Contemporanul, ianuarie-iunie 1953 (Anul 7, nr. 2-26)
1953-01-09 / nr. 2
Nr. 2 (327) PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ! SAPTAMANAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL m Vineri 9 Ianuarie 1953 1 6 Pagini 35 Bani Examenele — oglinda activităţii studenţilor şi a cadrelor didactice Cu fiecare început de an lupta poporului n nostru pentru făurirea orânduirii socialiste capătă un orizont mai larg. Fenomen inerent înălţătorului avânt constructiv pe care-l trăim, oamenii muncii din ţara noastră au ajuns la acea treaptă de desvoltare a conştiinţei lor când, astăzi nu-i mai mulţumesc succesele obţinute ori, iar mâine cele obţinute astăzi, când îşi pun de rezolvat probleme din ce în ce mai grele, tind cu însufleţire spre obiective din ce în ce mai măreţe, îndeplinirea înainte de termen a planului celui de al doilea an al planului cincinal a constituit pentru întregul nostru popor muncitor un izvor dătător de încredere în forţele proprii, un imbold puternic pentru trecerea cu hotărîre la lupta pentru realizarea în patru ani a măreţelor prevederi ale cincinalului, învăţământul superior, unul din izvoarele principale de cadre cu calificare superioară, necesare construcţiei socialiste a patriei noastre, aduce o valoroasă contribuţie la lupta întregului popor pentru îndeplinirea în patru ani a planului cincinal, prin generaţiile de mii de ingineri, arhitecţi, profesori, medici, etc. care în fiecare an părăsesc băncile facultăţilor intrând în marea armată a oamenilor muncii. In acelaş timp învăţământul superior pregăteşte cadre superioare pentru viitoarele noastre planuri cincinale. Şi cu cât tinerii absolvenţi vor fi mai temeinic pregătiţi, mai bine înzestraţi cu cunoştinţe ştiinţifice, cu o calificare superioară, în stare să răspundă cu cinste problemelor pe care le ridică construirea bazei economice a socialismului, viaţa noastră ştiinţifică şi culturală, cu atât aportul adus de învăţământul superior la efortul comun al întregului popor de aşezare a ţării noastre pe temelii noi, va fi mai valoros. Examenele semestriale, care se desfăşoară în prezent în universităţi şi Institute de învăţământ superior, prilejuiesc o concludentă trecere în revistă a roadelor activităţii studenţilor, constitue oglinda realizărilor instituţiilor de învăţământ superior în cele cinci luni de activitate a anului şcolar în curs. Este deci firesc ca aceste examene să depăşească limitele unei probleme care interesează doar pe profesori şi studenţi, ca rezultatele acestora să fie urmărite cu justificat interes de către oamenii muncii. Atenţia pe care o acordă oamenii muncii, partidul şi guvernul nostru, examenelor din învăţământul superior îşi găseşte explicaţia în faptul că în ţara noastră, învăţământul a devenit o problemă a întregului popor, că actualii studenţi sunt viitoarele cadre de specialişti care vor lucra pe marile şantiere ale ţării noastre, viitorii constructori ai socialismului. Ţara îşi pune în ei mari nădejdi, vede în fiecare student un bun tehnician, un bun inginer, un bun profesor de mâine. Gradul de pregătire a fiecăruia nu este o chestiune personală a studentului, ci Interesează în mod direct întregul popor muncitor. rtâjotff-.uieîc i• :»îV'c.r-îH$rt-*!