Ateneu, 1984 (Anul 21, nr. 1-12)

1984-06-01 / nr. 6

VIII Alexandru Graur Amintiri (I) De cind ne naştem, în jurul nostru se perindă oameni diferiţi care sînt interesanţi sau nu, inteli­genţi sau nu, pe care ii admirăm sau nu, îi iubim sau ne sînt indiferenţi... Dar cum sunt ei în realitate nu ştim. Nu-i putem cunoaşte numai pentru că îi vedem din cînd în cînd sau des, şi schimbăm foarte puţine gînduri, foarte puţine păreri. Atunci aflăm abia numai cite o friptură din fiinţa lor, numai o clipă din raţiunea lor de a exista... Dacă avem norocul să asistăm la destăinuiri, la confesiuni, atunci totul se schimbă. Un om­ deosebit şi ca inteligenţă, cultură, profesie, activitate, şi ca fel de la fi, devine mai interesant, mai adevărat în faţa ochilor noştri, el însuşi într-adevăr. Destăinui­rile sunt fermecătoare, participăm la ele, devenim mai înţelegători, mai apropiaţi. Mărturisirile unui scriitor, ale unui artist, ale unui savant, îl fac mai interesant, pentru că nu mai sînt umbre care-l as­cund pe cel adevărat. Fără aceste confesiuni poţi vedea des pe cineva, timp îndelungat, fără să-l cunoşti decît superficial şi chiar fals, atribuindu-i anumite lucruri pe care le înţelegem greşit, nu real. Cîn­d spun „cunoşti“, nu mă refer la faptul că ştim ce profesie are, dacă are familie, că ii place sportul sau muzica... mă refer la cunoaşterea vieţii sale in­time, la sentimentele sale, la judecata sa, la cultura pe care şi-a insuşit-o, la, educaţia pe care a primit-o, la nenumăratele fapte ce au intervenit în decursul timpului... A sunat cineva la uşă. Mă duc să deschid. — Ce plăcere, domnule profesor ! Bine aţi venit ! Domnul profesor Graur intră încet, pare intimidat, priveşte cu ochii săi mari şi curioşi în jur, foarte repede apoi, molcom, se aşează pe fotoliu. — Ce este la televizor ? Acestea sunt imagini de la Botoşani, oraşul meu natal ! spune profesorul Graur, uitindu-se atent şi cu o nuanţă de nostalgie pe figură, la emisiunea de pe micul ecran. — E ! Amintiri, amintiri... După opt decenii de viaţă oricine are mintea înţesată de întâmplări tre­cute, dintre care multe pot interesa şi pe alţii, cu condiţia să li se facă cunoscute... — Pe mine mă interesează foarte mult, aşa că as­cult cu mare plăcere tot ce-mi veţi povesti. — M-am născut la Botoşani în anul 1900. Ziua este discutabilă. Data reală este 7 iulie, stil vechi. Eu am fost declarat la Oficiul Stării Civile în ziua de 11 iulie. Declaraţia se face în cel mult două zile după naştere, aşa că am fost trecut la 9 iulie în acte. în certificatul de patru clase primare s-a trecut din eroare ziua de 11 iulie, care era consemnată la înce­putul actului de naştere. Aşa că am trei date de naştere. După Introducerea stilului nou, am socotit că trebuie să transpun ziua în care mă născusem. Anul 1900 era ultimul din secolul al XIX-lea, aşa că am adăugat numai 12 zile. Am stabilit definitiv data naşterii la 19 iulie. Tatăl meu, născut tot la Botoşani, la 31 decembrie 1855, era fiul lui Avram Brahariu, care avea o pră­vălioară unde vindea probabil, şi bragă, de unde i se trage şi numele. Bunica a avut o băcănie la Mi­­hăileni. Bunicul a murit foarte