Calendarul, septembrie 1933 (Anul 2, nr. 461-486)
1933-09-15 / nr. 473
f „Adevărul", ziar eminamente democrat, jicnit adânc de convertirea d-lui Ion Mihalache la ideile de dreapta, îi reproșează că niciodată n’a fost democrat convins, ci numai un diletant, deși până ieri acelaș om a fost susținut pe toate paginile și în toate zilele de acelaș ziar. Evident, discursul de la Câmpulung e o amară dezamăgire pentru toți antreprenorii de opinie, obișnuiți să aibă în buzunarul democratic la naivii noștri politiciani Reproșul „Adevărului“ e în realitate un omagiu bine meritat pentru acest „diletant“ care a știut acum 15 ani să creeze o mare și originală mișcare politică în România. Personal, am fost între puținii susținători prin scris ai mișcării țărăniste și durerea pe care o simte azi „Adevărul“, am trăit-o eu când am văzut cum această mișcare, profund românească și ireproșabil de curată la început, deraia necontenit, desfigurată de vitriolul teoreticianilor internaționaliști, conruptă de demagogi ordinari și luată în exploatare de consorțiile evreești de opinie publică. Căci realitatea e aceasta, țărănismul demofil a degenerat în democrație din pricina doctrinarilor de tipul d-lui C. Stere și a presei evreești. Mi-ar plăcea să nu mă înșel socotind discursul d-lui Ion Mihalache o lovitură de măciucă dată democrației cu pistrui, care i-a desfigurat țărănismul. Din acest discurs democrația iese strivită de greutatea ideilor fasciste răsturnate peste ea. D. Ion Mihalache vrea nici mai mult nici mai puțin decât o reformă a sistemului de guvernământ. Regele e Rege și trebuie să rămână deasupra sbuciumului, neîntinat în maiestatea neutră a simbolului istoric în care se întrupează permanența monarhică. , Primul ministru trebuie să fie liber pe acțiune, autoritar și personal responsabil. Această responsabilitate e personală de la miniștri până la ultimii slujbași de stat. D. Ion Mihalache are cuvinte tari împotriva „responsabilității anonime“ (adică inexistente) din regimul democratic. El vrea o reformă de structură a reprezentanței naționale : la Cameră, numărul deputaților redus, suprimetă vorbăria („țigănia“) și activitate în secțiuni pentru a legifera just. Structura Senatului, inutil și ariacronic azi, trebuie să fie fascistă : sfat profesional, alcătuit din reprezentanții categoriilor sociale și din competențe. Guvernul trebuie să aibă continuitate. Schimbările din an în an anulează orice putință de a guverna. Nicio realizare programatică nu e posibilă în regimul fluctuațiilor democratice. Și mai presus de toate e necesară autoritatea. D. Ion Mihalache nu spune ce însemnează autoritate, dar bănuim că o înțelege cu noi. De unde vine autoritatea, — din faptul că deții puterea dela Rege și de la popor ? In ordine legală, da! Dar nu e suficient. Câți șefi de guvern, având autoritatea legală, nu se compromit a doua zi ?! Autoritatea în sensul dreptei vine din alt izvor, din izvorul faptei. Ești autoritar fiindcă ești autor de fapte mari în interesul națiunii. Dictatura naționalistă în sensul nou se întemeiază pe autoritate morală, adică pe puterea ce emană din fapte. Mussolini nu e autoritar fiindcă e tiran, ci fiindcă e un creator de geniu și un motor de acțiune pentru tot poporul. Asta nu pricep democrații. Dictatura autoritară, întemeiată pe acțiune colectivă, se deosebește profund de dictatura tiranică, stearpă de fapte. In Rusia e tiranie, fiindcă dictatura e îndreptată împotriva unui întreg popor paralizat; în Italia și Germania e autoritate dictatorială întemeiată pe aderența întregei națiuni al