-c r n-wii îpoare tineretul studios se califică, unde capătă cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru ducerea la victorie a marii lupte constructive în care vor fi antrenaţi. A fi fruntaş la învăţătură, fruntaş la examene, trebue să constitue pentru fiecare student o sarcină de onoare. Studiul adâncit, munca perseverentă pentru însuşirea cunoştinţelor predate, pentru continua lor îmbogăţire, constitue sarcina politică de bază a fiecărui student al ţării noastre. Să fie o pildă vie pentru fiecare student elanul cu care poporul muncitor a răspuns chemării conducătorului partidului, tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, de a da viaţă în patru ani cifrelor măreţe ale pianului cincinal ! Studenţii comunişti şi utemişti trebue să se afle în această sesiune de examene, ca dealtfel în tot cursul anului în fruntea masei de studenţi, arătând prin exemplul lor personal că un studiu temeinic, o pregătire adâncită a materiei este chezăşia obţinerii la examene a unor bune rezultate. Este necesar ca în actuala perioadă de examene, când se pune cu deosebită ascuţime problema unei juste organizări a timpulu studenţilor, să se aplice în mod riguros prevederile recentei Hotărîri a C.C. al P.M.R. cu privire la reglementarea activităţii obşteşti a studenţilor din universităţi şi institute de învăţământ superior. Această Hotărîre a partidului nostru, care subliniază odată mai mult că principala sarcină a studenţilor este aceea de a învăţa neîntrerupt şi cu sârguinţă, trebue să constitue în actuala sesiune de examene, pentru fiecare student, un puternic imbold la muncă. Hotărîrea este o dovadă mai mult a grijii calde pe care partidul nostru, conducătorul luptei oamenilor muncii pentru construirea socialismului, o manifestă faţă de problemele învăţământului, faţă de nevoile studenţilor, de modul în care aceştia îşi însuşesc ştiinţa. Este necesar, în acelaş timp, să se combată cu tărie atitudinea lipsită de simţul răspunderii manifestată de către unii studenţi care, sub motivul lipsit de orice temei, de a fi avut sarcini obşteşti, se prezintă nepregătiţi la examene. Trebue să fie limpede pentru fiecare student că activitatea obştească nu poate fi privită izolat de munca de învăţătură. Frecventarea cu regularitate a cursurilor şi seminariilor, însuşirea aprofundată a cunoştinţelor predate la anul său de studii. Calificativele cele mai bune obţinute la examene, ajutorul dat cu dragoste celor rămaşi în urmă la învăţătură constitue principalele rezultate cu care se poate mândri studentul şi fără de care nici nu poate avea prestigiul necesar în activitatea sa obştească. Studenţii comunişti şi utemişti trebue să fie exemplu în această direcţie. Procesul de învăţământ, munca studenţilor, nu pot fi privite izolat de activitatea cadrelor didactice. Profesorii, conferenţiarii, asistenţii sunt cei care dau viaţă activităţii în şcoală, transmiţând tineretului studios cunoştinţele lor, deprinderea de a studia organizat, de a-şi însuşi cu perseverenţă materialul ştiinţific. Examenele semestriale care se desfăşoară în perioada actuală în învăţământul superior sunt un prilej de a vedea în ce măsură activitatea cadrelor didactice a fost încununată de rezultate pozitive. Examenele din sesiunile anterioare au scos cu claritate în evidenţă că rezultatele cele mai satisfăcătoare s-au obţinut acolo unde cadrele didactice, colectivele de catedră, au muncit stăruitor, s’au străduit să ridice în permanenţă nivelul ştiinţific, ideologic şi metodologic al lecţiilor şi seminariilor. Şi nu poate fi satisfacţie mai nobilă pentru un profesor sau conferenţiar decât aceea de a vedea rodind în conştiinţa studenţilor săi sămânţa ştiinţei semănată de el. Profesorul operează cu material viu, uman, transmite cunoştinţele sale unor întregi generaţii de studenţi, le insuflă acestora dragostea de patrie, mândria de a fi cetăţeni ai ţării noastre, constructori pricepuţi ai orânduirii socialiste. In luminoasa cuvântare ţinută la Congresul învăţătorilor, tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej subliniind marea importanţă şi frumuseţea muncii de educator arată: „Aceasta este cu adevărat o misiune