Contemporanul, iunie-decembrie 1957 (Anul 11, nr. 24-52)
1957-06-14 / nr. 24
CRITICĂ ŞI PASIUNE SATURATE de experienţă de viaţă, schiţele lui V. Ovecikin contrazic rigiditatea idlasificărilor şi sunt greu de încădrat într-o specie definită, însăşi caracterizarea de „schiţe“ e aproximativă. Doar una sau două dintre bucăţile volumului apărut în romîneşte : „Greşeala“, „A început războiul", se apropie mai mult de forma clasică a schiţei. Sunt, în general, pagini mai vechi. Prima e din 1935, — aparţine scriitorului debutant. Problema poate părea cu totul nesemnificativă. Trasă la remorca dogmatismului, străvechea teorie a genurilor, concepute clar diferenţiate şi etanşe, a mai avut anii trecuţi o vogă trecătoare. Oferea un tablou bine ierarhizat al genurilor şi speciilor literare. S-a încercat, pe atunci, să se stabilească diferenţe certe între articol, recenzie şi cronică ori formula estetică a foietonului. Fără a înceta să urmărească clasificarea diferenţelor dintre genuri şi specii, teoria literară se fereşte astăzi să le absolutizeze, e atentă la modificările istorice şi remarcă tendinţa crescîndâ către sinteze. Intr-un deosebit de interesant articol, apărut la sfîrşitul anului trecut în revista „Svezda“, V. Dneprov discuta convingător apariţia romanului modern ca un al patrulea gen, ca o sinteză între epic şi dramatic. Acest caracter al prozei lui Ovecikin de a se încadra cu greu în tiparele curente nu interesează numai pasiunea clasificatoare. El exprimă o tendinţă proprie scriitorului şi care se reîntîlneşte mai larg în literatura din ţările socialiste ca şi într-unele „mărturii ale timpului“ din literatura ţărilor capitaliste. Reportajul a pătruns mai de mult în roman cu Ehrenburg, Polevoi, Pozner, Stil. Alături de reportajul propriu-zis se iveşte romanul în care ficţiunea împrumută rigoarea documentară şi mijloacele reportajului. Schiţa şi nuvela urmează acelaşi drum. La Ovecikin sinteza dintre ficţiune şi reportaj se înfăptuieşte în dozaje şi forme variate. Scriitorul are mereu sentimentul răspunderii cu privire la exactitatea faptelor relatate, îşi interzice fabulaţia. La capătul primei părţi din „Zile de lucru într-un raion" — cea mai întinsă şi mai interesantă bucată dintr-un volum în întregime interesant — scriitorul se opreşte şi remarcă : „Schiţa nu se termină aici, deoarece e scrisă aproape în întregime pe baza unor întîmplări reale. Ar putea deveni o povestire, dar pentru aceasta se cere împletitura trainică a vieţii... Ce hotărîre va lua comitetul regional cu privire la raionul nostru, cum se vor desfăşura mai tîrziu lucrurile, ce întorsătură va lua soarta oamenilor prezentaţi cititorului în primele capitole ale schiţei, — toate acestea trebuie urmărite în viaţă. S-ar putea ca, încetul cu încetul, să se închege astfel conţinutul capitolelor următoare". Nu e aici nici urmă de cochetărie a autenticului, de simulare a „filei rupte din viaţă“. Povestirile lui Ovecikin sînt efectiv rupte din viaţă. Un martor pasionat, aflat în centrul faptelor şi participînd la ele, caută să le adîncească, să le confrunte, să multiplice unghiurile. O face cu scopul arătat făţiş de a afla ce ajută şi ce frînează construcţia socialistă. In mai multe rînduri, ca în citatul de mai sus, scriitorul se întreabă, scrutează mersul evenimentelor, nu dă impresia că le cunoaşte dinainte ca pe un mecanism mai simplu sau mai complex remontat. Reporterul investighează, cercetează faptele şi oamenii. Şi cititorul pare a le descoperi odată cu autorul. In primele pagini din Zile de lucru într-un raion, cititorul are la început impresia că între Borzov şi Martînov — primul şi al doilea secretar raional de partid, este mai mult un conflict de temperamente, creat de greutatea cu care se împacă doi oameni voluntari. Cam aceasta pare să creadă însuși Borzov :... spune-le ce vrei, dar zi că nu putem lucra împreună. Desfășurarea ulterioară a faptelor arată că acest conflict are o altă anvergură. Borzov e comunist doar cu numele. Stilul lui de muncă despotic e cel al unui individualist care iubeşte puterea pentru putere ca şi pentru avantajele personale pe care i le procură. Cînd e scos din funcţie, caută vinovaţii în afară, se crede o victimă a istoriei. In stadiul la care a ajuns, Borzov e greu reeducabil. Pronosticul lui