Ateneu, 1968 (Anul 5, nr. 2-12)

1968-02-01 / nr. 2

1936: V. VOICULESCU - medic „Starea sanitară a ţării“ — fragment dintr-o conferinţă publică — V. Voiculescu şi-a început cariera de medic în iunie 1910, la Ocolul­­Gorj din Oltenia şi a fost transferat sau detaşat prin diferite sate pînă la începerea războiului ■ din 1916, cînd îl găsim la Bîrlad, şeful Spitalului Militar nr. 472. Impresio­nat de mizeria pe care o întîlneşte la tot pasul, tînă­­rul medic îşi vede menirea în lupta pentru ri­dicarea satelor. Iată ce spune el într-o scrisoare către tînăra soţie căreia trebuia să-i expedieze bani pentru existenţă : „28 februarie 1911. Hota­rele — Dragă Lica, sunt zece ceasuri dimineaţa, abia acum am sosit de la Izvoare, unde m-a che­mat un bolnav — bine­înţeles pe gratis — chiar eu vreau să se înveţe lumea aşa, de aceea le spun la toţi să nu se sfiască a mă chema, în ca­zuri mai grave, căci vin degeaba... Cum însă n-am achitat încă leafa, că n-are perceptorul bani, nu ştiu acum cît pot să-ţi trimit“... în 1936, la inaugurarea „Cursurilor teoretice şi practice medico-sanitare pentru învăţătoare“, după cuvîntarea de deschidere a ministrului Nis­­tor — vorbeşte dr. V. Voiculescu despre „Starea sanitară a Ţării“. Cuvintarea sa constituie un act de acuzare publică, adus regimului, pentru grava nepăsare cu care trata problema sănătăţii şi edu­caţiei ţăranului român. Dăm mai jos cîteva ex­trase din expunerea sa. ION V. VOICULESCU SFORŢĂRI SALUTARE, DAU... Două mari sforţări biruitoare a făcut poporul român : cîştigarea independenţei naţionale şi emanciparea economico-politică a maselor ţără­neşti. Dar e un semn şi mai mare cînd popoarele în­cep să se caute pe sine, dincolo de fiinţa lor po­litică, mai adine decit alcătuirile lor economice. Cînd ele înşile îşi zămislesc formula unei vieţi ideale către care tind cu toate puterile lor con­ştiente... ...Pentru aceşti ochi ai satelor care sînteţi dum­neavoastră încerc să zugrăvesc tabelul sanitar al Ţării, ai satului văzut de noi cei de departe, în lumina datelor şi a cifrelor... Să ne­ strămutăm deci la ţară şi la sat... satele româneşti au rămas la fel, aşa cum s-au alcătuit din vechime sub presiunea nevoilor care au stă­­pînit înjghebarea lor atunci. Satele au fost ne­voite să fugă de drumurile mari şi deschise ale ţării, pe care umblau pacostele şi jafurile.­­ Ele s-au pitulat prin văi, pe la dosuri şi văgăuni, s-au tras în munţi, pe la rîpi şi între colţi, fe­rite de năvăliri şi încălţări. Aşa s-a zămislit: sa­tul de munte, spînzurat pe coclauri, fără ape curgătoare, cu apă sălcie de­ băut, de unde guşa şi cretinismul. Soarele nu­ bate îndeajuns, dru­murile şi legăturile între cătune sînt aproape im­practicabile. Casele şi cocioabele a­zvîrlite cu furca pe şapte văi şi şapte coline. Şi pînă azi o primi­tivitate ca din altă lume domneşte în satul nos­tru de munte, care a fost matca roiric spre şes. Lipsa de pămînt arabil face ca oamenii să tră­iască în codevălmăşie, să locuiască grămadă în aceeaşi încăpere, sau cinci-şase familii în o singură bătătură, pe cîteva prăjini de pămînt, pentru care sînt învrăjbiţi de moarte. Sărăcia, lipsa de hrană, lipsa de lucru, au o mulţime­ de urmări, ca mortalitate mare, pelagră, tuberculoză, rahitism, degenerare. Este drept că aceste sate sunt caracterizate prin­­tr-un conservatorism remarcabil : datinile, ere­surile sunt păstrate­ cu îndărătnicie. La şes satul primitiv era şi el pitulat­ în inima vlăsiilor fără fund, nu pe marile artere de co­municaţie. Căci cîmpia era aproape nepopulată, din pricina nesiguranţei în