Biserica şi Şcoala, 1935 (Anul 59, nr. 1-52)
1935-09-15 / nr. 37
Anul LIX. Nr. 37 Arad, 15 Septemvrie 193 seviffl Biarascj-MLraaLP 0RG3NDL OFICIAL RL «Miei ORTODOX« ROMÂNCA ARADULUI La începutul anului şcolar. După două luni şi mai bine, de vacanţă, şcoala românească, începând cu umila şcoală de la sate, până la cele mai înalte focare de cultură, îşi deschide de nou porţile, pentru începutul unui nou an de muncă. Iar şcolarii de toate categoriile, după odihna, de care s’au împărtăşit în lunile de vară, încep să roiască din nou spre şcoalele mari ale oraşelor, ducând cu el atâta suflet curat şi atâtea nădejdi frumoase. Dar deodată cu cetele de şcolari mai este ceva, ce se îndreaptă spre sgomotul oraşelor. Este grija, chinuitoarea grije a celor, cari au sarcina grea, de-a suporta cheltuelile împreunate cu frecventarea şcoalei. Este grija părinţilor de la sate şi mai ales a noastră, a preoţilor, cari în urma poziţiei ce ocupăm pe scara ierarhiei sociale, ne numărăm între intelectuali. Ca atare avem datoria, de a ne creşte copiii în mod corespunzător stării noastre sociale, fără să ne mai întrebe nimeni, dacă avem la îndemână şi mijloacele necesare pentru împlinirea acestei datorinţe. Astfel stând lucrurile, nu putem aşterne pe hârtie aceste gânduri, fără să dăm expresiune durerii, ce apasă atât de greu inima fiecărui preot cu copil de şcoală. Când salarul tuturor preoţilor dintr'un protopopiat face pe iulie a. c. suma de 40 588 Lei, socotiţi ce primeşte unul din cei 28 preoţi? Şi dacă aţi terminat socoteala, întrebaţi-vă, ce vor face acei preoţi, dacă au 2 sau 3 copii la şcoală? Un student de laUniversitatea din Cluj, fiul unui preot din eparhia noastră, îmi spunea într’una din zile, cu muită amărăciune în suflet, cum studenţii cu dare de mână iau peste picior pe cei lipsiţi de mijloace materiale, gratificând preoţii cei goi şi flămânzi cu epitetul de „băiat de popă“. Iată unde ne duce gândul la acest început de an şcolar. Şi cum nu avem nici pentru viitor nici o nădejde, pe care am putea întemeia îmbunătăţirea soartei noastre, ar fi bine ca acest nou început de an şcolar, să fie pentru noi preoţii un nou prilej, de a ne da seama de situaţia noastră şi a familiilor noastre. învăţătorii au în oraşul Arad un Internat, pentru în- treţinerea copiilor lor, cari frecventează şcoa- I lele din acest oraş. La Cluj au un Internat de dimensiuni impunătoare. Ce avem noi şi, peste tot, ce facem noi, pentru a pune, măcar pe urmaşii noştri, la adăpostul acestor griji, atât de chinuitoare? După începutul frumos, realizat de Secţia Arad a Asociaţiei noastre, prin înfiinţarea „Fondului de ajutor", crearea unui cămin la sediul eparhiei noastre, pentru adăpostirea fiilor de preoţi, ar fi o nouă dovadă a solidarităţii preoţime! noastre. Şi cât ar fi de bine, dacă întreagă preoţime a metropoliei ardelene — ajutată de Ven. Consilii eparhiale — ar pune la Cluj temeiurile unui cămin care să adăpostească pe fiii noştri, înscrişi la Universitate şi celelalte şcoale superioare din metropola Ardealului. Aceste sunt gândurile, cari încreţesc fruntea atâtor preoţi de la sate, la începutul fiecărui an şcolar. Preot Emil Căpitan Streinu profanează mormintele strămoşilor noştri. In urma realizării visului strămoşesc — prin voia lui Dumnezeu şi bărbăţia dorobanţului român, — fiecare Român era îndrituit să creadă că poate răsufla uşurat între graniţele desemnate cu degetul lui Dumnezeu şi trasate cu sângele părinţilor şi fraţilor noştri. Toţi, în pieptul cărora svâcneşte o inimă caldă