cărei servitor e dictatorul însuș. Autoritatea, prin urmare, implică neapărat acțiunea creatoare pe care și d. Mihalache o cere în locul vorbăriei democratice. Toate aceste puncte de reformă sânt în funcție de un program unitar, de o „economie dirijată“. „îndreptarea noastră, zice d. Mihalache, trebuie s-o căpătăm pe plan vertical și din cauză că ne silește la aceasta noul echilibru al lumii. Toate statele se organizează în vas închis“. Adică în mod autarhic. Cu alte cuvinte, o reformă fundamentală, structurală, a statului, înlocuind orizontala democratică cu verticala fascistă. Pentru aceasta, d. Ion Mihalache cere: reforma constituției. Și acum , ce-a mai rămas din democratul Ion Mihalache ? Niciunul din punctele programului său nu e compatibil cu democrația. Toate fac parte din ideologia de dreapta, fără ca această ideologie să-și fi găsit în întregime locul în discursul de la Câmpulung. Iată de ce l-am numit pe d. Ion Mihalache un convertit. Iată dece am scris că în ziua de 10 Septembrie 1933, s’a înmormântat la Câmpulung democrația română. Lepădându-se de democrație, d. Ion Mihalache se întoarce la isvoarele țărănismului, dar îmbrățișând concepția fascistă, țărănismul său încetează de a mai fi o doctrină de clasă. El va trebui încadrat într’un sistem național totalitar, pe măsura realităților românești. Expresia de „neo-țărănism“ ce s’a dat la Câmpulung noii orientări nu are niciun rost. Va putea realiza d. Ion Mihalache fascismul român ?. Să examinăm în articolul de mâine. Nichifor Crainic Moartea democrației Scandalul CU teatrele noastre Maillane 1933 (Mite rînduri pentru un evreu) In articolul de eri am spus că declarațiile d-rului Mandfred Reiter cu privire la evreimea germană își găsesc la noi aplicația fidelă. Cu greu s’ar putea găsi un domeniu de viață unde evreimea noastră „aruncându-se cu stereotipica pasiune“ — pe care noi, păgânii, o vom numi, cu un vechiu cuvânt, spiritul acaparator, — să nu fi pus stăpânire, stăpânirea ei de umbră masoică-democrată. ..Evreii sau jucat cu cele mai sfinte lucruri ale poporului german, și uneori și-au bătut joc de ceia ce era mai sfânt pentru întreaga națiune”. Nu găsim în aceste cuvinte ecoul acuzațiilor pe care lunt în șir Calendarul le-a adus lipsteinilor care în manifeste electorale ne bârfeau biserica și preoțimea ? ,Noi scriam în presă articole de Paști și de Crăciun, și serveam poporului propria lui religie în vasele noastre evreești“. Cu riscul de a fi și eu exclus din sânul comunității evree din Cernăuți, cum și sfârticat shylockian de naționalismul de la Rampa, voi afirma că știu și eu de atâtea vase evreești în care zeloși stereotipi ai serviciului perfect... gratuit, nu ostoesc să ne toarne diferite religii. Iată un vas de acesta—de noapte — căci e vorba de teatru : Scarlat Froda — care, cum spune Axa, nu e nici Scarlat, nici Froda. Se poate un caz mai tipic ? Guvid somnoros al câtorva artiste sau dame, sau dame și artiste la un loc, tânărul acesta e atât de leneș, că de lene îmi vine să cred că nici măcar nu le-a avut. Le mulțumește, în schimb, să le exploateze, ca unul ce și-a pus o singură dată mintea la contribuție , atunci când a fost să priceapă că exploatarea rămâne tot cea mai ușoară dintre ocupații. Pornit pe linia aceasta, l-am văzut autor dramatic de pe urma unei piese scrise de poetul Adrian Maniu, conducător al societății autorilor dramatici români, fără să fie nici român, nici autor, și nici măcar dramatic, critic dramatic fără să fi emis o singură părere asupra vreunei piese, altfel decât cu omușorul, umărul, sau