care se trăia pe a­­tunci. Cînd vremurile s-au potolit şi muntele a roit spre şes, dar mai ales după împroprietăririle dela 1864 şi 84, nimeni nu s-a gîndit să aşeze va­tra de sat după regulile igienii. Gospodăriile s-au risipit şi s-au aşezat fără plan, pe rudă şi sămînţă, după bunul plac al însurăţeilor. Foarte puţine case s-au pus, cum se zicea atunci, la linie. Din pricina acestei puzderii de gospodării ri­sipite pe coclauri (de multe ori 10—20 de case alcătuiesc un cătun, deplasat cu 10 kilometri de drumul mare şi de reşedinţă), cătune fără legă­tură între ele, pulverizate pe o imensă supra­faţă accidentată, e cu neputinţă să se îndepli­nească cu folos vreun soi de activitate măcar administrativă, necum una culturală sau igienică. Satul e şi rămîne o paragină, blocat de noroaie, de torente ori de nămeţi, ca un grup de celule din organism asfixiat, unde nu pătrunde sîngele. Iar aducătorii de cultură, organizatori şi adminis­tratori, întîmpină ca să ajungă la cite un sat răzleţ, aceleaşi piedici ca turcii şi tătarii de odi­nioară. Igiena şi salubritatea acestui fel de sat pe care-l cunoaştem cu toţii este î­n mic igiena şi salubri­tatea ţării... Intindeţi şi măriţi icoana de la cîteva sute de hectare la sute de mii de kilometri şi aveţi înfăţişarea dureroasă a stării sanitare gene­rale. Iată satul fără drumuri, cu şleaul făgaş de no­roaie, fără poduri, fără şanţuri destupate, sau pe margini cu bălţi stătătoare înverzite de mătasea broaştei, cu casele răsnite, cu ogrăzile vraişte, fără garduri, fără porţi şi pline de bălării. Oră­tăniile şi vitele umblă slobode pe drumuri, ca de pripas ; case întoarse cu spatele la drum, ca de ruşine, ascunse de lumină şi de soare ; cu fîntî­­nile fără ghizduri şi fără găleată, înconjurate de o arie de noroi în car© s-au înfipt copitele tutu­ror vitelor, incit scursurii© de la uluc şi murdă­riile de animale s© întorc înapoi în puţ. Gospo­dării neorînduite, cu bălegarul lingă pereţi, ajun­­gînd la straşină, cu vitele neadăpostite, sau ţi­nute în coşar© numai, spărturi ; un sat fără bru­tărie, fără măcelărie, nu mai spun fără baie, fără bibliotecă, fără o altă aşezare mai înaltă decit circiuma, căci şcoala, biserica şi primăria sînt de cele mai multe ori în alt cătun... ...ZILE DE POST De la intrare te întîmpină oameni sleiţi, zdren­­ţuroşi, alături de vite spetite şi pipernicite. Femei ofilite înainte de vreme, galbene şi secătuite,­ co­pii goi, cu pîntecele umflat de splenomegalli, sau de limbrici. Din înfăţişarea tuturor strigă şi se denunţă traiul tău, viaţa aproape neomenească, neingnjirea, necurăţenia, inconştienţa. Cmar dacă este iarnă de crapa pietrele de ger, întîlneşti femei trecînd desculţe la apă, abia cu o zdreanţă de fustă pe ele, copii cu picioarele goale... Intraţi acum în bătătura goală, fără şură, fără hambar, fără beci sau başcă... nici o vacă nu pune semnul belşugului în pragul gospodăriei... Cel mult o capră rîioasă, două... trei oiţe... sau arareori, unde se găseşte o vacă, e atît de slabă şi degenerată, aşa de prost ţinută, că seamănă mai mult a caricatură. Porcii ca ogarii, de neam rău, nu pun carne de loc pe ei, căci în loc să fie hrăniţi, sînt lăsaţi să pască numai iarbă pe şosea. Cîinii încovrigaţi de foame, nu primesc de­cit bătăi şi trăiesc doar din ce fură... Păşiţi în casă... oricîte încăperi ar avea locuinţa, familia se îngrămădeşte toată­ într-o singură odaie, de o­­bicei în odaia în care se găteşte mîncarea. Cele­lalte odăi sînt ţinute curate. Dacă e iarnă nu poţi sta de căldură, aer stricat şi duhoare... Tot aici se mai adăpostesc