tînăr. Cînd tata a fost dat la şcoală, învăţătorul i-a schimbat numele de Brahariu în echivalentul german care însemna „be­rar“, adică Brauer, nume cu care tata a rămas toată viaţa, în timpul războiului de la 1877 fiind scutit de armată ca fiu unic al unei mame văduve a făcut totuşi gărzi la Botoşani. A fost în viaţă contabil şi a lucrat multă vreme la Botoşani. Şi-a făcut singur o serioasă cultură, avea o bibliotecă bogată şi era abonat la diverse reviste româneşti şi germane, pe care le citea cu atenţie. S-a căsătorit foarte tînăr cu Foni Sanielevici, cu care a avut patru copii, dar s­oţia i-a murit şi el, în conformitate cu un obicei vechi s-a căsătorit cu sora ei, Jeanette, cu care a avut alţi patru copii printre care şi ea. Mama mea, născută la Lespezi la 3 septembrie 1866 trăise în copilărie la Craiova, apoi mai tîrziu la Bucureşti,­­unde frecventase Clubul Socialist din strada Sf. Ionică. Eu eram cel mai mic fiu. Sora mea cea mai mare, Suzana, soră numai de pe tată, era căsătorită cu Iacob Ţăranu şi ,a avut doi copii, pe Ionel Ţăranu, artist bine cunoscut şi pe Ştefania Raiciu, al cărei soţ, avocatul Ionel Raiciu, a fost ambasador în Polonia. Fratele meu Constantin a părăsit şcoala după ab­­solvirea gimnaziului şi a plecat la Bucureşti, unde a devenit corector la ziarul ADEVĂRUL. Era foarte apreciat de către directorul Alexandru Beldiman fondatorul gazetei, care i-a schimbat numele în Graur, adoptat pe rind şi de către ceilalţi fraţi. Făcînd co­recturile foarte bine, Costică a primit o trtăsuţă de lucru în camera alăturată de cabinetul directorului, care, at­unci cînd îşi scria articolele, îl consulta îin problemele de gramatică, îl striga : „Grăuraş, a căruia se surîej, sau al căruia ? Costică a devenit apoi redactorul gazetei şi semna cu multe pseudonime, dintre care unele îmi sînt ne­cunoscute. A intrat foarte tînăr în mişcarea socia­listă, iar cînd „generoşii” au trecut la liberali, el a rămas independent. A făcut un sfigiu în Belgia şi mai mult în Franţa, pentru a-şi completa cunoştin­ţele. Acolo a fost în strînse legături cu mişcarea so­cialistă. 11 cunoştea bine pe Jean Jaurés fruntaşul acestei mişcări. S-a Înapoiat apoi în ţară şi a lucrat in presă. Un timp a condus un ziar din Galaţi, după scurt timp a revenit la ADEVĂRUL care era condus atunci de Constantin Miile, şi a fost trimis la Viena în calitate de corespondent. După cîţiva ani a venit in ţară şi a continuat să lucreze tot la ADEVĂRUL, împreună cu N. D. Cocea şi cu alţii a seos revista FACLA, fiind prieten cu diverşi oam­eni cunoscuţi, printre care era Tudor Arghezi şi Gala Galaction. La Începutul primului război mondial a fost corespon­dent la Odessa, de unde s-a înapoiat cînd au intrat şi România în război. Cind armatele germane au o­­cupat Muntenia, fratele meu a fost luat ostatec, a fost ţinut un timp la Săveni şi apoi trimis în Bul­garia, de unde s-a înapoiat înainte de sfîrşitul răz­boiului. Se mai găseau trupe germane pe teritoriul nostim cînd împreună cu mai mulţi colegi, Constan­tin a scos ziarul LUPTA, în care erau combătuţi ocupanţii germani. în anul 1920 a devenit directorul ziarului ADEVĂRUL pe care l-a condus până în 1936. Cind aveam vreo doi ani, fratele meu Grigore — în familie i se spunea Jorj — avea obiceiul să se ridice cu mâinile pînă deasupra capului său. Mi s-a spus m­ai tîrziu că eu îl chemam : „Jică, dacă macăle !