diafragma, dar nu mai puțin conducător al societății criticilor dramatici; director de ziar teatral la care nu scrie, nici nu plătește, un rând ; director de teatru neolatin cu banii pe care-i scoate, în virtutea tratatelor noastre cu Franța, Marioara Ventura, pensionara desuetă a teatrului francez și român, cum și a alianței istorice dintre cele două popoare; director de fapt chiar al Teatrului Național, fiindcă — dar aci mă descopăr — are într’adevăr mult mai multe clase de liceu decât Al. Mavrodi,Savonarola de Panama, Scotociți presa, bibliotecile, Duminica copiilor, Mica Publicitate, căutați unde vreți, și spuneți-mi unde există nulitatea aceasta care pute de lenei reprezintă aproape un caz medical de tâmpenia neactivității. Mormionul nu există nicăeri, dar acolo unde există ceva, e și morpionul! Așa fiind, putem fi siguri că scumpa noastră cultură există, de vreme ce în ceafa ei parazitează morpionul levantin, iar celălalt morpion, în părți mai ascunse. A, îl mai găsim pe Scarlat Froda undeva. In suita cititoare de Epistolia Maichii Domnului a unei strălucite preotese a epidermei, a cărei singură prezență de Melpomenă neolatină în loje a dus la mobilizarea în staluri, pe întreg sezonul, a tuturor bijuteriilor false și adevărate din Lipscani. încurajat de asemenea succese de montare, a adus de curând pe refugiatul Barnovschi pentru a combate pe Hitler cu ajutorul bugetului român. Și astfel, cinci milioane pe an se vor rupe de la gura învățătorilor și licențiaților universitari, ca Froda să ne spună că Barnovschi e genial, iar Marioara Aventura să lupte la Paris din răsputeri pentru salvarea Versailles-ului. Intre timp atâțea actori români mor de foame ; teatrele naționale din provincie n'au cu ce monta o piesă, iar un Iancovescu, unul din cele patru-cinci genii comice produse de rasa noastră, e silit să ne spună într’un rar interview, că s’a hotărît, conform unui proverb arab, să stea cu brațele încrucișate în poartă, până trec morți paraziții, ca să ajungă și el în putința de a mai juca în țara lui. Ce să mai spunem ? Decât să notăm pentru hronicul de apoi că teatrul Majestății Sale, — regele adorat, dar pe care noi îl iubim și slujim altfel decât de teamă sau din interes — e acaparat, înstreinat și exploatat nerușinos, din sedii oculte, și tot așa de puțin românești, de un levantin agramat, și un evreu care n’a produs toată viața lui nimic. Și acum, să ridicăm palatul de 300 de milioane al culturei. Dă-i drumul, Albanezule ! Dragoș Protopopescu S TELE VERZI UN CONSILIU DE MINIȘTRI ORIGINAL E Al. Vaida a convocat la Călimănești pe membrii cabinetului, in vederea unui consiliu de miniștri. După cum se știe, șeful guvernului își face acolo cura. Consiliul va avea loc pe iarbă verde, lângă sursa No. 2 și acelora dintre membrii guvernului cari nu sunt betegi de rinichi ori de stomac li se va servi apă rece de isvor și dulceață de smeură. Se va organiza și o partidă de copt porumb, după care toți membrii guvernului vor face baie în Olt. Apoi se va redacta un comunicat. Seara, cu un tren special, guvernul se va înnarpoia în Capitala. SALARILE PE AUGUST AU FOST PLĂTITE! Față de unele aserțiuni ale unui ziar de după prânz că nu s’ar fi plătit salariile, ministerul de finanțe face cunoscut că toate salariile pe luna August au fost plătite până la 11 Septembrie crt., deși acrezditivele au avut valabilitate până la 15 ale lunii. Intr’adevăr să plătești salariile slujbașilor cu patru zile înnainte de ultimul termen fixat, e un succes, față de timpurile când nu erau plătite în urmă cu patru ani. Graba