Buna Vestire, februarie 1938 (Anul 2, nr. 276-299)
1938-02-02 / nr. 276nr. 276
AHUL II. No. 276 Directori : DRAGOŞ PROTOPOPESCU GRGORE MANOILESCU 6 Pagini 3 Lei/Afi LSD&ff D£ LUPTA // DCCTfflHA Redactor şef Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANE Direcția, Redacţia ■. . ■ 4.84.34 Administraţia . . ■ 4 . 4.85.82 Tipografia.................. 4 77.56 Comune urbane Miercuri 2 Februarie 1938 MIHAIL POLIHRONIADE ABONAMENTE: 1 1 an Lei 700 6 luni » 390 Comune rurale 3 luni » 175 1 an Lei 500 6 luni » 250 3 luni » 125 t marin pe cei mai buni dinte noi. Intre telegramele străine cu veştidin Rusia Sovietică se repetă periodic o informaţie cam cu acest cuprins: «In oraşul Y... a fost ucis W. E. lucrător stakhanovist al uzinei Z. Autorii asasinatului sunt tovarăşi de lucru ai celui ucis.» Ştirea e servită crudă, fără nici un alt comentariu. Dar nu e deajuns. Un fapt ca cel de mai sus poartă în el un înţeles mai adânc şi mai dureros chiar decit sinistrele masacre de conducători comunişti în diferite părţi ale Rusiei. Să explicăm de ce. Voiu lămuri mai întâi un termen neobişnuit: acela de stakhanovist. Acum trei ani, un miner vânjos din bazinul carbonifer al Doneţului, Stakhanov, s'a luat într’o dimineaţă la îitrecere cu el însuşi, să vadă cât de mult poate munci intr’o zi. Şi a scos cam de 5-6 ori cantitatea de cărbuni pe care o scotea un lucrător obişnuit. Voinicul a fost răsplătit. I-au dat şi fotografia în gazete. Şi atunci s’au găsit alţi câţiva lucrători să-l imite: au bătut, fiecare în meseria lui, un record de producţie individuală. Atunci conducătorii sovietici au ciulit urechile. Ei căutau disperaţi un leac dezorganizării producţiei ruseşti, in comparaţie cu orice fabrică străină, producţia unei fabrici sovietice se arăta ridiculă. Cauze? Câte vreţi: hrana, îmbrăcămintea şi salariul lucrătorilor mizerabile; constrângere permanentă, dar mai ales lipsa de interes, de încredere şi de entuziasm a massei muncitoreşti. S’au gândit conducătorii să încurajeze astfel de năzdrăvani pentru ca să creeze un nou ritm de muncă. Şi au trâmbiţat un termen şi o lozincă noui: stakhanovism. Premii ispititoare pentru cei cu isprăvi în felul minerului. Stakhanov. Dar se iviră puţini. Câţi din mulţimea lihnită de foame şi slăbită de mizerie, se puteau lua la întrecere cu vlăjganii premiaţi? Mişcarea stakhanovistă nu lua proporţiile aşteptate. Atunci conducătorii comunişti au schimbat metoda. Ei au spus: «dacă aceşti stakhanovişti lucrează de atâtea ori mai mult ca un lucrător obişnuit, înseamnă că acesta nu lucrează atât cât ar putea. O observaţie de reţinut: există, în ţara marxismului aplicat, o cantitate de muncă obligatorie în fiecare zi: dacă n’o atingi, nu ai drept nici la pâine nici la salariu. Parcă nu se prea potriveşte cu teoriile marxiştilor de pe la noi care cer ca plata lucrătorului să se facă numai după numărul orelor de lucru! Să ne întoarcem. S’a ridicat deci în fiecare fabrică minimum-ul de muncă obligatoriu, avându-se în vedere recordul stakhanovistului fabricii. S’au trezit lucrătorii intr’o dimineaţă siliţi să lucreze mai mult pentru aceiaşi bucată de pâine şi aceiaşi odaie pe care o împart cu alţii. Şi toate astea de ce? Fiindcă se găsise unul dintre ei să lucreze mai mult decât lucrau ei de obiceiu, ca să fie premiat. Şi-atunci, în părţi cât de îndepărtate ale Rusiei, muncitorii au reacţionat la fel, instinctiv: au ucis pe stakhanovişti, din cauza cărora ei trebuiau să muncească mai greu. Au ucis pe cei mai buni lucrători dintre ei! Iată o cam lungă explicaţie a informaţiei de mai sus. Dar şi o tristă poveste! Am desluşit starea de spirit a «proletariatului stăpân» din Rusia. Am constatat că n’au tragere de inimă şi încredere în produsul muncii lor fiindcă nu pot munci pentru nevastă şi copii şi nu vor să muncească pentru un stat cu conducători străini de sufletul lor. De aceia muncesc constrânşi. Şi am văzut rezultatul. Muncitorimea înebunită de mizerie omoară pe cei mai buni din mijlocul ei! Iată Ce se poate desprinde uneori din o simplă informaţie. Iată ceia ce nu ne trebue nouă. Alexandru Teodoreanu Bârfitori şi bârfitoare... Cu toată desminţirea dată de însuşi Căpitanul, care a afirmat categoric, că bolşevismul este duşmanul de moarte al poporului românesc şi că lupta contra lui nu va înceta până nu va fi doborât la pământ, cu toate articolele explicative apărute în ziarul «Buna Vestire», articole din care reieşea pentru orice om cinstit şi de bună credinţă imposibilitatea morală ca partidul »Totul pentru ţară» să adopte principiile şi practiciile comuniste, totuş, acţiunea de bârfeală continuă de zor! Am auzit pensionari, foşti funcţionari superiori, — dragă Doamne! — spunând cu toată seriozitatea că atunci când va veni la putere partidul «Totul pentru ţară», acesta nu va mai plăti pensiile, ci va pune pe pensionari să muncească ca să-şi scoată pâinea zilnică! Dar să vă istorisesc ceva care, întrece orice măsură. Ieri, la un «ceaiu» — sau five o’clock, cum se spune în unele cercuri «româneşti» de cucoane, s’a încins o discuţie teribilă în jurul programului ce urmează să-l pună în aplicare legionarii, atunci când vor avea puterea. Adresăndu-se unei cucoane «simpatisantă» a legionarilor una din «fairococite» (ertaţi-mi expresia) i-a spus: — «O să vedeţi voi pe dracu atunci când vor veni legionarii! 0 să vă ia casele şi o să vă lase o singură odaie! 0 să vă pună la treabă şi n’o să vă plătească nimic, etc., etc». Ce a răspuns simpatizanta nu vă spun, dar puteţi fi sigur că răspunsul dat s’a inspirat din spiritul de jertfă pentru ţară şi pentru neam al oricărui adevărat legionar. Dar o altă «faivoclocită» a intervenit imediat ca să-şi deşerte şi ea sacul cu «gogoşi». — «Să vedeţi dragele mele! A venit la mine’n vizită acum câtva timp un legionar, care a spus în gura mare, că abia aşteaptă să vină la putere ca să împuşte, să spânzure şi să distrugă, căci ei sunt pregătiţi pentru asta în orice moment. Şi ca dovadă, mi-a arătat în dosul reverului de la haină... un revolver!» «Faivodocita» nu a precizat cum fusese fixat revolverul în dosul reverului, cu un ac cu gămălie, sau fusese cusut cu aţă?!? Toată probabilitatea pledează însă pentru cusut... cu aţă albă bine înţeles, — iar dacă în dosul reverului ar fi fost ascunsă o mitralieră, ea ar fi fost cusută de revert natural cu... odgonul! Să mai adaug că adorabilele noatre bârfitoare «fairodociste» sunt simpatizante... «naţional-liberale?! Era de aşteptat, nu-i aşa?! Dar, degeaba pune atâta zel partidul naţional-liberal să ponegrească o mişcare ca aceia a legionarilor, deoarece dreptatea e în mers: când vor lua puterea legionarii nu numai că vor stârpi comunismul sălăşluit pe meleagurile noatre, dar şi pe acei comunişti — fie naţionali liberali, fie naţional-ţărănişti — care au