“ — Traduceţi-mi ! nidi eu. — „Jică, să facă gimnastică !“ spune domnul pro­fesor amuzat şi dînsul, apoi continuă : „Fratele meu Grigore a făcut studiile la Viena. La o virstă încă fragedă a a­vut legături cu mişcarea socialistă. C­in colegii săi mai în vî­rsta au fost excluşi din liceu şi arestaţi, pentru că erau socialişti ei le ducea de mîncare la închisoare, dar a rămas la şcoală pentru că era prea mic. După ce a absolvit liceul, a studiat medicina la Viena, şi-a luat doctoratul, a devenit medic şi avea un cabinet medical la Karlovy Vary. Era de asemenea şi redactor la ziarul ADEVĂRUL. Cealaltă soră, Liza, s-a căsătorit cu Emanoil Socor, iar fiul lor, Matei Socor, este compozitorul cunoscut, de care mă simt mîndru. Liza­ îmi dădea să mănînc. Fiind foarte mirăcăcios, o zoream să-mi dea mai repede, și ea îm­i răspundea : „Stai, că n-am ma­şină !" De aici eu am luat obiceiul să-i spun : „Dă-mi, că n-ai maşină ! „Mîncam toate mîncârurile ce mi se serveau, nu făceam nazuri. Numai ardei umpluţi nu puteam sâ-i văd. Cînd aveam vreo patru ani, spuneam mereu : „Duluşi nu m’m­încă buluşi um­pluţi“, adică „eu nu mim­înc ardei umpluţi“. — Cum aţi spus : Duluş ? — Da. Aşa mi se spunea, Duluş, derivat de la Sandu. Iar „buluşi“, era în loc de pipăruşi, adică „ardei”. Nina îmi era soră numai după tată. Cînd aveam vreo cinci ani, mă ducea prin casele unde erau copii de vîrsita mea şi uneori îl găseam la masă. Mă uitam la ce mîncau şi spuneam : „Eu nu am­ mîncat niciodată de asta !” Şi, bine­înţeles, eram invitat să gust şi eu din acele lucruri bune. Nina, de la care am aflat aceste lucruri, pretindea că odată am zis chiar că : „Eu n-am mîncat niciodată !“ Ana, sora mea, căreia îi spuneam Nica, profesoară, ziaristă, autoare de lucrări de linvistică şi de tra­duceri din limbile franceză şi germană, s-a căsă­torit cu Vasile Canarache, directorul Muzeului Arheo­logic din Constanţa. Era secretară la ziarul ADE­VĂRUL, iar după război la Institutul de lingvistică. Ella ISTRATI CAIETE BOTOŞĂNENE, IUNIE 1984 Prezenţe româneşti • Recent, în Ungaria a avut loc Festivalul de muzică al naţionalităţilor — Békéscsaba 1984 — la care au luat parte interpreţi, solişti şi formaţii de muzică cultă şi populară. Din România a fost invitată, la festival, Laura Lavric din Botoşani, cunoscută interpretă a cintecului popular moldo­venesc, care a primit pentru evoluţia ei calde aprecieri din partea publicului maghiar. (în foto­grafie, Laura, Lavric pe scena din Békéscsaba). D­in Republica Democrată Germană s-au des­făşurat „Zilele culturii româneşti“. Invitat la a­­ceste manifestări, Modest­­Cichirdan de la Filar­monica din Botoşani a dirijat trei concerte de muzică simfonică în oraşele Pirna, Haidenau şi Rudolstadt. Dirijorul român a lăsat o impresie frumoasă publicului german. Note, Comentarii, Idei „BOTOS La COJU Miculinţi s-au descope­rit cele mai vechi unelte şi piese de lemn din lume iar la