guvernului de a anunța acest fapt care intrând propriu zis în normal, putea să rămână neobservat — ne amintește de o împrejurare similară de anul trecut, când guvernul tehnicienilor a căzut pe chestia unei aluzii tot așa, la neplata salariilor... Justus GUVERNUL VREA SA APLICE ACORDUL CU GENEVA? — Un articol Injurios contra României !n „Le Temps1” — Acțiunea singulară preconizată de ministrul de finanțe este singură salvatoare Se pare că acțiunea noastră de propagandă in străinătate a încetat complect și că, mai ales, la Paris, ea este inexistentă, fiindcă altfel nu ne putem explica atacul violent al ziarului „Le Temps“ contra României, pe chestiunea suspendării transferurilor. Marele ziar francez, după ce face un istoric al împrumuturilor noastre în străinătate și al condițiilor lor de plată, precum și al garanțiilor, afirmă că gestul guvernului român ar fi „necugetat“ și că până la proba contrarie se refuză a se crede că el este „definitiv și ireparabil“. Un gest la fel a făcut anul trecut și Iugoslavia, o altă bună amică a Franței, căreia i s-a acordat împrumuturi tot atât de oneroase ca și nouă, dar nimeni in presa franceză n’a protestat, cu atât mai puțin „Le Temps“ și creditorii au înțeles dificultățile și au aprobat o plată de numai 10 la sută în devize, iar restul în dinari blocați la Banca Națională iugoslavă. De ce față de noi s’ar proceda contrariu ? E în această campanie, deci, contra noastră, o meteahnă pe care guvernul român n’a știut s’o sesizeze la timp și pe care măcar acum ar trebui s’o repare. Pe de altă parte, ziarul „Dimineața“ anunță din sursă oficială că „guvernul a hotărît punerea în aplicare a acordului încheiat cu Societatea Națiunilor“. Delegații Genevei ar fi să sosească în țară în prima jumătate a lunii Octombrie. Ziarul citat adaugă: „Punerea în aplicare a acordului cu Geneva nu schimbă întru nimic hotărîrea luată de guvern în chestiunea transferului, guvernul rămânând in așteptarea răspunsului creditorilor asupra termenului când voiesc să înceapă tratativele“. Nu mai înțelegem nimic. Hotărîrea suspendării transferurilor marea din partea guvernului român tocmai un gest de independență. S'a tratat doar destul pe baza rapoartelor experților străini și prin ei, s'a tratat chiar prin Liga Națiunilor, fiindcă parte din experți au aparținut și acestei Ligi și diversele lor comitete au avut să dea avize de cari creditorii au luat la timp cunoștință și puteau să țină seamă de ele. De ce să ne întoarcem la acest for internațional, care nu ne-a adus până azi niciun folos practic, într’un moment când el însuși trage să-și dea sufletul și când noi am înțeles să ne eliberăm și să tratăm direct chestiunile pendinte cu creditorii noștri ? Noi credem că punerea în aplicare a acordului cu Geneva ar însemna un act de slăbiciune politică din partea noastră, care nu ne-ar duce decât spre noui critice și umiliri fără rost și care ar scădea importanța nebănuită ce o are politicește și economicește ACȚIUNEA SINGULARA inaugurată de d. Madgearu, ministrul nostru de finanțe. De aceia ne-am îndoi ca d-sa să cedeze atât de ușor și să pornească din nou pe un drum pe care-l cunoaște și de a cărui rezultate morale dezastruoase a avut cel dintâiu să sufere. Adevărul îl văd cu mai multă fr anchetă și nu ezit să-l spună. Englezii. O telegramă „Radar” ne anunță că ziarul „Times“ publică o scrisoare a d-lui Delentay, vice-președintele Ligii Dunărene, care nu dă dreptate nu numai nouă, dar tuturor statelor dunărene, de-a proceda cum procedăm, în ce privește plata transferurilor. El atribuie acest