Martînov e sceptic : ,,N-are nici un rost să-mi pierd vremea cu el. Ar fi ca şi cum aş încerca să-l fac pe un orb să înţeleagă care e culoarea laptelui“. Interesul acesta pentru fapte, cu complexitatea şi neprevăzutul lor, nu se transformă decît arareori în acumulare mai greoaie, într-un minus de elaborare artistică. Se întîmplă în cîteva rînduri — chiar în Zile da lucru într-un raion — ca pasiunea reportericească pentru documentar să facă povestirea mai stufoasă, s-o ţină chiar un loc. Ovecikin cedează tentaţiei de a povesti amănunţit ziua de lucru a lui Martînov, pentru a arăta cum atitudinea acestuia îi face pe oameni să vie din proprie iniţiativă la raion cu cele mai felurite probleme. In genere, faptele păstrează menirea esenţială de a extrage semnificaţiile umane, trăsăturile de caracter, atitudinile personajelor, relaţiile dintre ele. In discuţiile duse acum cîţiva ani în Uniunea Sovietică, care au inmormîntat „eroul ideal" în diversele lui variante, schiţele lui Ovecikin au fost pomenite adesea ca un argument arfti-idilic. Intr-adevăr, mai ales ultimele lui scrieri sînt la antipodul personajelor fabricate perfect, cu reacţiuni fără surpriza posibilă simplist previzibile. Diversitatea contradicţiilor din viaţă se manifestă şi în caractere. Ovecikin nu urmăreşte pitorescul psihologic ca un scop în sine. Dar pornind de la faptele de viaţă şi nu de la scheme de caracter, notează cum se ivesc greutăţi de apropiere, chiar ciocniri între oameni oneşti şi legaţi printr-o comunitate de ţeluri. Intervin susceptibilităţi, deosebiri de gîndire, mici vanităţi care-l fac pe Starodubov să se ciocnească un timp cu preşedintele de colhoz, Nazarov. Dar posibilitatea de înţelegere e asigurată pînă la urmă de o conştiinţă partinică. Oamenii aceştia sînt de acelaşi fel. Conflictul fundamental care se regăseşte în toate schiţele lui Ovecikin are loc între iniţiativa creatoare şi rutină, pe care scriitorul o consideră, pe bună dreptate, drept un duşman mortal al socialismului. Mereu cîte un personaj neîmpăcat se răfuieşte cu rutina. Caracterul şi condiţiile concrete sînt diverse ca şi realitatea. Silanti. „Moş Greşeală" dintr-o schiţă mai veche, e în primul rînd un bun gospodar, cu dragoste de avutul obştesc. Risipa şi nepriceperea îl irită, e un ins, supărător pentru prea comoda conducere a colhozului şi pentru diferitele soiuri de leneşi, care i-au creat faima de cicălitor. Mijloacele de luptă ale lui Silanti sînt limitate. Cînd zeflemeaua nu ajunge sau cînd îl copleşeşte indignarea, recurge la pumni. Dar e neîmpăcat, nu capitulează, pînă la urmă se face ascultat. Martînov se loveşte de probleme cu altă greutate şi le rezolvă cu altă înţelegere. Rutina, comoditatea, micile chiverniseli au, în jurul lui, posibilităţi mai subtile de camuflare. Ele se deghizează principial. Pentru a opri măcinatul în gol al birocraţiei, Martînov îi apostrofează pe cei care vorbesc în şabloane vide. Golubkov, instructorul regional, îl acuză că demobilizează activul de partid, că nu respectă hotărîrile de partid. Pentru a îmbunătăţi situaţia în raion, Martînov încurajează iniţiativa unora dintre funcţionarii superiori din oraş de a pleca la conducerea colhozurilor. Problema e actuală în toate ţările socialiste. Ovecikin însuşi a ridicat-o la adunări scriitoriceşti. In nuvelă, reacţiile unora dintre cei ameninţaţi în comoditatea lor, nevoiţi să-şi lase culcuşul călduţ, sînt violente şi felurite. Unii vorbesc de abuz, de încălcarea hotărîrilor de partid, alţii vin cu certificate medicale false. In toată această ciocnire dintre închistarea, comoditatea egoistă şi iniţiativa luptătorului, Ovecikin dă dovadă de un curaj critic care a fost adeseori relevat. Şi în scrierile mai vechi, şi în cele de după 1953, cînd au început a se combate sistematic urmările cultului personalităţii, schiţele lui s-au distins prin această îndrăzneală a criticii. Nici una din ele nu face concesie straniei concepţii care — ca şi în ierarhia îngerilor — transformase personajele în buni şi mai buni, în perfecţi şi mai mult ca perfecţi. Multe dintre tipurile care frînează şi, conştient ori nu, tind să devieze construcţia socialistă, sînt prezente în schiţe. E o galerie de personaje foarte variată. Ea începe cu figuri nu direct ostile, dar nici inofensive, de palavragii şi chiulangii. E spaima şedinţelor, palavragiul care consumă minutele şi orele cu adevăruri ca „Nutreţul este baza creşterii vitelor !