Ateneu, 1984 (Anul 21, nr. 1-12)
1984-01-01 / nr. 1
Fondatori: George BACOVIA şi Grigore TABACARU (1925) GÎNDIREA ISTORICA A TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU Gîndirea istorică actuală este puternic orientată de liniile de forţă ale concepţiei revoluţionare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, de spiritul său creator în abordarea problemelor complexe ale cunoaşterii din domeniul ştiinţelor sociale, punînd în lumină trăsăturile determinante ale istoriei, ca proces colectiv specific al mişcării sociale. Folosind într-un mod creator categoriile şi principiile materialismului, istoric , fundament teoretic şi metodologic al ştiinţelor sociale, gîndirea istorică a secretarului general al partidului a contribuit esenţial la sesizarea tendinţelor fundamentale ale procesului istoric obiectiv, la dezvăluirea forţelor motrice ale dezvoltării societăţii şi a structurii acesteia. Relevînd, de pildă, relaţia obiectivă dintre existenţa socială şi conştiinţa socială, însemnătatea hotărîtoare a forţelor de producţie în progresul social, rolul bazei şi suprastructurii, rolul maselor şi al personalităţii în făurirea istoriei, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a deschis istoriei — îndeosebi a României — posibilitatea explicării cauzale a evenimentelor luate în parte şi în ansamblul lor. „Interpretarea ştiinţifică, obiectivă a evenimentelor social-politice în toată complexitatea lor — sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu — poate fi făcută numai în lumina materialismului dialectic şi istoric, cea mai înaintată concepţie despre lume şi viaţă“. într-adevăr, această concepţie este incompatibilă „cu repetarea mecanică a unor teze depăşite sau infirmate de viaţă, aprecieri simpliste care nu sunt de natură să ajute la înţelegerea complexităţii problemelor, a factorilor care acţionează în societatea contemporană“. Prin prisma acestor consideraţii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu jalonează sarcinile deosebite ce revin istoricului, chemat să răspundă la întrebările care-i preocupă pe contemporani. Sarcina istoricului comunist, înarmat cu teoria marxistă despre lume şi societate, folosind-o în mod creator, este ca prin studiile sale, fără a renunţa la cercetarea obiectivă a trecutului istoric, fără a încerca să „înfăţişeze“ sau să „denigreze“ acest trecut, să facă din istorie un mijloc de cunoaştere a prezentului şi de prevedere a viitorului, să ofere, astfel, colectivităţii umane căreia i se adresează, imaginea devenirii şi aspiraţiile ei, ceea ce conferă adevărata valoare a muncii sale. „Valoarea unei istorii cu adevărat ştiinţifice, sublinia secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, constă în înfăţişarea obiectivă a faptelor, în interpretarea lor justă, constituind astfel o oglindă a conştiinţei de sine a poporului, a claselor, înmănunchind experienţa de viaţă şi de luptă a maselor şi conducătorilor“. Această luminoasă concepţie asupra scopurilor nobile ale istoriei a constituit un moment remarcabil în stimularea edificării unei istoriografii româneşti, situată în coordonatele adevărului istoric, care să răspundă cit mai deplin idealurilor de progres, de pace şi de bună înţelegere ale poporului român. Desigur, aria problematică a adevărului istoric comportă numeroase laturi şi aspecte, în care se includ cîteva raporturi esenţiale, cum sunt obiectiv-subiectiv, fapt „istoric“, istorie şi contemporaneitate, partinitate şi obiectivitate, asupra cărora opera istorică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu proiectează o intensă lumină explicativă. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît, în perioada contemporană, exponenţi ai concepţiilor subiectiviste, pragmatice, proiectivist-scientiste sau structuraliste, în teoria istoriei, încearcă reluarea şi revitalizarea unui mai vechi curent de gîndire, care, sub forma aşa-zisei „dezideologizări“ a ştiinţelor, se ridică împotriva principiului partinităţii în istorie, teoretizează incompatibilitatea sa cu obiectivitatea ştiinţifică, întrucît în istorie dialectica raportului dintre obiectiv şi subiectiv se manifestă într-un mod specific prin aceea că omul este, deopotrivă, obiect şi subiect al istoriei, că subiectul este cuprins în însăşi realitatea istorică, acest specific face ca problema obiectivităţii cunoştinţelor despre trecut să fie legată de caracterul partinic al funcţiei sociale pe care trebuie să o îndeplinească rezultatele cercetării. Cercetarea trecutului este întotdeauna o cunoaştere angajată. Or, aşa cum se desprinde cu limpezime din opera secretarului general al partidului, aceasta face ca problema obiectivităţii cunoştinţelor istorice să fie strîns legată de ideologia clasei sau a grupului pe care-l reprezintă cercetătorul. Probema obiectivităţii devine astfel problema aderării la anumite coordonate ideologice şi valorice, şi anume la acelea care permit o deschidere maximă spre adevăr. Prin urmare, această indicaţie este deosebit de preţioasă, căci spiritul partinic nu este în contradicţie cu obiectivitatea cercetării istoriei, dacă aceasta reflectă poziţia clasei muncitoare ale cărei interese coincid cu tendinţele obiective ale progresului istoric. Din aceste cerinţe ale partinităţii decurge, pentru cercetarea noastră istorică, aşa cum sunt formulate în documentele Congresului al XII-lea al P.C.R., sarcina de a înfăţişa, potrivit realităţii istorice, lupta poporului român pentru împlinirea idealurilor sale de progres, dreptate socială şi libertate naţională. Programul partidului (Continuare în pag. 3) Prof. Vasile FLOREA Fierbinte omagiu unei vieţi şi activităţi exemplare dăruită înfloririi patriei, fericirii poporului român, progresului şi păcii în lume. LA MULŢI ANI ! STEGAR DE IDEI Stegar de idei ce-naripează visul în fruntea unui partid şi popor, care transformă cu fapta, cu scrisul al vieţii mers, mereu cutezător. Stegar de idei înnoitoare, simbolizate de-un roşu stindard pe drumul nostru către soare, idei ca flăcări ce-n suflete ard. Stegar de idei înalte, măreţe primenind sufletul limii întregi cu un suflu nou de tinereţe, din ei la o parte osificate legi. Stegar de idei menite să-nvingă şi care-n lume spre pace tind , lumină din lumina lor să ningă aici, pe Terra, popoare înfrăţind. Stegar de idei şi mari împliniri sub văpaia comunistei zări, ţie-ţi închinăm adincile iubiri, Conducător-Erou de-nalte luminări. Radu FELECAN sub Îndrumarea tovarăşei Academician doctor inginer ELENA CEAUŞESCU Activitatea laboratorului ICECHIM Borzeşti — la nivelul noii calităţi (Pagina 3) Idealul de unitate naţională începem anul de încununare a cincinalului actual, sub semnul sărbătoresc al omagierii unui veac şi un sfert de la crearea statului naţional român modern, prin făurirea unirii dintre Moldova şi Muntenia. „Moment epocal în procesul plămădirii statului naţional unitar român“ — cum a definit evenimentul tovarăşul Nicolae Ceauşescu —, acest act puternic al naţiunii române a fost rodul idealurilor revoluţionare de la 1848, pentru care au luptat masele largi ale poporului român. Acţionând energic, cu însufleţit simţ patriotic, cu o înaltă conştiinţă de sine ca entitate naţională şi ca prezenţă istorică, masele populare din cele două provincii surori au încurcat atît iţele cercurilor reacţionare interne, cît şi pe ale unor puteri expansioniste care nu priveau cu ochi buni ivirea unui stat naţional puternic în această zonă europeană a disputelor de interese. Dar faptul corespundea necesităţii istorice, unor cerinţe concrete ale dezvoltării social-politice, ale dreptului inalienabil al poporului român la progres şi civilizaţie. Oricât de important, oricât de ample semnificaţii ar deţine, actul de la 24 ianuarie 1859 a reprezentat doar unul din momentele istorice ale luptei înflăcărate pentru idealurile unităţii naţionale. Această „năzuinţă dintotdeauna a românilor“ — cum a numit-o în Expunerea de la 1 decembrie 1983 tovarăşul Nicolae Ceauşescu — s-a hrănit prin secole, din conştiinţa originii daco-romane a locuitorilor de pe străvechile locuri carpato-danubiano-pontice. Idealul fierbinte al unităţii s-a născut din originea comună a unui popor vorbind o limbă uimitor de omogenă pretutindeni, din cultura populară sau cărturărească la fel de unitară, din datinile sădite pentru vecie în simţirea şi conştiinţa locuitorilor de pe toate aceste legendare meleaguri. Iată