frumoasă şi înaltă care cinsteşte şi înobilează pe acela căruia îi este încredinţată. Este o mare satisfacţie morală şi o mare fericire să dai societăţii, ţării tale, elemente valoroase, culte, capabile de fapte de ispravă“. * Indirecţia făuririi omului nou trebue să fie îndreptată întreaga atenţie a cadrelor didactice în procesul de învăţământ. Aceasta trebue să fie o preocupare a fiecărui profesor şi conferenţiar şi în timpul sesiunii de examene. Nu ca o chestionare seacă şi rece a studenţilor trebue să fie privit examenul, ci ca o activitate creatoare, ca un prilej de îmbogăţire a cunoştinţelor acestora. Aprecierea justă a cunoştinţelor studenţilor examinaţi depinde, în primul rând, de măiestria profesorului examinator, de felul în care acesta ştie să orienteze răspunsul studentului în direcţia obiectivului principal al problemei tratate. Profesorii şi conferenţiarii examinatori au datoria să depună eforturi temeinice pentru a desvolta gândirea studenţilor, pentru a-i deprinde să prelucreze creator în mintea lor materialul ştiinţific acumulat, să lege organic aceste cunoştinţe de viaţă, de practică. Renunţarea cu hotărîre la metodele vechi de examinare, care, urmărind problemele de amănunt, neglijează ceea ce este esenţial, implică însăşi sporirea exigenţei profesorului examinator faţă de cunoştinţele fiecărui student, duce la aprecierea justă a acestor cunoştinţe, la acordarea calificativului corespunzător. In calificativul obţinut în urma răspunsurilor date, studentul nu vede o apreciere întâmplătoare, lui nu-i este indiferent rezultatul pe care-1 obţine. Acest rezultat este pentru el punctul de plecare al activităţii sale în cel de al doilea semestru. De acest lucru, deosebit de important, trebue să ţină cu rigurozitate seama examinatorii în acordarea calificativelor, care trebue să rezulte dintr-o judicioasă şi obiectivă cântărire a răspunsurilor primite de la studenţi. Falsa generozitate, acordarea unor calificative nemeritate, trebue combătute cu hotărîre. Numai astfel rezultatele examenelor vor fi mobilizatoare, vor stimula studenţii la noi eforturi pentru însuşirea disciplinelor ştiinţifice, vor face să crească dragostea lor pentru învăţătură. Veghind ca examenele să se desfăşoare la un nivel ştiinţific ridicat este necesar ca profesorii examinatori să acorde toată atenţia justei îmbinări a cunoştinţelor teoretice cu cele practice, să urmărească justa orientare ideologică a răspunsurilor. Trebue respinsă orice alunecare către tendinţa de considerare numai a datelor factice, tendinţă care lasă loc liber influenţelor concepţiilor idealiste în diferite ştiinţe ca fizica, chimia, biologia, etc. Examenele constituind un puternic mijloc de verificare a activităţii catedrelor din învăţământul superior, este necesar ca, pe baza concluziilor ce se desprind din desfăşurarea examenelor, cadrele didactice să scoată învăţăminte practice care să ducă la îmbunătăţirea metodelor de predare în semestrul următor, la îmbunătăţirea conţinutului ideologico-ştiinţific al cursurilor. Un rol deosebit de important în asigurarea purităţii ideologice a întregului proces de învăţământ. Îl au, în cadrul învăţământului superior, catedrele de ştiinţe sociale. Ele au rolul de a fi adevărate focare de răspândire a ştiinţei marxist-leniniste, de înarmare a studenţilor cu ideologia clasei muncitoare. Catedrelor de ştiinţe sociale le revine sarcina de a contribui ca examenele să aibă un înalt nivel teoretic, să fie strâns legate de problemele practice ale construirii socialismului, să contribue din plin la educaţia comunistă a studenţilor. Astfel va spori spiritul combativ al studenţilor, se va oţeri hotărîrea acestora de a face din sesiunea de examene