lucru, cum e și drept, situației intolerabile a comerțului internațional al acestor state. Autorul propune ca sumele blocate în aceste țări să fie întrebuințate de statele creditoare la cumpărare de produse speciale acestor piețe. Numai astfel creditorii externi ar putea intra cu ușurință în posesiunea banilor lor. Aceasta este și propunerea guvernului nostru, care nu dorește decât să plătească, dar s’o facă în mărfuri și nu în devize, de cari nu mai dispune, încheind, cerem: 1) ca guvernul să nu pună în executare acordul cu Liga Națiunilor, care este complect de prisos; 2) ca guvernul să nu mai umble cu pălăria în mână după creditorii cari nu vreau să stea de vorbă cu noi. Vor veni ei singuri când vor vedea că atitudinea noastră oficială este fermă și definitivă. A. C. Cusin In zilele acestea, când Marea Mediterană leagănă în vântul de Septembrie ultimele corăbii de pescari și când peste colinele Maillanei, ciobanii, păstorii și toți țăranii din midiul Franței, toți țăranii din lume, cântă în suverana lor fericire poesia celei mai generoase vieți, câțiva poeți și scriitori, pelerini din toate țările latine, s’au dus, ca în fiecare an, să viseze și să se roage pe groapa lui Mistral. Locurile acestea stropite de soare, bătute de dansul farandolelor și luminate mai ales de toată muzica din ochii și din glasurile Arlesienelor, nimeni poate nu va ști să le priceapă cu tot sensul lor înalt, până la Dumnezeu, dacă nu le-a văzut, dacă nu le-a simțit și dacă după fiecare creastă de deal sau după fiecare mai în care se odihnesc fericiri modeste de țărani, nu a știut să vadă umbra poetuluiprofet, înălțându-se și dominând întreg acest nemuritor peisagiu. Mistral s-a născut acum 103 ani, la Maillane, iar opera lui fecundă tot mai mult, în fiecare an a alcătuit, după modelul vechilor magistrci pe care i-a urmat, în accente nepieritoare, întreaga simfonie civilizației mediteraniene, ruptă din plânsul etern al umanității superioare, dar și din marile consolări ale muncii creatoare înălțând până la cer, prin misterul sacru al poesiei, lacrimi de suflet din suferința nesfârșită a oamenilor și cristale de râs din înduioșarea fetelor de la câmp. Astfel într’un secol dezolat de toată drama lui Renan întinsă repede peste atâtea sensibilități de atunci și la care s’a adăugat ca un nou venin, aceeaș otravă grimasă, cinică și indulgentă, și resemnată a lui Anatole France, ca să se recunoască parcă in aceste grave dezastre toată trista moștenire a Franței lui Voltaire — Mistral, humble disciple du grand Homere, cum el insus se considera, sublimul poet, care n’a vrut să cânte decât „pour vous, patres et paysans des mas“ a însemnat nu numai o grandioasă protestare, dar mai mult, cu siguranță, o întreagă RESTAURARE a elementelor eterne de viață omenească. Mistral trăește pe culmile supremului echilibru în care viața are sens," în care lumea are frumuseți, și în care oamenii adânc împăcați cu ei, știu să vorbească în marile lor manifestări de suflet și de inteligență, o limbă universal omenească. Nicăeri mai bine decât în Mireille, în Calendul, in Norte, sau în Poemul Ronului, limanuri sacre de scumpe exaltări, de liniștit entuziasm și de poezie, unde Mistral ne-a condus, nicăeri Dumnezeu n’a fost mai bine cântat și găsit cu atâtea sfâșieri de inimă, pentru ca astfel credința smulsă grelelor sunete să fie și mai reconfortantă sufletelor despădăjduite — și nicăeri _e eroismul, dragostea, onoarea, pământul și moartea n’au fost mai mult venerate, mai bine iubite decât in cântul triumfal al lui Mistral. Cultul mistralian este