“, „Boul este, tovarăşi, un animal de tracţiune pentru lucru“, „Porcul, tovarăşi, ne dă carne, slănină, piele, păr de porc! Porcul este un animal foarte folositor! Dar care e atitudinea noastră faţă de porci ? O atitudine porcească, tovarăşi !...“ Este chiulangiul, tractoristul care adînceşte brazda doar cînd apare la orizont directorul. Sînt speculanţii de care se loveşte Serghei, tractoristul ajuns după război ospătar la Moscova, ori cei care transformaseră colhozul „Lupta“ într-o moşie a lor. Cît de aspre faptele, cît de variată şi respingătoare galeria, schiţele nu dau niciodată impresia de negativism. Şi din acest punct de vedere, e clar răspunsul pe care-1 dau ele într-o dezbatere importantă. In practică, distincţia dintre critică şi negativism, mai ia adesea aspecte scolastice sau de contabilitate simplistă. Se porneşte de la credinţa că în orice operă trebuie să se regăsească proporţiile statistice din viaţă şi că, dacă într-o schiţă se află cinci personaje negative şi numai trei pozitive, imaginea devine negativistă. E un fel de a judeca nimicitor pentru satiră. N-am calculat proporţia dintre cele două categorii de personaje în schiţele lui Ovecikin. Dar impresia de stenic şi de încredere pe care ele o lasă, provine nu numai din faptul că e menţionată prezenţa lui Silanti sau Martînov, ci din acela că toate schiţele sînt scrise din perspectiva lui Martînov. Această perspectivă nu îngăduie învăluirea sau îndulcirea faptelor. Lui Borzov sau Golubkov, celor care caută să-şi apere comoditatea, le poate conveni să acopere slăbiciunile şi greşelile. Martînov şi Ovecikin pretind în viaţă şi în artă critica dusă pînă la capăt. Ea nu rămîne lamentaţie neputincioasă pentru că Martînovii sînt activi în viaţă şi acţionează în sensul istoriei. , Silvian losifescu MATINEU LITERAR TUDOR ARGHEZI INCURSIUNE în continentul arghezian s-ar putea intitula expunerea criticului Ov. S. Crohmălniceanu asupra operei argheziene, în cadrul matineului literar Tudor Arghezi, organizat de Teatrul Naţional „I. L. Caragiale". Incursiune într-un continent ce se descoperă mereu, cu un relief accidentat şi atmosferă niciodată liniştită, cu o climă extrem continentală care cere celui ce-l străbate să fie obişnuit cu pământurile polare şi cu nisipurile fierbinţi. Incursiunea a fost continuată de către actori ai Teatrului Naţional care au citit din versurile poetului : Aura Buzescu : Psalmul de taină ; Marietta Sadova : Lingoare; Nicu Dimitriu : Dacica ; Irina Răchiţeanu : Oseminte pierdute ; Dina Cocea : Ce vrei ? N. Gr. Bălănescu : Mîhniri ; Mitzura Arghezi : Ghicitoare ; Didona Popescu : Zdreanţă ; Gabriel Dănciulescu : Umbre; Raluca Zamfirescu : Seara ; Simona Bondoc : Inscripţie pe un portret; Marcela Russu : Sfîrşit de toamnă ; Stamate Popescu : Toamna ; Mircea Cojan : Inscripţie pe coteţul lui Hoţu ; Elena Sereda : Satul ei ; Tina Ionescu : Cîntec de adormit Mitzura ; C. Bărbulescu : iPătru al Catrincii. UMANITAS Cînd veţi cruzi cîntecul ciociriler pin* In pădurile Nordului, acel ţipăt sâ ştiţi că slnt eu ... raza stelei care a fulgerat pinâ la ▼oi, dar eu slnt — scrişnetul de revoltă al maselor, libertatea şi foamea de libertate, sînt eu, cînd veţi vedea un munte venind către popoare şi spunind : fiţi ca mine — să ştiţi că acela sînt eu. Pipa fumegîndă in gura bătrînului lup de mare, scoică radiind între milioane pe piaţă, inel din lanţul ridicat al unei ancore, o pînză umflată de vinturi, sînt eu. Eu sînt clopotul de schit anunţînd moartea unui pustnic şi naşterea unui copil cu fruntea de luceafăr, predispoziţia lucrurilor de a aparţine cuiva, monedă antică într-un muzeu de lingă Eufrat, plapoma cu care s-a Învelit un marchiz şi cămaşa care a ţinut de cald cerşetorului pînă în ultima clipă a morţii in ger, eu sînt. Argintiul pe tîmple de munţi cărunţi, purpură pe colibul creştet al Alpilor, lavină gata să cadă cu irizări de soare, sînt eu — dîra de făină linsă pe drum de munte de o porumbel sacrificat pentru inima Iul, înghiţită caldă încă de un cardiac, acela slnt eu. Toate cuvintele de împăcare Intre oameni, ce s-au rostit şi ce nu s-au rostit încă, sînt eu... şl gindurile ce vor fi gîndite de înţelepţi, eu slnt Şi toate apelurile Înflăcărate la cuminţenia şl pacea Intre oameni, sint eu. Făgăduinţa lumii de pe urmă... începutul erelor distincte şl fluxul dogoarel albastre a iubirii, sînt euj drumeţul Însetat, care ajungind la flutină vede că e plină, fluturele fecundind flori ca să răsară flori, fără ca el să înţeleagă, eu sunt, ţărinu de pe mormintele oamenilor sărmani. Iubirea unui copil pentru al săi, ropotul de aplauze care se sparge la ieşirea din scenă a unui geniu, ropotul acela unanim, sunt eu. Dăruirea cu mari speranţe şi afirmarea fericirii, sunt eu... conştiinţa fiecăruia şi lupta tuturor pentru mai bine, eu sunt. George Demetru Pan n-a căzut, căprioară. Consiliul Superior Editorial din R. P. R. RECENT a avut loc şedinţa de constituire a Consiliului Superior Editorial din R.P.R. care va funcţiona ca organ consultativ al Ministerului Invăţămîntului şi Culturii. Alcătuit din reprezentanţi de frunte ai vieţii culturale, Consiliului îi revin sarcini importante în îndrumarea ideologică, politică şi artistică a activităţii editoriale. Consiliul Superior Editorial va dezbate şi va înainta propuneri conduceriiMinisterului cu privire la liniile mari de dezvoltare a producţiei de carte în ţara noastră , planificarea tematică anuală şi de perspectivă, asigurarea unei proporţii juste între literatura originală şi cea tradusă, prezentarea artistică şi grafică a cărţilor, dezvoltarea reţelei de edituri, relaţiile dintre edituri şi autori, probleme ale difuzării şi popularizării cărţii etc. Cu prilejul şedinţei de constituire, la care au luat parte tovarăşii : Aurel Baranga, Petru Dumitriu, Petre Grant, acad. C. I. Gulian, Eugen Jebeleanu, acad. Alexandru Rosetti, acad. Zaharia Stancu, directorii tuturor editurilor, şi cadre din conducerea Ministerului Invăţămîntului şi Culturii, a fost adoptat regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului şi s-a stabilit planul de activitate pe viitoarele luni. Nota si polemici C^IUB titlul Un Shelley tip 1886 Alf Adania a publicat in numărul trecut al Contemporanului o notă In care mă trage la răspundere pentru că in studiul meu introductiv la culegerea de „Opere alese“ din Shelley, editată recent de E.S.P.I.A., n-am făcut apel“ și la monografiile mai noi, bazate pe un amplu material documentar, la care n-a avut acces Dowden“ — și la care domnia sa, printr-o fericită intimplare, a avut un asemenea acces, completat cu unul de furie polemică prea pufin întemeiată — după cum mă voi strădui să demonstrez. Alf Adania consideră „foarte surprinzător“ faptul că in studiul meu pun oarecum semnul egalităţii intre partidele whig şi tory, ignorînd părerea „istoricului marxist A. L. Morton“ care intr-o lucrare apărută in 1948 afirmă contrariul. Intr-adevăr, n am avut la indemină lucrarea lui A. L. Morton, ca şi multe alte lucrări şi întrucit nu sunt de meserie istoric, m-am adresat specialiştilor pe care i-am putut consulta în această problemă. Bunăoară autorilor „Istoriei moderne" traduse din limba rusă şi publicată în 1954 de Editura de stat pentru literatura ştiinţifică. Referindu-se la „monopolul care se stabilise in favoarea celor două partide — whig şi tory“, aceşti autori scriu următoarele : „Ambele partide reprezentau direct interesele aristocrafiei funciare... Cele două partide puteau să lupte între ele pentru locurile din parlament, pentru funcţiunile ministeriale, pentru tot felul de sinecure in aparatul de stat şi pentru pensii, insă, inlocuinduse unul pe celălalt la putere, ambele partide continuau tradiţiile statornicite de întreaga politică internă şi externă a claselor dominante engleze“... (p.139). Al doilea cap de acuzare formulat de Alf Adamia este faptul că nu l am citit pe Kenneth Neill Cameron, care „contrazice fără drept de apel" afirmaţia mea că Shelley a început prin a se răzvrăti împotriva propriei sale familii. Îmi permit să fac totuşi apel şi să nu fiu de acord cu teza lui Cameron, însuşită cu atîta entuziasm de Alf Adania. Cercetind atit corespondenţa poetului, cit şi monografiile existente la Biblioteca Academiei şi la Biblioteca I.R.R.C.S. (regret că n-am apelat şi la biblioteca, pare-se mult mai înzestrată, a lui Alf Adania), m-am putut convinge că nici bunicul poetului şi cu atit mai puţin tatăl acestuia, nu erau nişte radicali. În treacăt fie spus, revista de literatură a marxiştilor americani Masses A Mainstream, recenzind un numărul pe noiembrie 1950 studiul lui Cameron despre „Tinărul Shelley“ (The young Shelley, Editura MacMillan), arăta că in interpretarea biografiei poetului, Cameron are un punct de vedere freudist... In încercarea sa de a reabilita familia poetului, Alf Adamia e de altfel destul de inconsecvent. Acuzindu-mă că aş fi redus „toate neînţelegerile dintre poet şi Timothy la nişte simple chestiuni băneşti", domnia sa arată că la mijloc a fost un conflict mult mai adine intre tată şi fiu, conflict a cărui prelungire „a fost determinată în mod exclusiv de refuzul lui Shelley de a renunţa la principiile politice şi religioase care provocaseră eliminarea sa de la Oxford“. De acord — mai ales că, in context, nici eu nu afirm altceva. Cum rămine insă atunci cu afirmaţia făcută tot de Alf Adania cu numai citeva zeci de rînduri inainte, unde spune că Timothy a fost un om cu vederi înaintate şi că ,,n-a pus totuşi nici el vreodată prea mult accentul pe ortodoxia religioasă in educaţia copiilor săi“ ? ! Un alt cap de acuzare formulat de Alf Adania este faptul că, ignorînd ,,monumentala monografie Shelley a lui Newman Ivy White", am dat o interpretare greşită şi chiar „ridicolă“ atentatului săvirşit la Tanyrallt ‘împotriva poetului. Bizuindu-mă pe mărturiile cîtorva contemporani şi pe propriile afirmafii ale lui Shelley, mi-am permis să emit ipoteza că atentatul ar fi putut avea la bază şi motive politice, ştiut fiind faptul că la Tanyrallt, ca şi aiurea, poetul a desfăşurat o intensă activitate socială care nu era pe placul autorităţilor. Ipoteza mea pare să fie greşită, in lumina descoperirilor făcute de Newman Ivy White in lucrarea sa, pe care n-am avut-o la indemină. Rămine de văzut cît adevăr cuprind aceste descoperiri. Alf Adania, avind acces la ultimele lucrări de exegeză sheleyană, îmi reproşează că am pus la baza studiului meu un material informativ învechit, de pe la 1886, cînd a apărut cunoscuta monografie a profesorului Edward Dowden. Ţin să precizez că am folosit şi alte surse şi in primul rind corespondenta poetului, mărturiile sofiei sale şi cele ale prietenilor săi apropiaţi : Hogg, Peacock şi Trelawney. Fireşte că aş fi preferat să consultîntreaga bibliografie existentă in această problemă, dar a trebuit să mă mulţumesc cu lucrările aflate in bibliotecile amintite, in perioada documentării mele (1954—1955). De altfel, monografia prof. Dowden, deşi scrisă la sfirşitul secolului trecut, nu merită cituşi de pufin discreditul aruncat asupră-i de către Alf Adania, de la înălţimea unor lucrări mai noi, cărora Iudi, după părerea mea, uimir cam exagerat. Cu egală îndreptăţire, Alf Adamia ar fi putut spune că studiul meu despre Shelley e demodat şi prin faptul că porneşte de la cunoscuta afirmaţie a lui Marx, care socotea că poetul „era un revoluţionar înnăscut şi ar fi făcut totdeauna pane crinavangarda socialismului". Marx a murit in 1883 şi a făcut această afirmaţie probabil cu mulfi ani înainte, să zicem in 1868, astfel incit Alf Adania ar fi putut să-şi intituleze nota : „Un Shelley tip 1868“. Nu cumva s-a învechit şi părerea lui Marx despre Shelley ? In sfirşit, fin să-l felicit pe Alf Adama pentru pirueta finală pe care o face, după vehementa sa diatribă. Neputînd să desfiinţeze total volumul meu de opere alese din Shelley,domnia sa recunoaşte că „în linii generale, nu numai selecţia, dar şi traducerea operelor alese, al căror autor este tot Petre Solomon, nu lasă de dorit, umplind un mare gol in rafturile bibliotecilor noastre“. E ca și cum un doctor ar tăia capul unui pacient care are o măsea stricată și ar exclama apoi că răposatul avea o inimă bună... Petre Solomon Un Shelley tip 1868 Al. SADOVEANU in concediu la Barviha — Moscova. Cronica literară MIHAI RALEA: Scrieri din trecut In ultimii trei,patru ani, numele lui Mihai Ralea a început să apară din ce în ce mai des în coloanele presei literare ca şi pe coperte de cărţi, e un fapt îmbucurător, dar de care trebuie să ne bucurăm şi să profităm repede, căci acest om are, din cauza preocupărilor lui multilaterale, a curiozităţilor şi gusturilor variate, o orbită foarte largă al cărei parcurs îl face să traverseze mai toate zonele culturii, marcîndu-şi prezenţa în fiecare printr-o afirmare strălucită, apoi abandonînd-o sau lăsînd-o în umbră, pe măsură ce pătrunde într-alta: întoarcerea, în fiecare, e sigură, dar e neprecizată..Această alternanţă de prezenţă pasionată şi absenţă totală in multiplele sale manifestări publice a nedumerit pe cei mai mulţi cititori şi a intimidat orice veleitate de fixare a portretului său. Ce este calea ? Care este trăsătura fundamentală, caracteristică, a personalităţii şi a operei sale? Iată, de pildă, ce cărţi a publicat el în itimii trei ani : un extremul occident, un jurnal de călătorie. Caracterul antiuman şi antiştiinţific al psihologiei burgheze americane, o expunere teoretică şi o critică ştiinţifică de specialitate; Cele două Frânte, carte de filozofie a istoriei şi a culturii ; G. Ibrăileanu, o crestomaţie însoţită de un amplu studiu istoric, critic şi teoretic. Acum, întrebe-se cititorul, din nou : ce este calea ? Memorialist ? Om de ştiinţă, savant, specialist în psihologie? Filozof al culturii? Istoric şi critic literar ? Dificultatea unui răspuns precis devine încă şi mai acută cînd constatăm că jurnalul de călătorie, scris în notă de mare disponibilitate sufletească proprie turistului şi plin de pagini de o mare şi originală frumuseţe descriptivă, e totuşi îmbibat de critică socială şi analiză de moravuri şi suflete, în timp ce cartea de specialitate privitoare la şcoala psihologică din Statele Unite cuprinde neobosite incursiuni în estetică şi politică, iar Cele două Frânte conţine pagini de filozofie politică alături de considerente etnografice şi de capitole întregi de istorie şi critică literară amănunţită. Aceeaşi caracteristică o prezintă întreaga operă mai veche a lui Ralea, mărturisită în numeroase volume, ca şi în foarte voluminoasa activitate publicistică, din care el a selectat materialul celor două volume de Scrieri din trecut, apărute azi la E.S.P.L.A. Autorul a încercat, împotriva substanţei intime, specifice, a personalităţii sale, o separaţie a obiectului, o sistematizare și o organizare a textelor după criterii obiective, grupînd într-un volum scrierile din trecut „în filozofie“, iar în al doilea pe cele „în literatură". S-ar părea deci că numai acesta din urmă intră în sfera cronicii noastre și că de celălalt ne putem, public, dezinteresa. Ce iluzie ! Iată titlul unui subcapitol : invenţie şi Justiţie. Îşi iată întregul său conţinut : „Invenţia e justiţia aplicată in ordinea ştiinţifică. Aspectele neglijate ale fenomenelor, aceste cenuşerese ale adevărului, merită totdeauna o soartă mai bună. Atunci inventatorul, ca un făt-frumos, le face dreptate şi le scoate la lumină. Invenţia e procesul care aduce un verdict în favoarea faptelor năpăstuite". O asemenea însufleţire, prin imaginile cele mai verificat poetice (cenuşereasa, făt-frumos, lumină, soartă), a unui simplu şi general act al spiritului, ţine în mod neîndoielnic de artă. Ralea a situat totuşi acest mic poem simbolic,,în filozofie“, unde a făcut loc şi acestei lirice confesiuni : „Stilul fiecărui autor, ca şi diferitele instrumente muzicale, are un anumit timbru. Unii au langoarea dureroasă a violoncelului, alţii senzualitatea viorii, alţii complexul vag şi tulburător al pianului, in fine unii stridenta piculinei, răguşeala fagotului ori scandalul surd al tobei. Acest timbru, care e acela al sufletului scriitorului, ii simt de la începutul lecturii. El îmi face antipatic ori simpatic autorul, după misterioasele legi inconştiente pe care nu le cunosc. Poate fi cineva genial. Ce pot face dacă mi-e nesuferit timbrul piculinei ?“ Filozofie, această îneîntătoare mărturisire de subiectivism arbitrar, în care înseşi termenii declaraţiei sînt senzuali, plastici şi înşiruiţi într-o ordine de voluptoasă cochetărie ? Filozofic, desigur, dacă aşa vrea autorul, dar această filozofie exprimă în primul rînd o natură de artist, care explodează în sensibilitate şi se cristalizează în stil, şi ca atare ţine de literatură prin unele din caracteristicele ei cele mai vizibile. De aceea, nimeni nu poate separa cele două volume de Scrieri din trecut, fără a provoca sfărîmarea unui portret al autorului posibil şi întreg numai prin reunirea tuturor preocupărilor şi manifestărilor sale diverse într-o armonie dinamică şi dialectică de om de cultură, dotat cu un mare talent şi literar, totdeauna deschis în faţa ispitei inepuizabile a vieţii. Cam aceasta ni se pare a fi calea, şi că este scriitor, filozof, psiholog, moralist, critic literar şi luptător politic, iată ce nu infirmă de loc, iată ce confirmă, dimpotrivă, cu tărie, existenţa şi valoarea unei concepţii despre viaţă şi despre lume care i-a dat cea mai sigură busolă şi cea mai consecventă orientare într-o plutire de aproape patruzeci de ani pe oceanul ideilor şi al luptei pentru adevăr, frumuseţe şi dreptate socială. Totuşi, această personalitate multiplă şi-a concentrat adeseori focurile asupra fenomenului literar, şi aceasta s-a petrecut mai ales în anii cînd calea şi-a început activitatea la Viaţa Romînească, apoi confundîndu-se cu spiritul ei, a reprezentat o nouă etapă în dezvoltarea acestei reviste, etapa dintre cele două războaie. In redacţia şi în paginile Vieţii Romineşti, dominate atunci de puternica personalitate a lui Ibrăileanu şi bucurîndu-se încă de fidelitatea absolută a cîtorva mari talente scriitoriceşti, printre care Sadoveanu, Galaction, Pătrăşcanu, Topîrceanu, Demostene Botez, se poate afirma că studiile şi articolele lui Raica au adus un fior nou, făcut din modernitate în pregătirea intelectuală şi viziunea teoretică, din talent excepţional în expresie, şi dintr-un orizont nou, cu mult mai larg decît al ilustrului său înaintaş, deschis fenomenului literar şi estetic. Dacă Viaţa Romînească a putut păstra contactul şi pasul cu dezvoltarea generală a spiritului intelectualităţii româneşti între cele două războaie, aceasta, se datoreşte desigur lui Ralea, care a înţeles între altele şi necesitatea stringentă şi simbolică de a muta redacţia revistei de la Iaşi la Bucureşti şi de a infuza paginile ei cu un spirit nou, spiritul unei aspiraţii şi al unei concepţii dinamice şi lucid realiste. Nu trădînd, dar îmbogăţind masiv şi adaptînd ferm spiritul ibrăilenist, Viaţa Romînească a devenit, la Bucureşti şi în scurt timp, o revistă de stînga militantă, şi aceasta datorită faptului că Ralea a orientat-o spre o legătură directă, din ce în ce mai strînsă, spre o sinteză superioară între activitatea literară şi lupta politică. Toate acestea nu se enunţă explicit în studiile literare republicate azi de Ralea, dar se desprind clîr şi limpede din ideile mînuite de el. Astfel încît, nu mai e nevoie să insistăm asupra faptului că Ralea se situează pe poziţia esteticii materialiste a liniei Gherea-Ibrăneanu şi nici măcar asupra faptului că la baza întregii sale concepţii despre cultură stă imperativul dinamicei istorice şi sociale, începuturile teoretice ale lui Ralea vădesc această preocupare în prima sa carte, teza de doctorat tratînd despre ideea de revoluţie în doctrinele socialiste. Puţini scriitori şi intelectuali încă nu direct legaţi de clasa muncitoare şi de partidul comunist au utilizat atît de frecvent ca Ralea termenul de revoluţie în scrierile lor din acea epocă, vorbind fie de poezie, fie de politică, fie de morală, găsindu-1 înfăptuit sau prevestindu-1 sau reclamîndu-1, cu aceeaşi convingere în viaţă sau în teorie. Interesant este de constatat şi de simţit şi de gustat cum Raiea a evoluat organic, liber, cu bucuria şi chiar cu voluptatea intimă de a descoperi şi a verifica un adevăr din ce în ce mai cuprinzător, spre dialectica materialismului, spre punctul de vedere marxist. In aceasta a constat elementul de modernitate de care pomeneam mai sus şi care constituie unul din cele mai importante aporturi aduse de ei spiritului Vieţii Româneşti, în aceasta mai mult decît în faptul că el a fost primul care a adus în discuţia criticii literare cîteva din cele mai noi fenomene şi nume ale literaturii europene şi romîneşti. Cel dintîi el a făcut, de pildă, prezentarea pe tărîmurile noastre a lui Marcel Proust, care avea să exercite mai tîrziu o influenţă atît de masivă şi atît de contradictorie asupra unora din scriitorii noştri, dar e de văzut, şi de admirat, că studiul lui Ralea asupra lui Proust este un studiu critic, în care, fără brutalitate dogmatică şi cu un gust desăvîrşit, el recunoaşte atît genialităţile cît şi rătăcirile marelui romancier francez, şi mai ales, prin analiza bazelor filozofice bergsoniene ale