Ateneu, 1981 (Anul 18, nr. 1-4)

1981-03-01 / nr. 1

Ancheta „Ateneu“ Muzeele şi latura economică a eficienţei lor Problemele eficienţei, integrate organic efor­turilor actuale de dezvoltare continuă, multila­terală a societăţii noastre socialiste, se răsfrîng, firesc, şi asupra domeniului cultural-artistic. Re­zolvarea lor, deloc simplă, îndeosebi pentru insti­tuţiile finanţate de la bugetul statului, obligă la exigenţă sporită şi întărirea spiritului gospodă­resc în armonie cu realizarea obiectivelor ma­jore ale educaţiei patriotice, etice şi estetice a maselor. Se caută, se încearcă, se propune, încă nu s-a depăşit faza prospectării unor căi sigure de acţiune deşi, conform indicaţiilor secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, şi aceste unităţi, peste scurt timp, vor trebui să-şi acopere cheltuielile ■— integral sau în cea mai mare măsură — din veniturile obţinute. In­tr-o atmosferă febrilă, cînd iniţiativele, reevalua­rea posibilităţilor locale capătă o însemnătate deosebită, am efectuat ancheta noastră prin mu­zee d­in judeţele Bacău, Galaţi, Neamţ. Prima constatare : tematica orientativă întocmită de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste în ve­derea perfecţionării activităţii muzeale prin uti­lizarea mai raţională a capacităţii personalului muncitor şi resurselor materiale a fost asimilată fără rezerve, pe baza ei întocmindu-se planuri de acţiune. A doua : indiferent de posibilităţile, mai largi sau mai restrînse, de etalare a patri­moniului ştiinţific şi artistic disponibil, unită­ţile vizitate poartă pecetea dezvoltării lor siste­matice, stăruitoare din ultimele trei decenii, cînd statul a investit, anual, milioane şi milioane de lei pentru extinderea activităţii de cercetare, pentru alcătuirea, păstrarea şi valorificarea co­respunzătoare a colecţiilor, în tot acest timp, demersurile urmărind rentabilizarea, fie şi nu­mai a unor compartimente , laboratoare, ate­liere, standuri cu material publicitar etc. au fost foarte timide, departe de a stimula efortul pro­priu. Am întrebat, aşadar : Care ar fi principalele surse de venituri depistate pînă acum ? E posi­bilă o mai judicioasă exploatare a lor ? Celelalte direcţii de acţiune, abia identificate, se înteme­iază pe nişte calcule preliminare ? RENTABILITATEA ÎNCEPE DE LA CALITATEA PRESTAŢIILOR Dacă instituţiile de spectacol vin spre public cu o suită de premiere în fiecare stagiune, mu­zeul se sprijină ani de-a rîndul, în relaţiile lui cu vizitatorii, pe expoziţiile permanente. Mai rar reprezentaţie teatrală, muzicală etc. care să sus­ţină afişul 5—10 ani, pe cînd muzeul, odată or­ganizat, indiferent de profilul lui, îşi menţine vreme îndelungată, aceleaşi exponate, în acelaşi cadru şi acelaşi mod de prezentare. Modificările se produc rar, decisive fiind, de multe ori­, ex­tinderile de spaţiu, nevoia aducerii la zi a ma­terialului din unele săli ş.a.m.d. Comparaţia, cam forţată, evident, are rostul de a reliefa o idee esenţială exprimată de toţi interlocutorii noştri — directori de muzee, muzeografi principali —, anume, cîştigarea unui public mai numeros decît pînă acum, paralel cu creşterea gradului lui de receptivitate şi cultivarea interesului acestuia faţă de instituţie. De numărul celor ce trec pra­gul muzeelor depind, în mod hotărîtor, încasă­rile, atingerea indicatorilor financiari stabiliţi prin plan. Şi, noutatea nu e un element oarecare în calculele despre succesul uneia sau alteia din­tre manifestările cultural-artistice... „Principalul nostru instrument de lucru e mu­zeul însuşi — remarca Nicolae Itu, directorul Muzeului de artă contemporană românească-Ga­laţi. Calitatea manifestărilor de la sediu e su­perioară celor desfăşurate în afară. Am rezer­vat un anumit spaţiu expoziţiilor temporare, spectacolele noastre în premieră. Nu întotdeauna