Ateneu, 1999 (Anul 36, nr. 1-12)

1999-01-01 / nr. 1

TROSHA ESTE DE UN SINGUR FEL, INTELIGENTA E DE HAI MULTE FELURI" - Ce înseamnă pentru dumneavoastră premiul George Bacovia, pe care l-aţi primit la Bacău pentru întreaga operă literară? - Trebuie să mărturisesc faptul că în ultimul an am fost copleşit, sufocat aproape de premiile care mi s-au acordat. Constat că este o distribuţie extremistă în sorţile noastre literare: unii iau prea multe premii iar alţii, deloc. Personal sunt exagerat de onorat de astfel de recunoaşteri dar, nu mă simt câtuşi de puţin liniştit. Sunt chiar îngrijorat. Pentru că văd în asta un semn al vârstei mele înaintate şi cred că există, la cei care îmi acordă premiile, următorul raţionament: acum, cât mai este încă timp. Dincolo de orice glumă, însă, vreau să spun că Premiul George Bacovia este unul cu ade­vărat reconfortant pentru mine. Este mai însemnat decât toate premiile mele prece­dente şi îi mulţumesc juriului şi oraşului lui Bacovia pentru acest lucru. De fiecare dată când îl recitesc pe Bacovia îl redescopăr mereu mai mare. Cred că este unul dintre cei mai importanţi poeţi europeni şi admiraţia mea pentru poezia lui este crescândă.­­ Domnule Alexandru Paleologu, talen­tul se poate pierde ? - Da, când eşti improb cu el. E ca un cuvânt de onoare pe care nu ţi-1 ţii. în tim­pul comunismului s-au compromis multe talente. Dacă nu-1 întreţii, talentul moare. - Care au fost cele mai importante repere în formaţia dumneavoastră in­telectuală?­­ Persoanele care mi-au influenţat hotărâtor dezvoltarea intelectuală, sufletească şi morală au fost tata şi Alice Voinescu. Alice nu arbora inteligenţa ca specialitate şi nu se jena să-şi recunoască ignoranţele chiar în domeniul ei. Avea naivităţi adorabile şi o imensă bunătate. Mulţumită ei l-am descoperit pe Montaigne, care revenea foarte des în conversaţiile ei cu tata, de la noi de-acasă. Mi-amintesc, că aveam în bibliotecă două portrete de-ale lui şi că, adolescent fiind, am asistat la elaborarea cărţii lui Alice Voinescu despre Montaigne. Ea mi-a infuzat interes pentru opera marelui căr­turar. Răsfoindu-i eseurile am prins gust pentru limba franceză a secolului XVI, sugestivă și genială în expresia ei primară. E o limbă spontană pe care o găsesc analogă cu limba lui Grigore Ureche, înainte de întâlnirea familială şi familiară cu Montaigne, care mi-a rămas o rudă apropiată pentru tot restul vieţii (ce scriitor savuros şi inepuizabil!) m-am întreţinut cordial cu Voltaire, al cărui Candide m-a încântat prin spirit, haz, ale­greţe, eu fiind un adversar al pesimismu­lui. - Pentru că o evocaţi atât de des pe Alice Voinescu, această femeie de excepţie, de o mare căldură umană, am să vă întreb ce credeţi despre femi­nism şi condiţia femeii astăzi? - Eu cred că bărbaţii sunt inferiori femeilor care au o superioritate imanentă. De aceea nu înţeleg lupta feministelor pentru egalitate. In ce să fie egale cu băr­baţii? E o revendicare totalmente greşită. Femeile au darul miraculos şi extraordi­nar de a da viaţă, sunt mai rezistente şi mai curajoase decât bărbaţii. Numai că în zilele noastre, cu aceste revendicări, tot mai stridente, feminitatea mi se pare grav ameninţată. - Domnule Paleologu, se poate trăi fără compromisuri? - Se poate, dar nu e bine. Nu există nici o societate civilizată, umană, fără acceptarea compromisurilor. Ca să fie to­lerabilă viaţa, este nevoie de compro­misuri, altfel o societate e barbară. - E multă vulgaritate în lumea românească de azi. Ce credeţi că se întâmplă cu oamenii? - A dispărut nobleţea. De caracter, de atitudine. Iar nobleţea constă în a nu te distanţa de vulg. Să vrei să fii mai grozav decât altul, asta înseamnă să fii vulgar. - Ce fenomen social vă stârneşte la ora actuală îngrijorarea? - Perseverenţa în a nu mai fi. Sânt îngrozit de pildă, de influenţa americană, de acea tendinţă persistentă de aplatizare, de omogenizare a tot şi a toate. Acel “political” ce îmi stârneşte oroare. O valoare nu poate să fie egală cu altă valoare, aici nu încape, sub nici un chip nivelarea. E nevoie de elită, în orice societate, de o aristocraţie a valorilor. - Intr-o societate, unii oameni au funcţii. O funcţie poate deforma un individ? - Ştiu că este o utopie dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc la cât de grozavă ar fi o lume fără funcţii. Şi, o să râdeţi, ar fi mult mai funcţională. Ar fi o lume fru­moasă, normală, populată de indivizi. Pentru că omul care e invadat de propria lui funcţie nu mai e nici măcar individ. Acest lucru mi se pare cel mai clar, mai - Spuneţi, la un moment dat, într-unul dintre eseurile dumneavoastră, că prostia e dominatoare, inteligenţa, nu. Aţi vrea să comentaţi această afir­maţie?