Contemporanul, ianuarie-iunie 1956 (Anul 10, nr. 1-26)
1956-01-06 / nr. 1
Proletari din toate ţările, unițî-văl SAPTAMÎNAL POLITIC-SOCIAL-CULTURAL • ORGAN AL MINISTERULUI CULTURII Nr. 1 (483) • Vineri 6 ianuarie 1956 • 6 pagini 35 bani IN LUMINA DOCUMENTELOR CONGRESULUI O problemă de bază a istoriei noastre: Formarea poporului romín și a limbii lui Raportul de activitate al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romín, prezentat de către tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej la cel de al doilea Congres al partidului, conţine o mare bogăţie de idei, aprecieri şi critici cu privire la munca oamenilor de ştiinţă din ţara noastră. Arătînd „succesele mari dobindite în anii regimului democratpopular în diferite ramuri ale ştiinţei“, raportorul se opreşte, cum este nu numai logic, ci şi necesar, şi asupra lipsurilor constatate in activitatea diverselor discipline ştiinţifice, cărora le schiţează unele dintre sarcinile lor imediate. Pe mine, ca lingvist, mă interesează, în primul rînd, indicaţiile date istoricilor în legătură cu problemele de bază ale istoriei noastre. Pe lingă întocmirea unei istorii a României, operă de sinteză creatoare, pe baza concepţiei marxist-leniniste, atît de necesară oricărui cetăţean luminat al patriei noastre, pe lingă periodizarea istoriei, de care au absolută nevoie, între alţii, toţi cei ce studiază limba, literatura şi arta românească în evoluţia lor de-a lungul veacurilor, figurează şi cercetarea problemei importante pentru noi din punct de vedere atît ştiinţific cit şi naţional , problema formării poporului român. Această problemă interesează deopotrivă pe istorici, ca şi pe lingvişti, pentru motivul că formarea poporului nostru şi formarea limbii lui sint indisolubil legate una de alta , nu se poate vorbi de existenţa rominilor, ca colectivitate etnică distinctă, decît in momentul cind limba latină din părţile de răsărit ale imperiului roman, unde a luat naştere poporul nostru, căpătase, ca urmare a dezvoltării ei în condiţii istorice speciale, un aspect aparte, care o deosebea, din punct de vedere practic, adică al posibilităţii de înţelegere (sau de comunicare), atît de aspectele ei anterioare, aşa cum recunoaştem din operele literare, ştiinţifice etc., latineşti transmise nouă, cit şi de aspectele dobîndite de ea, iarăşi drept consecinţă a unei evoluţii fireşti în condiţii de asemenea speciale şi diferite de la una la alta, în celelalte provincii ale fostului imperiu roman. Pentru vremea aceea, trăsătura cea mai caracteristică, dacă nu singura care deosebea o colectivitate etnică de alta şi un individ de altul, o constituia limba : era român cine vorbea romîneşte, aşa cum era slav, de pildă, cel ce vorbea o limbă slavă. , Cu extrem de rare excepţii, problema formării poporului român a fost pină acum cercetată exclusiv de istorici, după cum de problema formării limbii române s-au ocupat numai lingviştii. Este adevărat că şi unii şi ceilalţi luau în consideraţie în cite un capitol special rezultatele obţinute în domeniul de activitate pe care situaţia obiectivă îi obliga să-l socotească înrudit de aproape cu al lor. Dar atît lingviştii, cit şi mai ales, ionicii recurgeau la luminile confraţilor de cealaltă parte a hotarului stabilit în chip artificial între istorie şi lingvistică mai mult ori mai puţin formal, fără a lega, adesea fără măcar a încerca să lege organic cele două probleme, care sunt, în fond, două aspecte ale uneia şi aceleiaşi probleme: unul privind procesul etnic, celălalt, procesul lingvistic al naşterii colectivităţii sociale româneşti. De aceea comisia instituită de plenul Academiei R.P.R. în sesiunea din vara anului trecut, are drept sarcină cercetarea şi rezolvarea concomitentă a problemei formării