cîteva orătănii, doi-trei purcei mici, un viţel atunci fătat, o oale beteagă, o cloşcă cu pui timpurii. Ferestrele chiar paca nu sînt de ţiplă ori de hîrtie nu se deschid niciodată. Singura primenire a ae­rului se face pe uşă. Şi ea se deschide cu fe­reală, ca să se facă economie la căldura atît de preţioasă. In casă oamenii stau îmbrăcaţi ca şi afară, crţ căciulile în cap şi ies de la cald la frig otova. ...Staţi la masă cu ei... E o jale, co­piii scîncesc în jurul mesei cu trei picioare, pe care fumegă răsturnată, o mămăligă negricioasă, făcută din mălai mucezit... Drept orice mîncare, o ceapă-două, zdrobită cu pumnul şi presărată cu sare, niţel oţet, un praz. Dacă e vară, un castravete, rareori un boţ de brînză... In zi de post sărăcia e şi mai cumplită. La mari întîm­­plări, cînd se îmbolnăveşte o vită şi trebuie tă­iată se mănîncă în casă carne... Păsările, ouăle, laptele sînt duse pentru vînzare la tîrg. Rareori se înfruptă ai casei din asemenea bunătăţi hără­zite numai bogaţilor. Nu sînt cartofi, nu e pîine, nu e grăsime, nici legume. Chiar fasolea e un lux. Oamenii ies din casă primăvara ca nişte iasme, la urzici, la lobodă şi la ştir, tocmai gata clociţi pentru pelagră, pregătită în tot postul cel mare. Căci cei mai mulţi gospodari n-au nici de unele pentru iarnă. N-au o brazdă de legume în jurul casei, n-au un cuib de cartofi ori de sfeclă, n-au un sac de varză. Pe toate trebuie să le cum­pere de la tîrg. Porcul de la Crăciun, ce înseamnă pentru o familie de 5—6 guri, mai ales cînd gos­podarul nu ştie să-l pregătească pentru păstrare, nici să-l afume... Carnea e pusă simplu la putina cu saramură şi într-o săptămînă, două, o dată gata... Apoi „răbdări prăjite”, vorbe neaoşe ro­mâneşti, care ne zugrăvesc aidoma firea şi starea. S-au scris atîtea despre hrana săteanului incit problema vă este cunoscută tuturor. Hrana să­teanului este mult neîndestulătoare şi cantitativ şi calitativ pentru nevoile unui organism normal. E o adevărată­ subnutriţie cu toate relele ce de­curg , o grozavă primejdie pentru neam. Nu vor­bim acum de pricinele sociale ale acestei sărăcii şi rele nutriri a ţăranului : lipsa pămîntului pro­ductiv, pădurile tăiate sau luate sătenilor, peritul pierdut. Sînt regiuni întregi, nu numai în Ţara Moţilor, unde porumbul e adus din alte părţi, cai o marfă scumpă şi bine speculată... Cam aşa se petrece în toată regiunea munţilor... SARACIA minţii ŞI CEA A PĂMÎNTULUI Dar soluţia problemei nu stă în putinţa noastră ; e o problemă de stat. Pe noi ne priveşte cealaltă latură . Ignoranţa, lipsa de educaţie, care e o a doua şi mai gravă sărăcie — sărăcia minţii omu­lui, adăugată la acea a pămîntului. ...înrîurirea hranei proaste şi neîndestulătoare dă nu numai boale ca pelagră, tuberculoză, ra­hitism, anemie, dar aduce slăbirea rezistenţei bio­logice, scăderea­ puterii de muncă, sleirea genera­ţiilor ce se nasc din asemenea oameni, creşterea mortalităţii generale şi duce deadreptul la dege­nerarea... neamului. De la mîncare să trecem la odihnă şi la cul­care... Dar pe ce să te odihneşti şi mai ales unde să dormi dacă te-a apucat noaptea pe acolo ? Unica mobilă este o laviţă mare de lemn, care cînd nu e goală, e acoperită cu o rogojină, ori un ţol... Oamenii dorm toţi în acelaşi, pat, tată, mamă, copii pe seîndură de-a dreptul. Nu se po­meneşte saltea în patul ţăranului. Cei mai mulţi dorm îmbrăcaţi, chiar încălţaţi, acoperiţi cu o velinţă, căci, iarăşi, plapomă nu se află. E ade­vărat că truda şi obişnuinţa îi fac să doarmă duşi, somn adine, dar nu sănătos cum s-ar crede. Vă