făcut comun buzunarul statului cu buzunarul fără fund al D-lor. B. Răileanu Liga Naţiunilor... amână Dacă mai era nevoe de vreo dovadă a totalei incapacităţi a Ligii Naţiunilor ea a fost dată de ultima sesiune. A debutat prin amânarea datei şedinţelor. A fost deajuns ca în Franţa să aiibă loc o banală schimbare de guvern, pentru ca printr’un ordin venit de la Paris să se amâne cu două săptămâni seziunea, miniştrii de externe plecaţi spre Geneva să se întoarcă din chium şi toate «naţiunile libere şi egale» să aştepte bunul plac al Franţei. Mai ruşinoasă încă pentru Liga Naţiunilor este amânarea studierei situaţiei evreilor din România. Liga n’a avut nici curajul să ia apărarea pe faţă a marilor ei prieteni, a celor care au creat-o şi o susţin — cum şi cât mai pot — a jidovinei şi masoneriei universale. Na schiţat măcar un gest de protest în folosul prietenilor ei. Dar nici nu a îndrăznit să recunoască sincer, aşa cum trebuia, că nu are nici o calitate să se amestece în treburile noastre interne. S’a ferit să supere pe cineva, s’a ferit să aibă vre-o părere, şi a adoptat Şi de astă dată tactica ei clasică: amânarea, în speranţa că până la viitoarea seziune rezolvă Dumnezeu problema. Că dacă nu... mai amână odată. Este pentru noi şi pentru toată lumea o dovadă mai mult că nimeni — nici chiar dacă ii este stăpân — nu are nimic de aşteptat de la ajutorul Ligei. Aşa cum Austria avea pe vremuri deviza ... «tu felipc Austria nube», instituţia muribundă de la Geneva ar trebui să scrie pe frontispiciul noului palat: LIGA NAȚIUNILOR... AMÂNĂ. GRIGORE MANOILESCU Ne-am ocupat, într’un articol precedent, de problema navigaţiei pe Dunăre în timpul iernei şi în legătură cu aceasta de aceea a procurării a două spărgătoare de ghiaţă, arătând că achiziţioanrea lor cade, nu în sarcina guvernului român ci în aceia a Comisiunei Europene, ţinută prin statutul său de înfiinţare, să vegheze asupra tuturor neajunsurilor ce le suscită navigaţia pe acest fluviu. După ce arătam că această comisiune încasează în acest scop taxe enorme, conchidem că fără a întreprinde nimic, ea constitue un ooritor în progresul economic al României. Apărând în presă unele timide inserţiuni tinzând să desmintă cele afirmate de noi, să dovedească că C. E. D.-ul luptă prin toate mijloacele să ajutoreze traficul la Dunăre; să uşureze comerţul României; tinzând să învedereze că taxele ce le percepe sunt minime şi juste; că face cheltueli enorme pentru întreţinerea navigaţiei; că de câţiva ani lucrează în deficit şi că din această cauză, până în prezent n’ar fi păşit la achiziţionarea celor două spărgătoare de ghiaţă pentru care a prevăzut suma, ne-am simţit obligaţi să întreprindem o anchetă din al cărei rezultat se va vedea că în realitate C. E. D.-ul, perceptorul neîndurat al Dunării, sugrumă comerţul pe fluviu, şi prin quantumul taxelor şi prin modul cum le percepe. TARI fi. c. e. d.-ului Primul abuz, constituind în acelaş timp şi prima lovitură dată comerţului dunărean, pe care C. E. D.-ul îl comite, este acela la fixarea quantumului taxelor de pasaj prin canalul Sulina — quantum foarte ridicat atât faţă de preţul actual al mărfurilor, cât şi faţă de cursul mondial al navlurilor. Politica tarifară a C. E. D.