Calendarul, septembrie 1933 (Anul 2, nr. 461-486)

1933-09-15 / nr. 473

f „Adevărul", ziar eminamen­te democrat, jicnit adânc de convertirea d-lui Ion Mihalache la ideile de dreapta, îi reproșea­ză că niciodată n’a fost demo­crat convins, ci numai un dile­tant, deși până ieri acelaș om a fost susținut pe toate paginile și în toate zilele de acelaș ziar. Evident, discursul de la Câmpu­lung e o amară dezamăgire pen­tru toți antreprenorii de opinie, obișnuiți să aibă în buzunarul democratic la naivii noștri po­liticiani Reproșul „Adevărului“ e în realitate un omagiu bine meritat pentru acest „diletant“ care a știut acum 1­5 ani să cree­ze o mare și originală mișcare politică în România. Personal, am fost între puți­nii susținători prin scris ai miș­­cării țărăniste și durerea pe ca­re o simte azi „Adevărul“, am trăit-o eu când am văzut cum această mișcare, profund româ­nească și ireproșabil de curată la început, deraia necontenit, desfigurată de vitriolul teoreti­­cianilor internaționaliști, con­­ruptă de demagogi ordinari și luată în exploatare de consor­­țiile evreești de opinie publică. Căci realitatea e aceasta, țără­nismul demofil a degenerat în democrație din pricina doctri­narilor de tipul d-lui C. Stere și a presei evreești. Mi-ar plăcea să nu mă înșel socotind discursul d-lui Ion Mi­halache o lovitură de măciucă dată democrației cu pistrui, ca­re i-a desfigurat țărănismul. Din acest discurs democrația iese strivită de greutatea ideilor fasciste răsturnate peste ea. D. Ion Mihalache vrea nici mai mult nici mai puțin decât o reformă a sistemului de gu­vernământ. Regele e Rege și trebuie să ră­mână deasupra sbuciumului, neîntinat în maiestatea neutră a simbolului istoric în care se întrupează permanența monar­hică. , Primul ministru trebuie să fie liber pe acțiune, autoritar și personal responsabil. Această responsabilitate e personală de la miniștri până la ultimii sluj­bași de stat. D. Ion Mihalache are cuvinte tari împotriva „res­ponsabilității anonime“ (adică inexistente) din regimul demo­cratic. El vrea o reformă de structu­ră a reprezentanței naționale : la Cameră, numărul deputați­lor redus, suprime­tă vorbăria („țigănia“) și activitate în sec­țiuni pentru a legifera just. Structura Senatului, inutil și a­­riacronic azi, trebuie să fie fas­cistă : sfat profesional, alcătuit din reprezentanții categoriilor sociale și din competențe. Guvernul trebuie să aibă con­tinuitate. Schimbările din an în an anulează orice putință de a guverna. Nicio realizare progra­matică nu e posibilă în regimul fluctuațiilor democratice. Și mai presus de toate e nece­sară autoritatea. D. Ion Miha­lache nu spune ce însemnează autoritate, dar bănuim că o în­țelege cu noi. De unde vine au­toritatea, — din faptul că deții puterea dela Rege și de la po­por ? In ordine legală, da! Dar nu e suficient. Câți șefi de gu­vern, având autoritatea legală, nu se compromit a doua zi ?! Autoritatea în sensul dreptei vine din alt izvor, din izvorul faptei. Ești autoritar fiindcă ești autor de fapte mari în inte­resul națiunii. Dictatura națio­nalistă în sensul nou se înteme­iază pe autoritate morală, adi­că pe puterea ce emană din fap­te. Mussolini nu e autoritar fi­indcă e tiran, ci fiindcă e un creator de geniu și un motor de acțiune pentru tot poporul. As­ta nu pricep democrații. Dicta­tura autoritară, întemeiată pe acțiune colectivă, se deosebește profund de dictatura tiranică, stearpă de fapte. In Rusia e ti­ranie, fiindcă dictatura e în­dreptată împotriva unui întreg popor paralizat; în Italia și Ger­mania e autoritate dictatorială întemeiată pe aderența între­­gei