Bilete de Papagal, 1929 (Anul 2, nr. 384-460)
1929-06-10 / nr. 409
Luni 10 iunie 1929 Anul II i bilele Director : T. ARGHEZI apar zilnic 2 lei | No. 409 CHINEZUL INTERIMAR Un proprietar cililor ne scrie că nu poate construi tocmai din pricina absurdă a factorului interesat să se construiască. Primăria, care altădată croia bulevarde și determina sporirea clădirilor prin facilități acordate necesității de locuințe, s’a transformat în divinitate abstractă și în instanță de paralizie. Sunt cel puțin 300 de cereri de autorizare pentru clădiri principale, în cartoanele de fildeș ale Inchizitorilor municipali, Care, nu-și argumentează naturile și fantezia cel puțin cu calitatea de a fi fost aleși de către victimele lor actuale. Onorații membri ai comisiei interimare numiți în micul guvern de culoare și suburbie, s au văzut consacrați distribuitori de hârtii ștampilate și înțeleg să exercite funcțiunea lor de registratori și arhivari, cu autoritate. Cum poate simți un interpus binefacerile intelectuale ale autorității, decât refuzând să execute mișcarea comandată de mașina în care a fost angrenat? Dacă împărțitorul de telegrame își capătă postul prin selecție politică și nu profesională, ei numaidecât își intercalează o facultate liber-cugetătoare și își manifestă puterea ducând telegramele a treia zi la destinație sau aruncându-le pe grilă, poștașul a devenit o personalitate, guvernată de un program și nu de o datorie. Municipalitatea are practica autorității încă din specia hingherilor, care prevăzuți cu o prăjină cu laț și cu libertatea de-a fugi după câini, prind și câinii cu botniță și zgardă. Intr’altfel cum ar fi hingherul hingher și ce sens ar mai avea însărcinarea dată lui de un partid cu principii, dacă i - ar mărgini acțiunea la o datorie și la niște căței pribegi? — Dumneata vrei să clădești o casă? Bine că mi-ai spus! O să-ți arăt eu, consilierul interimar, dumitale. Poftim și clădește. Sutți că fără autorizație nu poți clădi și al doilea că autorizație nu-ți dau. De ce? Eu nu răspund la întrebări, eu sunt consilier interimar, eu pot să nu vreau. Nu vreau, domnule, ai înțeles? La 300 de case găsesc de muncă 30.000 de brațe. Piața, răspântiile sunt pline de oameni fără lucru, vechi alegători, care s-au fript odată și nu se vor frige, poate, de două ori. Primăria nu are să concorde șomajul cu ofertele de muncă. Ea refuză ici prilejul de lucru și dincolo reglementează. Dacă ar fi fost numite comisiile interimare într’adins pentru organizarea adîncă a neghiobiei, ele n’ar fi putut izbuti în aceleași proporții că azi. Intr’o zi când nu vor mai avea ce împiedica, ele au să împiedice circulația, punând lucrătorii să scoată pietrele și să le așeze transversal. Ori ai ori nu ai autoritate. Un caz tot atât de interesant. Un fabricant dintr’o comună vecină cu Capitala, s’a văzut anexat cu uzina lui la Municipiu, cinci ani după ce și-a construit-o într’adins dincolo de periferii. Prima. Primăria i-a trimis ordinul să nu mai lucreze și, secundo, i-a comunicat că regiunea e destinată, în urma unui vot, care întinde periferia până la Ploești, Giurgiu și Călărași, unui Parc Național. Uzina cu terenul ei va fi expropriată peste 50 de ani. Din când în când, un agent al Statului, îl vizitează și-i face un proces-verbal de contravenții. Insă după o săptămână procesul verbal îi vine proprietarului de la judecătorie. Procesele verbale sunt de vînzare: cincizeci de lei, o sută de lei bucata, după dificultăți. Dacă Primăria vrea concret, i se poate da concret. T. Arghesi