cultul acestor înalte valori. Mistral ne-a spus poezia lor incomparabilă, eternitatea duratei lor. Prin Mistral lumea e mai bogată! Mult! Iar omul atâta timp descompus de toate mizerabilele aberații ale sensibilității și ale inteligenței, s’a regăsit în sfârșit în realitatea lui perfectă de carne și de spirit ca să cânte in soare slavă Dumnezeului creator, un imn delirant de speranță, de entuziasm și de viață... Coupo santo E versante Vueje a pleinbord Vuere abord Lis estrambord E l’en avans di fort.... ...Varsă din plin, cupă sfântă, entuziasmele și energiile celor tari“ Clipe sfinte de poezie și de suave asvârlite de Dumnezeu, ca reflexele aprinse ale Meditranei, peste colibele țăranilor de la Maillane și peste splendidele palate ale Provenței încremenite acolo de ani, în paza istoriei — de sute eu le văd acum! Cine le-a zărit vreodată, ca să nu le ducă în suflet până la sfârșitul vieții lui... Dar e bine acum să nu uităm, să mulțumim lui Jacques Reynaud, scumpul nostru prieten, poet el însuș de o incomparabilă eleganță și grandoare, care a instituit acest cult mistralian și care s’a gândit ca din focul iubirilor noastre să aprindă în fiecare an, o candelă de amintire pe gloriosul mormânt al poetului divin... Poetului Jacques Reynaud Dar, mai ales, Români, noi pe cari Mistral cândva ne-a iubit și ne-a cântat, haideți un minut la Maillane — acolo unde și oamenii și peisajul, totul ne e prieten! Și acolo, nu țărâna care o să ne ardă cu atâtea amintiri și când Mediterana ia sclipirile ei, cu fiecare val, ne va asvârli văpăi de poesie, de cântec, de uitare și de vis, va trebui noi să ne rugăm, pentru Mistral și pentru noi, ca gloria nepieritoare a poetului, astfel întinerită, mereu, prin flacăra prieteniilor noastre vii să se aprindă din nou peste furtuna atâtor desperări ale lumii moderne ca să ne dea altă încredere în puterea eternă a spiritului, a ordinei, a frumuseței și a poesiei. Și ca să simțim, așa, că omenirea atâta de căzută acum, se mai poate încă ridica în slava cerului, pe frunți inspirate de poeți.... Toma Vladescu SIMPATICII NOȘTRI VECINI Vecinii noștri unguri, din când în când se arată dispuși să întemeeze cu popoarele celelalte din bazinul dunărean o înțelegere economică. Pe urmă, își amintesc că popoarele celelalte din bazinul dunărean sunt tocmai cele care alcătuesc Mica înțelegere. Și atunci îndata, un factor politic de mare importanță la Budapesta declară categoric că Ungaria mutilată, nu va încheia nici un fel de înțelegere de ordin economic cu nici unul din acești vecini, cari dețin parte din teritoriile coroanei sfântului Ștefan. A, dacă înțelegerei economice ar precede una de ordin politic, cu oarecare concesii teritoriale, du-te, vino. Ungurii ar mai primi să stea de vorbă cu noi și din punct de vedere economic. Dar altfel, hotărît, nu! > Și așa se întâmplă că în bazinul dunărean nu poate să ia ființă odată, mult visata, presupusa și discutata Europă mijlocie, al cărui nucleu, mi se pare că a prins chiar tot in miezul țării vecine. Cel puțin așa o afirmă unii dintre fiii acestei țări: ideia unei Europe centrale a mijit nu în gândul lui Napoleon cum poate ați fi fost dispuși I, să credeți, ci în capul unui ungur, al lui Kossuth, care el a transplantat-o apoi în capul lui Napoleon al III-lea. Nu știm cum s’a întâmplat apoi că ideea asta nu s’a realizat. Ungurii s’au văzut factori principali în monarhia dualistă și îndată atunci au uitat de nobilele lor idei. Dar mai pe urmă când împărăția dualistă s’a sfărâmat, iată, ideea lui Kossuth a reînviat și mai mândră, și mai