poporului român şi a limbii lui. Pentru ducerea la bun sfîrșit a acestei foarte importante sarcini, comisia, în cadrul căreia vor lucra istorici, lingvişti, arheologi, antropologi şi etnografi, a întocmit un plan de muncă extins de-a lungul mai multor ani şi îmbrăţişînd toate aspectele problemei aici in discuţie. Cred că prezintă interes pentru cititorii „Contemporanului“ o prezentare sumară a principalelor teme înscrise în planul comisiei. Ca prim punct figurează cercetarea vieţii materiale şi spirituale în perioada de stăpînire romană pe teritoriul R.P.R., bazată pe săpături arheologice şi pe studiul circulaţiei monetare în Dacia romană şi în Moldova. Urmează cercetarea istorică a romanizării în regiunea balcano-dunăreană, pornindu-se, bineînţeles, de la populaţiile autohtone existente atît la nordul Dunării cit şi in Peninsula Balcanică în momentul cuceririi acestor teritorii de către romani. Continuarea firească, în ordine cronologică, a acestui capitol sunt cercetarea arheologică şi cea strict istorică (pe bază de izvoare literare) a perioadei prefeudale şi a feudalismului timpuriu. In ce priveşte această ultimă perioadă se vor studia şi instituţiile juridico-politice prefeudale romîneşti care supravieţuiesc în epoca feudalismului timpuriu. Temele pur lingvistice au de obiect limbile autohtone (tracă şi iliră), considerate atît ca materie de studiu în ele înseşi, cit şi mai cu seamă, din punctul de vedere al participării lor la formarea limbii române, apoi numele de locuri şi de persoane de pe teritoriul unde a luat ea naştere, particularităţile lingvistice ale romanităţii orientale şi elementele slave ale limbii române. Cercetarea acestor laturi ale problemei are de scop să lămurească, pe de o parte, condiţiile de ordin strict lingvistic care au dus la formarea limbii noastre, iar pe de altă parte, dezvoltarea ei în epoca de convieţuire romîno-slavă. In ultimele două capitole ale planului de muncă sunt prevăzute cercetări antropologice şi etnografice. Acest vast plan de studii va fi adus la îndeplinire treptat, prin colaborarea, sub conducerea comisiei de pe lîngă Prezidiul Academiei R.P.R., a tuturor unităţilor acesteia direct interesate prin preocupările lor curente la rezolvarea problemei aici în discuţie, şi care sunt institutele de istorie, institutele de lingvistică, Muzeul Naţional de Antichităţi şi secţia de Antropologie a Institutului de Endocrinologie. Pentru temele neînscrise în planurile acestor unităţi, comisia va face apel la specialişti din afară, a căror pregătire şi activitate îi indică să lucreze în cadrul ei. Vom avea, cu siguranţă, prilejul să colaborăm cu specialiştii din ţările vecine pe care îi interesează de asemenea, deşi în grade diferite, problema noastră. Membrii comisiei ataşate Prezidiului Academiei R.P.R. işi dau seama de marea răspundere pe care şi-au luat-o, angajîndu-se la rezolvarea acestei probleme importante pentru poporul nostru din punct de vedere ştiinţific şi naţional. Ei sînt încredinţaţi că vor izbuti să ajungă la rezultate satisfăcătoare şi, în orice caz, calitativ superioare celor dobîndite pînă acum. Acad. Iorgu Iordan MIRCEA VELEA : Pictorul in documentare (Expoziţia interregională de artă plastică). CRONICA OPTIMISTULUI OMUL NOU Tred că faci iar cronica optimistului ■— îmi spune cineva privindu-mă peste umărS; ai renîintat să mai cutreieri uzinele? — Nicidecum! — zic eu. — Spune-mi unde te mai duci ? — Secret profesional. Tot ce pot să-fi împărtășesc este că nu am de gînd să mă specializez in terminologie tehnică. Nu voi deveni topitor sau strungar şi nici inginer mecanic. Fiecare cu rostul său. Vreau numai să înţeleg o lume de care altădată eram străin şi care, de fapt, este poporul. — Imi închipui că stind în dogoarea cuptorului