s-a­ perceput şi o taxă separată, pe lîngă cea de intrare în muzeu“. Reţinem observaţia ultimă, procedeul fiind generalizat. Curios, dar prin ace­eaşi asociere expoziţie — producţie scenică ne gîndim­ că se mai întîlnesc şi astăzi destui spec­tatori care „preţuiesc“ o reprezentaţie după costul biletului de intrare... Cert este că relaţiile cu vizitatorii sînt încă privite — afirmaţia e valabilă pentru toate mu­zeele —­­ la modul ideal, neinterpretate şi ca po­sibilităţi de cointeresare materială. Ori, muzeul nu-i numai cel ce propune, oferă, invită. Statu­tul său actual de instituţie complexă, tot mai necesară, „echipată“ la nivelul exigenţelor mon­diale îi permite să impună şi anumite condiţii beneficiarilor. Preţul unui bilet la muzeu n-a mai fost revizuit de prin 1957. Ştefan Cucoş, di­rectorul Complexului muzeal judeţean Neamţ argumentează : „Anul trecut, reţeaua muzeală din zona noastră a înregistrat peste 700.000 de vizi­tatori. Sumele realizate depăşesc însă cu puţin a treia parte din cifra menţionată. Să mai adău­găm că marţea, o dată pe săptămînă, intrarea e gratuită pentru grupuri organizate ?“ Taxele sunt simbolice (încep de la 0,25 lei), necorelate cu pre­ţurile actuale şi nevoile de întreţinere a institu­ţiilor respective, cu nivelul de viaţă ridicat al cetăţeanului faţă de perioadele anterioare. Cît priveşte noutatea, rolul ei în atragerea lo­calnicilor dispuşi să vadă o dată, de două ori, şi cam atît, expoziţia de bază a muzeului, tot la Neamţ găsim exemplul potrivit. De la 26 septembrie 1980, cînd, reorganizat tematic, a fost redeschis Muzeul de istorie, pînă la 31 decembrie 1980, prin fața exponatelor s-au perindat circa 30.000 de persoane. Greu de spus dacă cifra aceas­ta va putea fi egalată în vreun trimestru al anu­lui 1981. Poate un sistem de sondaje, după o formulă unitară, care să arate cîţi localnici, pe grupe de vîrstă, din proprie iniţiativă sau în grupuri organizate, au intrat în muzee, s-ar po­trivi cu intenţiile de optimizare socială a activi­tăţii cultural-educative. Anchetele, efectuate spo­radic şi fără o metodologie bine pusă la punct, sunt încă neconcludente. Mai vii, dinamice şi efi­ciente par a fi intervenţiile provenite dintr-o in­tuiţie a realităţii, orientate pe categorii de oa­meni ai muncii. Astfel, au apărut, la Bacău, în cadrul Muzeului de ştiinţele naturii, „Salonul ştiinţific“, grupînd intelectuali preocupaţi de cele mai recente cuceriri ale ştiinţei mondiale. Com­plexul astronomic popular, expoziţiile de peşti exotici şi păsări vii — activităţi incitante, deo­sebit de atrăgătoare , şi tot la Bacău s-a născut iniţiativa valorificării, de către Muzeul de istorie şi artă, a unor foarte preţioase piese de arheolo­gie prin expoziţii organizate în colaborare cu alte muzee din ţară, expoziţii itinerate apoi în cît mai multe judeţe ; la Galaţi, sub egida Mu­zeului de istorie, s-au expus pentru prima oară valori de patrimoniu (stampe din Biblioteca „V. A. Urechia“, pictură, artă orientală etc. apar­­ţinînd unor particulari şi instituţii de cult). Toate au purtat pecetea rigorii ştiinţifice, con­tribuind efectiv la întărirea legăturii cu publi­cul larg. Completînd parcă spusele tovarăşului Nicolae Itu despre muzeu ca for activ, preocupat de pres­tigiul prestaţiilor sale, dr. Ioan Mitrea, directo­rul Muzeului de istorie şi artă din Bacău, ne-a vorbit despre cunoaşterea patrimoniului muzeal şi a rezultatelor muncii de cercetare prin publi­caţia anuală Carpica, ajunsă la al XII-lea volum, difuzată regulat şi peste hotare. Iar Aneta Anghel, directoarea Muzeului de istorie — Galaţi, afir­ma cu toată convingerea : „Nu atît volumul ma­nifestărilor, cît ţinuta lor impune. Eficienţa în­seamnă calitate. La urma urmelor, ea constă şi în satisfacţia reciprocă muzeograf-ascultător, da­torată nivelului comunicării“. MODALITĂŢI