Calendarul, septembrie 1932 (Anul 1, nr. 145-174)

1932-09-15 / nr. 159

AMOL K,6 PAGINI UEI Medicină și creștinism Congresul de istoria medicinei, care aduce în desbaterile sale interesante chestiuni de erudi­ție, a avut un moment cu deo­sebire vrednic de subliniat: vi­zita la Patriarhia ortodoxiei noastre. S’au spus în acel mo­ment câteva...adevăruri pe care marele public e bine sa le știe. S’a spus că medicina e născută din religie, (ca dealtfel, toate zamu­rile gândirii omenești), că medicii lumii au fost dela înce­put până mai deunăzi preoții, că ceea ce numim spitale e o creație specific creștină necu­noscută în istorie până la apa­riția Domnului nostru Iisus Ch­ristos și că, la noi în România, întâile așezăminte spitalicești tot sub ocrotirea bisericii s’au întemeiat. E bine că aceste adevăruri e­­lementare de istorie, ce pri­vesc chestiuni fundamentale ale civilizației omenești, se reamin­tesc solemn în adunări de sa­vanți cum e acest congres inter­național. Nu de alta, dar aici în București, de ani de zile, publi­ciști ignoranți și dobitoci ai francmasoneriei înfățișează bi­serica lui Christos ca o instituție a obscurantismului, ce ține în loc progresul (masonic­) al o­­menirii. Intre preoție și medicină fost totdeauna nu numai o le­­­gătură cauzală, dar și o identi­tate de scop: mântuirea sufle­telor și mântuirea trupurilor, unificate fără asemănare în per­sonalitatea Domnului Christos, „doctorul trupurilor și al sufle­telor“. Era firesc deci ca spita­lele să fie creații ale creștinis­mului, iar medicina una dintre îndeletnicirile predilecte ale preoților. In istoria sentimente­lor omenești, mila de suferința aproapelui e iarăși o apariție specific creștină, iar parabola samariteanului milostiv rămâne ilustrația eternă a geniului u­­manitar. Trebuie s’o spunem cu mân­drie de români că acest geniu u­­manitar s’a întrupat în forme de o nobleță fără egal în popo­rul nostru. Spitalele României nu sunt creații ale statului sau întreprinderi comerciale cum sunt aiurea ci daruri permanen­te făcute lumii, suferinde din magnifica generositate a boga­ților noștri de pe vremuri. Când viața românească era dominată de concepția creștină, bogăția însăși nu putea să aibă sensul diabolic pe care îl are ulterior, în perioada indiferentismului religios, capitalismul bancar că­­mătoresc. In societatea româ­nească de atunci, bogăția însăși îndeplinea o nobilă funcție mo­rală. Numai concepția francma­sonică, mercantilă și atee, a fă­cut din en, adică din „capital“ un mijloc de teroare al pluto­­craților împotriva celor mulți și nevoiași. Și aceeași pustiitoare de suflet concepție a franc­masoneriei a adus spitalele, clădite pe inima strămoșilor și expropriate în mod barbar, la starea, imposibil de conceput după mintea curat românească, de a fi întreținute din tripourile bandiților dela Sinaia ! E un adevăr pe care nimeni nu-l poate tăgădui : medicina românească, ce numără atâtea glorii științifice, a înflorit în la­tura ei samariteană sub fluența conceptei creșine și nu­a decăzut la nivelul tripourilor sub dominația concepției franc­masonice. Ca un memento al providenței, ea numără însă și în această epocă de decadență morală figuri apostolice cum e aceea a genialului doctor Nico­­lae Paulescu. In personalitatea lui, savantul și creștinul sunt una. Nu am eu căderea să dau po­vețe morale distinsului nostru corp medical. Dar în spiritul