şi pe tractor, în bătaia viatului, începi să pricepi. — Vreau să înţeleg omul nou. Ştiam şi simţeam de mult că există, acum îl caut pe şantiere şi ei mi se dezvăluie. Dar ar fi o greşeală să-ţi închipui că-l văd pentru că am păşit pe uşile de fier ale atelierelor. E adevărat că la fintîna arteziană de scîntei a fontei topite, sufletele oamenilor muncii se profilează mai bine. Cu toate astea, fonta curge tot atit de feeric şi in lumea de tip vechi, unde oamenii sint altfel. Există o muscă la arat, să ne ferim a deveni o muscă pe maşini, adică nişte intelectuali aplaudînd de departe truda oamenilor care construiesc o rinduire nouă, amuzindu-ne ca de un spectacol inedit. Cine a stat prea mult lingă sobă şi pe teren solid, caută adesea senzaţii tari, puţin viscol la munte, puţină furtună pe mare. Nu senzaţii trebuie să căutăm, ci o conlucrare de la postul hărăzit fiecăruia în vederea operei obşteşti. ..Lipsite de viaţă sunt în unele opere literare figurile noii societăţi" a zis tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum îţi explici acest lucru ? — Aştept să mi-l lămureşti dumneata. — A existat în veacurile trecute o modă a pastoralismului care bîntuia în societatea aristocratică. Oamenii de la curte se îmbrăcau cu veşminte de păstori, croite în stofă fină şi mătase, luau şi cite o oaie pieptănată bine şi cu fundă şi se jucau de-a păstorii. Unii făceau şi pe pescarii. Dar cine citeşte literatura inspirată de această modă nu-şi face o idee de chipul cum trăiau adevăraţii păstori şi pescari ai vremii. Mai tirziu, în jurul anului 1800, pe cind trăia Deliile, înflorea un nou virgilianism. Rezemaţi pe fujut ginţa şemineului,în faţa doamnelor îmbrăcate in gustul antic, poeţii declamau despre încolţirea seminţelor, cultura legumelor. Dar cum trăiau adevăraţii ţărani, n-ai să ghiceşti din opera lor.— Nu văd unde vrei să ajungi. — Uzina, cîmpul, vaporul, laboratorul, pot să fie simple decoruri. Prin faptul de a le pune pe scenă, nu înseamnă că am intrat în „esenţa fenomenelor social-istorice"descrise". Un om care îşi schimbă pe rînd costumul, grimîndu-se ca forjor, metalist, mecanizator, colectivist, nu va izbuti să ne facă să simţim prezenţa morală a mai multor oameni. Prin urmare, se cade să mergem, pretutindeni, pe toate locurile de muncă, în căutarea sufletului nou, sub feluritele veşminte de lucru. Nu poate să existe decit un singur om nou ; dacă frămintă plinea ori scutură eprubeta deasupra flăcării, asta, după opinia mea, este secundar. — Adică, pe cite înţeleg eu, dumneata vrei să spui că sunt unii care fiind atenţi numai asupra ineditului plastic, al mediului de unde-şi scot eroii, uită pe omul adevărat. — Cam aşa ceva. De pildă, erau pictori care lucrau cu model în atelier. Modelul era ceea ce era, o femeie să zicem nu urîtă, dintr-un anume strat al societăţii şi din anume mahala a oraşului. Pictorul scotea din dulap felurite costume şi o picta pe rînd ca turcoaică, spaniolă, cu chitara, dama în albastru etc. Crezi că prin acest truc izbutea a pătrunde sufletul femeii orientale, al spaniolei din popor, al femeii din marea burghezie? Nu, fireşte. Un mare creator poate la urma-urmei, mai ales în plastică, să descopere omul nou, în feluritele lui ipostaze, într-o sală de recepţie sau la reprezentaţia operei „Aida". — Chiar pe turnători ? — Ba bine că nu. L-ai văzut pe acel bărbat tînăr şi visător, cu faţa brăzdată, severă şi brună, care asculta religios, ieri, la teatru, şi care tresărea cind se stingea lumina şi punea mina deasupra frunţii ca să distingă mai bine actorii luminaţi de lustrurile de pe scară ? Ştii cine era ? — Vreun profesor. ■- —■ Aş! Un topitor de la- o-uzină,.-un evidenţiat in muncă şi intr-adevăr un om care citeşte. De altfel, în sală, ca pretutindeni în sfera socialistă, publicul e format din muncitori, studenţi, intelectuali, de oameni de pe toate şantierele de muncă. Şi de n-aş fi ştiut cine e, aş fi ghicit. — După ce ? —Stingerea luminii în sală l-a alarmat, instinctiv, se credea în faţa cuptorului de oţel, prin fundul conştiinţei a trecut o scurtă teamă că s-a ars un fir electric şi oţelul începe să se răcească. Topitorul e obişnuit să scruteze mereu fiertura aurie, de aci aerul aparent sever şi melancolic. Astea sunt de fapt gesturi profesionale, nu obligatorii. Mai tipică mi se pare seriozitatea cu care asculta, importanţa pe care o acorda fiecărui cuvînt. Muncitorul nu e plictisit, pentru el arta e o oglindă a vieţii. In fond, aveam să-ţispun că sufletul nou nu stă în şapca de muncitor, important este procesul moral latent care trebuie, surprins şi definit, şi care bineînţeles e mult mai complex decît ne închipuim noi acum. De aceea, pe drept cuvînt, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej atrage atenţia asupra „tendinţei de a simplifica realitatea". Adevărul este insă, orice ar spune neîncrezătorii, că niciodată clasa muncitoare n-a fost mai asediată de artişti şi scriitori, înainte, poetul vorbea de eroi .Şi de curteni şi cu asta se încheia universul. Azi, eroul cîntat, pictat, sculptat este poporul. Este cu neputinţă ca în curînd, printre atîtea opere de valoare să nu apară creaţii măreţe. Cine brăzdează mările şi oceanele sfîrşeşte prin a descoperi lumea nouă. — Mă bucur de cele ce-mi spui ! — „Tot ce are mai talentat literatura şi arta romînească participă astăzi la opera de dezvoltare a culturii", a mai zis tovarăşul Gheorghiu-Dej. Aşa este. Ştii de ce ? Pentru că această cultură e pusă în slujba poporului, şi a avea în vedere propăşirea necontenită a acestui popor este adevăratul patriotism. G. Calinescu In acest număr: • cronica dramatica — W. SIEGFRIED: „La ora 6“. RADU POPESCU: „Zorile Parisului“. (pag. 2-a) • EUGEN LUCA: Tipul reprezentativ al noii Renaşteri. (pag. 4-a) • ANDRE WURMSER: Franţa se arată lumii cu adevăratul ei chip. (pag. 6-a) PENTRU UN NIVEL MAI ÎNALT al publicaţiilor Academiei R. P. R. Revoluţia culturală în ţara noastră are ca efect o creştere uriaşă a cererii de tipărituri de toate felurile. Se precizează, profilul editurilor, fiecare adresîndu-se altui public, şi la fiecare dintre ele numărul de titluri de cărţii şi reviste sporeşte neconterit, după cum necontenit sporesc tirajele. Printre celelalte edituri care'publică lucrări ştiinţifice, Editura Academiei R.P.R. are o situaţie aparte, în primul rînd prin domeniile de activitate pe care le deserveşte. • In aceste lucrări se oglindesc preocupările multiple ale secţiilor Academiei, ale numeroaselor institute de cercetări ştiinţifice, ale filialelor Academiei de la Cluj şi Iaşi şi alebazelor de cercetare ştiinţifică din Timişoara şi Tîrgu Mureş. Şi cum necontenit se creează alhoi institute, iar cele existente îşi lărgesc şi îşi precizează profilul, numărul domeniilor pe care le îmbrăţişează cercetătorii de sub egida Academiei şi, implicit, numărul domeniilor în care lucrează editura, creşte an de an. Apar astfel publicaţii de matematică, fizică, biologie, agronomie, geologie, geografie, astronomie, chimie, energetică, mecanică, metalur-gie, medicină, istorie, istorie literară, istoria artei, lingvistică, psihologie, ştiinţe juridice, ştiinţe economice etc., etc.. Numărul lucrărilorştiinţifice creşte atît de repede, încît editurile flumal cu mare greutate izbutesc să facă faţă cererilor. Aceasta reflectă pe ,deo parte dezvoltarea ştiinţei în ţaranoastră, pe de altă parte, setea tot maimare de cărţi şi reviste a publicului nostru cititor. Editura Academiei R.P.R. are în sarcină publicarea lucrărilor originale,a lucrărilor de creaţie îndomeniul dife-ritelor ştiinţe şi uinele dintre ele numai cu mare greutate şi-ar putea găsi loc la alte edituri. Urmează deci să se ob- ,ţină pentru anul 1956 posibilităţi de tipărire mai mari decît în 1955. Cu sprijinul MinisteruluiCulturii, aceste posi-bilităţi se vor găsi,dar ele nu vor egala în nici un caz volumul cererilor; de pe acum, la unele specialităţi s-au aglomerat, gata de tipar, mai multe manuscrise decît s-ar putea publica pînă la sfîrşitul anului viitor, iar dacă ar fi să se accepte toate propunerile secţiilor şi ale institutelor, s-ar ajunge uşor la cifre de două ori mai mari decît cele de anul trecut. Rezultă de aici că, simpla mărire a numărului de coli tipărite nu este suficientă, ci va trebui făcută o selecţie mai severă printre lucrările propuse, admiţîndu-se numai cele mai bune dintre ele. Pentru unele din cele neadmise ar trebui create alte posibilităţi, de exemplu s-ar putea repartiza societăţilor ştiinţifice, care au, mai toate, publicaţiile lor,sau ar putea fi îndrumate spre revistele institutelor de învățămînt superior. . Acad. Al. Graur director general al Editurii Academiei R.P.R. (Continuare In pag. 5-a) „Mesaje“ de sărbători Aşadar, ei, buni şi evlavioşi creştini, cîţiva din conducătorii politici ai S. U. A. printre care domnii Eisenhower şi, Dulles, s-au dus la biserică în zilele Crăciunului, s-auprosternat în faţa icoanelor, au intrat în transă şiau cerut sfaturi divinităţii spre a şti cum să procedeze în conducerea politicii externe. Din această înţeleaptă consultare au ieşit „mesajele“ pe care aceşti consecvenţi bărbaţi de stat le-au trimis popoarelor din democraţiile populare. A făcut vîlvă pe vremuri în Bucureşti (era prin vara lui 1940) faptul că ambasadorul Angliei la Moscova, Stafford Cripps, trecînd prin ţara noastră, a întrebat ipe ministrul de externe al regimului burghezo-moşieresc de pe atunci, care e metoda sa de lucru în ce priveşte problemele externe (începuse cel de al doilea război mondial). Cu toată candoarea şi seriozitatea, acesta a răspuns : spiritismul. Şi a şi motivat: — Oricît de înţelepţi sau de ingenioşi ar fi colaboratorii mei, ei nu se pot compara în ce priveşte chestiunile internaţionale cu Talleyrand sau Metternich. Iată, ieri seară, au făcut o şedinţă de spiritism, au chemat aceste spirite şi o problemă gravă relativ la regimul Dunării a fost rezolvată în cinci minute. Englezul s-a frecat la ochi, a primit înmărmurit acest răspuns şi a păstrat o tăcere semnificativ filozofică. Scriitorul acestor rînduri a fost martor ocular la această conversaţie şi-i garantează autenticitatea. N-am crezut însă că ceea ce se putea întîmplaîn Romînia burghezo-moşierească acum cincisprezece ani, se va repeta pe o scară mult mai înaintată în Statele Unite ale Americii. Astfel, corifeii politicii externe de acolo au cerut bunului dumnezeu să schimbe regimurile din ţările democraţiilor populare, ba, unul din ei, senatorul Paul Douglas, a cerut în mod serios „celui de sus să pedepsească pe aceşti asupritori“. Un alt senator republican, William Saade, a trimis acestor popoare „urarice lumii libere care se unesc cu ale voastre (sic !) pentru ca dumnezeu în marea lui îndurare... etc., etc.“ Mai demn şi mai grav, domnul Dulles a cuvîntat în mesajul său: „In această sărbătoare, cea mai mare din sărbătorile creştineşti... împărtăşim tăria credinţei voastre în dumnezeu şi privim spre viitor cu speranţe...“ Cugetînd mai adînc, aceste „mesaje“ nu au de ce să ne surprindă. Totdeauna clasele dominante au transferat în lumea cealaltă conflictele sociale, rezervîndu-şi în aceasta de aici profiturile pipăibile şi lăsînd celor exploataţi nădejdea în lumea de dincolo de mormînt a unei vieţi mai bune. Ca materialişti iremediabil sortiţi chinurilor fără izbăvire ale infernului, încercăm totuşi să interpretăm în termeni de raţiune semnificaţia acestor manifestaţii. Ce înseamnă atunci amestecul acesta direct şi arogant în treburile interne ale altor ţări? A profita de ocazia unor sărbători spre a radiodifuza apeluri directe contra felului cum înţeleg unele popoare să-şi organizeze viaţa, înseamnă a interveni fără nici o jenă în afacerile interne ale altor ţări, principiu pe care ţările occidentului îl doresc aşa de intangibil. Se mai pune şi o altă întrebare. S.U.A. cunosc numai din propaganda trădătorilor de ţară, refugiaţi acolo, stările de lucruri de la noi. Ceea ce cunosc însă mult mai bine sunt situaţiile din ţările să le zicem „independente“ din America Latină. In Nicaragua, Panama, San Salvador, Venezuela, Bolivia şi celelalte, guvernele se schimbă adesea la un telefon de la Washington. Poate fi vorba acolo — ca de altfel în Spania, Turcia, Filipine, Hawai etc. — de libertăţi şi iniţiative individuale ? Şi totuşi aceste ţări desigur „fericite“, nu sunt onorate cu vreun mesaj inspirat de voinţa divină. Aceste regimuri sunt declarate la State Departament, „democraţii unde domină imperiul legilor“. E cu atît mai stranie această preferinţă pentru amestecul în treburile interne ale ţărilor de democraţie populară cu cit S.U.A. întreţin cu ele legături diplomatice, ambasade şi legaţii fiinţînd şi la Washington şi în capitalele lor. Mai cunoaşte oare istoria diplomatică cazuri în care o ţară cu care se întreţin relaţii legale să formeze obiectul unor aşa de grosolane imixtiuni interne? Doar aceste ţări au intrat în ultimul timp — altele figurau deja — în O.N.U., adică în rîndul ţărilor recunoscute ca satisfăcînd condiţiile Cartei, adică fiind conduse de regimuri legale. ★ Ce a declanşat totuşi aceste ieşiri, contrazicînd total spiritul Genevei şi uzanţele dreptului ginţilor? Cauzele sînt, desigur, foarte variate. Din ele cîteva ne apar mai pregnant. Mai întîi, astfel de demonstraţii confirmă bănuiala că din partea Statelor Unite nu s-a voit sincer, fără ipocrizie propagandistică internă ori externă, o încetare a încordării internaţionale. Unele ziare americane au informat fals masele cititorilor lor, pretexted că „mesajele“ „ar fi răspunsuri provocate de declaraţiile inamicale făcute de N. S. Hruşciov. In primul rînd, în recenta sa cuvîntare, N. S. Hruşciov răspunde tocmai la aceste mesaje care se produseseră cu cîtva timp înainte de cuvîntarea sa în şedinţa Sovietului Suprem. Apoi vorbitorul nu a făcut decît să regrete prieteneşte mesajul domnului D. Eisenhower. Oricît ar susţine un ziar de importanţa lui „New-York Herald Tribune“, că „discursul în care N. S. Hruşciov îl atacă pe preşedintele Eisenhower constituie o apreciere tristă de sfîrşit de an a spiritului Genevei“, şi ca „liderii sovietici au rupt în modul cel mai dezamăgitor începutul de înţelegere care s-a ivit cu prilejul din vara aceasta“, datele sunt date şi cronologic uşor de stabilit. Cine a atacat din senin n-au fost conducătorii sovietici. Ei au răspuns şi încă foarte amical. Cu atît mai mult, cu cit nu toată presa americană a avut această impresie dezamăgitoare, deoarece o agenţie de importanţa lui „United Press“ transmite un comentariu al lui Henry Shapira care scrie între altele: „...discursurile lui Bulganin şi Hruşciov au lăsat uşa deschisă atit pentru negocieri ulterioare cit şi pentru noi contacte între şefii de guverne“. Fără îndoială, iniţiativele duşmănoase sunt provocate de cercurile de afaceri din Wall Street pe care le alarmează perspectivele unei politici de pace în care comenzile militare şi cîştigurile uriaşe ale negustorilor de armament Acad. M. Ralea (Continuare în pag. 6-a) DORIN LAZAR , Plutaș (Expoziția interregională de artă plastică).