națiuni al cărei servitor e dictatorul însuș. Autoritatea, prin urmare, implică neapărat acțiunea creatoare pe care și d. Mihalache o cere în locul vor­băriei democratice. Toate aceste puncte de refor­mă sânt în funcție de un pro­gram unitar, de o „economie di­rijată“. „îndreptarea noastră, zice d. Mihalache, trebuie s-o că­pătăm pe plan vertical și din cauză că ne silește la aceasta noul echilibru al lumii. Toate statele se organizează în vas în­chis“. Adică în mod autarhic. Cu alte cuvinte, o reformă fun­damentală, structurală, a sta­tului, înlocuind orizontala de­mocratică cu verticala fascistă. Pentru aceasta, d. Ion Miha­lache cere: reforma constitu­ției. Și acum , ce-a mai rămas din democratul Ion Mihalache ? Niciunul din punctele progra­mului său nu e compatibil cu democrația. Toate fac parte din ideologia de dreapta, fără ca a­­ceastă ideologie să-și fi găsit în întregime locul în discursul de la Câmpulung. Iată de ce l-am numit pe d. Ion Mihalache un convertit. Iată dece am scris că în ziua de 10 Septembrie 1933, s’a în­mormântat la Câmpulung de­mocrația română. Lepădându-se de democrație, d. Ion Mihalache se întoarce la isvoarele țărănismului, dar îm­brățișând concepția fascistă, ță­rănismul său încetează de a mai fi o doctrină de clasă. El va tre­bui încadrat într’un sistem na­țional totalitar, pe măsura rea­lităților românești. Expresia de „neo-țărănism“ ce s’a dat la Câmpulung noii orientări nu are niciun rost. Va putea realiza d. Ion Miha­lache fascismul român ?. Să examinăm în articolul de mâine. Nichifor Crainic Moartea democrației Scandalul CU teatrele noastre Maillane 1933 (Mite rînduri pentru un evreu) In articolul de eri am spus că declarațiile d-rului Mandfred Rei­ter cu privire la evreimea ger­mană își găsesc la noi aplicația fidelă. Cu greu s’ar putea găsi un domeniu de viață unde evreimea noastră „aruncându-se cu stereo­tipica pasiune“ — pe care noi, pă­gânii, o vom numi, cu un vechiu cuvânt, spiritul acaparator, — să nu fi pus stăpânire, stăpânirea ei de umbră masoică-democrată. ..Evreii sau jucat cu cele mai sfinte lucruri ale poporului ger­man, și uneori și-au bătut joc de ceia ce era mai sfânt pentru în­treaga națiune”. Nu găsim în a­­ceste cuvinte ecoul acuzațiilor pe care lunt în șir Calendarul le-a adus lipsteinilor care în manife­ste electorale ne bârfeau biserica și preoțimea ? ,­Noi scriam în presă articole de Paști și de Crăciun, și serveam poporului propria lui religie în vasele noastre evreești“. Cu riscul de a fi și eu exclus din sânul comunității evree din Cernăuți, cum și sfârticat shylo­­ckian de naționalismul de la Rampa, voi afirma că știu și eu de atâtea vase evreești în care ze­loși stereotipi ai serviciului per­fect... gratuit, nu ostoesc să ne toarne diferite r­eligii. Iată un vas de acesta—de noap­te — căci e vorba de teatru : Scar­­lat Froda — care, cum spune Axa, nu e nici Scarlat, nici Froda. Se poate un caz mai tipic ? Guvid somnoros al câtorva ar­tiste sau dame, sau dame și artis­te la un loc, tânărul acesta e atât de leneș, că de lene îmi vine să cred că nici măcar nu le-a avut. Le mulțumește, în schimb, să le exploateze, ca unul ce și-a pus o singură dată mintea la contribu­ție , atunci când a fost să pricea­pă că exploatarea rămâne tot cea mai ușoară dintre ocupații. Pornit pe linia aceasta, l-am văzut autor dramatic de pe urma unei piese scrise de poetul Adrian Maniu, conducător al societății autorilor dramatici români, fără să fie nici român, nici autor, și nici măcar dramatic, critic dra­matic fără să fi emis o singură părere asupra vreunei piese, alt­fel decât cu omușorul, umărul, sau