pentru ce am fost mereu uniţi „în cuget şi simţire“, peste graniţele vremelnice, atît de nefiresc despărţitoare de fraţi. Un moment tulburător, prin profundele sale semnificaţii, prin ecoul nestins în sufletul românimii de pretutindeni, l-a constituit unirea Ţării Româneşti, a Transilvaniei şi Moldovei de către Mihai Viteazul. Acest prim stat unitar centralizat român a dat o înaltă expresie idealului de libertate şi neatîrnare a ţării şi oricît de scurt a sclipit fulgerul de la 1600, zarea lui a fost îndestulătoare pentru a lumina gîndul putinţei de înfăptuire a unui vis nepreţuit. El a dobîndit o nouă forţă de atracţie, o strălucire neasemuită, cînd statul român modern şi-a cucerit cu arma în mină independenţa. Numeroşi transilvăneni s-au înrolat atunci în rîndurile tinerei armate române, înfruntînd cu eroism tunurile otomane şi nepregetînd să aducă suprema jertfă patriotică, alături de fraţii moldoveni şi munteni. Ei cinsteau cu credinţa lor idealul sfînt al unităţii naţionale, dînd o nouă însufleţire luptei seculare împotriva dominaţiei străine din Transilvania şi Banat. (Continuare în pag. 5) „A“ Generaţia unirii şi dialectica duratei ♦ » Aprecieri pe marginea ideii de timp în epoca de culminaţie a paşoptismului românesc s-au mai făcut. Interpreţii fenomenului au trebuit să observe îndîrjirea polemică a căuzaşilor în raport cu trecutul apropiat, pe care îl negau, opunîndu-i un program ce trebuia să definească viitorul. In acelaşi timp, nevoia unei motivări în ordinea tradiţiei i-a constrîns să exalte un trecut mai îndepărtat, cel cu semnificaţie definitivă şi eroică S-ar butea observa însă, aici, un lucru mai adine, ţinînd de raportul însuşi dintre înnoire şi tradiţie, la nivelul conduitei celor ce-şi asumă puterea într-un moment sau altul : ei o asumă, de regulă, în numele unui principiu preexistent, ceea ce conferă înnoirii (fie aceasta şi revoluţionară) un caracater restitutiv, de întoarcere la o situaţie convenabilă din trecut. Cele mai radicale doctrine politice s-au prevalat astfel de un egalitarism străvechi şi s-a putut vorbi, paradoxal, de „revoluţii conservatoare“. Paşoptismul românesc, care cuprinde cronologic şi epoca lui Cuza, e susceptibil de aprofundări sub acest unghi. Pentru oricine e familiarizat cu textele din epoca ce a pregătit Unirea Principatelor, opoziţia tensionată, antinomică, între prezenţi şi trecut ţine de ordinea evidenţei. în raport cu grandoarea trecutului, prezentul nu putea fi decit detestabil pentru aproape toată lumea. Un sentiment general, de la ocîrmuire pînă la clăcaşi,identifica acest prezent cu o existenţă mizeră, insuportabilă, termenul de comparaţie fiind un trecut idealizat, cel al marilor eforturi defensive, exprimînd un eroism ale cărui dimensiuni abia dacă mai puteau fi estimate în noile circumstanţe. Cît priveşte viitorul, cealaltă componentă a tripticului cronologic, el apare ca ascuns în miezul unor evenimente aflate în curs sau pe cale de a se înfiripa, aşadar ceţos şi imprevizibil, în entuziasmul său patriotic, Kogălniceanu făcea din istorie un mijloc de a stabili „ce am fost, de unde am venit, ce suntem“, pentru ca pe acest temei să poată spune, ca într-o „regulă de trei“, şi „ce avem să fim“ 2. Prea simplă, desigur, această regulă, în care numărul necunoscut era dedus cu atîta uşurinţă din celelalte. Fiindcă nici trecutul, nici prezentul nu se pot defini atît de lesne ca în retorica profesorului de la Academia Mihăileană. O reducţie subiectivă declara însă măreţ trecutul şi mizerabil prezentul, pentru a extrage din această opoziţie argumente palingenetice. în realitate, trecutul nu însemnase doar eroism şi devotament patriotic, iar prezentul nu era compus numai din note sumbre, însă loc pentru nuanţe nu exista deocamdată. Evocând istoria naţională, Kogălniceanu făcea din trecut o sursă a cunoaşterii de sine şi prin aceasta a resurecţiei morale. Ca şi altor istorici din epocă, trecutul îi apărea ca un depozit sacru da fapte, la îndemîna oricărui individ, a oricărei clase sau categorii sociale. O spusese şi mai înainte, prefaţînd Arhiva românească (1841) : „întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce suntem, de (Continuare în pag. 2) Al. ZUB