Iu­seni unul din cele mai însemnate de­pozite de bronzuri de pe teritoriul Moldovei după cum depozitul de unelte și arme de fier de la Lozna (55 piese) este unul din cele mai însemnate de acest fel de pe cu­prinsul României. La 1600, Mi­hai Viteazul dă o ultimă bătă­lie la Verbia, lîngă Dorohoi, re­zultatul luptei însemnînd practic unirea Moldovei cu celelalte două ţări româneşti... la 1899 în fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi exis­­stau peste 11.000 mii muncitori şi meseriaşi... în octombrie 1944 este instalat la Dorohoi primul prefect dem­ocrat din ţară... la 1831 Bo­toşanii erau cel mai mare centru de prelucrare a pieilor din Mol­dova... o treime din populaţia ac­tuală a municipiului o formează elevii. Am selectat aceste foarte su­mare spicuiri din Ghidul turistic al judeţului Botoşani apărut re­cent la Editura Sport-turism pen­tru a sublinia încă de la început una din coordonatele fundamentale ale lucrării : bogăţia impresionan- ANI -Ghid­ ­ă de informaţii din cele mai va­riate domenii — istoric, geografic, economic, social etc. Autorii ghi­dului (Andrei Cardaş, Dumitru Ig­nat şi Gheorghe Slavic) au de­pus o temeinică muncă de do­cumentare relevînd cele m­ai im­portante aspecte ale cadrului na­tural, istoric şi economico-cultural al judeţului completate în partea a doua a lucrării de descrierea la fel de pertinentă a aproape 10 posibile trasee turistice care cu­prind, practic, totalitatea locali­­tăţilor urbane şi a centrelor de comună. Din această perspectivă volumul îşi depăşeşte cu brio scopul de propagandă turistică devenind un adevărat manual istorico-geografic ce poate fi recomandat atît şco­larilor cît şi aşezămintelor cul­turale aflate uneori în anevoinţă cînd e vorba să transmită infor­maţii de ordin local. O lectură deosebit de utilă şi plăcută e de presupus că o va reprezenta car­tea şi pentru numeroşii botoşă­­neni plecaţi pe alte meleaguri , înlesniindu-le în mod indirect un contact complex cu realitatea locurilor natale. Pentru turist par­ turistic al lu­ mea a doua a lucrării va fi un instrument indispensabil de cu­noaştere anticipată care cuprinde în ea promiţătoare ceasuri de des­tindere şi recreere ; de un real folos îi vor fi hărţile (corecte şi complexe) precum şi materialul fotografic inclus îin lucrare (aces­ta însă insuficient selectat şi gru­pat după criterii discutabile). Eventualul cititor atent ar pu­tea sesiza însă şi cîteva accente mai puţin reuşite , din care re­levăm o parte în ideea că o vi­itoare ediţie ar putea ţine seama de aceste observaţii. E de sem­nalat mai întîi că prima parte a lucrării se derulează într-un stil uneori greoi, care abundă în ter­meni de­­specialitate (ex. în capi­­tolul Relieful citim despre „depo­zite Ordoniciene siluriene, creati­­ce, eocene şi neogene, necurate“ (p. 7) sau în prea multe date statistice expuse în stilul unui proces verbal (cap. Populaţia şi aşezările). Unele cuvinte preţioa­se (ctitora) sau altele greşite (breslă a lăutarilor), unele dezacor­duri (nivelul de civilizaţie al ge­­to-dacilor) vor fi corectate tacit de cititor mai greu va fi în cazul d e ţ u l u i“ unor nume proprii, ezitarea