunile de partid, am avut oamerile d-lui general Averescu şi acum pe ale d-lui I. Brătianu din care, sistematic şi pentru variate motive, opoziţia s’a retras total ori partiel spre a duce în ţară frământarea ce era mai bine să se localizeze în Parlament. Faptul acesta repetat pentru a doua oară sub regimul votului obştesc, ca în vremurile de odinioară când opoziţia părăsea oamerile spre a intimida palatul şi a căpăta puterea, dovedeşte că este ceva putred în ...Danemarca, în orice caz dovedeşte că în mecanismul regimului parlamentar român există un grav defect, sau că s-a interpus ceva în angrenajul care nu vrea să funcţioneze normal. Nimeni nu poate prevedea ce va urma în situaţia politică internă, dar toată lumea-i de acord că o normalizare a regimului parlamentar şi o Stabilizare nervoasă în cuprinsul ţării ca şi între diferitele ţinuturi intrate în comunitatea naţională sunt o absolută necesitate şi o condiţiune esenţială pentru desăvârşirea operei de consolidare. In privinţa aceasta, fuziunea foştilor prieteni ai lui Take Ionescu sub şefia d-lui Iuliu Maniu cu partidul naţional ardelean a fost un eveniment politic de mare importanţă; aşa zisele graniţe sufleteşti ce ar fi existat între Ardeleni şi „regăţeni au fost definitiv sfărâmate. O parte dintre oamenii vechiului regat au făcut gestul de a primi cu entusiasm directiva unui vechiu şi încercat conducător, politic al Românilor ardeleni în Statul întregit, risipind astfel impresia de egoism sau de îngâmfare pe care sufletul ardelenesc o căpătase din unele apropieri cu şefii politici regăţeni. Procesul de amestec şi de închegare între forţele politice naţionale de pe cele două laturi carpatice s’a pornit, astfel, în mod mai firesc şi este fie nădăjduit că el se va desăvârşi pe viitor fără impresiuni de violentare reciprocă şi fără aparenţe de inutilă jignire, inevitabile, totuşi, când se întâlnesc pentru întâia oară, laolaltă, oameni din aceiaşi generaţiune dar formaţi în medii şi sub influenţe deosebite. Voi încheia că şi în politica internă anul 1922 a însemnat un mare pas spre limpezirea şi cristalizarea situaţiunilor, curentelor şi intereselor. Să sperăm că bilanţul lui 1923, care începe, ne va oferi un activ mai impozant înlăuntru ca și n afară. . . V. Daşcovici