diafragma, dar nu mai puțin conducător al societății criticilor dramatici; direc­tor de ziar tea­tral la care nu scrie, nici nu plă­tește, un rând ; director de teatru neolatin cu banii pe care-i scoate, în virtutea tratatelor noastre cu Franța, Marioara Ventura, pen­sionara desuetă a teatrului fran­cez și român, cum și a alianței is­torice dintre cele două popoare; director de fapt chiar al Teatru­lui Național, fiindcă — dar aci mă descopăr — are într’adevăr mult mai multe clase de liceu decât Al. Mavrodi­,Savonarola de Panama, Scotociți presa, bibliotecile, Du­minica copiilor, Mica Publicitate, căutați unde vreți, și spuneți-mi unde există nulitatea aceasta ca­re pute de lene­­i reprezintă a­­proape un caz medical de tâmpe­nia neactivității. Mormionul nu există nicăeri, dar acolo unde e­­xistă ceva, e și morpionul! Așa fiind, putem fi siguri că scumpa noastră cultură există, de vreme ce în ceafa ei parazitează mor­pionul levantin, iar celălalt mor­­pion, în părți mai ascunse. A, îl mai găsim pe Scarlat Fro­da undeva. In suita cititoare de Epistolia Maichii Domnului a u­nei strălucite preotese a epider­mei, a cărei singură prezență de Melpomenă neolatină în loje a dus la mobilizarea în staluri, pe în­treg sezonul, a tuturor bijuterii­lor false și adevărate din Lipscani. încurajat de asemenea succese de montare, a adus de curând pe refugiatul Barnovsch­i pentru a combate pe Hitler cu ajutorul bugetului român. Și astfel, cinci milioane pe an se vor rupe de la gura învățătorilor și licențiaților universitari, ca Froda să ne spună că Barnovschi e genial, iar Ma­­rioara Aventura să lupte la Pa­ris din răsputeri pentru salvarea Versailles-ului. Intre timp atâțea actori români mor de foame ; teatrele naționale din provincie n'au cu ce monta o piesă, iar un Iancovescu, unul din cele patru-cinci genii comice produse de rasa noastră, e silit să ne spună într’un rar interview, că s’a hotărît, conform unui pro­verb arab, să stea cu brațele în­crucișate în poartă, până trec morți paraziții, ca să ajungă și el în putința de a mai juca în țara lui. Ce să mai spunem ? Decât să notăm pentru hronicul de apoi că teatrul Majestății Sale, — regele adorat, dar pe care noi îl iubim și slujim altfel decât de teamă sau din interes — e acaparat, înstrei­­nat și exploatat nerușinos, din sedii oculte, și tot așa de puțin românești, de un levantin agra­mat, și un evreu care n’a produs toată viața lui nimic. Și acum, să ridicăm palatul de 300 de milioane al culturei. Dă-i drumul, Albanezule ! Dragoș Protopopescu S TELE VERZI UN CONSILIU DE MINIȘTRI ORIGINAL­ E Al. Vaida a convocat la Căli­­mănești pe membrii cabinetului, in vederea unui consiliu de miniștri. După cum se știe, șeful guvernu­lui își face acolo cura. Consiliul va avea loc pe iarbă verde, lângă sur­sa No. 2 și acelora dintre membrii guvernului cari nu sunt betegi de rinichi ori de stomac li se va servi apă rece de isvor și dulceață de smeură. Se va organiza și o partidă de copt porumb, după care toți mem­brii guvernului vor face baie în Olt. Apoi se va redacta un comu­nicat. Seara, cu un tren special, guver­nul se va înnarpoia în Capitala. SALARILE PE AUGUST AU FOST PLĂTITE! Față de unele aserțiuni ale unui ziar de după prânz că nu s’ar fi plătit salariile, ministerul de finan­țe face cunoscut că toate salariile pe luna August au fost plătite pâ­nă la 11 Septembrie crt., deși acrez­ditivele au avut valabilitate până la 15 ale lunii. Intr’adevăr să plătești salariile slujbașilor cu patru zile înnainte de ultimul termen fixat, e un suc­ces, față de timpurile când nu erau plătite în urmă cu patru ani. Graba