o manifestare puternică a voinţei lor de a-şi însuşi neobosit comorile ştiinţei, va creşte conştiinţa lor, va deveni mai arzătoare dorinţa de a s pune clanul lor tineresc în slujba poporului muncitor, în slujba nobilei idei a luptei pentru pace. Urăm tineretului nostru studenţesc să obţină în actuala sesiune de examene noi succese pe drumul însuşirii cuceririlor ştiinţei. Un patriotism fierbinte străbate opera teoretică precum şi întreaga activitate practică a lui Nicolae Bălcescu. Opera şi activitatea marelui democrat şi patriot revoluţionar constitue un exemplu strălucit de indestructibilă unitate între teorie şi practică în lupta pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român. Acest patriotism înflăcărat, Bălcescu l-a trăit cu o intensitate neobişnuită. Nici anii de închisoare, nici exilul, nici insuccesul revoluţiei, nici sărăcia, nici boala necruţătoare, nu l-au putut împiedeca de a continua lupta, activitatea sa de adevărat patriot, care l-a aşezat pe Bălcescu în rândul marilor precursori ai luptei clasei muncitoare din ţara noastră. Bălcescu era adânc legat de poporul muncitor. El înţelegea că istoria o fac masele populare, că în munca şi dragostea poporului faţă de ţară, de pământul pe care trăieşte, rezidă forţa naţiunii. El ura boierimea parazitară, căreia îi era străin simţământul iubirii de patrie. „Boierii, scria Bălcescu, nu sunt români... ci pur şi simplu boieri !”. Cu o causticitate ne maiîntâlnită până la el, Bălcescu biciuieşte boierimea, această clasă de trântori care neagă orice drept maselor largi ale poporului, desconsiderând calităţile şi năzuinţele acestuia. „Boierii — arată marele patriot — nu gândesc că din acest popor au ieşit toţi acei viteji, că el a mântuit ţeara într’atâtea rânduri şi ar mântui-o încă dacă ei făcând un apel la dânsul l-ar fi interesat la pricina ţării, i-ar fi dat drepturi şi o patrie a apăra. Ei nu ştiau ce poate face un popor cât de mic când îşi apără ale sale şi e cuprins de o nobilă şi sfântă ideie!“ Prin aceste cuvinte pline de revoltă Bălcescu pune în evidenţă patriotismul maselor populare şi legătura strânsă ce există între sentimentul patriotic şi cuceririle democratice. Aceasta constitue dovada vie a faptului că Bălcescu a pătruns sensul just al patriotismului, al dragostei de ţară care presupune în primul rând lupta pentru drepturile şi libertăţile poporului, o viaţă liberă şi demnă. El a înţeles mai mult decât oricare altul din vremea sa că sentimentul naţional s’a născut şi s’a desvoltat în focul luptei maselor populare pentru drepturi şi libertăţi democratice, că patria nu poate fi simbolizată prin biciul boierului, prin dijmă şi biruri istovitoare, prin prădăciuni şi abuzurile tâlhăreşti ale claselor exploatatoare, prin înjosirea şi aducerea la sapă de lemn a celor mulţi ce munceau „să hrănească lenea" asupritorilor. Marele democrat şi revoluţionar înţelegea că democraţie—sau •Tai xvaci lupta nonim democraţie — ese însuşi conţinutul patriotismului şi că a separa aceste două noţiuni înseamnă în fapt golirea sentimentului patriotic de conţinutul său. In opoziţie cu ideologii liberali, Bălcescu nu desparte patriotismul de baza sa socială. Pe această linie, el ajunge chiar la înţelegerea comunităţii de interese a maselor populare din diferite ţări. Cât de mincinoasă şi odioasă apare încercarea istoricilor şi ideologilor burghezomoşierimii de a-l număra pe Bălcescu printre propagatorii naţionalismului şi şovinismului. In încercările lor neizbutite de a denatura adevăratul sens al operei lui Bălcescu, unii dintre istoriografii burghezi l-au calificat drept „mistic naţionalist”, iar patriotismul lui, care se îmbina cu ideia frăţiei cu celelalte naţiuni în