rog să nu luaţi în nume de rău acest tablou încărcat al vieţii rurale, presupuse de obicei ca o idilă... La sat munca e impusă, grăbită, intensificată de împrejurări, reglementată de anotimpuri, sîcîită de secetă ori de ploi, veşnic dezechilibrată. Bărbaţii totuşi cu munca desfăşurată vara în aer liber, la lucrările agricole, nu suferă un surmenaj, o sleire atît de mare ca femeia. Am atras de mult luarea aminte asupra condiţiilor neomeneşti în care tră­ieşte ţăranca noastră, încă neieşită din copilărie, ea este întrebuinţată fără milă în casă, la munca gospodăriei, lipsită de binefacerile şcolii, ca să vadă de fraţii ei mai mici şi să ajute pe maică-sa la toate. Măritată foarte devreme, abia o copilă, la 15—16 ani, ţăranca e nu numai sleită de sarcini şi de faceri una după alta, dar e istovită şi de toată munca din casă şi de o bună parte a muncii din cîmp, care-i cade pe umeri. Cînd e însărcinată munceşte pînă o apucă dure­rile facerii în cîmp, sau în ogradă şi naşte uneori acolo, pe un maldăr de fin... Dacă ajunge acasă naşte jos pe o mină de pae... o babă surdă pri­meşte copilul să-l taie buricul cu foarfecele de tuns luna oilor. Lehuzei îi dă o cană de vin fiert ca s-o ameţească, o încinge cu brîul şi s-a sfârşit cu orice îngrijire. Cite ţărance rămîn betege pe toată viaţa... sterile din lipsă de îngrijiri omeneşti la naştere. ...De aici marea, înspăimîntătoarea plagă care ne bîntuie satele, mortalitatea copiilor mici... Aproape jumătate din copiii născuţi, mor înainte de a îm­plini anul. Slăbirea sănătăţii generale şi în deosebi sleirea femeilor menite să zămislească şi să sporească neamul ; scăderea naşterilor, marea mortalitate a copiilor — iată cele trei laturi ale triunghiului fa­tal în care e înscrisă pieirea unui popor. MAI CRUNT DECIT IROD In ceea ce priveşte marea mortalitate a copiilor, alarma s-a dat dinainte de război... numărul copii­lor morţi în vechiul regat era înspăimîntător. Şi dacă în ceea ce priveşte naşterile eram a patra ţară din lume, cu mortalitate, eram în fruntea tu­turor. Din 100 de morţi 50 erau numai, copii pînă la 5 ani, 37 din o sută de morţi erau copii, care nu împliniseră un an de viaţă. In, anul 1912, din 140.000 de morţi, 52.000 au fost copii mai mici de un an. Un Irod mai crunt decit cel din Betleem, ne ucidea în fiecare an cite cincizeci de mii de prunci de la un an în jos... Cite genii, cite talente mult aşteptate nu sunt sugrumate şi acum printre cei 200.000 de copii care se sting pe fiecare an. Dar nenorocirea e că acum numărul naşterilor a scăzut. Nu mai avem 42 de naşteri la mia de locuitori ca înainte de război, ci au coborît la 36 şi la 35 la mia de locuitori, mai puţin decit în Bulgaria şi în Serbia. Paguba în capitalul viu este cu atît mai simţitoare... Acum sporim cam cu 200 mii de suflete pe an. Dacă ne-am îngriji copiii să nu moară cu zile, ar trebui să sporim cu 500 mii de suflete pe an şi în 20 de ani să ne îndoim nu­mărul populaţiei la 40 milioane de locuitori, cît poate hră­ni larg şi bine întinsa şi mănoasa noastră ţară. Orice reforme vor veni, orice metode s-ar pune în aplicare ele trebuie să se învîrtească în jurul acestor două chestiuni capitale : întărirea sănătă­ţii părinţilor, îndeosebi a femeii mamă ; şi al doi­lea, îngrijirea pruncilor încă din pîntecele mamei şi pînă trece de vîrsta primejdioasă a copilăriei. Sînt în ţara noastră peste 250 mii de bolnavi de friguri. Numai paguba materială, a zilelor pier­dute fără muncă de aceşti bolnavi se ridică la cîteva miliarde anual , afară de paguba care nu se poate repara cu nimic, paguba