acestei opere memorabile, schiţează cu precizie impasul viitor al metodei proustiene. Şi mai interesant pentru noi este articolul publicat asupra lui Arghezi imediat după apariţia Cuvintelor potrivite, adică în momentul în care mai toate spiritele, ale admiratorilor ca şi ale detractorilor, se găseau nedumerite şi făceau cu timiditate primii paşi spre analiza acestui adevărat eveniment poetic, începînd evident, de la periferia expresiei poetice. Utilizînd atunci toată capacitatea de încadrare oferită de concepţia socială ştiinţifică, aparatul său de psiholog, şi încredinţîndu-se cu îndrăzneală emoţiei sale personale, Ralea a emis asupra lui Arghezi cîteva judecăţi peste care nici azi, după treizeci de ani, nu se poate trece. Prima caracterizare a structurii poetice a lui Arghezi, formulată astfel : o mare energie sufletească lipsită de facilitatea de exprimare; un formidabil elan oprit un moment în desfăşurarea lui de o neputinţă de realizare, — constituie una din cele mai fine şi mai pătrun- , zătoare observaţii din câre s-au făcut asupra marelui poet, care explică mult ■ din ciudăţeniile primei baze poetice argheziene şi dau cercetătorului de azi , o cheie psihologică de cea mai mare valoare. Idem, pentru spiritul monahal, , pentru anarhismul, pentru pesimismul arghezian din acea fază, idem pentru identificarea fondului naţional secret al poeziei lui Arghezi (direcţie în care se mai pot afla şi alte elemente). In acel moment, cînd toţi criticii şovăiau, calea a avut curajul să afirme : D. T. Arghezi e cel mai mare poet al nostru de la Eminescu încoace, îmi închipui că e o mare bucurie pentru el să-şi vadă azi confirmată, cu atîta strălucire, o judecată curajoasă emiri în plină explozie a unui poet căruia nu i s-a mai găsit de atunci o altă, superioară, calificare. Şi aşa mai departe, pentru Ibrăileanu, pentru Topîrceanu, pentru Balzac („Cousine Bette“), pentru Goethe şi pentru Thomas Hardy, — aşa numitele portrete literare ale lui Ralea dau satisfacţia unei perspicacităţi şi a unei originalităţi care onorează spiritul său critic. Altceva dă însă o şi mai mare satisfacţie şi asupra acestui punct aş fi vrut, în fond, să insist, dacă personalitatea lui Ralea nu ar pune, înaintea ei, o activitate plină de variaţie şi ■ ispite. Talentul său literar, talentul său de scriitor dă cea ma mare satisfacţie şi e de mirare, într-adevăr, că Lovinescu, un om care se căznea să scrie frumos, un om care adeseori a scris frumos, un om care, în orice caz, a înţeles importanţa talentului literar în exercitarea funcţiei critice, nu a recunoscut esenţa literară subtilă şi rară a acestui critic nou : se vede că esteţii puri erau mult mai sectari, mai intoleranţi şi mai fanatici decît „a-vocaţii“ frămîntărilor sociale şi ai aspiraţiilor populare. Cum nu s-a obser- vat atunci că stilul lui Ralea reprezenta o formulă rouă încă pe meleagurile noastre, fornulă pe care aş numi-o emoţionarea ideilor, însufleţirea lor prin imagini, prin ceea ce Valéry numea „armele vrăjite“ ale poeziei, şi aceasta nu pentru a le răpi preciziunea prin vagul aşa-zisei trăiri haotice, ci pentru a le accentua valoarea prin neîncetata lor raportare la valorile sufletului şi ale vieţii ? Calea acestei intelectualităţi inventive, emoţionate şi discrete, l-a dus pe Raiea la formulări aforistice de cea mai pură origi- nalitate şi l-a ferit în acelaşi timp de exerciţiul steril al paradoxului, care este rezultatul disperat al funcţionării inteligenţei în afară de viaţă. In ciuda originalităţii surprinzătoare, scăpărătoare, formulările lui Raica cuprind un adevăr, un acelaşi adevăr de sănătate morală, de pietate în faţa legilor adînci ale vieţii, de admiraţie proaspătă pentru elanul omului spre bine şi frumos. Scrierile din trecut dau o mare bucurie cititorului nou, intelectualului de azi, care observă tot ce nu s-a observat atunci, şi provoacă un regret celor din tagma şi din meseria noastră : acela că Ralea, solicitat în atîtea direcţii, nu a rămas mai fidel literaturii, căreia l-a dat mult, dar i-ar fi putut da şi mai mult. Poate însă că de aci înainte, el va fi mai prezent în acest domeniu, în care generaţia nouă îi recunoaşte un merit şi îi sugerează un rol pe care mulţi din generaţia sa au fost fericiţi să-l vadă că-l uită. Radu Popescu Literatură