DIFERITE, SCOP UNIC în lumea muzeografilor, termenul eficienţă a circulat, multă vreme, doar cu înţelesul de în­­râurire benefică asupra conştiinţei oamenilor. Adevăratele lui valenţe economice i-au fost re­cunoscute odată cu însuşirea cerinţelor noului mecanism economico-financiar şi adaptarea „din mers“ la situaţia anului 1981. Cu alte cuvinte, nu experienţa este elementul pe care se poate conta în mod deosebit, ci capacitatea de mobili­zare, dorinţa de a se realiza mult mai mult, faţă de gestiunea precedentă, pentru creşterea sub­stanţială a veniturilor. Conducerile muzeelor şi-au­ concretizat intenţiile în planuri de măsuri în­tocmite pe specificul unităţilor de istorie, artă, ştiinţele naturii. Din lipsa bazei legale de cal­cul, nu s-a trecut la înfăptuirea propunerilor avansate, deşi ne aflăm la finele primului tri­mestru al anului. în aceste condiţii, de remarcat rămîne felul cum, în cele trei judeţe, se încearcă fructificarea superioară a potenţialului material şi uman. Două par a fi direcţiile de acţiune : menţine­rea interesului mereu treaz al publicului faţă de muzeu şi prospectarea, cu ochi de bun gospodar, a compartimentelor aşa-zise secundare. Prima găseşte lucrătorii muzeelor oarecum pregătiţi, deprinşi să se apropie de mase şi să le cîştige prin mijloace foarte diverse, validate deja de practică. Sub incidenţa lui „Cît s-a cheltuit, cît s-a încasat ?“, ni se vorbeşte de grija sporită pentru selecţia tematică şi ritmicitatea expozi­ţiilor temporare, efectul publicităţii, diferenţie­rea manifestărilor cultural-educative pe vîrste, profesii, preferinţe ale auditoriului. „Activitatea expoziţională devine, din punct de vedere muzeis­tic, o cercetare subordonată procesului de dinami­zare a muzeului , e de părere Natalia Buceac, mu­zeograf principal la Muzeul de artă contemporană românească Galaţi “, o cercetare care capătă un caracter special“. Şi la Galaţi, şi la Bacău (unde Galeria de artă suplineşte într-un fel, lipsă de spaţiu de la sediul Muzeului judeţean de istorie şi artă), sunt prevăzute numeroase expoziţii care finalizează eforturile specialiştilor din localitate, ori prilejuiesc contactul cu valori de seamă gru­pate tematic, retrospectiv etc. de Oficiul pentru or­ganizarea expoziţiilor, de alte muzee din ţară sau chiar din străinătate. Acelaşi interlocutor ne asigură că transcripţia în plan financiar a unor activităţi nu-i decît o chestiune de procedură. Are în vedere orele de desen pentru copii, ex­celentă modalitate de cultivare a talentelor şi formare a unor conştiinţe artistice, conferinţele, simpozioanele de la Casa de cultură a studen­ţilor, care s-ar putea desfăşura pe bază de abo­nament. In aceeaşi notă, Vasile Florea, directo­rul Muzeului judeţean Bacău de ştiinţele naturii, şi Ana Codreanu, muzeograf principal la mu­zeul cu acelaşi profil din Galaţi, apreciază cer­curile „Tinerii naturalişti“, prezentarea de filme şi­­ diapozitive color în anumite zile din săptă­mînă. Interesant ar fi de urmărit dezvoltarea formelor de activitate destinate tineretului, cu atît mai mult cu cît el propune alte formule de contact, activităţi complementare, interferenţa artelor în dezbaterea unor subiecte. Pasionantă s-a dovedit discuţia despre publi­citate, element esenţial, de pulsul căruia depinde ritmul intervenţiilor muzeului în viaţa cultural artistică a judeţelor. Interlocutorii noştri sunt de acord că avem de-a face cu un compartiment încă neconectat la nevoile stricte ale instituţiei. O dovedim prin întîrzieri în editarea cataloagelor, folosirea absolut întîmplătoare a reclamei cine­matografice. Revigorarea trebuie să pornească din interior, implicînd o serie de alţi fac­tori, învăţînd din greşeli, apelînd la modalităţile cele mai simple şi percutante. Am reţinut ca foarte avantajoasă instaurarea unei reciprocităţi, în