mi­lenar al medicinei, profesionis­mul merge mână în mână cu misionarismul creștin. Foștii e­­levi ai doctorului Paulescu își amintesc desigur celebra lui prelegere despre Spital, acel monument moral al duhului me­dical românesc, în care savan­tul și filosoful, înfierând mer­cantilismul, vede pe viitorul me­dic dublat de altruismul desin­­teresat al preotului, și în care marele om, profund uman, ui­tând că în doctrină e antisemit, invoacă pe seama spitalelor noastre dumnezeescul samarita­­nism al Evangheliei lui Chris­tos! O medicină, cu asemenea tre­cut și cu asemenea exemple în carne și oase, e menită să înde­plinească, alături de biserică și școală, în mijlocul acestui po­por, marele rol al mântuirii din suferință. Să mulțumim docto­rului Victor Gomoiu, organiza­torul congresului și învățatul creștin care, introducând ca punct în program vizita la Pa­triarhie, a ținut să ne reamin­tească, prin gestul său elocvent, marile lucruri despre care a fost vorba aici. Michifor Crainic SI EL E O NOUA COMBINAȚIE A „EDILISTUU­I” * DOBRESCU Celebrul „edilist“ Dem. Dobrescu, este foarte neliniștit de imeticitatea agenților săi însărcinați cu urmări­rea oltenilor cu­ „noi nucile". A tre­cut vremea nucilor și bieții oltenași ne plead să culeagă alune, pentru viitorul comerț. Furios, că nu are pe cine urmări, scorecul municipal a găsit o altă ocupațiune. A dat ordin agenților să-i facă o statistică­ asupra numă­rului cetățenilor cari își fac trebuin­țele pe garduri. Primul rezultat fiind (raportat la 1 an, cifrează satisfăcător vreo 4 milioane de „cazuri"), a dat ordin să se înființeze un nou timbru, de­numit timibrul de vespaziană". Prin acest mijloc, va înființa o regie au­tonomă­ a vespasianei naționale, pe care o va concesiona unui consorțiu armenesc. FRAUDELE ȘI CONVERSIUNEA Față de fraudele din ce în ce mai numeroase și mai mari, ce se desco­peră la diferite servicii ale statului, va fi dem­is sigur, de o lărgire a le­gei... conversiunei. Sumele de miliarde, cari cifrează aceste fraude, fiind trecute asupra Statului, prin însăși înfăptuirea lor, este nevoie a­ se adăuga, următorul articol la proiectul de conversiune: v.Toate sumele, defrau­date la dife­­rite servicii ale statului, se trec la con­versiune pe termen de 20 de ani. Ministrul de finanțe va emite titluri de rentă, fără dobândă, denumite „Renta fraudelor naționale române”, până la acoperirea sumei totale. TREPOUL BEST­IEI ȘI CONVERSIUNEA Bestia și-a inaugurat un club.... politic, al Uniunei agrare compus din 8 membri. In acelaș timp, a transformat a doua zi clubul, în de­bite''. -* I­ER­ZI va mai lucrativ : un tripou. Dacă la clubul politic nu vine nimeni, în schimb la tripou, acroșeurii și fe­meile de stradă, adună „clienți", cari în mai puțin de 2 ore sunt transformați in „victime". Pentru a atrage și mai ușor cli­enții, Bestia a afișat următorul a­­viz : „Toți cei ce vor rămâne datori la clubul Uniunei agricole la jocuri, vor fi trecuți în prevederile legei conversiunei, eventual cu reducerea creanței la Si­ la sută, întrucât da­toriile sunt făcute la „Uniunea a­­gricolă”, însemnează, că sunt da­torii... agricole, ergo, sânt converti­­: Justus f^«cffe‘t!w'rilor 08 nasurile a sm mronesen ;e să ascult A ...! 