-ului a avut de la răsboi încoace două etape: prima, până în 1928, într’o măsură nestânjenitoare pentru comerţ, taxele fiind menţinute cele din 1916 şi a doua perioadă diin 1928 încoace epocă în care bazânduşi, tariful pe gummninul fixat în acest din urmă an, adică în plină perioadă de inflaţie şi de urcare de preţuri, cu menţinerea lui şi azi C. E. D. ul creiază disproporţionalitate, epoca de acum fiind a prăvălirilor de preţuri şi a ridicării valorii aurului, etalon la care confisiunea percepe. In ultimii cinci ani, datorită conjuncturei, din cauza acestei disproporţionalităţi, tariful C. E. D.-ului, se vede în realitate crescut cu cel puţin 50 la sută faţă de preţurile, naviurile şi valorile comerciale din 1928. Lipsită de mobilitate, de ajustare, politica tarifară a C. E. D.ului constitue un procedeu şi anti-economic şi anti-românesc cu un rezultat prost chiar şi pentru ea, după ce ani dea rândul, în epoca de urcare de navlu la Dunăre, a constituit, un bir sigur şi gras, pe spinarea comerţului obligat la trecerea prin Canal, acum în epoca de împuţinare a navlului pentru porturile dunărene, respectiva Comisiune abia dacă, cu un tarif mare poate să-şi echilibreze cheltuelile menţinute aceleaşi ca în epocile bune ,aplicându-l la un număr din ce în ce mai redus de vase. Nu ne vom ocupa deocamdată de socotelile cifrice ale C. E. D.-ului — nu ne-ar ajunge spaţiul unei gazete; pe lângă cele arătate, ne vom ocupa numai de câteva laturi esenţiale politicei sale tarifare, al căror aspect anti-economic şi antiromânesc este mai strigător Un perceptor inutil CaptistMiea Europeana a omerit Justificarea existenţii: tarife, taxe şi iar taxe. Parodia lucrărilor din canalul Sulina de N. SEVER CARPINIŞEANU taxe de tanarii brut al vaselor C. E. D.-ul în care România își apără interesele printr’un ministru, a avut a se preocupa în politica sa tarifară de două sisteme de taxere la tonajul net al vaselor intrate pe canalul Sulina, adică să perceapă taxa ce i se cuvine la tona de marfă efectiv adusă sau scoasă dela Dunăre, sau la tonajul brut, adică să perceapă această taxă la capacitatea de încărcământ a viselor, indiferent de tonele de marfă încărcate într’un vapor. S a oprit la această ultimă sistemă, care deşi inechitabilă avea totuşi avantajul să-i sporească considerabil veniturile. In 1928, la stabilirea tarifului actual pe tonajul brut, abuzul mai putea fi «înghiţit» — în acea perioadă importul nostru încă nerestrâns de autarhie se făcea cu vase pline, iar exportul, nesupus noianului de convenţiuni de compensaţii, clearing, etc., stimulat de «reluarea afacerilor» se făcea deasemenea cu vase pline. In anii următori însă, conjunctura internă ca şi internaţională n’a’ mai permis această acoperire şi ţara noastră s‘a găsit într’un proces din ce în ce mai accentuat al fărămiţării comerţului de import-export. Nu se mai importă, şi asta de mult, cu vapoarele, ci cu tona. Exportul se restitue sub aceiași formă, deasemeni. In această perioadă vasele circulă prin canal, pentru o bună parte fără carne. Urmând unui calcul aproximativ făcut asupra traficului dunărean raportat la capacitatea vase(Continuarea în pag. 3-a) riţ cu Ilidita şi primarul Scrim despre d. primar din comuna Grindu, judeţul Ialomiţa. Nădăjduesc că faptele pe care am să le arăt în rândurile acestea, au să ajungă la urechea d-lui ministru de Interne. Iar d. primar n’o să se supere că l-am scos din anonimat. Ţăranii din comuna Grindu sunt ca toţi ţăranii noştri, împovăraţi de nevoi şi îmbătrâniţi de necazuri. D. primar a aflat de toate acestea. Şi mai ales ştie de câte ori are ţăranul nevoe de pecetea lui de bun gospodar al satului pentru cine ştie ce fleac de hârtie, fără de care nu poate să-şi aranjeze treburile. D. primar are însă neapărat trebuinţă de voturi. Cu orice preţ. La alegerile trecute ţăranii n’au prea vrut să ştie de credinţa lui, că li s’a părut cam necredincioasă. D. primar însă e mai deştept ca alţii. Bate şi pe cei dela Bucureşti în şmecherii. Aşa crede el. Şi acum ascultaţi cum înţelege domn primar să facă majoritate guvernului. Ţăranul la ţară pentru orice fleac trebue să treacă pe la primărie. Vrea să-şi vândă o vită, are nevoe de bilet de proprietate, trebue să se ducă la primărie. Are nevoe de un certificat pentru ca să poată alina o suferinţă într’un spital, trebue să se ducă la primărie. Are nevoe de un act de naştere pentru copilul care-i plecat la târg la şcoală, trebue să meargă la primărie. Are nevoe de un extras de deces pentru ca să-şi îngroape un părinte sau o rudă, trebue să meargă la primărie. Şi la primărie actul nu i se dă decât cu iscălitura lui domn primar şi pecetea stăpânire! sale. Ei! ţăranii din comuna Grindu n'au mai putut să-şi primească drepturile dela primărie pentru că d. primar stă numai acasă. Vătăjeii le spun: — Duceţi-vă la domn primar acasă. Acolo vă semnează actul şi vă pune parafa. Şi ţăranii se duc. Că musai trebue să aibă aerul în mână până la seară. Domn primar îi pofteşte înăuntru. Le vorbeşte despre politică, despre politica lui, îi îmbie că ar fi bine să meargă cu guvernul, iar dacă întâmpină ceva rezistenţă, ridică puţin glasul, nu ameninţător, dar autoritar. Ameţit de câte în lună şi în stele, ţăranul puţin buimăcit îi spune: .. Bine, bine, domnule primar, să lăsăm politica că ne-am săturat de ea şi iscăliţi-ne odată actul, că ne crapă măseaua după el. Atunci domn primar, puţin încruntat, ca să pară mai hotărît, se pate, te miri de unde, o Evanghelie pe care o pune în braţele ţăranului, îi ia mâna de i-o încleştează pe o cruce, şi în privirile năuce ale acestuia, îi spune mieros : — Iţi iscălesc actul dacă juri pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce că de azi înainte timp de zece ani, vei vota cu partidul naţional-creştin. S’au găsit ţărani care sub apăsarea nevoii, ce nu poate aştepta, au jurat aşa cum le-a cerut primarul. Aproape şaizeci, după cum m’au informat nişte camarazi din Grindu. Cei mai mulţi din ei sunt tare necăjiţi. Li-e inima în altă parte şi tare n’ar da votul acolo unde au jurat cu silnicie. Am aflat mai târziu că s’au hotărît să se roage de un preot să-i deslege de jurământ. Că ei nu sunt învăţaţi ca alţii să-şi calce jurământul. Ei mai cred încă temeinic în Dumnezeu şi în Sfânta Cruce. Asta e fapta primarului. S’a găsit în această ţară un nemernic, care, în foamea lui de voturi pentru politica măruntă de toate zilele, să batjocorească până şi lucrurile sfinte coborându-le de acolo de sus în noroiul spurcat al luptei pentru voturi. Nu avem cuvinte să ne arătăm scârba şi revolta. Dar trebuia şi am socotit util pentru guvern să arăt toate acestea. Pentru că fapta primarului din Grindu dezonorează şi murdăreşte însăşi lorinca şi numele partidului la guvern. Să sperăm oare că ministerul de Interne va lua măsuri împotriva primarului, care a înţeles să lupte cu viclenie şi să scoată voturi barrow cotind Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce ? Numai astfel s’ar putea spăla onoarea lozincei, în care crede şi sub care guvernează. VASILE MOŞINSCHI Un film aeronautic nou In goana lor după filme tari, scenariştii nu ştiu ce fantastice acţiuni să mai născocească. Domeniul cel mai sensibil emoţiei sale este, fără îndoială, domeniul apărării naţionale. Riscul compromiterii intereselor vitale ale neamului mişcă, până în fibrele cele mai intime ale făpturii lui, pe orice om iubitor de țară. In jurul acestui risc se țes adesea filme de o superioară calitate emotivă. Un prieten, întors de curând din călătorie, îmi povestea ultima „bandă", care se lucrează de câteva zile într’o mare industrie de specialitate. Subiectul m’a emoţionat aşa de adânc, încât m’aui hotărît să-l povestesc şi cititorilor Bunei Vestiri. Acţiunea se petrece într’o fabrică, unde de mulţi ani se lucrează la perfecţionarea unui motor, destinat apărării aerene. Perfecţionările acestea sunt de mare Însemnătate. Dacă ele nu izbutesc consecinţele sunt foarte grave, din motive care nu se precizează la film1. Directorul fabricii este un tânăr inginer. El a întocmit planurile de perfecţionare şi tot el a dobândit conducerea executării lor, pe baza genialităţii sale tehnice, trâmbiţată la toate răspântiile de el însuşi şi de şefii lui. Filmul începe cu o scenă în camera de încercări. Un sgomot asurzitor. Motorul de pe banc în plin mers. Imprejur, lume technică. Este o oră târzie de noapte. Comisia de control a departamentului aviaţiei este de faţă. Fiecare dintre membrii ei sunt expresia însăși a oboselii. Tânărul director vine să se intereseze de mersul probelor: — „E cu păr sau fără păr?” — ,,Cu păr”, răspunde mecanicul său de la banc-Figura directorului se înseninează: e sigur de victorie. Fără astâmpăr, unul din membrii comisiei se învârteşte pe lângă banc. Starc că ar vrea să verifice ţevărul pentru alimentarea motorului cu ulei. In figurile crispate ale maiştrilor fabricii, ochii bulbucaţi şi înspăimântaţi se plimbă în orbite, urmărind mişcările lui. Scena sporeşte în intensitate în fiecare clipită. Deodată, luminile din întreaga fabrică se sting, ca prin farmec Proba motorului trebue deci întreruptă, din pricina întunericului. Cu revolverul în mână, unul din controlori cere lumină și continuarea probei. Cerere zadarnică, fiind fi i se răspunde calm că uzina de electricitate are o stricăciune ce nu se poate repara decât a doua zi. Zilele trec mereu, în frământări deşarte. Şeful controlorilor se sbuciumă necontenit să desluşească evenimentele. Instinctul îi spune că un mister planează asupra perfecţionărilor motorului. Mai departe, desfăşurarea exactă a scenariului mi-o amintesc confuz. Nu are însă nici o însemnătate, fiindcă fondul acţiunii mi-a rămas bine întipărit în minte. Se procedează la repetarea probei motorului. Controlorii verifică iarăşi în amănunţime camera de încercări şi încăperile vecine, toate sunt goale. Subsolul bancului, gol şi el, se sigilează începe proba. — ,,E cu păr?”, întreabă directorul. — „Cu păr”, sună iarăşi răspunsul. Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Şeful controlorilor, cum aude răspunsul, se repede în subsol, rupe sigiliul şi deschide uşa. Camera nu mai e goală, cum fusese în momentul sigilării. Chiar dedesubtul bancului de probă, stă acum un lucrător Lângă el are un vas mare cu ulei, din care pompează de zor unsoare suplimentară printr’o ţevărie clandestină, care duce la rezervorul bancului de probă de deasupra. Uşa unui dulap de scule, larg deschisă, lămureşte unde stătuse pitit lucrătorul atunci când comisiunea făcuse controlul încăperilor. Misterul este dezvăluit: lucrătorul, ascuns în dulap, aştepta trecerea controlului şi începerea probei. Apoi ieşia tiptil din dulap şi pompa de jos motorului ulei neînregistrat. Astfel se ascundea comisiunii cifra enormă a consumului, care stigmatiza insuccesul motorului. Cât priveşte înţelesul răspunsului, „cu păr’’ al mecanicului de la banc, el însemna: „da, proba e trasă de păr, instalaţia de trucaj funcţionează”. Scenele următoare sunt pline de o adâncă înţelegere psihologică. Ele se străduesc să prezinte oamenii aşa cum sunt ei, mici uneori ca nişte pigmei. O vie satiră a unor nulităţi, ridicate în posturi plătite gras. Şefii din întreprinderea directorului — aceia cari îl ridicaseră până atunci în slava cerului şi îi puseseră în mână sute de milioane bani şi soarta ţării — se erijează acum în călăii lui. Ei vor să aşterne uitarea pe răspunderile proprii, decurgând din posturile ce au deţinut, şi, în apărarea situaţiilor lor, apasă asupra directorului criminal. Ca şi cum nu ei ar fi trebuit cei dintâi să ştie ce se petrece în întreprinderea lor, ca şi cum niciodată nu ar fi trâmbiţat şi nu şi-ar fi ascuns propria lor slăbiciune în dosul aureolei nemeritate a directorului înşelător. Ultima scenă a filmului se petrece în parlament Şeful departamentului aviaţiei este interpelat. O întrebare îmi stărue încă în minte: — ^Fabrica nu putea ascunde în fiecare avion câte un pompagiu clandestin de ulei. Dacă frauda criminală (Continuarea in pagina 2) Douăzeci de ani dela moartea d-ralui C. I. Istrati chimie dela Universitatea din Bucumreşti au format generaţii întregi de profesori, cari au transformat atât în Universitate cât mai ales în şcoala secundară, studiul chimiei, dintr’un obiect arid şi rece, într’unul plăcut, uşor şi atrăgător, prin acele magistrate aplicaţii practice cari însoţiau lecţia teoretică. Organizator desăvârşit, îşi arăta întreaga măsură a puterii lui în 1904, realizând dintr’o mlaştină — focar de boli — un parc cu care se poate mândri şi azi ţara noastră, Parcul Carol I. Orator perfect, doctorul Istrate, pune acest dar în serviciul patriei, mai ales în ultimii ani ai vieţii, când, alături de Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Delavrancea şi ceilalţi, luptă fie in ţară fie în străinătate, ţinând înflăcărate cuvântări, pentru intrarea României în război, alături de Franţa. Astăzi când ţara noastră se găseşte în pragul unor transformări esenţiale în formele ei fundamentale figura doctorului Istrati poate fi luată drept pildă de ceea ce poate însemna multă cinste şi demnitate. A munci fără preget a fost gândul de fiecare pas a doctorului Istrati. . Muncă cinstită — nici o pată neumbrindu-i viaţa — a fost întreaga activitate a doctorului Istrati. A fi demn — de la ţinuta marţială când îşi ţinea lecţiile până în cele mai grele zile ale vieţii lui, a fost înţelesul adânc, moral al existenţei doctorului Istrati. DIONISIE FOTESCU Deşi au trecut douăzeci de ani de la moartea doctorului C. I. Istrati, calităţile excepţionale cu care natura a înzestrat acest suflet de elită, au făcut ca spiritul lui să fie mereu prezent şi figura veşnic actuală în şcoala şi societatea românească. Profesor neîntrecut, lecţiile lui de