materie de publicitate, între instituţiile de cultură şi artă. Teatrul Tineretului­­din Piatra Neamţ va avea un punct de afişaj amenajat în incinta muzeului, iar acesta,, la rîndul lui, — vitrine cu exponate plasate în holul teatrului. Oarecum diferite apar relaţiile de publicitate în­tre muzee şi oficiile judeţene de turism. „Dorim să îmbunătăţim, eventual să multiplicăm şi să difuzăm noi, în hoteluri, acei fluturaşi pentru turişti“ — ne mărturisea Ştefan Cucoş. Explicaţia e simplă : nu totdeauna informaţiile oficiilor judeţene de turism reuşesc să provoace curiozi­tate pentru marile valori culturale din zonă. Şi, ajungînd aici, ne simţim datori să inserăm o su­gestie : toate excursiile să cuprindă în progra­mul lor vizite la muzee şi case memoriale, costul biletului de intrare fiind inclus în preţul excur­siei. Periodic, ar urma să aibă loc simple decon­tări între cei doi parteneri. Etapă importantă în aplicarea principiilor auto­­gestiunii economico-financiare în unităţile de cul­tură şi artă finanţate de la bugetul statului, anul 1981 trebuie să marcheze o cotitură şi în existenţa muzeelor. Documentele Plenarei lărgite a Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii, din iunie 1980, a creat o adevărată efervescenţă, sti­­m­ulînd iniţiativa, spiritul de răspundere, ataşa­mentul fiecărui specialist faţă de instituţie. Mul­te activităţi desfăşurate atît la sediu, cît şi în afara lui vor purta menţiunea „productiv“, cele amintite mai sus, dar şi altele depinzînd de sec­toarele auxiliare, care pot confecţiona sumedenie de produse, de la ilustrate şi diapozitive pînă la carpete inspirate de vechi covoare româneşti, de la acele replici după exponate reprezentative pînă la acvarii, ierbare ş.a.m.d. Cuvîntul de ordine fi­ind „eficienţă“, laboratoarele foto şi de restau­rare devin adevărate „mine de aur“. Concluzia care se impune este că sursele de trecere la rentabilizare sunt nenumărate. Rezervele abia dacă au început a fi scoase la iveală. Utili­zarea lor judicioasă duce la unul şi acelaşi scop — creşterea numărului vizitatorilor prin educaţie şi cointeresare la actul culturii, integrat cerinţe­lor epocii, exigenţelor calitative noi. Măndica MARDARE „Răsfrîngeri” — Foto : Valeriu BOGDĂNEŢ Locul acela, bariera, de la capătul ultimei străzi, dincolo începea cîmpul, dincolo se căsca un gol de gunoaie şi mărăcinişuri, un ţinut al clinilor fără căpătîi şi al peticelor duse de vînt, iarna cu spulberări de zăpadă, vara cu nori de praf, petice colorate neverosimil ca o sadică parodie a florilor acolo unde florile nu puteau răsări, le agăţau din zbor spinii galbeni de holeră, primă­­verile după dezgheţul definitiv, cu fire clorotice de iarbă şi cu oase mici şi ascuţite care pîndeau cele dintîi , tălpi desculţe, bariera, sigur că da, era şi la Bacău locul acela atît de caracteristic României de pînă la Eliberare în care satele se opreau speriate şi desculţe, la marginea oraşului. Prin 1945, un băiat de 14 ani, Ilie Gică, ce desă­­vîrşit nume de băiat, şi Ilie şi Gică, ai zice că-i născocit dar nu e, a trăit ani mulţi la barieră, în comuna cu nume de odraslă regească, Dom­niţa Maria — dar numai el din cine ştie cîţi a izbutit să treacă dincolo de barieră şi chiar să fie încadrat la strungăria fabricii de ceaune şi bucşe de căruţă, de lingă gară. După prima iarnă tră­ită în atelierul cu maşinile albite dimineţile, de promoroacă, s-a îmbolnăvit atît de grav de reu­matism, încît o cerere de trimitere într-o staţiune de tratament i-a fost, în chip senzaţional, a pro­­fastei, iar tinarul vcşnic a ajuns, la virsta la care Vasile Roaită murea, în staţiunea Herculane să facă băi de vindecare acolo unde, din toată fa­brica, doar patronul mai făcuse. Era în 1946, în aerul fiecărei dimineţi plutea izul tulburător al unor nemaipomenite prefaceri. Pîntă şi adresa de pe plicurile trimise acasă de tînărul ucenic avea să se schimbe, numele nou al comunei fiind chiar Vasile Roaită. Dar îl vom lăsa pe micul strungar să-și împlinească destinul și vom privi în cele ce urmează, mai îndeaproape ce s-a petrecut la Bacău, dincolo de bariera „Letea“. O vreme s-au putut vedea nenumărate mici schimbări prin toate ogrăzile. Ici se dărîma un perete din lut amestecat cu paie, ca să fie înlo­cuit cu unul din cărămidă roşie, colo se turna o centură nouă din beton. S-au desfăcut acoperişuri putrede şi s-a pus în loc scîndură albă. S-a pus în loc tablă zincată. S-a pus în loc ţiglă roşie. S-a săpat în pămînt şi s-au plantat pomi şi viţă de vie. Ciorchinii s-au lăsat grei ca,­ugerul de vacă sătulă. Curţile nu se mai noroiau de urmă de căruţă şi de copite adînc înfipte şi de balegile presărate de vite şi de cai. Chiar picioarele celor dinăuntru sufereau schimbări de prea multă în­călţare, se subţiau, căpătau o pieliţă străină, şi mîinile, care nu uitaseră totuşi deprinderile sapei sau coasei, mîinile făceau acum altceva, oamenii Bacăul văzut de aproape plecau la lucru curaţi, în fabricile noi şi în cele vechi care se schimbaseră mult, treceau bariera spre locurile lor de muncă de la „Partizanul“, „Şuruburi“, „Letea“, pe şantiere, mai ales pe şantiere, zilele se adunau în săptămîni şi în luni şi în ani de viaţă şi pe neobservate lucrurile noi începeau să fie mult mai numeroase decît cele vechi. Şi o viaţă întreagă se schimba din temelii fără să prinzi de veste. Cei de la barieră se prefăceau rapid în orăşeni. Nici o orînduire nu săvîrşise ceva­­ asemănător. Comuna însăşi a intrat repede în fiinţa urbei. Porţile oraşului s-au deschis larg. Satele — Nicolae Bălcescu, Faraoani, Cleja şi nu numai ele — s-au pornit încoace, peste calea ferată, iar oraşul, la rîndul lui, a trecut —­ cu oameni, cu maşini, cu şoferi, cu excavatoare, cu zidari, cu sudori, cu betonişti, cu felul lui de viaţă cu tot, oraşul a trecut dincolo de marginile lui, cîştigînd noi poziţii întărindu-se necontenit scris un a­ct bu­­curîndu-se, înjurînd, muşcînd cu lăcomie din pîinile mari, golind sticle de vin, rîvnind cu în­verşunare să trăiască din ce în ce mai bine şi înaintînd, înaintînd zi de zi, fără odihnă, făcîn­­du-şi visuri şi construind cu mînecile suflecate, murdar de var, de funingini, de uleiuri, negru pînă-n albul ochilor, lac de sudoare, pășind de la un cincinal la altul cu cizmele lui de cauciuc și aruncînd tot mai departe buzduganul nemai­pomenitei lui îndrăzneli. Prima dată l-a aruncat pînă la Întreprinderea de avioane. A doua oară — pînă la noua uzină de vane. Da, uzina cea nouă, ivită din trupul, din fiinţa, din nădejdile celei vechi, de lîngă gară, apoi pînă la întreprinderea de maşini unelte, pînă la Fabrica de nutreţuri concentrate, pînă la întreprinderea de panouri electrice... Prin 1974 s-a pus piatra de temelie, tot aici, a Combinatului de îngrăşăminte chimice. Acesta este un episod care trebuie, oricît de succint, po­vestit, căci el arată cum se construieşte în socia­lism . S-a hotărît, deci ca la Bacău să se fabrice în­grăşăminte chimice. Şi maşini unelte. Şi vane şi robineţi. Şi avioane. S-a trecut la acţiune. Dar — atenţie !­­— ofensiva a început nu numai acolo, în zona şantierelor. Schimbările au fost direcţionate pe mai multe fronturi. La C.I.C., de exemplu, s-au concentrat uriaşe forţe, apele au fost, pe o mare întindere, zăgăzuite. Instalaţia de acid sul­furic, cu cele două linii, fiecare a 200.000 de tone pe an, două fluvii gemene, de foc, cîte n-ar fi avut de spus numai despre ea, despre acel decembrie din 1977, cînd a avut loc prima „punere în funcţiune“, maistrul Alexandru Popa. Apoi instalaţia DAP, iniţiale care ară­tau că fosfaţii îşi începuseră drumul compli­catelor transformări pentru a deveni îngrăşă­minte chimice. Instalaţia de acid fosforic. Fa­brica de uree, cea mai recentă bătălie, 420 000 tone pe an, un fel de El Dorado al agricul­turii — fiindcă mioarele cîrlionţate şi viţeii cu nări fragede aşa cum îi ştim din vechi egloge, prozaic vorbind nu se pot perpetua în condiţiile agriculturii intensive fără preţiosul îngrăşămînt. S-a hotărît să se facă acest îngrăşămînt, dar aproape în acelaşi timp constructorii începuseră ofensiva dincolo de barieră, pentru a înălţa noul cartier Republicii I şi Republicii II. S-a supat la rădăcina viţei de vie. A cireşilor. A zarzărilor. S-a semănat pe locul acela blagoslovit beton de mărci superioare şi împletituri din oţel. Şi erau constructori care pregătiseră fundaţii pentru blocuri noi prin alte curţi, se dovediseră puter­nici şi nepăsători şi acum veniseră să ia cu colţii buldozerelor zarzării puşi de mîna lor. S-a văzut atunci că trecerea de la un fel de viaţă la altul era o durere ascuţită care nici măcar nu ştiai bine de ce o simţi şi pentru ce te sfîşie. Numai cei de la barieră ştiu că n-a fost uşor, dar puteai să aştepţi ? Oraşul venea din urmă, ca un uriaş. A fost aceasta o barieră de dulci sentimente şi aduceri aminte care — acolo unde nu s-a ridicat lesne — a trebuit să se frîngă, cu dureri şi cu zvîcniri prin somn, noaptea. Acum, în 1981, iau în palme grunjii mărunţi şi egali ai nepreţuitului îngrăşămînt — fabrica de uree, cu o tehnologie unică la noi, folosită doar în cîteva ţări din lume ce se pot număra pe degetele unei singure mîini, a fost dată în folo­sinţă — tînărul inginer Ştefan Grigoriu îmi spune că în cîteva zile instalaţia a atins deja peste 95 la sută din capacitatea proiectată,­­ iau în palme mirabila pulbere şi-mi vine în minte chipul fos­tului ucenic strungar, de acum mai bine de 35 de ani, acum un om înalt şi puternic, cînd am întrebat de el, toţi l-au strigat: „Nea Gică, Nea Gică !“ era şef de echipă la sculeria întreprinderii metalurgice, halele de dincolo de barieră, la uzina nouă. Nu mai stă în casa veche, de pe strada Bicazului, și-a adus acolo o soră, el unul se simte mai bine în apartamentul de la etajul întîi al blocului construit nu departe, pe aceeași stradă. A stat întîi cu chirie, dar văzînd că e cald şi bine, a adunat bani şi l-a cumpărat. Pe locul barierei, e un mare pasaj peste calea ferată. De viţă de vie, de pomi, de iarbă — vorbeşte ca un orăşan. La orice replică ce-i aminteşte de casa veche, răspunde concis, fără poezie şi cît se poate de practic : „N-aş da locuinţa asta pe zece case dinainte ! Acolo unde stau acum, e cald şi bine...“. E părerea lui Nea Gică, omul care a trecut prin multe. Casa veche şi casa nouă sunt aproape ve­cine. Dar între ele se află nu doar o viaţă de om, ci istoria unui popor. Constantin NANCIU BARIERA ATENEU C \ Dind lumina chipului nostru Statornicim un vis, dînd lumina chipului nostru Acestor vremi. Cunoaștem numele celor Care pînă la noi au tăiat calea !— Stă pe umăr de floare privirea lor în mai — Șoapta lor e această iarbă pe care o bucură soarele — vremi fără de seamăn sunt Acelea cînd fiii pot de părinţii lor vorbi Ca despre luptători. Iată tînărul acesta a prins istoria — el poate Spune : bunicul era ca mine pe cînd a fost La primul Congres al comuniştilor români — Tata era ca mine pe cînd revoluţia Schimba această ţară — Şi eu sunt numele lor rostit fără de teamă Şi dau acest nume prin forţa, iubirea şi lupta mea, A noastră, viitorului. Dăm nume fericit viitorului României — prin Vreme partidul este speranţa, vederea Dreptelor căi — Statornicim un vis dînd Lumina chipului nostru acestor vremi, Şi Ţara — privirea cea bună între fraţi — Este începutul unui vers nemuritor. In zi de mai, de pace, mai tineri ca oricînd Găsim Partidul, Ţara şi-al ei Conducător. Octavian VOICU V_____________________________________________ PAGINA 3

Next