'Mi­ne e rău în sistemul nostru de guvernare este de dată recentă, ce este bin­e dinainte de democrație. Sistemul democratic nu slujește bi­nele obștesc decât în măsura în care face apel la norme de guver­nare care nu-i aparțin. Democrația nici nu ar putea guverna dacă nu ar găsi în experiența politică nor­mele care au guvernat societățile înainte de întronarea ei­ Am urmărit aici biruința princi­piului centralizator de la fundamen­tul vechiului Stat românesc și pe care partidul național-țărănesc îl anulase prin așa zisa descentrali­zare administrativă pe regiuni. In­­troducându-l în noua lege adminis­trativă, guvernul Vaida cedează experienței de la Kogălniceanu în­coace și trimite la plimbare voin­ța haotică a mulțimilor național­­țărăniste care au cerut ministeria­te provinciale. Noutatea democra­ției a bătut în retragere înaintea practicei vechi și bune. Legile financiare ale d-lui Miro­­nescu sufăr aceeaș soartă: înainte de toate, ministrul de finanțe face uz de autoritate, care se exclude cu democrația ca viata cu moartea. Pentru a-ți da seama în ce stare de anarhie financiară ne găsim, cum în materie fiscală guvernele democratice lichidase pe toată linia monstrul acesta din vechime auto­ritatea, ajunge să asculți răsune­tul ce au legile d-lui­­ Mironescu în presă și lumea politică. Ele sunt taxate : „inchiziție fiscală“ (Uni­­­versul), „prigoană fiscală“ (Adevă­rul) etc. Dreapta liberală cu stân­ga democrată se întâlnesc în ace­laș caz de hotărîtă protestare con­tra d-lui Mironescu, care nu are altă vină decât că face puțină or­dine, puțină gospodărie cu venitu­rile Statului. Măsura­nd-sare de a institui un fel de poliție fiscală pentru cei care se sustrag mește­șugit deia îndatorirea impozitelor, este denunțata drept s­ o crimă me­dievală. S’a istovit tot vocabularul democratic. Nu mai rămâne decât ridicarea în picioare a poporului prigonit. Și­ sus pe baricade ! Recunoaștem în protestele smul­se de măsurile d-lui Mironescu Dată nenorocirea acestei țări de pe urma partidelor. Care dintre ele nu a făcut demagogie fiscală, pro­mițând alegătorilor în opoziție că la guvern vor reduce impozitele și îndemnând să fie apoi achitate par­tidului care deține puterea ? In chiar compoziția actualului guvern se află un ministru a cărui întrea­gă popularitate în județul Clujului vine exclusiv din îndemnul anar­hic să se sustragă toți de la impo­zitele care merg în mâna și punga guvernelor „regățene”. Singur mi­nisterul de finanțe ne-ar putea complecta, arătând încasările de la administrația financiară din Cluj. Este județul care a rămas cel mai mult în urmă cu neîncasarea impo­zitelor. Sumele sunt fabuloase, căci țăranii de pe câmpia Ardealului sunt de pe timpul guvernelor bră­­tieniste instigați să nu dea bani Bucureștiului. In această lume, cu asemenea moravuri, pedeapsa prevăzută de d. Mironescu este o adevărată re­voluție. Deși de dimensiuni norma­le, fără a avea nimic excepțional, ea a trezit o unanimă răsvrătire pentru că prin originea ei autorita­­tivă nu cadrează câtuși de puțin cu apucăturile partidelor și ale demo­crației în genere. Dar ministrul de finanțe pare un om care sub blândețea răzășului vasluian ascunde o fermitate pe care nu o va prexiona vitetul ano­nim și iresponsabil al străzilor. A venit timpul ca oameni de talia d-lui Mironescu să pună zăgaz marșului spre disoluție totală către care mergem rapid sub regimul democrat.Cu el înainte vom sfârși acolo unde a dus totdeauna, la catastro­fă revoluționară, destrămarea fi­nanțelor publice; înlături cu el dela gospodăritul banului, vom restau­ra autoritatea. Radu Dragnea Dezastrul căilor ferate ............ . .-------r— . ................... Un mic rezumat al campaniei noastre d­e până astăzi. M general M. Ionescu începe să activeze fată de opinia publici! Efectele directoratului g-ral al d-sale. Intr’o serie de articole, ne-am ocu­pat de al 4-lea capitol din campania noastră asupra dezastrului de la căile ferate, încheiem astăzi și ai­est ca­pitol referitor la organizata și admi­nistrația regiei autonome c. f. r. sub direcțiunea generală a d-lui general M. Ionescu. Din cele 8 articole refe­ritoare la acest capitol, complectate cu cele 20 anterioare acestora, ceti­torii noștri și-au putut face o ideie cât de sumară, dar suficient de cla­­ră, de ceea ce a însemnat pentru c. f. r., directorialul general al d-saie. REALIZĂRI OCCIDEN­TALE CU DEFICITE MILIARDARE Cum spuneam și altă dată, fără să ținem seamă de sfaturile cari i s’au dat, fără să țină seamă de perturba­­țiile pe cari măsurile nechibzuite ale d-sale le provocau în bunul mers al administrației, numai din dorința de a se afla in treabă și neputând creia nimic nou și colositor, a continuat politica de transformări și schim­bări, după bunul său plac, confun­dând inspirațiile sale, cu interese inexistente pentru c. f. r. Ni s’a imputat de unii, că suntem prea aspri, cu activitatea d-lui ge­neral M. Ionescu și acei.ce ne făceau această imputare, aduceau argu­mente, cari la prima ascultare se pă­reau oarecum adevărate. Spre ex. : realizările occidentale din gara de Nord, trenurile fulgere și rapide etc. etc. Da, recunoaștem că gara de Nord a fost refăcută și adaptată unor condițiuni occidentale. Dar cei ce admiră asemenea lucra­re, s’au gândit și la cât costă a­ D. GENERAL M. IONES­CU LĂMUREȘTE OF­­I­N­I­A PUBL­ICA I ? " D. general M. Ionescu a găsit nemerit, ca prin directorii săi de serviciu să facă un expozeu pre­sei, asupra modului cum s’au în­trebuințat 6 miliarde lei, în în­vestirile și ameliorările din în­treprinderea ceferistă. Foarte bine și foarte frumos. Dar dece d-sa nu face și un expozeu, în dar administrația c. f. r. (de când este director general), la diferite mașini și materiale, cari au fost cumpărate și azvârlite sub șoproane sau prin fundul pivnițelor ? De ce nu face un expozeu asu­pra motivelor cari l’au călăuzit la dărâmarea atelierelor din dosul gării de Nord și condițiu­­nile în cari s’au efectuat aceste lucrări ? Deci nu explică, cât costă descentralizarea gării de Nord și ce pagube rezultă pentru administrația c. f. r. și ce deza­­vantagii pentru publicul călă­tor. Am putea umple pagini în­tregi cu asemenea întrebări, pe cari dealtfel le-am dezvoltat pe larg, în campania zilnică, pe care o ducem de două luni. Să mai adăugăm în toate a­­cestea și faimosul proiect de statut al funcționarilor c. f. r., care cuprinde și articole demne de revistele teatrelor de vară ? ROADELE DIRECTORA­TULUI GENERAL AL D-LUI G-RAL M. IONESCU . In rezumat in administrație cât și­­ în exploatarea regiei autonome a c. f. r„ d. general M. Ionescu, s’a dove­dit incompetent și nefolositor ace­stei administrații. D-sa poartă în primul rând vina, pentru că și-a asumat puteri discre­ționare în conducera instituției, fără semenea inovațiuni și mai ales­­ care să ne arate, cam cât a pier­de unde se iau fon­durile pentru acoperirea cheltu­el­ilor necesi­tate ? Oricine poate face orice bani. Dar se poate admite, cu ca atunci, când căile ferate dau deficite de 3 miliarde pe an, să se învestească sute de milioane, pentru transformarea occiden­tală a gării de Nord ? Se poate admite ca să înfiin­țezi trenuri fulgere și rapide, a căror trafic lasă zilnic deficite de sute de mii de lei, în timp ce transportul unui vagon de lem­ne de la C. de Argeș până la Bu­curești costă de două ori valoa­rea lemnelor ?. Se poate admite ca traficul de mărfuri și călători să fie scumpit în fiecare semestru, în timp ce inteligenții de la direc­ția tracțiunei și combustibilului provoacă pierderi de 400 mi­lioane pe an, pe cari se adaugă spre acoperire, la tarifele de ca­latu zi și mărfuri, cari din cauza scumpetei, se reduc in fiecare zi ? (XrVC#° Joi, IS Septembrie 1932 Director: mention crainic R­EDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București, Bulevardul Elisabeta K» 21, ABONAMENTE IN TARA.­P. 12 In • 6 . luni SOO tal 250 luni 61-150 * » ♦ *­­ 3 . •­­•­ Iun pentru Instituții «1 Autoritat­ii I0­ V ««*»> 1«nbu «trSln SUta..... , 1700 ,­­ •—­I IgO Redacți t> Profundk •—054Î*Dirao­ âa •—tWd Administrat!» Manevre sovietice la Nistru O informație a trecut fără ecou la gazete anunțând mișcări de tru­pe și manevre sovietice pe țărmul roșu al Nistrului. Alarma prudentă pe care rândurile acestea vor s’o dea acum, ar putea să pară fără obiect — o ,reacționară” tălmăcire, cu si­guranță, a unor operații indiferen­te care nu întunecă deloc spiritul de pace al poporului vecin... De aceea anumiți gazetari pacifiști cre­scuți la școala curajului celor lă­sați la vatră și în devotamentul pa­triotic al părții sedentare, au trecut ușor peste cele câteva batalioane de bolșevici cari-și fac acum, cu puști, tunuri și mitraliere, o suspectă vi­legiatură între Tiraspol și Odesa. Trimișii proletariatului la Cameră, aceiași cari acum câteva luni um­pleau incinta cu prohodul lor pen­tru câțiva spioni comuniști execu­tați așa cum trebuia, de grănicerii români, de data ceasta, cu o impre­sionantă delicatețe, n’au vrut să de­ranjeze pe ministrul de răsboi și nici un deputat român n’a fost cu­rios să afle precizări cu privire la crimele care nu se pregătesc dincolo de Nistru. iar Liga împotriva răz­boiului, atâta de sensibilă de obi­cei, acum nu s’a speriat deloc... S'ar zice, vorba romancierului cunoscut, că nimic nou nu se petrece pe fron­tul de Est și că e foarte normal ca un stat vecin, a cărui dușmănie •n’avem cel puțin scuza de a o pu­tea ignora, să-și îngrămădească re­gimente înarmate la frontiera ro­manească. Psih­ologia pacifiștilor cu dosare pe la Curțile marțiale și acoperiți de toate medaliile trădării în răsboiul pe care ei nu l-au făcut — noi o cunoaștem de mult: baio­netele nu sunt nici­odată prea ascu­țite atuncea când apără bandele de criminali cari au clădit pe cadavre și pe morminte cel mai inuman și cel mai sălbatic regim ! Reflectoarele acestea însă, care fixează acum cu tragicul lor aver­tisment pe grănicerii noștri ne lu­minează destul de sumbru un tre­cut nu prea depărtat, din vremea când noi făceam aici ecoul dureros al sutelor de țărani și de soldați, masacrați și împușcați de trupele criminale ale asasinilor de la Mos­cova. Aici, niciun congres pacifist de la Amsterdam sau de aiurea n’a isbu­­tit să cunoască atunci trage­dia acestor martiri, bătrâni, oameni valizi, copii sau femei, îngropați sumar, laolaltă, sub noroi și sub ză­padă, pentru crima