guvernului de a anunța a­­cest fapt care intrând propriu zis în normal, putea să rămână neob­servat — ne amintește de o îm­prejurare similară de anul trecut, când guvernul tehnicienilor a că­zut pe chestia unei aluzii tot așa, la neplata salariilor... Justus GUVERNUL VREA SA APLICE ACORDUL CU GENEVA? — Un articol Injurios contra României !n „Le Temps1” — Acțiunea singulară preconizată de ministrul de finanțe este singură salvatoare Se pare că acțiunea noastră de propagandă in străinătate a înce­tat complect și că, mai ales, la Pa­ris, ea este inexistentă, fiindcă alt­fel nu ne putem explica atacul vio­lent al ziarului „Le Temps“ contra României, pe chestiunea suspendă­rii transferurilor. Marele ziar fran­cez, după ce face­ un istoric al îm­prumuturilor noastre în străinătate și al condițiilor lor de plată, pre­cum și al garanțiilor, afirmă că gestul guvernului român ar fi „ne­cugetat“ și că până la proba con­trarie se­­ refuză a se crede că el este „definitiv și ireparabil“. Un gest la fel a făcut anul tre­cut și Iugoslavia, o altă bună ami­că a Franței, căreia i s-a acordat împrumuturi tot atât de oneroase ca și nouă, dar nimeni in presa franceză n’a protestat, cu atât mai puțin „Le Temps“ și creditorii au înțeles dificultățile și au aprobat o plată de numai 10 la sută în de­vize, iar restul în dinari blocați la Banca Națională iugoslavă. De ce față de noi s’ar proceda contrariu ? E în această campanie, deci, con­tra noastră, o meteahnă pe care guvernul român n’a știut s’o sesi­zeze la timp și pe care măcar acum ar trebui s’o repare. Pe de altă parte, ziarul „Diminea­ța“ anunță din sursă oficială că „guvernul a hotărît punerea în a­­plicare a acordului încheiat cu So­cietatea Națiunilor“. Delegații Ge­nevei ar fi să sosească în țară în prima jumătate a lunii Octombrie. Ziarul citat adaugă: „Punerea în a­plicare a acordului cu Geneva nu schimbă întru nimic hotărîrea lua­tă de guvern în chestiunea transfe­rului, guvernul rămânând in aștep­tarea răspunsului creditorilor asu­pra termenului când voiesc să în­ceapă tratativele“. Nu mai înțelegem nimic. Hotă­­rîrea suspendării transferurilor marea din partea guvernului ro­mân tocmai un gest de indepen­dență. S'a tratat doar destul pe baza rapoartelor experților stră­ini și prin ei, s'a tratat chiar prin Liga Națiunilor, fiindcă parte din experți au aparținut și acestei Ligi și diversele lor comitete au avut să dea avize de cari credi­torii au luat la timp cunoștință și puteau să țină seamă de ele. De ce să ne întoarcem la acest for internațional, care nu ne-a adus până azi niciun folos practic, în­tr’un moment când el însuși tra­ge să-și dea sufletul și când noi am înțeles să ne eliberăm și să tratăm direct chestiunile pendin­te cu creditorii noștri ? Noi credem că punerea în apli­care a acordului cu Geneva ar însemna un act de slăbiciune po­litică din partea noastră, care nu ne-ar duce decât spre noui criti­ce și umiliri fără rost și care ar scădea importanța nebănuită ce­ o are politicește și economicește ACȚIUNEA SINGULARA inau­gurată de d. Madgearu, ministrul nostru de finanțe. De aceia ne-am îndoi ca d-sa să cedeze atât de ușor și să porneas­că din nou pe un drum pe care-l cunoaște și de a cărui rezultate morale dezastruoase a avut cel dintâiu să sufere. Adevărul îl văd cu mai multă fr anchetă și nu ezit să-l spună. Englezii. O telegramă „Radar” ne anunță că ziarul „Times“ pu­blică o scrisoare a d-lui Delentay, vice-președintele Ligii Dunărene, care nu dă dreptate nu numai nouă, dar tuturor statelor dună­rene, de-a proceda cum procedăm, în ce privește plata transferurilor. El atribuie acest lucru, cum