­­ Prostia e lipsită de graţie. E omogenă, apoi. Proştii nu se rivalizează între ei şi se mobilizează împotriva inteligenţei. Apariţia acesteia e o alarmă pentru ei. Inteligenţa e eterogenă şi cei care o posedă sunt incapabili să se recunoască între ei. Inteligenţa este de mai multe feluri, prostia e de un singur fel. Mai nou, şi asta e valabil pentru viaţa noastră politică, prostia se mobilizează contra competenţei, face alergie împotri­va acesteia ca şi în faţa inteligenţei, iar urmările sunt dezastruoase. Spun asta cu toată convingerea, chiar dacă eu sunt un adversar al pesimismului. Carmen MIHALACHE POPA reliefat în viaţa politică. Aici omul devine o funcţie. Funcţia e luată ca o proprietate imanentă a fiinţei sale. Aşa că vă imagi­naţi ce se întâmplă când se termină cu funcţia. Alexandru Paleologu — conştiinţă AURORALĂ ROMÂNEASCĂ Data de 15 aprilie 1870 reprezintă un moment decisiv al spiritului româ­nesc: apariţia primului mare poem al lui Eminescu, Venere şi Madonă. Aşa ceva nu se mai auzise, nu se mai citise pînă atunci în limba noastră; versurile emi­nesciene parcă ar spinteca cerul şi întregul orizont cunoscut. Cei din redacţia Convorbirilor şi-au dat seama numaidecît de mărimea evenimentului. Nouă ani mai tărziu, la 19 ianuarie 1879, alt moment memorabil: premiera Nopţii furtunoase la Teatrul Naţional. De data asta rîsul genial, monumentali­tatea viziunii comice şi a satirei se instaurau în conştiinţa românească tot atît de constitutiv şi de irevocabil ca şi marele lirism eminescian. Cei doi autori, atît de tineri la momentele respective, de fapt nişte băieţandri (dar perfect conştienţi de rolul lor) care ca artişti s-au admirat reciproc, fără re­zerve, au proclamat prin creaţia lor maturitatea intelectuală a României, egalitatea ei de rang cu marile naţiuni ale Europei. Acel moment cu adevărat auroral al României (concomitent cu consoli­darea ei ca stat modern şi independent) fireşte că nu s-a putut produce din senin şi că o acumulare lentă sau mai puţin lentă de antecedente îl făcuseră posibil. Dar apariţia lui Eminescu şi a lui Caragiale (la numele cărora trebuie adăugat şi cel al lui Maiorescu, fără de a cărui congenială şi autoritară clarvi­ziune fenomenul nu s-ar fi impus atît de hotărîtor)­are faţă de tot ce îi precedase un caracter tranşant, chiar “transcen­dent” aş spune, care-i dă o aură de miracol. De ce amintesc acum lucrurile acestea? Mai întîi pentru că nu puţini văd în Caragiale un simplu comediograf şi autor de “mofturi”, adică un măscă­rici nedemn de a fi numit alături de Eminescu. Aceiaşi sau alţii îi ţin şi acum ranchiună pentru “cinismul” lui şi pen­tru faptul de a nu fi avut “nimica sfînt” (în realitate nu i se iartă intoleranţa la prostie, la vorbele umflate şi la liche­lism). De asemenea, nici Maiorescu nu e cu uşurinţă admis de unii la regim egal cu Eminescu, fiind considerat “rece”, “negativ”, lipsit de originalitate etc. Cei care gîndesc aşa îl nedrep­tăţesc în primul rînd pe Eminescu şi-mi pare vădit că nu pot înţelege în ce a con­stat esenţa conştiinţei aurorale a spiritu­lui românesc. Nu de un cult al lui Eminescu avem nevoie, ci de cunoaşterea şi înţelegerea lui întreagă şi exactă pe care idealizările nu pot decît s-o oblitereze. A vedea în Eminescu sin­gurul geniu şi singura minte gînditoare a vremii sale este a nu înţelege sensul meteoricei lui apariţii în contextul istoric în care s-a produs. Eminescu a fost, ca şi Caragiale, ca şi Maiorescu (şi pe lîngă ei alţii, chiar dacă mai puţin fra­panţi) una din cele mai ascuţite şi mai necruţătoare inteligenţe critice ale tim­pului. A fost, ca şi Caragiale, ca şi Maiorescu, un mare negator (ceea ce nu înseamnă “negativist”). Toţi trei au fost acuzaţi de impietate şi de nenumărate ale răutăţi. Aşa se întîmplă: conştiinţa aurorală care implică un entuziasm lucid nu e una euforică, nici blagoslovi­­toare: ea e întotdeauna întemeiată pe simţ critic. Imaginea idealizată a unui Eminescu neînţeles, e o imagine melo­dramatică şi falsă, deloc simpatică în definitiv; ea elimină tocmai aspectul de forţă irezistibilă şi de autoritate cu care s-a impus din prima clipă egalilor săi. Desigur, nu a fost fericit în scurta lui existenţă atît de catastrofal şi dureros încheiată, dar tristeţea şi melancolia lui au amplitudinea metafizică a celei ham­­letiene şi nu tonul lamentabil şi leşinat cu care de atîtea ori i se recită versurile. Lirismul lui e de aceeaşi vînă cu marele lui pamflete politice şi are o precizie tot atît de infailibilă ca şi rîsul lui Caragiale sau criticismul polemic şi filozofic al lui Maiorescu. Toate acestea îmi par foarte actuale, în primul rînd fiindcă, evident, nu vor înceta niciodată să fie actuale cît timp va dăinui limba românească. Dar îmi par actuale şi fiindcă trăim acum, în continuare şi la o scară istorică mărită, un moment auroral românesc. Conştiinţa aceasta trebuie să ne fie tot atît de limpede şi de exactă, tot atît de critică şi ascuţită, cum a fost a celor de care am vorbit. (Din volumul “Ipoteze de lucru”, Editura “Cartea Românească’', 1980) IANUARIE 1999 ateneu PAG. 3

Next