de a fi fost Ro­mâni ! Lăsând așa­dar dincolo de ambi­țiile noastre certificatul de umani­tate pe care Romain Rolland îl o­­feră tuturor cretinilor din Univers. — de pe înălțimea sublimă a aces­tor morminte de la Nistru, e bine să privim mai atent în vastul laborator de crimă al Revoluției dela vecini. Un destin deloc misterios, despăr­­țind par­că pentru totdeauna două civilizații care nu s’au înțeles, ali­mentează un proces istoric care a­­cum se rezolvă într’o recoltă de gloanțe, de crimă, de lașitate și de omor. Răsboiul e de totdeauna ! Prăbușirea imperiului țarist, des­ființând, în ce ne privește Un duș­man ireductibil a surpat în acelaș timp patrimoniul comun al unei spiritualități, al unei religii care ne unea — singura punte care s’ar fi putut asvârli între două țari. In haosul inform de la răsărit se ridică acum un monstru care amenință tot continentul. Onoarea primelor rezistențe ne revine nouă... De aceea acești grăniceri, martiri­i ș eroi, cari au­ murit și vor mai muri pe frontiera Nistrului, ni se par paznicii unor credințe de mii de ani — pe care nu-i va putea epuiza răscoala efemeră a unui popor de barbari. Manevrele rusești care se plimbă acum în lungul unui fluviu glorios, însemnând astăzi granița dintre două lumi, sunt scântei care se a­­prind din nou din acelaș vechi pu­tregai. Să le înecăm pe toate în to­rentul purificator al vieții la care ne-am adaptat — și să cerem Euro­pei civilizate, cât mai repede, o nouă sfântă cruciadă împotriva nouei nă­văliri a barbarilor... T­oma Vlădescu . Spiritul fremd Un domn a cărui­ înfățișare și­­?**­tuație socială inspira toată încrede­­rea, se plângea că făcând un schimb la Banca Națională în dolari, pri­mise nu numai monedă de-a State­­lor­ Unite, ci și dolari canadieni, cari, precum se știe au un curs mai scă­­zut. La suma pe care o schimbase domnul despre care vorbim, pierde­rea ce suferise grație amestecului de dolari canadieni, se ridica aproape la 2000,,în i. O bagatelă desigur pen­tru un domn care face schimburi în dolari. Dar nu o bagatelă pentru pre­stigiul unei instituțiuni atât de gra­ve și atât de importante ca Banca noastră de emisiune. Iată de ce chiar, intre încrederea pe care ne-o inspiră păgubașul și între încrederea pe care trebue s'o avem în Instituția financiară al că­rui rol e tot atât de însemnat ca și al guvernului țârei (și lucrul se ve­de mai ales în vremuri tulburi ca acele prin care trecem­ îndoiala noa­stră-nu știe unde să se așeze. Să fi fost oare o greșală, o confuzie, o ne­­înțelegere la mijloc? Dar cui apar­­țin ele, cassierului, păgubașului ? Răspunsul ne vine cu atât mai greu, cu cât, dacă acel ce se plânge are intr'adevăr motiv temeinic, apoi in cazul acesta, cel mai mare insti­tut financiar al nostru n’ar fi unica Si n’ar fi întâia instituție de mare prestigiu, care să-și îmbogățească activitatea cu mici operațiuni, ca a­­cea descrisă mai sus. Intr’adevăr revistele franceze, ce­tiți bine revistele, nu numai ziare­­le, vin pline de la un timp, de-o chiar foarte neașteptată veste. Aca­demia franceză cetiți bine, una din­tre cele mai onorabile instituții de cultură din lume, la noi românii so­cotit cea mai onorabilă, editând o gramatică cu prilejul elaborăr­ii u­­nor noi reguli de ortografie, a pus în comerț o carte atât de slab re­­dactată și atât de plină de greșeli încât nevoia unei alte ediții s’a re­­simțit imediat. Și acuma ascultați: ediția cea nouă a fost scoasă, însă s’a omis ca să se specifice pe noile volume că ele aparțin unei ediții noi și revăzute. Astfel încât pe lân­gă ediția cea nouă să se poată stre­­cura prin librării și ediția cea­ plină de greșeli și ridiculizată de mai toa­tă presa franceză... Spuneți dacă nu e de crucii ? In cazul întâi, pentru că­ e vorba de ceva izolat, stai, e drept la îndoială. Dar în cazul al doilea, care e public, care se petrece într'o țară unde mușamaua nu prea prinde și afacerile întorto­­chiate sunt sancționate de grele con­secințe, e de neînchipuit. Spiritul vremii nu se putea să nu pătrundă și sub glorioasa cupolă. Gib. I. Mihăescu Din victoriile pur politice reali­zate în interior de către geniul po­litic și diplomatic al d-lui Benito Mussolini, cea mai minunată și cea mai plină de consecințe este fără îndoială realizarea împăcărei între statul italian și biserica romană. Conflictul între Quirinal și Vati­can izbucnește violent la 20 Septem­brie 1810, când trupele italiene co­mandate de generalul Cadorna in­tră în Roma și desființează puterea temporară a Papei. De fapt însă problema­ romană s-a pus odată cu unificarea Italiei rea­lizată de Cavour la 1860. Cavour încearcă în două rânduri la începutul lui 1880 și în 1861 — să ajungă la un acord cu Vaticanul, în sensul ca papalitatea să renunțe de bună voe la Roma. Vaticanul nu admite însă nici o concesiune iar Cavour este silit să înceapă ostilitățile printr-o mane­vră diplomatică. Tratează cu Napoleon al III-lea pentru că Franța să se dezintereseze de problema romană. După moar­tea sa — 6 Iunie 1861 — succesorii săi baronul Nicasoli și apoi abilul Minghetti continuă tratativele cu Parisul și ajung chiar la un acord —convenția din 15 Septembrie 1864 — prin care Napoleon al III-lea se angaja să-și retragă trupele din Ro­ma iar lim­­liștii săi nu atace Ro­ma. Așadar o mare succes pentru Italia — Qeirin­alul și Vaticanul ră­mâneau singuri față în față. Dar o stupidă intervenție armată ai lui Garibaldi zădărnicește aplica­rea Convenției din Septembrie 1864, și trupele franceze rămân în Roma până după Sedan. Îndată ce trupele franceze pără­sesc Roma, ministrul de externe al Italiei, Visconti­ Venosta, transmite, la 29 August 1870, o notă diploma­tică marilor puteri, prin care arată intenția guvernului italian de a tranșa chestiunea romană, salvgar­dând însă libertatea politică și spi­rituală a Papei. După ocuparea Romei — la 13 Martie 1871 — corpurile legiuitoare italiene votează „legea garanțiilor” care regulează în mod unilateral si­tuația juridică și politică a papali­tății față de statul italian. Dar evident că situația continua să rămână delicată, Vaticanul pu­tând oricând suscita serioase difi­cultăți politice și diplomatice Quiri­­nalului. In timpul vieții lui Pius al IX-lea (­ 1878) ostilitatea bisericei romane față de noul stat italian rămâne in­tactă. Noul papă — celebrul Leon al XIII-lea (1878—1904) debutează in politica internațională printro orien­tare net austrofilă, dar faptul că Austro-Ungaria împreună cu­ Ger­mania se aliază Italiei, îl determi­nă să-și modifice atitudinea și — sub influența secretarului de­­ stat Rampolla—să se apropie de Franța. Intre timp stânga în frunte cu Depretis și apoi cu Crispi devenise stăpâna Italiei iar francmasoneria inspira o legislație net anticlericală. Totuși Crispi încearcă în două rânduri — la 1887 și 1894 — o apro­piere de Vatican dar ambele tenta­tive eșuează 1). 1) Vezi Bonoméin (episcop) ,,Borna e Vltalia e la realta della cose". Alegerea Papei Pius al X-lea schimbă oarecum situația. Se reiau raporturile oficioase în­tre Quirinal și Vatican și se ajunge dese­ori la unele înțelegeri secrete între Papă și Giolitti. Războiul mondial izbucnește în a­­ceastă situație iar noul Papă, Bene­dict al XV-lea continuă politica de destindere inaugurată de predece­sorul său. Dar, răsboiul constitue și din punct de vedere al problemei roma­ne o gravă încercare pentru Italia. Imperiile Centrale — mai ales Germania — agită problema roma­nă și se declară dispuse ca în cazul că­ sunt victorioase, să rezolve de­favorabil pentru Italia problema ro­mană. O imensă literatură se scrie în Germania, în timpul războiului asu­pra relațiilor dintre Vatican și Qui­rinal literatură care culminează cu monumentala lucrare a lui Bastgen „Die rövúsche Frage". Iată deci ce periculoasă putea de­veni pentru Italia problema roma­nă, în momente de grea cumpănă internațională: După răsboi, președintele consi­liului de­­ miniștri italian Orlando încearcă să ajungă la o soluționare a chestiunei, în timpul tratativelor de pace, și are câteva întrevederi cu Monsignorul Ceretti. Succesorul lui Orlando, Nitti, are și el câteva conversați­uni cu cardi­nalul Ga­spa­rri care nu duc la nici un rezultat. Sub guvernele Giolitti, Bonomi și Facta situația rămâne aceiași deși o mare parte din presă cere guver­nelor liberale să aibă curaj­ul de a ajunge la un acord cu Vaticanul 2). Dar în Noembrie 1922 fascismul cucerește puterea și d. Mussolini inaugurează față de Vatican o nouă politică. In primul rând însuși faptul­ că noua Italie repudia liberalismul și francmasoneria creia o stare de­ spi­rit favorabilă unui acord, iar în al doilea rând o serie de măsuri abile luate de șeful guvernului italian (introducerea învățământului reli­gios și a crucifixului în școlile pri­mare reformarea legislației anticle­­ricale, etc., etc.), permiseră începe­rea unor discuțiuni preliminarii. Discuțiunile începute în 1924 nu duc momentan la nici un acord. Ele sunt reluate în 1926 și durează până la sfârșitul lui 1928, când sunt 2) Vezi Amedeo Giannini „Una nuova discussione tra Stato e Chi­ atât de avansate încât tratativele sunt continuate direct de către d. Mussolini și cardinalul Gasparri iar acordul definitiv este semnat la 1­ Februarie 1929 în palatul de la Latran. Se cunoaște ce imensă impresie a produs în lumea diplomatică și po­litică mondială realizarea acordului de la Latran. Ceia ce Cavour, Minghetti și Crispi nu putuseră să înfăptuiască, ceia ce constituia un permanent pericol pentru Italia Ducele înfăptuise după doi ani de negocieri ,consolidând astfel situația fascismului în Italia și situația Italiei în lume. Acordul de la Latran constă în trei acorduri diferite, unul politic altul financiar și nu concordat. Prin acordul politic, Papa recu­noaște statul italian cu Roma drept capitală, iar statul italian recu­noaște statul „Vatican”-ului. Evident, Vaticanul continuă să-și păstreze întreaga libertate de acțiu­ne, dreptul de legați­une și dreptul de cetățenie. . . . 1 . i Prin convenția financiară,­ Italia plătește Vaticanului 750 milioane lire și îi dă și un miliard în rentă italiană cu 5 la sută­(ȘowH nu are în parf. 11-a Fascism Hire f­pirtiif și fun­cții de MIHAIL POLIHRONIADE

Next