strălucitoare decât chiar gândul primului ei emițător. Să ne unim toate țările din centrul Europei și să ne ajutăm reciproc, deocamdată economic, și pe urmă... înceul cu încetul... încetul Cu încetul punând iarăși coroana sfântului Ștefan pe toată întinderea asta de pământ reîntoarsă la matcă. Evident cu toate rezervele pentru scopul final al acestor incorigibili profitori la stăpânirea altora, popoarele bazinului dunărean, ar fi dispuse la o conlucrare frățească și cinstită cu ungurii aceștia, cari, așa luați fiecare în parte sunt foarte de treabă și foarte simpatici indivizi. Așa că, mai ales in vremuri britsnice ca acestea, toți din jurul lor, ar fi subscris cu bucurie la ideea aceasta a uniunii economice, pe care incă, admitem cu toții că a fost a lui Kossuth și că acum în urmă tot un ungur a agitat-o întâi. Ungurii sunt totdeauna întâi, poftim recunoaștem. Dar nu! Urmașul lui Kossuth, d. Goemboes nu mai vrea. Nu mai vrea și pace! întâi revizuirea pretinde dumnealui și pe urmă uniunea ! Altfel, nem, nem, solid. Așa s’a rostit de curândă vreme, cum s’a rostit de altminteri și mai de mult, încât nu ne mai surprinde de loc. După cum nu ne mai surprinde când prin alt discurs tot al său sau al altuia vom afla că ungurii vreau și invers , adică întâi uniunea și pe urmă încetul cu încetul... Simpatici vecini, luați fiecare in parte !... Gib. I. Mihăescu Continuare în pag. I-al . O nouă carte despre viața lui Goethe de ZAHARIA MARINESCU Edmond Jaloux, cunoscutul romancier, esseist și critic literar francez, după studiul remarcabil despre Rainer Maria Rilke, publicat acum câțiva ani, ne dă astăzi o lucrare mai puțin interesantă despre prodigioasa viață a lui Goethe. Activitatea, critică și foiletonistică a lui Edmond Jaloux se desfășoară pe linia unor principii estetice trase ca niște fire conducătoare din conținutul operei de artă, al cărei spectacol continuu viu și interesant, trebue observat și obiectivat în câteva judecăți limpezi, elegante și sugestive. Romanele și nuvelele lui publicate în zeci de volume sunt cu mult întrecute de simțul de pătrundere și sinteză critică, de darul de a sesiza ceia ce este permanent și viabil într-o lucrare literară. Scriind viața lui Goethe, Edmond Jaloux, s-a ferit de a-și massa lucarea cu evenimente inutile și de senzație, inerente oricărei vieți abundente, care fac savoarea mediocră a vieților romanțate, ci a căutat să ne dea cum însuși remarcă: „une vue d‘ensemble du destin de Goethe“, sau mai precis: „La lecon d'une vie et la grandeur qui s'en dégage“. Dar viața prodigioasă a lui Goethe nu poate fi niciodată închisă definitiv în cadrul unui portret obiectiv. Comparabilă cu un fluviu larg și maestos, această viață își are legile ei proprii, ascunse și de nepătruns ca și legile creațiunei, și nimeni nu va putea vreodată să-i strângă cursul și să i-l oprească spre a-i cerceta definitiva și oricine ar încerca acest lucru, trebue să se mulțumească doar cu spectacolul grandios ce-i oferă desfășurarea acestei divine existente. Căci Goethe, după moartea fizică, trăiește panică mai intens decât în viața reală, ca o pulsație a universului în sufletele tuturor cercetătorilor pasionați, pe cari instinctul adevărului și frumosului ii mână fără preget către credința și miragiul perfecțiunei umane. Una din înțelepciunile lui Goethe, observă Jaloux, a fost că încă din tinerețe a căutat să-și desvolte și coordoneze elementele sufletești transmise organic de familia lui, ferindu-se de a-și crea o a doua viață alăuri de a sa, care l-ar fi umbrit cu artificialitatea ei, întunecându-i și falsificându-i viziunea reală asupra lumei și vieții. Toate aceste elemente sufletești erau pătrunse și luminate de acel instinct al înțelepciunei cu care se născuse Goethe, instinct primordial și dominator, pe care poetul îi plăcea să-l numească „demonul său familiar“. Acest demon intim și familiar echivala pentru el cu o pătrundere limpede a realităței, cu o orientare precisă in torentul tumultuos al vieții, ferindu-i de ariditatea și teroarea judecăților reci și sterile, rezultate inevitabile ale reflecțiunei și gândirei abstracte. De aci și puțina simpatie ce Goethe avea pentru filosofia raționalistă care își atinsese apogeul cu Descartes și pe care o găsea pretențioasă și absurdă în judecățile formulate de ea, prin care rațional pretindea să dea ultimele explicațiuni tuturor problemelor ce ridică viața, găsind pueril a încerca să pătrundă oricât, de relativ grandoarea misterelor naturii. Pentru Goethe viața a fost o continuă desfășurare de forțe, o neîntreruptă informație și învățătură. Cu fiecare lucrare terminată nu pretindea să creeze ceva desăvârșit, ci căuta ca prin închiderea inspirației și observațiunilor lui în cadrul unei opere de artă, să prindă o nouă viziune a vieții și naturii. Odată desăvârșită o poemă, o dramă, un roman, o descoperire științifică, sufletul lui nu se îmbăta cu entusiasmul estin al lucrurilor definitive, ci printr-un proces de intuiție aproape magică, cerceta mai departe noi adevăruri și culegea noi frumuseți din insondabila și vasta natură, „II n‘est pas nécéssaire, que nous nous fixions dans une forme particuliére; il faut vouloir tout devenir“. Fire proteică și universală, de o receptivitate fără egal, Goethe a suferit de multe ori fără să vrea influențele curentelor de gândire, filosofie, literatură, modă, etc., ale epocei sale. Dar toate aceste influențe nu au fost decât sporadice nici una nu și-a imprimat caracterirul propriu și definitiv în viața lui Goethe, până la despersonalizare. Ideile și sugestiile timpului cu tot ineditul și instabilitatea lor erau prinse și concentrate de sufletul lui în așa mod, ca recolta lor de lumină și imagini să-și lase în spiritul poetului toată abundența de nou, frumos și mister. Romantismul incipient și-a repercutat sonoritățile și exploziunile lui în prima tinerețe a lui Goethe. Din împletirea sufletului lui dornic de viață și iubire, de cercetare și cunoaștere cu efluviile romantismului literar, s-au născut „Suferințele tânărului Werther“, operă de o inflamabilă și subtilă sensibilitate și de un neîntrerupt ecou sufletesc. Dar curentele romantice nu satisfăceau geniul lui Goethe, care își căuta o realizare proprie și nouă și cât mai apropiată de perfecțiune. Viziunea unei civilizații superioare, după modelul clasicismului greco-latin, îi lumina și contura precis în orizontul sufletesc un ideal de armonică realizare către care instinctiv tindea. Clasicismul raționalist francez, îi părea prea conformist și rafinamentul și eleganța lui căutată și părea semnul evident al unei atrofieri premature a sensibilității, atrăgându-i mai mult viața elementară a omului neatins de tarele civilizației și își verifica inspirația lirică în cântecele primitive populare al căror rafinament și culoare este natural și nu căutat, prin inutile alambicări. In acelaș timp influența binefăcătoare a lui Herder, cu filosofia lui lipsită de doctrină și sistem îl descătușează definitiv de subjugările spiritului raționalist francez. Firea lui bogată și complexă trebuia să cunoască și asperitățile și artificialul raționalismului iran-