între „Atanase Başotă“ (p. 36) şi „Anas­tasie Başotă” (p. 57) puţind trezi suspiciuni. Aceste scăpări de care ar putea fi vinovată şi corectura efectuată de editură (redactor Doi­na Gavrilă) duc la citirea în bi­bliografia volumului a lucrării Că­­linescu, George — Istoria literaturii româneşti, Bucureşti, 1942 caz în care ne întrebăm dacă este vorba de Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent — Bucu­reşti, 1941, de Istoria literaturii române — compendiu — Bucureşt, 1945 sau de o altă lucrare care aparţine altui autor decît cel ci­tat ! Mai semnalăm şi faptul că în capitolul Municipiul Botoşani se reiau unele date din primele capitole care se referă la cadrul general al judeţului , ceea ce di­luează informaţia. Dincolo de aceste mici scăpări, Ghidul turistic al judeţului Boto­şani se dovedeşte o lucrare temei­nică şi utilă, pe care o recoman­dăm cu căldură tuturor cititorilor. Dumitru LAVRIC Dicţionarul CONSTANTIN CEHAN (CIHAN) RACOVIŢĂ (1882—?) Botoşănean, studiază în oraşul natal (primele două clase de liceu la „A. T. Laurian“) şi la Iaşi. S-a afirmat ca redactor şi publicist la revista bilunară „Mihai Eminescu“ — sera a H-a —, care a apărut la Botoşani în 1905 (intr-un fel, o con­tinuare a activităţii redacţionale de la revista ie­şeană „Mihai Eminescu“ — 1903) , scoate şi con­duce, la Botoşani, revista „Moldova de Sus“ (31 august 1906—1 martie 1909) ca „organ românesc". Bucurîndu-se de sprijinul lui Ion Slavici, pleacă la Arad, ca redactor la „Tribuna” (1909), după care începînd războiul, revine în Moldova, la Iaşi, ac­­tivînd ca redactor la „Cuvântul”, redactor șef res­ponsabil al ziarului „Drapelul“, întîlnindu-i-s­e sem­nătura şi în alte publicaţii ale epocii (în „Izbînda“ din Dorohoi, semnează în numărul 19 octombrie 1930, „Satele noastre , învăţătorii“, un articol pe linia unei statornice cunoaşteri a stării satului românesc , „Patimi din primăvara 1907“ — 15 oc­tombrie 1907), în „Bucovina“, „Epoca“, „Evenimen­tul”, „Gazeta Transilvaniei“. GHEORGHE CUCIUREANU (1814—1886) Născut în oraşul Botoşani, în 1814, Dr. Gh. C. este unul din cititorii medicinii româneşti mo­derne, unul din primii medici titraţi ai Moldovei (doctor în medicină, la Viena, cu teza „De in­­fanticido“, 1837, dar şi doctor în filosofie — „illustrisimo et doctissimo viro Giorgio de Kuc­­zuran, Bottoschanensi, Moldava). A desfăşurat în capitala Moldovei o bogată activitate în serviciul sănătăţii — de la medic primar şi epitrop al Spitalului Sf. Spiridon la protomedic al Moldovei (1848), fiind un veritabil organizator al Spitalelor şi Serviciului sanitar în Moldova, evidenţiindu-se printr-o activitate practică, directă. S-a distins în acţiunea de organizare a învă­­ţămîntului şi programelor de învăţămînt în Mol­dova, în 1851 intrând în vigoare Aşezămmntul pen­tru reorganizarea învăţăturilor publice in Prin­­ţipatul Moldovei, care restabilea limba română ca limbă de predare în şcoli şi fixa treptele de învăţămînt. A fost, totodată, membru în Socie­tatea de naturalişti din Iaşi (chiar prim secretar al ei — 1844). Pe plan politic, s-a ataşat idealurile propăşirii ţării, ale Unirii, bucurindu-se de creditul lui Grigore Al. Ghica şi Alex. I. Cuza, fiind mereu alături de floarea generaţiei sale — Kogâlniceanu, Alecsandri, Negri, Rab­et, Bojinca. La 10 septembrie 1871 este ales m­embru al Aca­demiei Române încetează din viaţă la 8 ianuarie 1886, la Iaşi. MIHAI CUCIUREANU (1819—1844) Poetul M. C. este fratele mai mic al Dr. Gh. C., fiind născut la­ 5 noiembrie 1819, la Botoşani. Studiile d­in familie, la Pesta, la, Cernăuţi. Publică­ri „Foaie pentru minte...