Cinema, 1969 (Anul 7, nr. 1-12)
1969-01-01 / nr. 1
Editorul ISi.G&ol PULSUL EPOCII S intern în al treilea deceniu al noii cinematografii româneşti. Anul 1 din deceniul trei. O recentă sesiune de comunicări de la Institutul de istoria artei a relevat şi ea continuitatea şi relativa consistenţă a efortului cinematografic din România de-a lungul mai multor decenii anterioare. Chiar dacă experienţa cinematografiei noastre este, în multe zone, în multe privinţe şi din multe pricini, încă rarefiată, creînd iluzia unui timp scurt, timpul real în care s-au succedat diferitele tentative artistice, multe remarcabile, şi răgazul pe care ni l-am acordat pentru maturizare, sînt cu totul considerabile. Nu există mijloc mai sigur de a ne smulge din această relativitate, decît înţelegînd practic, în cele din urmă, că cinematografia este o parte integrantă a culturii naţionale, că ea solicită acele căi şi forme specifice de lucru care să-i permită să evolueze în spiritul şi în ritmul întregii noastre culturi şi al întregii noastre vieţi naţionale. Ca şi literatura, ca toate celelalte arte, raţiunea de a fi a cinematografiei, a cinematografiei noastre socialiste, este de a crea valori, de a afirma personalităţi artistice, care să exprime experienţa istorică a unui popor care a devenit stăpînul destinului său. Imaginea unui laborator pus sub un imens clopot de sticlă, în care viaţa s-ar desfăşura după legile altor gravitaţii, ţine de începuturile romantice sau meşteşugăreşti ale cinematografului. Filmul modern, aşa cum l-au prefigurat după război neorealismul italian, noul val francez şi alte curente mai noi, este o artă larg deschisă spre cultura naţională, spre pulsul vital al realităţii, o artă prin excelenţă angajată, cu antene tot atît de sensibile la evenimentul social-politic, la dezvoltarea civilizaţiei materiale şi spirituale a lumii noastre, ca şi la mişcă'rile cele mai secrete ale psihologiei umane. Iniţiativa tematică şi de modalitate a cinematografiei n-ar trebui în consecinţă să fie mai mică decît aceea a romanului sau a poeziei. în ceea ce le priveşte, poezia, romanul şi alte zone ale literaturii şi artei româneşti, în ultimul timp efectiv angajate in reflectarea realităţilor istorice şi umane complexe ale edificării socialismului, cunosc la acest sfîrşit de deceniu un moment de incontestabilă fertilitate, promiţînd împlinirile şi strălucirea marilor culminaţii ale culturii naţionale. Cinematografia, atita timp cît o socotim ca artă, ca artă majoră, nu se poate afirma cu demnitate decît în contextul, în ritmul şi în spiritul acestei evoluţii a culturii noastre. Nu se poate inventa pentru cinematografie şi mai ales nu se pot aplica în continuare, din nici un fel de consideraţii «specifice» sau de birou, alte criterii tematice şi de modalitate decât acelea pe care le inspiră realitatea vieţii noastre spirituale contemporane, practica artistică a cărţilor care apar în librării, a spectacolelor care se pun în scenă, ca şi evoluţia conştiinţei noastre estetice şi critice in aprecierea valorilor, atît de viu probate de publicistica literară actuală, în climatul ideologic clarificat după Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. Adunarea Generală a cineaştilor va aduce, sperăm, şi în această privinţă, precizările de orientare şi de metodă pe care experienţa noastră de mai multe decenii le impune. O deschidere mult mai largă şi mai operativă spre tematica de actualitate reală, frecventă în preocupările scriitorilor şi ilustrată în multe din scenariile depuse la redacţiile studiourilor, o adaptare a planurilor tematice şi a modalităţilor de întocmire a lor la realitatea socială şi artistică, la propunerile regizorilor şi la practica mondială, o prezenţă constantă pe platou, a regizorilor de talent — sunt cîteva din mijloacele care ar face ca pulsul timpului să bată în cinematografie în ritm cu pulsul culturii noastre socialiste, în ritm cu ţara. CINEMA