lupta pentru libertate, drept „naţionalism intern”, cum s-a exprimat un istoric burghez. In acelaş sens l-a denaturat şi N. Iorga. Istoricii burghezi l-au numit pe Bălcescu unul „dintre marii fruntaşi ai românismului”. Pentru ideologii burghezo-moşierimii, „românism” înseamnă naţionalism şovin şi antidemocratism. Bălcescu însă înţelege prin Român masele populare româneşti, cu excluderea boierilor, care „nu erau români, ci pur şi simplu boieri”. Statul condus de boieri, în interesul boierilor, nu e un stat românesc, ci un stat boieresc. „Numai întocmind statul românesc sau democratic putem absoarbe clasele de sus în popor şi a întineri şi împuternici statul”. Bălcescu nu a considerat pe boieri români pentrucă ei erau asupritori crunţi ai maselor, duşmani ai democraţiei, deasemeni pentrucă boierii, franţuziţi şi ploconiţi în faţa apusului, erau răspânditori zeloşi ai cosmopolitismului fără de patrie. Clasa lor trebuia „absorbită în popor“, adică desfiinţată. Bălcescu a demascat necruţător frazeologia liberală despre aşazisa unitate naţională deasupra claselor, despre unitatea în care, chipurile, se şterg interesele antagoniste ale asupritorilor şi asupriţilor. „Are el o patrie poporul acesta lipsit de orice drept? — se întreabă Bălcescu în lucrarea sa „Chestiunea economică a Principatelor Dunărene”. Este oare patrie ţara unde justiţia e îndreptată împotriva lui? Unde el nu are nici măcar dreptul de a dispune de munca sa ?“ Bălcescu a dezvăluit caracterul de clasă al statului în condiţiile iobăgiei. „In ţara noastră, zice el, administraţia şi boierii nu sunt decât o singură fiinţă cu două feţe; a face procesul administraţiei înseamnă a face procesul proprietăţii”. Bălcescu este primul scriitor român care enunţă necesitatea rezolvării problemei agrare prin desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor. Prin aceasta, marele revoluţionar de la 1848 exprimă năzuinţele maselor celor mai asuprite ale poporului, năzuinţele ţărănimii iobage. „Pământul vostru — spune Bălcescu adresându-se moşierilor — ar putea mult şi bine să stea şi dacă n’am fi noi să vă umplem magaziile cu grâne şi casele cu aur şi argint, bani nu s’ar aduce... Oare de când l-aţi luat cu sabia, păzitu-l-aţi cu sabia ca să nu-l calce picior de străin pe dânsul ? Aţi lăsat pământul cel luat cu sabia şi aţi ieşit din el spre a vă scăpa viaţa, iar proprietatea voastră, pământul, cine l-a păzit de nu s’a pus altul în locul vostru stăpânitor pe el? L-a păzit plugarul, vierul, păstorul şi tot poporul" („Chestiunea economică a Principatelor Dunărene”). Ce palmă usturătoare reprezintă aceste cuvinte ale marelui nostru patriot N. Bălcescu pe obrazul ciocoilor din vremea sa, pe obrazul acelor trădători de patrie, cari în vremuri de cotropire străină fugeau departe, preocupaţi doar să-şi pună la adăpost averea. Lupta lui Bălcescu pentru desfiinţarea iobăgiei arată din plin conţinutul democratic al patriotismului său şi spulberă născocirile calomnioase ale mistificatorilor istorici burghezi. N. Bălcescu a fost însufleţit de idealul luptei pentru independenţa naţională, aceasta constituind un obiectiv de căpetenie al activităţii sale. Iobăgia este considerată de mamele înaintaş ca o piedică în calea realizării independenţei naţionale, iobăgia fiind, după părerea lui, şi o cauză a decăderii puterii armate la români. De rezolvarea problemei agrare, spunea Bălcescu, depinde posibilitatea de „a organiza o patrie”. Independenţa presupune organizarea forţelor armate, iar aceasta nu se poate întemeia decât prin desfiinţarea iobăgiei şi democratizarea ţării. Patriot înfocat, Nicolae Bălcescu este profund preocupat de problema cuceririi independenţei prin organizarea forţelor