“, „Alăuta românească“, „Propăşirea”, versurile sale cîntind omul, uni­versul. Semnează volumele „Poetice cercări“ (1839) şi „Poezii“ (1840). A activat ca asesor la Tribunalul din Fălti­ceni, oraş în care a, şi murit, la nici 25 de ani, la 5 mai 1844. LUDOVIC DAUŞ (1873-1954) Scriitorul (romancier, poet, dramaturg, traducă­tor, publicist) s-a născut la 18 septembrie 1873, la Botoşani, ca fiu al lui Alfred Dauş (ceh de ori­gine, emigrant în Rom­ânia după revoluţia polonă din 1863) şi al Măriei (născută Negri, veche fami­lie de moldoveni, aceeaşi căreia îi aparţinea şi Cos­­tache Negri). La Botoşani îşi petrece copilăria, aici (tatăl era un preţuit inginer — absolvise Politeh­nica din Praga —, mama activa în Societatea Fe­meilor Române din Botoşani) învaţă liceul, la acelaşi faimos „A. T. Laurian” — întrerupt de scurte treceri pe la Şcoala militară din Iaşi şi Gimnaziul din Fălticeni —, reluat apoi — cl. V—vi —­ pentru a absolvi clas­a a Vil-a la Liceul „Sf. Gheorghe“ din Bucureşti (avîndu-i aici pro­fesori pe Al. Odobescu şi Onescu-Gion). Studii de drept, absolvite cu teza „Pedepse. Caracterul şi botoşănenilor , natura lor“ (publicată la Botoşani, în 1897). Ma­gistrat. La Botoşani fiind, publică poezii, debutează deci, în „Curierul Român“, condus de Scipione Bâdescu, colaborează la numeroase periodice : „România Nouă”, „Adevărul“ „Dreptatea“, „Epoca“, „Familia“, „Generaţia nouă“, „Flacăra“, „Liga literară”, „Li­teratorul”, „Luceafărul“ sibian dar şi la cel bucu­­reştean, la care a fost şi director, „Revista lite­rară „Sburătorul“, „Sămănătorul”, „Vatra”, „Ţara“, „România literară şi ştiinţifică“, „Ilustraţiunea ro­mână“ ş.a. Din bogata, sa operă desprindem romanele „Stră­bunii“ (1900), „Duşm­ani ai neamului (1904), „Dră­ceasca schimbare de piele“ (1927) — drama unei femei austere —, „Asfinţit de oameni” (1932) — o frescă a lumii Botoşanilor de altădată, bine a­­preciat de criticul Eugen Lovinescu, fiind o operă „solid construită cu o tehnică realistă, onest rea­lizată şi scrisă, in sfârşit, fără o retorică roman­ţioasă“, „O jumătate de om“ (1937), „Drumul sîn­­gelui”, un volum de versuri, apărut în 1924, un jurnal al ororilor războiului, „Egie”, „Doamna Oi­­tea, mama lui ştefan cel Mare“, „Valea Albă“ (ju­cate la Teatrul Naţional din Bucureşti), poeme dramatice. L. D. a fost şi director fondator al Teatrului Naţional din Chişinău (din 1918) ; a activat in So­cietatea autorilor dramatici romani ; a activat în Radiodifuziunea română. A încetat din viaţă la 17 noiembrie 1954, la Bucu­reşti. EMIL DIACONESCU (1889—1978) Istoricul E. D. Spa născut la 23 octombrie 1889, la Mânăstireni—Botoşani. Studii secundare — la Botoşani (Liceul ,,A. T. Laurian“, bacalaureat in 1909), universitare — la Bucureşti, specializare — la Paris. Doctor îmn Litere, doctor docent în geo­grafie istorică. Profesor secundar — la Liceul „A. T. Laurian” şi Liceul Internat din Iaşi — apoi conferenţiar universitar la Universitatea ieşeană. Bun cunoscător al istoriei naţionale, a prezen­tat-o în contextul sud-est european, din studiile sale relevîndu-se „Graniţe etnice şi politice în Balcani intre 395 şi 1453“ (1926), „Un document is­toric : Napoleon I şi Principatele Române" (1928), ,,Expansiunea colonială a statelor europene” (1931), „Romanii de peste hotare“ (1938), „Marile puteri şi criza cehoslovacă*­ (1938), „Vechi drumuri mol­doveneşti“ (Iaşi, 1939), „Călători străini în ţările române. Guil­bert de Lannoi“ (Iaşi, 1940),, „Ba­natul românesc“ (1941), „Alexandru cel Bun“ (Bucu­reşti, 1979, în colaborare cu Dumitru Matei). La Botoşani, a fost membru fondator al revis­tei „Junimea Moldovei de Nord“, aparuta la 5 ia­nuarie 1919, după cum şi un bun publicist. A co­laborat la „Cercetări istorice“, devenite Ulterior „Studii şi cercetări istorice”, fa­cind parte şi din direcţia revistei. încetează din viaţă la 1 octombrie 1978, la Iaşi Constanţa Dunca-Schiau (1843—?) Scriitoarea, prima femeie-ziarist din România, s-a născut la 16 februarie 1843, la Botoşani, fiica a lui Ştefan şi Sofia Dunca. Studiază la Viena şi Paris (College de France), işi asigură o for­maţie solidă, mai ales în pedagogie, după cum colaborează de tim­puriu la presa franţuzească. Re­venită în ţară, se deducă organizării invâţămîntu­­lui pentru fete, un memoriu al ei, „Fiicele popo­rului”, fiind premiat de Domnitorul Al. I. Cuza. C. D. a fos­t o lideră a mişcării feministe din Ro­mânia. La revista pe care a scos-o, „Amicul familiei“ — 15 martie 1863 —, la care a fost şi redactor (secretar de redacţie fiind Grigore H. Grandea), la „Familia“, publică texte literare, sub semnul generos al depăşirii condiţiei dramatice a femeii, a nevoii ei de emancipare. Reluam din scrierile sale : „Martira inimei“, „Motiv de despărţenie sau Ce deputat !” — piese de teatru ; romanele „Elena“ (Paris, 1862), rouTL­ an semnat cu pseudonimul Cămile d'Alb, „Omul negru“, „Radu al III-lea cel Frumos”, „o familie din Bucu­reşti. Iezuiţii României“, nu lipsite de o oarecare stângăcie şi imitaţie. Oricum, scriitoarea a scris mult, semnînd și poezii, traduceri din J. J. Rous­seau, Hugo, Pușkin ș.a., critică teatrală (drama­turgia lui V. Alecsandri). A fost căsătorită cu consilierul imperial Antoniu de Schiau din Transilvania. MATEI EMINOVICI (1856—1929) Căpitanul și memorialistul Matei Eminovici, frate mai mic al lui Mihai E­m­inescu s-a­ născut la 20 noiembrie 1856, în Ipoteştii Botoşanilor. Studii : primare, gimnaziale, liceale — la Botoşani (acestea din urmă la „A. T. Laurian“). La 20 octombrie 1872, voluntar, se înscrie la Şcoala de ofiţeri din Iaşi, absolvind-o în iulie 1876, cu gradul de sub­locotenent, după care activează în diferite regi­mente de dorobanţi. Participă la campania 1877- 1878 (cum fac şi foştii săi colegi de clasă ai li­ceului botoşănean, I. V. E­lefterescu şi Gh . Sabin), cu Regimentul 