e și drept, situației intolerabile a co­merțului internațional al acestor state. Autorul propune ca sumele blocate în aceste țări să fie între­buințate de statele creditoare la cumpărare de produse speciale acestor piețe. Numai astfel credi­torii externi ar putea intra cu u­­șurință în posesiunea banilor lor. Aceasta este și propunerea gu­vernului nostru, care nu dorește decât să plătească, dar s’o facă în mărfuri și nu în devize, de cari nu mai dispune, încheind, cerem: 1) ca gu­vernul să nu pună în execu­tare acordul cu Liga Națiuni­lor, care este complect de pri­sos; 2) ca guvernul să nu mai umble cu pălăria în mână du­pă creditorii cari nu vreau să stea de vorbă cu noi. Vor veni ei singuri când vor vedea că atitudinea noastră oficială este fermă și definitivă. A. C. Cusin In zilele acestea, când Marea Me­­diterană leagănă în vântul de Sep­tembrie ultimele corăbii de pescari și când peste colinele Maillanei, ciobanii, păstorii și toți țăranii din midi­ul Franței, toți țăranii din lume, cântă în suverana lor feri­cire poesia celei mai generoase vieți, câțiva poeți și scriitori, pele­rini din toate țările latine, s’au dus, ca în fiecare an, să viseze și să se roage pe groapa lui Mistral. Locurile acestea stropite de soare, bătute de dansul farandolelor și luminate mai ales de toată muzica din ochii și din glasurile Arlesiene­­lor, nimeni poate nu va ști să le priceapă cu tot sensul lor înalt, până la Dumnezeu, dacă nu le-a văzut, dacă nu le-a simțit și dacă după fiecare creastă de deal sau după fiecare mai în care se odih­nesc fericiri modeste de țărani, nu a știut să vadă umbra poetului­­profet, înălțându-se și dominând întreg acest nemuritor peisagiu. Mistral s-a născut acum 103 ani, la Maillane, iar opera lui fecundă tot mai mult, în fiecare an a alcă­tuit, după modelul vechilor magis­trci pe care i-a urmat, în accente nepieritoare, întreaga simfonie civilizației mediteraniene, ruptă din­­ plânsul etern al umanității supe­rioare, dar și din marile consolări ale muncii creatoare înălțând până la cer, prin misterul sacru al poe­­siei, lacrimi de suflet din suferința nesfârșită a oamenilor și cristale de râs din înduioșarea fetelor de la câmp. Astfel într’un secol dezolat de toată drama lui Renan întinsă repede peste atâtea sensibilități de atunci și la care s’a adăugat ca un nou venin, aceeaș otravă grimasă, cinică și indulgentă, și resemnată a lui Anatole France, ca să se re­cunoască parcă in aceste grave de­zastre toată trista moștenire a Franței lui Voltaire — Mistral, humble disciple du grand Homere, cum el insus se considera, sublimul poet, care n’a vrut să cânte decât „pour vous,­­ patres et paysans des mas“ a însemnat nu numai o gran­dioasă protestare, dar mai mult, cu siguranță, o întreagă RESTAURA­RE a elementelor eterne de viață omenească. Mistral trăește pe cul­mile supremului echilibru în care viața are sens," în care lumea are frumuseți, și în care oamenii a­­dânc împăcați cu ei, știu să vor­bească în marile lor manifestări de suflet și de inteligență, o limbă u­­niversal omenească. Nicăeri mai bine decât în Mireille, în Calendul, in Norte, sau în Poemul Ronului, limanuri­ sacre de scumpe exaltări, de liniștit entuziasm și de poezie, unde Mistral ne-a condus, nicăeri Dumnezeu n’a fost mai bine cântat și găsit cu atâtea sfâșieri de inimă, pentru ca astfel credința smulsă grelelor sunete să fie și mai recon­fortantă sufletelor despădăjduite — și nicăeri _e eroismul, dragostea, o­­noarea, pământul și moartea n’au fost mai mult venerate, mai bine iubite decât in cântul triumfal al lui Mistral. Cultul mistralian este cultul