scăderii sănătă­ţii neamului, frigurile aducînd după ele scurtarea vieţii, copii­ slabi, neviabili, avorturi şi mare de­generare. Dar tuberculoza în care sîntem aşa de bogaţi­­ există cam 500.000 de bolnavi pe an, din care mor 50.000 de inşi anual, numai floarea tine­retului, parcă pe alese. Poate că am îngroşat liniile, poate că am în­muiat pensula în culori prea tari şi mohorîte, dar desenul este exact; chipul adevărat al unei ţări lipsită de igienă, de sănătate şi trai omenesc v-a stat aproape un ceas înainte... Cultura şi educaţia fizică, morală şi Intelectuală, lată rezistenţa şi apăsarea. Şi igiena nu e decît cultură şi educaţie aplicate la viaţă. Cine — în satul său, oricît de mic şi de pierdut ar fi pe harta ţării — face a­­colo igiena satului, face totodată igiena naţiunii româneşti. ■ Ovidiu holinceanu la zidurile albe Tu cea suav născută lingă zodii In dulcele erorii acelui timp levant Cînd eu poet fiind, supus poverii Marmorii albe şi florii de acant De un mileniu împietrisem mîndru Spre Babilon privind fără de glas Şi stepa Georgiei privind-o deopotrivă Viscol biciuitor în timp şi în popas Dar nu veneai — ascunsă mîinii care Din aprig te-ar fi smuls cu puls durut Şi ţi-ar fi rătăcit în cinstea clipei Nordul şi sudul intr-un cîntec mut Mie-mi curgea ca vinul roş de Chios Perfidul orient pe tîmplă. Mă durea Tropotul surd peste mănoasa iarbă Cînd legiunile-au intrat în ţara mea Pe umerii cu lance, cuirasieri plătiţi In văile mănoase, la Pad te-au tîrguit Ci eu le pregăteam cea mai cumplită noapte Şi-amurg le pregăteam pentru murit încă în stînci dormeam, în moale aur Bărbos bărbat ne-nvins de vre-un război în umăr sîngerat de păsări şi de cîntec Semn aşteptînd să se ivească-n noi Dar iar, ne-nduplecat, la zidurile albe Batea-voi , regilor Troici să te cer Tîlhar creștin, trac nordic, aspru De moarte fără seamăn vrînd să pier. ★s -¥• ¥ N-am să mai sting lumina-aceasta Este un prea deplin incognitum tăcerii tale Arde un pom de iarnă cu minuni incerte Sau ard numai amieze vesperale N-am să mai sting nimic. E miezul Amar şi putred ca lemnul noaptea-n sate Rostit a fost cuvîntul şi agale Şi nimeni nu mai poate înapoi străbate Sint pregătit de mult. Parcă văd mina înmănuşată în zăbranic cum întinde Creanga de mirt aprinsă. Simt. O, simt flacăra pînă la tîmplă cum mă minte Simt. E răcoare între flăcări De ce-aţi pălit ? De ce vă este teamă ? Nu pot să vă încurajez. Cuvîntul Nu-mi ajunge. E frig. Cine mă cheamă ?... ★ ¥ ¥ Se cheamă că e toamnă. Aş înnopta pe cîmp Cu mîinile sub cap pe-o blană de oaie-ntoarsă Cînd frigul încă nu ştie să mintă Şi via printr-o vrană curge, stoarsă. De-acum strămoşii or să-şi rezeme De lutul casei simplele unelte Şi printr-un ochi de vită o să plouă Şi ei vor bea în fiecare noapte rouă Nu ştiu cum tot se face că în jur Vremea se-ncumetă şi se copilăreşte Şi eu copil fur nucile pădurii Şi trec prin sat şi umbra după mine creşte Se cheamă că e toamnă. Peste un deal M-aş duce pîn-la apa vieţii, norocoasă O, se apleacă înspre miazănoapte casa Aş înnopta pe cîmp cu spatele la casă. horia gane februarie Februarie şi prin spărturi de ger scot bărbile arhangheli cînd se respiră cald. E-atît de dimineaţă, parcă aprinde-un băţ fetiţa cu chibrituri în asfalt. Se va hrăni cu sfere o oră. Ora suflet încrîncenată-n gloanţe, va fi de ură, pînă însăşi maica timpului va plînge culorile din brîul cald de lină... Eu, cel tîrziu, alcătuit din datini sînt Griviţa de sensuri şi ninsori din viitor îndurerat şi­ atit de mîndru multiplicat garoafă de mii şi mii de ori. ateneu .

Next