4 de linie mai ales, u­nde era comandant de pluton, afirmîndu-se în lup­­tele de la Plevna, Smirdan. Este decorat cu înailte distincţii româneşti şi ruse. Avansat locotenent, in 1880, căpitan în 1886. După război, dincolo de unele funcţii date de cariera militară, se consacră îngrijirii ediţiilor de scrieri ale marelui poet, îşi aduce ca memoria­list o contribuţie valoroasă la elucidarea multor aspecte biografice ale Eminovicilor, mai ales cele ce-o privesc pe Mihai Eminescu — este revela­toare bogata corespondenţă cu corneliu Botez In 1924 s-a­ s­tabilit cu soţia, Silvia Maieru,’ la Bistriţa Nă­său­du­lui, unde a şi murit ln 12 decem­­­brie 1929 (nu la Bistriţa —‘ jud. Neamţ, cum i­­nexact scriu autorii Micului dicţionar „Bărbaţi ai datoriei 1877—1878“, Editura Militară, Bucureşti, 1979), fapt comentat de presa vremii : „In Bis­triţa (jud. Năsăud) a încetat din viaţă, în ziua de 12 cor., căpitanul veteran Matei Eminescu, ul­timul frate al marelui poet Mihai Eminescu în­­mormîntarea s-a făcut în ziua de 15 la cimitirul românesc din Bistriţa cu toate onorurile cuvenite“. ARTUR ENAŞESCU (1889—1942) Poetul Artur Enăşescu s-a născut la 12 ianuarie 1889, la Botoşani,mai păstrîndu-se şi azi casele copilăriei şi tinereţii sale. îşi face studiile primare şi liceale în oraşul natal, ultimele la Liceul „A. T. Laurian“. In 1912—1913 audiază cursuri de fiilo­­sofie la Paris, la reîntoarcere susţinindu-şi baca­laureatul la liceul botoşănean (1913), apoi ur­mează Facultatea de litere şi filosofie din Bucu­reşti. începe de timpuriu, presat şi de nevoi ma­teriale, o rodnică colaborare la diverse periodice ale vremii, între care „Convorbiri critice“, „Con­vorbiri literare“, „Clipa“, „Familia”, „Flacăra”, „Rampa“, „Sfinxul“, „Steagul“, „Universul literar”, „Viaţa literară“, „Vremuri nouă”, în 1917, revine la Botoşani, ca elev al Şcolii pregătitoare de ofiţeri de rezervă. Aici acasă, îl reîntîlneşte Tudor Vianu, care nota : „Artur era un elev absolut inadaptabil la rigorile regimului militar. A trebuit să repet­e stagiul pregătirii sale şi a plecat ca simplu soldat, la unitatea lui, î­n faţa inamicului”. Avea să lupte la Măgura Ca­­şinului, în 1918, conduce, alături de bunul său tovarăş, poetul Ion Sân Giorgiu, săptămînalul botoşănean „îndrumarea“. In articole-argumente viguroase.. îşi dezvoltă pledoaria pentru cauza Marii Uniri („Spre Ardeal...“, „România Mare“ ş. a.), afirmându-se ca un excelent publicist. Din păcate, activitatea sa publicistică este foarte puţin cunoscută. Tot acum­, semnează numeroase poeme, de sensibili­tate, fie în „Îndrumarea“, fie în „Junimea Mol­dovei de Nord“, apărută şi ea la Botoşani. Ionel BEJENARU Note, Comentarii, Idei botoşănene EDITORI : COMITETUL JUDEŢEAN DE CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE SOCIALISTĂ BOTOŞANI ŞI R­EVISTA „ATENEU“ Realizatori: Gheorghe JAUCA, Dumitru IGNAT, Emanoil MARCU, Dumitru ŢIGANIUG, Liucian VALEA Adresa : Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă. Bulevardul Lenin nr. 91, cod 6­800, telefon : 151­73 (Cu menţiunea : „Pentru Caiete botoşănene“) Tiparul : Intrepr. Poligrafică Bacău sub comanda nr. 5511-1984

Next