Biserica şi Şcoala, 1943 (Anul 67, nr. 1-52)
1943-01-03 / nr. 1
Pag. 4 BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 13 Ianuarie 1943 Iată, recunoaşterea că este păcătos. El singur s’a judecat pe sine, înainte de a-l fi judecat Iisus. Tribunalul lăuntric, care i-a dat această sentinţă se numeşte Conştiinţă. Ea este o putere a sufletului, care ne obligă ca în întreaga activitate a vieţii noastre să observăm ordinea morală. Aşa spune şi sf. Vasilie cel Mare, că „fiecare dintre noi are în adâncul său un cântar construit acolo de Creatorul nostru, cu ajutorul căruia ne este cu putinţă să deosebim care este natura lucrurilor". Această busolă duhovnicească — conştiinţa — reacţionează imediat: dacă am călcat voia lui Dumnezeu, ne mustră ; iar dacă am împlinit-o, ne laudă. Iată conştiinţa trează, căreia nu-i scapă nici chiar cele mai neînsemnate fapte ale omului. Dacă, însă, această conştiinţă nu reacţionează imediat, sau nu ne mustră nici la cele mai grele păcate, ea se numeşte conştiinţă adormită, despre care scrie sf. Apostol, că „în vremurile cele de apoi vor cădea unii de la credinţă, luând aminte la duhuri înşelătoare şi la învăţăturile demonilor şi a celora ce întru făţărie vorbesc minciuni, fiind înfieraţi întru a lor conştiinţă“ (1 Tim. 4, 1-2). Cine ştie dacă aceste vremuri de apoi despre care vorbeşte Apostolul nu ne-au ajuns deja?! Căci păcătoşi suntem, deşi conştiinţa noastră adormită nu ne-o spune. N'avem conştiinţa păcatelor noastre, ca şi sf. Petru de pildă, şi de aceea nici de iertarea lui nu ne vom învrednici. Din această lipsă a conştiinţei păcătoşeniei noastre decurg toate relele, de la început. Cei dintâi oameni, în dorinţa lor de a fi „asemenea lui Dumnezeu“ (Fac. 3, 5), au ascultat de Satan, dispreţuind porunca lui Dumnezeu, care-i oprise de-a gusta din „pomul cunoştinţei binelui şi a răului“, deci au păcătuit. Dar vina lor s-a mărit prin faptul că aruncau răspunderea unul asupra celuilalt, fără să-şi recunoască deplin păcatul. Diavolul le-a pervertit conştiinţa. Iar dacă răsfoim înainte Scriptura Vechiului Testament, aflăm pe fratricidul Cain, pe care a trebuit să-l blesteme Dumnezeu pentru ca să-i trezească conştiinţa ; şi aflăm pe urmaşii lui, care au avut în viaţă tot mai puţin de lucru cu conştiinţa, cărora „li s’a pângărit mintea şi conştiinţa“ — după zisa sf. Pavel (Tit. 1, 15). Venirea în lume a Mântuitorului aşa i-a găsit, cum ne-ar găsi şi pe noi, dacă ar veni acuma a doua oară în lume, însuşi el se întreabă : „Dar dacă va veni Fiul Omului, va afla oare credinţă pe pământ ?“ (Lc. 18, 8). Intr’adevăr omenirea de azi are aceeaşi conştiinţă ştearsă a păcatului ca şi cei dinainte de Hristos. Se afundă în noroiu şi nu-şi vede întinăciunea, căci Şarpele cel vechiu ne face să nu ne dăm seama de păcătoşenia noastră. Această stare a determinat pe un scriitor contemporan să afirme că „Pământul e un Iad luminat de îngăduinţa soarelui“ (Papini: Viaţa lui Iisus). Dar adevărata tragedie este că nu ne dăm seama de decăderea noastră. O nepăsare soră cu moartea ne-a cuprins. Ca şi când n'am avea suflet şi n’ar fi un soroc când va trebui să dăm seama pentru el ! Ieşiţi pe stradă, şi veţi vedea păcătoşenia lângă nepăsarea cea mai nesocotită. Ascultaţi convorbirile dintre oameni şi observaţii, de la îmbrăcăminte şi până la purtare. Pătrundeţi în casele lor, şi veţi vedea aceeaşi stare. Toate acestea ne aduc în minte cuvintele Profetului: „Vai vouă celor ce numiţi întunerecul lumină şi lumina întunerec; celor ce ziceţi amarul este dulce şi dulcele amar“ (Isa 5, 20). Iată, prin urmare, care este problema Bisericii creştine de azi : Trezirea conştiinţei omeneşti. Ea trebue să deştepte conştiinţa adormită a omenirii, care numai atunci îşi va recunoaşte, întocmai ca Simon Petru, păcătoşenia sa. * Sf. Antonie cel Mare, care trăia în pustiul Egiptului în post şi rugăciune, se credea desăvârşit. Şi aşa, într'o noapte visă că i s’a arătat un înger, care-i spuse, că este un om, cizmarul Alexandru din Alexandria, mai desăvârşit decât el. Intrigat, sfântul merse la Alexandria, află pe acest cizmar şi-l întrebă despre felul său de viaţă, iar la urmă şi ce rugăciune se roagă. Alexandru a răspuns : Rugăciunea vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului“ (T. Chiricuţă , Carte de Religie cl. II. secund.) Rugăciunea Vameşului să fie şi rugăciunea noastră. Şi să nu uităm, că dacă prin trufia lui Adam am pierdut toţi oamenii Raiul, apoi prin smerenia lui Hristos l-am dobândit din nou. Iar a nu ne recunoaşte păcătoşi, nu este decât trufie diavolească. In cuvântarea trecută vi-am spus că nepăsarea faţă de viaţa noastră e păcat. Tot aşa şi azi vă spun că nepăsarea şi somnul conştiinţei sunt de la Diavolul: e somnul morţii, din care trebue să ne trezim. Ca nişte lovituri puternice de ciocan bat necazurile, greutăţile şi îngrijorările timpului de faţă la poarta inimii noastre. Să le dăm răspuns: Să ne întoarcem la Dumnezeu, să ne recunoaştem păcătoşi: „Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre, ca să vină de la faţa Domnului vremi de uşurare“... (Fapte 3, 19—20). Când venim, spre pildă, la spovedire, să nu ne apărăm propriile noastre păcate, şi nici să nu ne lăudăm cu eventuale calităţi, ci să recunoaştem păcătoşenia, ca şi vameşul, „căci stă scris, că dacă ne-am fi judecat noi singuri, n'am mai fi judecaţi“ (I Cor. 11, 31). Socotesc că cea mai potrivită rugăciune întru acest scop ar fi a