a­­cestor înalte valori. Mistral ne-a spus poezia lor incomparabilă, e­­ternitatea duratei lor. Prin Mistral lumea e mai bogată! Mult! Iar o­­mul atâta timp descompus de toate mizerabilele aberații ale sen­sibilității și ale inteligenței, s’a re­găsit în sfârșit în realitatea lui perfectă de carne și de spirit ca să cânte in soare slavă Dumnezeului creator, un imn delirant de spe­ranță, de entuziasm și de viață... Coupo santo E versante Vueje a plein­bord Vuere abord Lis estrambord E l’en avans di fort.... ...Varsă din plin, cupă sfântă, entuziasmele și energiile celor tari“ Clipe sfinte de poezie și de suave asvârlite de Dumnezeu, ca refle­xele aprinse ale Meditranei, peste colibele țăranilor de la Maillane și peste splendidele palate ale Pro­­venței încremenite acolo de ani, în paza istoriei — de sute eu le văd acum! Cine le-a zărit vreoda­tă, ca să nu le ducă în suflet pâ­nă la sfârșitul vieții lui... Dar e bine acum să nu uităm, să mulțumim lui Jacques Reynaud, scumpul n­ostru prieten, poet el în­suș de o incomparabilă eleganță și grandoare, care a instituit acest cult mistralian și care s’a gândit ca din focul iubirilor noastre să a­­prindă în fiecare an, o candelă de amintire pe gloriosul mormânt al poetului divin... Poetului Jacques Reynaud Dar, mai ales, Români, noi pe cari Mistral cândva ne-a iubit și ne-a cântat, haideți un minut la Maillane — acolo unde și oamenii și peisajul, totul ne e prieten! Și acolo, nu țărâna care o să ne ardă cu atâtea amintiri și când Medite­­rana ia sclipirile ei, cu fiecare val, ne va asvârli văpăi de poesie, de cântec, de uitare și de vis, va tre­bui noi să ne rugăm, pentru Mis­tral și pentru noi, ca gloria nepie­ritoare a poetului, astfel întinerită, mereu, prin flacăra prieteniilor noastre vii să se aprindă din nou peste furtuna atâtor desperări ale lumii moderne ca să ne dea altă încredere în puterea eternă a spi­ritului, a ordinei, a frumuseței și a poesiei. Și ca să simțim, așa, că omeni­rea atâta de căzută acum, se mai poate încă ridica în slava cerului, pe frunți inspirate de poeți.... Toma Vladescu SIMPATICII NOȘTRI VECINI Vecinii noștri unguri, din când în când se arată dispuși să înte­­meeze cu popoarele celelalte din bazinul dunărean o înțelegere e­­conomică. Pe urmă, își amintesc că popoa­­rele celelalte din bazinul dunărean sunt tocmai cele care alcătuesc Mica înțelegere. Și atunci îndata, un factor politic de mare impor­tanță la Budapesta declară catego­ric că Ungaria mutilată, nu va în­cheia nici un fel de înțelegere de ordin economic cu nici unul din a­­cești vecini, cari dețin parte din te­ritoriile coroanei sfântului Ștefan. A, dacă înțelegerei economice ar precede una de ordin politic, cu oarecare concesii teritoriale, du-te, vino. Ungurii ar mai primi să stea de vorbă cu noi și din punct de vedere economic. Dar altfel, hotă­rît, nu! > Și așa se întâmplă că în bazinul dunărean nu poate să ia ființă o­­dată, mult visata, presupusa și dis­cutata Europă mijlocie, al cărui nu­cleu, mi se pare că a prins chiar tot in miezul țării vecine. Cel puțin așa o afirmă unii dintre fiii acestei țări: ideia unei Europe centrale a mijit nu în gândul lui Napoleon cum poate ați fi fost dispuși I­­, să credeți, ci în capul unui ungur, al lui Kossuth, care el a transplanta­t-o apoi în capul lui Napoleon al III-lea. Nu știm cum s’a întâmplat apoi că ideea asta nu s’a realizat. Ungurii s’au văzut factori principali în monarhia dualistă și îndată a­­tunci au uitat de nobilele lor idei. Dar mai pe urmă când împără­ția dualistă s’a sfărâmat, iată, i­­deea lui Kossuth a reînviat și mai mândră, și mai strălucitoare decât chiar gândul primului ei emițător. Să ne unim toate țările din cen­trul Europei și să ne ajutăm reci­proc, deocamdată economic, și pe urmă... înceul cu încetul... încetul Cu încetul punând iarăși coroana sfântului Ștefan pe toată întinderea asta de pământ reîn­toarsă la matcă. Evident cu toate rezervele pen­tru scopul final al acestor incorigi­bili profitori la stăpânirea altora, popoarele bazinului dunărean, ar fi dispuse la o conlucrare frățească și cinstită cu ungurii aceștia, cari, așa luați fiecare în parte sunt foarte de treabă și foarte simpa­tici indivizi. Așa că, mai ales in vremuri britsnice ca acestea, toți din jurul lor, ar fi subscris cu bu­curie la ideea aceasta a uniunii economice, pe care incă, admitem cu toții că a fost a lui Kossuth și că acum în urmă tot un ungur a agitat-o întâi. Ungurii sunt totdea­una întâi, poftim recunoaștem. Dar nu! Urmașul lui Kossuth, d. Goemboes nu mai vrea. Nu mai vrea și pace! întâi revizuirea pre­tinde dumnealui și pe urmă uniu­nea ! Altfel, nem, nem, solid. Așa s’a rostit de curândă vreme, cum s’a rostit de altminteri și mai de mult, încât nu ne mai surprinde de loc. După cum nu ne mai surprin­de când prin alt discurs tot al său sau al altuia vom afla că ungurii vreau și invers , adică întâi uniu­nea și pe urmă încetul cu încetul... Simpatici vecini, luați fiecare in parte !... Gib. I. Mihăescu Continuare în pag. I­-al .­ O nouă carte despre viața lui Goethe de ZAHARIA MARINESCU Edmond­ Jaloux, cunoscutul ro­mancier, esseist și critic literar francez, după studiul remarcabil despre Rainer Maria Rilke, publi­cat acum câți­va ani, ne dă astăzi o lucrare mai puțin interesantă despre prodigioasa viață a lui Goe­the. Activitatea, critică și foiletonis­­tică a lui Edmond Jaloux se desfă­șoară pe linia unor principii este­tice trase ca niște fire conducătoa­re din conținutul operei de artă, al cărei spectacol continuu viu și in­teresant, trebue observat și obiec­tivat în câteva judecăți limpezi, e­­legante și sugestive. Romanele și nuvelele lui publicate în zeci de vo­lume sunt cu mult întrecute de simțul de pătrundere și sinteză cri­tică, de darul de a sesiza ceia ce este permanent și viabil într-o lucrare literară. Scriind viața lui Goethe, Edmond Jaloux, s-a ferit de a-și massa lu­­carea cu evenimente inutile și de senzație, inerente ori­cărei vieți abundente, care fac savoarea me­diocră a vieților romanțate, ci a căutat să ne dea cum însu­și re­marcă: „une vue d‘ensemble du destin de Goethe“, sau mai precis: „La lecon d'une vie et la grandeur qui s'en dégage“. Dar viața prodigioasă a lui Goe­the nu poate fi niciodată închisă definitiv în cadrul unui portret o­­biectiv. Comparabilă cu un fluviu larg și maestos, această viață își are legile ei proprii, ascunse și de nepătruns ca și legile creațiunei, și nimeni nu va putea vre­o­dată să-i strângă cursul și să i-l oprească spre a-i cerceta definitiva și ori­cine ar încerca acest lucru, trebue să se mulțumească doar cu specta­colul grandios ce-i oferă desfășura­rea acestei divine existente. Căci Goethe, după moartea fizică, tră­­i­ește panică mai intens decât în via­ța reală, ca o pulsație a universu­lui în sufletele tuturor cercetători­lor pasionați, pe cari instinctul a­­devărului și frumosului ii mână fă­ră preget către credința și miragiul perfecțiunei umane. Una din înțelepciunile lui Goethe, observă Jaloux, a fost că încă din tinerețe a căutat să-și desvolte și coordoneze elementele sufletești transmise organic de familia lui, ferindu-se de a-și crea o a doua viață alăuri de a sa, care l-ar fi umbrit cu artificialitatea ei, întu­­necându-i și falsificându-i viziunea reală asupra lumei și vieții. Toate aceste elemente sufletești erau pă­trunse și luminate de acel instinct al înțelepciunei cu care se născuse Goeth­e, instinct primordial și do­minator, pe care poetul îi plăcea să-l numească „demonul său fami­liar“. Acest demon intim și fami­liar echivala pentru el cu o pătrun­dere limpede a realităței, cu o o­­rientare precisă in torentul tumul­tuos al vieții, ferindu-i de aridita­tea și teroarea judecăților reci și sterile, rezultate inevitabile ale re­­flecțiunei și gândirei abstracte. De aci și puțina­ simpatie ce Goethe avea pentru filosofia raționalistă care își atinsese apogeul cu Des­cartes și pe care o găsea pretenți­oasă și absurdă în judecățile for­mulate de ea, prin care rațional pretindea să dea ultimele explica­­țiuni tuturor problemelor ce ridică viața, găsind pueril a încerca să pătrundă oricât, de relativ grandoa­rea misterelor naturii. Pentru Goethe viața a fost o con­tinuă desfășurare de forțe, o neîn­treruptă informație și învățătură. Cu fiecare lucrare terminată nu pretindea să creeze ceva desăvâr­șit, ci căuta ca prin închiderea in­spirației și observațiunilor lui în cadrul unei opere de artă, să prin­dă o nouă viziune a vieții și natu­rii. Odată desăvârșită o poemă, o dramă, un roman, o descoperire științifică, sufletul lui nu se îmbăta cu entusiasmul estin al lucrurilor definitive, ci printr-un proces de in­tuiție aproape magică, cerceta mai departe noi adevăruri și culegea noi frumuseți din insondabila și vasta natură, „II n‘est pas nécéssaire, que nous nous fixions dans une forme particuliére; il faut vouloir tout de­­venir“. Fire proteică și universală, de o receptivitate fără egal, Goethe a suferit de multe ori fără să vrea in­fluențele curentelor de gândire, fi­losofie, literatură, modă, etc., ale epocei sale. Dar toate aceste influ­ențe nu au fost decât sporadice nici una nu și-a imprimat caracte­ri­­rul propriu și definitiv în viața lui Goethe, până la despersonali­zare. Ideile și sugestiile timpului cu tot ineditul și instabilitatea lor erau prinse și concentrate de sufle­tul lui în așa mod, ca recolta lor de lumină și imagini să-și lase în spi­ritul poetului toată abundența de nou, frumos și mister. Romantismul incipient și-a re­percutat sonoritățile și exploziunile lui în prima tinerețe a lui Goethe. Din împletirea sufletului lui dornic de viață și iubire, de cercetare și cunoaștere cu efluviile romantis­mului literar, s-au născut „Suferin­țele tânărului Werther“, operă de o inflamabilă și subtilă sensibilita­te și de un neîntrerupt ecou sufle­tesc. Dar curentele romantice nu satisfăceau geniul lui Goethe, care își căuta o realizare proprie și nouă și cât mai apropiată de perfecțiu­ne. Viziunea unei civilizații supe­rioare, după modelul clasicismului greco-latin, îi lumina și contura precis în orizontul sufletesc un i­­deal de armonică realizare către care instinctiv tindea. Clasicismul raționalist francez, îi părea prea conformist și rafinamentul și ele­ganța lui căutată și părea semnul evident al unei atrofieri prematu­re a sensibilității, atrăgându-i mai mult viața elementară a omului neatins de tarele civilizației și își verifica inspirația lirică în cânte­cele primitive populare al căror ra­finament și culoare este natu­ral și nu căutat, prin inutile alam­­bicări. In acelaș timp influența bi­nefăcătoare a lui Herder, cu filoso­­fia lui lipsită de doctrină și sistem îl descătușează definitiv de subju­gările spiritului raționalist fran­cez. Firea lui bogată și complexă trebuia să cunoască și asperitățile și artificialul raționalismului iran-

Next