armate. Bălcescu nu conteneşte a atrage atenţia asupra importanţei formării unei armate cu caracter democratic, ca instrument necesar al dobândirii şi păstrării independenţei naţionale. „Revoluţia viitoare, zice el, nu se va mărgini a cere libertatea din lăuntru, care e peste putinţă a o dobândi fără libertatea din afară, libertatea de sub domnirea străină". („Mersul revoluţiei în Istoria Românilor”). Bălcescu consideră însă că numai forţa armată este insuficientă pentru obţinerea şi menţinerea independenţei naţionale. Forţa armată trebue să se bizite pe alianţa poporului român cu celelalte popoare asuprite. Şi în această problemă se manifestă patriotismul său înaintat, căci el concepe libertatea şi fericirea poporului său ca fiind în strânsă legătură cu libertatea şi fericirea altor popoare şi trebuind să contribue la fericirea acestora. „Vrem să fim o naţie, una puternică, şi liberă prin dreptul şi datoria noastră, pentru binele nostru şi al celorlalte naţii” (ibid.). El socoteşte că „fiecare naţie are o misie a îndeplini în omenire”. Astfel, patriotismul său se ridică până la ideia înaintată a înfrăţirii popoarelor în lupta, pentru libertate şi democraţie, idee care a fost desvoltată pe un plan superior şi aplicată în practică de către clasa muncitoare şi care şi-a găsit o înaltă întruchipare în învăţătura despre internaţionalismul proletar, opusă naţionalismului şi cosmopolitismului. Patriotismului lui Bălcescu îi era astfel străină mărginirea naţională. Nicăeri nu s’au manifestat mai viguros trăsăturile înaintate ale patriotismului său decât în străduinţa sa neobosită de a realiza unirea trupelor revoluţionare maghiare, conduse de Kossuth şi Bem, cu trupele lui Avram Iancu. „M’am silit, scrie el, şi mă silesc să fac tot ce voi putea pentrucă să n’avem mustrare de cuget că nu ne-am făcut datoria noastră, aducând o împăcare atât de dorită între Români şi Unguri”. Bălcescu combătea deopotrivă şovinismul care se manifesta fie la Români, fie la Maghiari şi care a permis forţelor reacţiunii să sdrobească revoluţia maghiară şi să înrobească mai departe masele populare româneşti şi maghiare. Acţiunea lui Bălcescu, unită cu aceea a unor patrioţi maghiari, poate fi considerată ca o continuare a tradiţiilor de luptă ale lui Doja şi Horia. In „Mişcarea Românilor din Ardeal”, Bălcescu trăgea învăţământul următor din desfăşurarea evenimentelor : „...libertatea naţionalităţilor nu poate veni din mila împăraţilor şi despoţilor, ci numai într’o unire strânsă între toţi Românii şi dintr’o ridicare a tuturor împreună şi din solidaritate cu popoarele împilate”. Patriotismul său înaintat, cu idei democratrevoluţionare, a determinat lupta lui Bălcescu pentru răspândirea culturii în popor. El consideră că răspândirea culturii în popor este o condiţie a eliberării lui sociale şi naţionale. Bălcescu a fost un admirator al creaţiilor culturale ale poporului nostru, a arătat că poeziile populare, cântecele bătrâneşti „aşa cum le spun ţăranii şi nu transformate şi înfrumuseţate” constitue o creaţie de valoare şi în acelaş timp, un izvor istoric, o preţioasă mărturie asupra trecutului nostru. Stimând şi iubind celelalte popoare care luptau pentru libertate, cum era poporul maghiar, respectând şi apreciind cultura fiecărui popor, Bălcescu era un aprig duşman al cosmopolitismului, al dezicerii de valorile culturii naţionale şi al ploconirii în faţa a tot ceea ce venea din Apus. Bălcescu înfiera pe boieri şi pe liberali pentru atitudinea lor cosmopolită, de prosternare în faţa puterilor apusene, de desconsiderare a tradiţiilor culturale româneşti şi de suprapreţuire a oricăror manifestări venite din occident. El îşi dădea seama că cosmopolitismul era menit