Cinema, 1973 (Anul 11, nr. 1-12)

1973-12-01 / nr. 12

ard, Marlon Brando. Renato Salvatore. Enrico Maria Salerno, Mariangela Melato, Vanessa Redgrave, Nino Manfredi, Claudia Cardinale, Ugo Tognazzi, Alain Delon, Kirk Douglas, Glenda Jackson, Alighiero Noscheze, Sidney Poitier, Charlton Heston, Peter Ustinov, Daniel Olbrychski, Barbra Streisand, Gian Maria Volonté, Shirley McLáine (poate cel mai frumos recital actoricesc al anului, în «Doi oe un balansoar»), Robert Mitchum, Peter O'Toole, Sophia Loren, Pierre Richard, Louis n-a venit cu atomica, cu poluarea, cu «ne prăbușim ecologic», unde Fellini este o inadvertenţă, Orson Welles un barbar şi Hitchcock un marţian — dar nu despre asta, despre el voiam să-mi amintesc, ci despre cu totul altceva, «de liniştea unei prisăci», de prispa pe care «şăd» seara cînd satul se orînduieşte de noapte şi miriştile înalţă nouri de ţînţari, de acete de Funes, Roger Moore, Monica Vitti — şi lista e departe de a fi completă. Şi aici mai puteau fi adăugate nişte nume (nici nu mai ţin minte de cînd n-a mai rulat pe marile ecrane un film de şi cu Jerry Lewis, a trecut cam mult de cînd nu i-am mai văzut pe Gassman, Smoktunovski, Henry Fonda, ce-o mai fi făcînd «eternul» Jean Marais şi unde s-au ascuns Brigitte Bardot, Jeanne Moreau?), dar observ că risc să cad şi eu în cursa pe care o semnalam la începutul acestui articol, să intru foşnete de gînduri paşnice pe care poetul le aşezase în cîteva rînduri cinematografice pe care le citez din memorie, spre a pune punct acestei palinodii molcome: «şi eite alte încă nu pot o măsură melancolicu romanţă necîntărit de grea», în tagma celor cu prea multe pretenţii... încă o singură, ultimă remarcă (de fapt, mai mult o sugestie): reprezentarea filmului «Pe aripile vîntului» pe ecranele acestui an (deci la o distanţă serioasă de data premierei sale) nu trebuie să rămînâ o iniţiativă singulară. Nu este singurul film din epoca respectivă (observaţia se referă şi la anii de după război) care ar putea interesa încă spectatorul contemporan; sunt destule alte titluri care — fie că n-au rulat niciodată la noi, fie că au rulat demult şi nu ni le mai amintim( mulţi dintre noi n-am apucat să le vedem pur şi simplu) — merită să fie programate,astăzi, din nou sau pentru prima oară. Au şi avantajul că sunt ieftine... Toate enumerările de pînă acum (de titluri, regizori, actori) denotă încă un aspect pozitiv al repertoriului anului 1973: varietatea genurilor, într-un echilibru al lor aparte, diferențiat de cel al altor ani. Am amintit ponderea specială pe care a avut-o filmul politic. In schimb, a scăzut destul de mult frecvenţa filmului poliţist şi de aventuri. Mai bine-zis, a acestor genuri «in stare pură», căci filmul poliţist l-am întîlnit aproape de fiecare dată inculcat în scheletul filmelor politice; iar alteori, chiar dacă prin rezultate mediocre, transformat în parodie. Puţine au fost şi comediile, mai ales cele de un umor distilat, înnobilat (cîteva excepţii: «Distratul», «Fantoma lui Barbă Neagră» «Ce se întîmplă doctore?», «Infailibilul Raffles», «Mult zgomot pentru nimic», «Perechile»). Să fi avut lumea mai puţine motive de rîs în 1973? Profesionalismul filmului românesc De altfel, cu această întrebare ar putea începe şi — vorba poetului — o «scurtă privire» asupra repertoriului cinematografic naţional (de data aceasta, un repertoriu perfect suprapus producţiei naţionale, aici factorul «selecţie» nemaiaparînd). «Lumea se distrează» — afirmau Alecu Croitoru, Dumitru Fernoagă şi Valentin Silvestru în filmul lor de montaj; dar cit de des se distrează graţie filmelor româneşti? Aproape deloc, căci numai cu un «Păcală» (Geo Saizescu) nu se poate face primăvară... decît cel mult la anul. Este nefirească această situaţie, tocmai la noi, ţara în care între snoave şi comediile lui Caragiale este doar un pas filozofic, nu şi de aparenţă formală, la noi, în perimetrul unei culturi care i-a dat pe Urmuz şi Ionescu, mai nou pe Mazilu, Băieşu, Mirodan... Se întîmplă ceva cu comedia cinematografică românească şi e greu de înţeles ce. Dar poate că eu sînt prea alarmist, din nimica toată, ca în bancul cu pesimistul care vede sticla pe jumătate goală. Fiindcă există şi un «revers al medaliei» care—fără să compenseze absenţa comediilor — îi contrapune cel puţin existenţa altor categorii. (Din nou, aş vrea să mă feresc de verdicte valorice, şi cele cîteva păreri care-mi vor scăpa trebuie înţelese ca fiind strict subiective.) Filmul românesc a excelat (prin cantitate, în primul rînd) în 1973 în două sectoare: filmul de actualitate, al înfruntărilor dramatice contemporane — «Zestrea» (Letiţia Popa), «Dragostea începe vineri» (Virgil Calotescu), «Paraşutiştii» (Dinu Cocea), «Despre o anume fericire» (Mihai Constantinescu), «100 de lei» (Mircea Săucan), şi filmul de acţiune, cu profunde implicaţii social politice, din seria descrisă din «Cu mîinile curate» — «Ultimul cartuş» (Sergiu Nicolaescu), «Conspiraţia» şi «Departe de Tipperary» (Manole Marcus), filme cărora le-aş adăuga, cu cîteva rezerve, şi «Ceaţa» (Vl. Popescu-Doreanu). In ceea ce priveşte filmul de actualitate, cinematografia românească şi-a manifestat în 1973, mai mult decît în toţi anii precedenţi, aderenţa la gen, şi un oarecare curaj al investigaţiei. Nu întotdeauna cu brio (de fapt, nu crea ca mire numele citate există şi capodopere), dar în orice caz cu mai mult profesionalism decît altădată. Mai notez în cîmpul producţiei româneşti din 1973 doar două filme — pentru copii — «Aventurile lui Babuşcă» (Gh. Naghi şi Geta Tarnovski) şi «Veronica» (Elisabeta Bostan), un singur film, conţinînd unele promisiuni din lumea satului — «Viforniţa» (Mircea Moldovan) şi tot un singur musical — biografic — «Ciprian Porumbescu» (Gh. Vitanidis). Filmul românesc de excepţie al anului 1973 a existat, totuşi, şi acela este «Nunta de piatră» (Mircea Veroiu şi Dan Piţa), o ecranizare care mi-a infirmat toate prejudecăţile în materie.« Acum, la ora cînd începe să ruleze «repertoriul anului 1974», nu putem «privi înapoi cu mînie», spre retrospectiva lui 73. Neîmplinirile au fost pasagere, neesenţiale,aş zice. Anul 1973 a însemnat, în primul rînd, un «an de repertoriu» pentru reţeaua noastră cinematografică, de repertoriu clar şi inteligent concept. Şi aceasta este cel mai mare cîştig. Un cîştig care ne autorizează «să avem pretenţii», să aşteptăm mai mul şi mai bine de la 1974. Să reclamăm mai multe filme de autor, mai multe comedii, mai multe filme din ţări şi continente (Canada, Japonia, ţările scandinave, America de Sud, Australia, Africa) despre care citim o mulţime de lucruri, dar de văzut le vedem doar la Teleenciclopedie. Să dorim o paletă mai diversă, mai bogat colorată, mai proaspătă. Nu sunt ambiţii deşarte, ci legitime. Dinu KIVU 31 Filmul de excepţie, o regulă pentru un repertoriu care se respectă («Andrei Rubliov») Lumea se distrează. Dar pe noi ne interesează cum şi ce anume o distrează Gelu IONESCU Filmul de actualitate, document pentru posteritate («Dragostea începe vineri») Filmul care a înregistrat un mare succes la Cannes («Nunta de piatră»)