Cinema, 1971 (Anul 9, nr. 1-12)

1971-01-01 / nr. 1

Virgil CÂNDEA: Urmărind filmul cu atenţie, mi-am dat perfect de bine seama că atît dumneavoastră, Sergiu Nicolaescu, cît şi ceilalţi care au participat la imaginarea filmului aţi cunoscut, probabil exhaustiv, literatura care s-a scris despre personalita­tea şi epoca lui Mihai Viteazul. Eu aş porni însă de la o întrebare: în raport cu această documentaţie — inclusiv numărul de con­troverse existente în legătură cu Mihai şi cu intenţiile lui — dumneavoastră aţi operat, fără îndoială, o anumită selecţie. Aţi vrut ca din toate aceste date să realizaţi un Mihai Viteazul. Acest Mihai Viteazul era­­ care? Pentru că filmul trebuie judecat în raport cu criteriile de selecţie pe care le-aţi avut. Un film, nu un tratat oficial Sergiu NICOLAESCU: Mă bucur că dumneavoastră priviţi astfel lucrurile. Fiind­că acest film l-am făcut pentru un public foarte larg, pornind de la cîteva milioane în sus. M-a interesat acel Mihai, acel erou naţio­nal care, prin faptele sale, s-a sacrificat unui ideal: neatîrnarea şi unirea ţărilor române. Important pentru Titus Rppovici şi pentru mine a fost să nu trădăm — nu adevărul istoric de detaliu, ci să nu trădăm personajul, aşa cum a rămas el în amintirea oamenilor, în cel mai pretenţios tratat de istorie sau în legendă. Virgil CÂNDEA: înţeleg, deci, că aţi vrut să reprezentaţi personajul şi momentul istoric, dar simbolul pe care-l reprezintă Mihai — e vorba doar de momentul unirii celor trei ţări româneşti, al «refacerii Da­ciei» — rămînînd însă în limitele conştiinţei generale pe care o avem despre ceea ce a fost Mihai. Procedeul dumneavoastră a fost ca atare în primul rînd artistic, şi filozofic, şi moral, şi în ultimă instanţă documentar. Lucrul acesta am impresia că trebuie spus din capul locului, pentru că uneori ni se creează sentimentul că o operă de artă, cum este un film istoric, ar reprezenta un fel de capitol de tratat oficial. Or, eu am convingerea că un atare film trebuie socotit ca o realizare a unui om sau a unei echipe, care pot să aibă viziunea lor — în marginile viziunii general-acceptate de şcoala istorică a momentului. Nu văd aşadar de ce cineva n-ar încerca peste cinci ani un alt «Mihai Viteazul», insistînd asupra altor aspecte ale personajului. Epopee şi dramă Acum, în raport cu intenţiile declarate, se poate vedea ce este reuşit şi ce ar fi putut să lipsească sau să fie altfel în acest film. Primul sentiment pe care-l am este că personalitatea lui Mihai e bine reliefată, în sensul că, independent de condiţiile obiec­tive în care a avut loc acţiunea, epopeea şi drama lui Mihai, întregul «film» al epocii respective a fost dominat de o serie de per­sonalităţi care s-au dovedit a fi la înălţimea şi pe măsura acelor evenimente sau în urma lor. Or, e limpede că, dintre toţi «actorii» — personalităţile care au dominat aceste evenimente — singurul la înălţime şi mai sus decit vremea sa a fost Mihai. Asupra a­­cestui aspect filmul trebuia poate să insiste mai mult. De la lipsa de reputaţie, de la anonimatul pe care-l reliefează bine scenariul atunci cînd are loc discuţia cu Sigismund («Cine eşti tu?Jumătate om, jumătate urs!»), Mihai ajunge la o faimă europeană care ar fi putut să apară mai puternic în film. Pentru că el a fost cel dintii om politic român despre care s-a vorbit mult în literatura epocii. Sergiu NICOLAESCU: Lope de Vega scrie piese despre el, iar regele Spaniei sau regina Angliei îi cunosc numele şi faptele. Portret în epocă Virgil CÂNDEA: Eu văd deci filmul dumneavoastră, în primul rînd, ca un film­­portret. Prezentîndu-se bine celelalte per­sonaje — fiindcă, într-adevăr, inconsistenţa lui Sigismund apare clar, felonia lui Andrei Báthory, la fel, ca şi caracterul «aerian» al lui Rudolf — Mihai este în fond figura cen­trală, cu toate torturile lui interioare, cu toate dramele lui de familie, cu toată nesigu­ranţa asupra acţiunilor viitoare, imprevizi­bile în jocul de forţe în care era prins. în al doilea rînd, găsesc că atmosfera este bine realizată. Vedem epoca, vedem con­trastul dintre modul de viaţă al unor ţări sărăcite de dominaţia otomană, cum este Ţara Românească, cu toţi oamenii aceia fa­melici, disperaţi­a şi strălucirea din Europa Centrală, marcată de fastul Renaşterii. Din acest punct de vedere, episoadele cu turni­­ruri, cu dansuri la curte ş.a.m.d. colorează, adaugă note de autenticitate în realizarea ambianţelor, în ceea ce priveşte reacţia populaţiei din Transilvania, care ar putea să pară cuiva forţată — faptul că ţăranii, iobagii români l-au recunoscut pe Mihai ca fiind al lor — poate fi atestată documentar. Este absolut autentică, în momentul în care Mihai intră în Transilvania, la iobagii români apare un climat insurecţional. Sergiu NICOLAESCU: Aveţi dreptate. Unele din aceste lucruri le-am filmat. Dar ele lungeau filmul — chiar şi acum filmul este lung — aşa că am preferat să ne oprim la ceea ce reprezintă chintesenţa faptei lui Mihai — Unirea. Virgil CÂNDEA: în legătură cu unirea, întrebarea care se pune pe plan istoric este dacă Mihai — dincolo de ceea ce îi dicta strategia luptei împotriva turcilor, necesi­tatea unei unităţi de comandament în cele trei ţări române — dacă el avea în acelaşi timp conştiinţa unităţii de neam, de limbă, dacă el avea imaginea umanistă a vechii Dacii, pe care o dezgropaseră pentru noi umanis­mul italian şi dacă el se bătea în numele acestui ideal. D.I. SUCHIANU: Iorga a scris, citez: «El se ţinea la ideea nouă a stăpînirii ambelor ţări româneşti, rezultat al unei conştiinţe naturale, în sensul modern, iar pe de altă parte, el se simţea domn al Ardealului, în sensul dacic, pe care i-l dăduseră ideile Re­naşterii trecute prin mintea lui Sigismund». Sergiu NICOLAESCU: Un detaliu m-a făcut pe mine să mă conving că în mintea acestui om a existat ideea unirii. Este acea comandă pe care el o face în Transilvania pentru emblema celor trei ţări româneşti. Pe mine această medalie mă interesează mai mult decît orice alt document. Mihai ştia că este pîndit de toţi, de străini şi de propriii lui boieri, şi trebuia să vorbească şi să scrie ţinînd seama de această împrejurare. Dar gîndul pe care el l-a comunicat unui meşter pentru o medalie — era gîndul lui intim. Eu după acest gînd m-am condus. Unirea era «pohta ce-a pohtit-o» el. Virrgil CÂNDEA: Chiar dacă nu alt­minteri şi altcîndva, în mediul de cultură care exista în Transilvania se putea găsi uşor un umanist, român, sas sau apusean, care să-i fi spus lui Mihai că ţinuturile peste care domneşte el acoperă fosta Dacie. Să nu uităm că un cronicar de la curtea lui Matei Corvin — Bonfinius — vorbise deja despre lucru­rile acestea. Un climat propriu în ordinea aceleiaşi rigori ştiinţifice, ob­serv că s-a rezistat cu succes la ispita unui mesaj anti-otoman. Filmul este făcut într-un climat propriu poporului nostru şi propriu interpretării noastre istorice asupra Balca­nilor. De aceea unul din personajele pe care le-am apreciat cel mai mult a fost Selim — prietenul lui Mihai de la Constantinopol A­­cestea erau relaţiile reale: pe fundalul con­fruntărilor seculare dintre români şi turci existau în realitate relaţii umane, pozitive, care sunt bine redate în film. De aceea filmul poate fi vizionat, după părerea mea, şi la Istanbul, fără să jignească. De altfel, la ultimul Colocviu internaţional despre Mihai Vitea­zul, un istoric turc, T. Gokbilgin, a venit şi a adus omagiul ştiinţei turceşti de astăzi pentru Mihai Viteazul, spunind că astăzi ei înţeleg ce a vrut Mihai. Ecaterina OPROIU: Personajul Selim acoperă deci realitatea istorică. Dar eu vreau să-l întreb pe Sergiu Nicolaescu dacă acest personaj, pe care el l-a şi interpretat, aco­peră şi detaliul istoric? A existat un aseme­nea personaj? Sergiu NICOLAESCU: Nu, el e creat de Titus Popovici. Dar, în orice caz, Mihai Viteazul avea relaţii foarte bune la Istanbul. Şi aş spune că toate relaţiile dintre oameni sunt în acest film, din punctul meu de vedere, relaţii de fair-play. Mircea Mureşan: Relaţii bărbăteşti. Sergiu NICOLAESCU: un western, doi inşi se aşază la distanţă, faţă în faţă, şi aşteaptă să vadă care trage primul. Acest gest m-a impresionat întotdeauna şi va ră­­mîne mereu pentru mine un exemplu, cînd voi face filme eroice sau filme de bărbaţi. Aceste relaţii, cu un adversar care există ca adversar, eu le admir. Ce nu admir şi ce demasc? Acele relaţii — vezi Sigismund — cînd celălalt te sărută şi-ţi spune: «Eşti prie­tenul meu» — dar în realitate ai de-a face cu un besmetic care nu ştie ce vrea. Călugăreni înaintea luptei «Pohta ce-am pohtit-o eu» Doamna Stanca la Curtea Domnească In fata lui Sigismund Báthory Selim și copiii valahi Prelatul in armură 4

Next