să înăbuşe desvoltarea culturală a poporului nostru, să-l menţină în întuneric, pentru a uşura exploatarea lui de către moşierii şi negustorii români laolaltă cu asupritorii din Apus, împotriva cosmopoliţilor care se ploconeau în faţa Apusului, Bălcescu nu se lăsa orbit de aparenţe, ci, în dosul lor el vedea „infamul sclavagiu” din coloniile engleze şi franceze, sau exploatarea barbară la care era supusă ţărănimea în „democratica” Anglie. Anti-cosmopolitismul lui Bălcescu izvora din adânca lui încredere în posibilităţile creatoare ale poporului nostru. Pătruns de dragoste pentru popor şi patrie, Bălcescu, încă din adolescenţă, a devenit un pasionat cercetător al istoriei Românilor. Tânăr juncăr în armată, el ţinea ostaşilor un curs despre istoria patriei, curs pe care guvernul l-a socotit subversiv şi l-a interzis. Bălcescu făcea din istorie o armă de luptă pentru ridicarea poporului muncitor, pentru demascarea boierilor, pentru a insufla încredere maselor populare ,pentru a le dovedi că ele au salvat ţara în curgerea vremilor şi că ele sunt păstrătoarele virtuţilor strămoşeşti. „Să deschidem istoria, zice Bălcescu, cartea de mărturie a veacurilor şi, luminaţi de filosofia ei, vom vedea că de optsprezece veacuri naţia română n’a vegetat, n’a stat pe foc, ci a mers înainte, transformându-se, luptându-se neîncetat”. („Mersul revoluţiei în Istoria Românilor"). Bălcescu vădeşte o concepţie progresistă în tratarea istoriei. El îşi bate joc de „şcoala romantică ce dispreţuieşte puterea materială a unui stat şi ne vorbeşte numai de puterea morală”. El se ridică astfel împotriva unor teze spiritualiste în domeniul istoriei, care dau o imagine falsă a desvoltării istorice şi, prin aceasta, servesc interesele asupritorilor. In explicarea istoriei, el pune In lumină roiul maselor. Poporul este, pentru el, factorul principal al desvoltării social-istorice, făuritorul ei. El ia poziţie împotriva concepţiei dominante, după care istoria era istoria capetelor încoronate. El nu apreciază personalităţile istorice în chip abstract, ci numai după folosul pe care l-au adus patriei. „Istoria, scrie Bălcescu, nu trebue să se ocupe numai de oarecari persoane privilegiate, dar să ne arate poporul român cu instituţiile, ideile, sentimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri”. („Cuvânt preliminariu despre isvoarele Istoriei Românilor"). Preocuparea sa pentru istoria poporului nostru este o expresie vie a dragostei sale faţă de popor şi patrie, faţă de lupta pe care veacuri dearândul a dus-o poporul nostru pentru a-şi apăra fiinţa şi libertatea, îndeosebi împotriva cotropitorilor turci. Este un fapt semnificativ că cea mai întinsă lucrare a lui Bălcescu—„Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul” — e consacrată în principal luptei împotriva cotropitorilor turci, în faţa cărora se închinau boierii şi burghezia în formaţie, fiindcă vedeau în despotismul otoman garanţia menţinerii principatelor în înapoere şi întuneric. Plecăciunea în faţa Porţii otomane convenea şi capitaliştilor englezi, care sprijineau pe cotropitorii turci împotriva poporului nostru, împotriva năzuinţelor sale spre libertate şi independenţă naţională. Prin lupta sa eroică pentru eliberarea naţională şi socială a poporului său, Bălcescu este un precursor al luptei clasei muncitoare din ţara noastră pentru apărarea indepenarmţi/y;;»lt -»an’-u rnnstri'irpa unei vieri libere şi fericite. Moştenirea revoluţionară a lui Bălcescu ca şi a celorlalţi mari luptători pentru libertate—Doja, Horia, Cloşca, Crişan, Tudor Vladimirescu — a fost valorificată de către clasa muncitoare din ţara noastră, în frunte cu Partidul său, căci aşa cum spune tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej : „Păstrătorii şi moştenitorii adevăratelor tradiţii naţionale ale poporului nostru, ai tradiţiilor luptei sale pentru un viitor mai luminos, suntem noi, oamenii muncii, noi partidul oamenilor muncii”. Revoluţia de la 1848, al cărei suflet a fost Nicolae Bălcescu, constitue o treaptă importantă în lupta poporului nostru pentru revendicări democratice, pentru libertate şi independenţă naţională. Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej apreciază astfel sensul istoric al revoluţiei de la 1848 şi rolul jucat de Bălcescu : „A trecut deasemenea un secol de când Bălcescu şi alţi conducători ai revoluţiei din 1848 au formulat programul lor de prefaceri democratice. Nu era vorba deloc în acest program despre prefaceri cu caracter socialist. Reformele cerute de el purtau un caracter burghezo-democratic. Dar cele mai multe din aceste cerinţe, cu tot caracterul lor limitat, nu au putut fi traduse în viaţă, deoarece revoluţia dela 1848 s’a săvârşit sub hegemonia burgheziei”. Tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej ne arată că desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice care trece mai departe în revoluţie socialistă a devenit posibilă numai sub hegemonia proletariatului. Astfel lupta lui Bălcescu, călăuzită de patriotismul său înflăcărat, pătrunsă de idei democrat-revoluţionare, şi-a aflat, după un veac, împlinirea şi depăşirea, iar Bălcescu s’a înscris pentru totdeauna între precursorii luptei pentru libertate socială şi independenţă naţională pe care o desfăşoară clasa muncitoare, clasa sub conducerea căreia poporul nostru muncitor a ajuns la cea mai înaltă treaptă de patriotism — patriotismul socialist. „De la începutul soţietăţii noastre, de când jos egalitatea străbună peri; de când fu săraci şi bogaţi, robi şi stăpâni, exploatatori şi exploataţi acestă problemă stătu necurmat înnaintea nostră, cerând o soluţie : fiecare secol ne aduse câte o soluţie ; dar toate fură vătămătore şi aduseră numai peirea acestor ţări şi starea jalnică în care ele zac astăzi. O ochire istorică asupra trecutului ne va încredinţa căci numai din istorie, această lumină a adevărului naţiile pot scoate învăţăturile politice şi sociale". . (Din „Reforma soţială la români") Patriotismul înflăcărat al lui Nicolae Bălcescu prof. univ. Atanase Joja 0 scenă din piesa „Bălcescu" de Camil Petrescu, interpretată de actorii Teatrului Naţional „I. L. Caragiale" din Bucureşti. nOOOOOOOOOOOOOOOOCOOOOOCOQOOOOOOOOOOOOOQOOOOOO OOCCOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOîXJOOOOOOOOOCiOOOOOOOOOCOOOOOOaOOOfA „...sufletu-mi te slăvesce încă în zeită libertate, şi crede că va veni ziua fericită, ziua izbândirii — când omenirea întreagă se va scula spre a sfâşia acest văl şi duşmanii tăi se vor împetri... Atunci nu va mai fi nici un rob, nici naţie roabă nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea dreptăţii şi frăţiei. Aceste cuvinte de odată am dat de deviză naţiei mele vor domni lumea. Atunci aşteptarea, visarea vieţii mele se va împlini, atunci toţi românii vor fi una liberi şi fraţi. Vai ! Nu voi avea noroc a vedea această zi, dar şi eu asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ţie ţara mea mult dragă“’. (Dintr’un caiet de note) • SL Budescu: Cu privire la contribuţia oamenilor de ştiinţă la construcţia hidrocentralei „V. I. Lenin“. In acest număr: • 75 DE ANI DE LA MOARTEA LUI N. A. NECRASOV. N. A. Necrasov: „Cui i-e bine’n Rusia“ (Prolog) A. Egolin: Marele poet revoluţionar-democrat N. A. Necrasov. R. Boureanu: Un model de poezie în slujba poporului. • • • • Despre legea concordanţei obligatorii a relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie.