Contemporanul, ianuarie-iunie 1963 (Anul 17, nr. 1-25)
1963-01-04 / nr. 1
Frumosul cotidian ■ VITRINELE şi standurile magazinelor sunt pline de daruri pentru cei mici. Albumele şi jocurile ilustrate pentru copii au apărut din abundenţă, in condiţii bune. Chiar şi jocurile cele mai puţin complicate („Nu te supăra, frate“ şi „Prinde căciulită" etc.) au o execuţie îngrijită, combinaţii plăcute de culori şi forme. BH CELE două pliante cu imagini de animale şi vehicule sunt unicele de acest fel de mai mulţi ani. Dezideratul unanim (un sondaj printre vînzătorii de librărie ne-a confirmat aceasta) este publicarea unor albume animaliere şi fiorale însoţite de catrene sau scurte poezii, care să înlesnească cunoaşterea nu numai prin imagini atrăgătoare, amuzante. O reuşită editorială în sectorul cărţilor pentru cei mici este volumul de ghicitori de Baruţu T. Arghezi ; formatul, paginaţia şi ilustraţia lui pot da sugestii şi pentru alte iniţiative editoriale similare. Foarte frumos colorat, cu desene clare, cu o linie simplă, expresivă, este volumul Micul desenator, a cărui paginaţie este aerisită, elegantă, sugerînd dinamismul. Albumul editat de „întreprinderea poligrafică Timişoara" este o realizare meritorie, ale cărei calităţi pedagogice, dar mai cu seamă estetice, trebuie subliniate. ■g CUTIILE cu cutiuri de lemn, cu ilustraţii aplicate pe hîrtie (animale domestice, poveşti bine cunoscute şi îndrăgite de copii) rămîn mereu un joc iubit de cei mici şi în special instructiv. Sortimentul ar putea fi însă îmbogăţie, fiindcă aceleaşi raţe şi cocoşi pe parcursul unei întregi copilării sunt de natură să răcească entuziasmul oricărui amator al acestui joc. în privinţa tehnicii de desen folosite, am obiecta că intervenţiile cu tuş în interiorul imaginilor, marcînd penele păsărilor, crăpăturile pietrelor, cutele hainelor, ridurile acuzate de pe feţele bătrînilor etc., nu plac copiilor ; haşurarea cu tuş peste vopsele întunecă şi complică imaginea, dînd impresia unor desene încărcate şi sumbre. Moşul şi baba din cuburile „Atelierelor de mobilă şi jucării“ din Rişnov nu mai sunt personaje dintr-un basm popular, ci au ceva satanic în mişcare şi privire. „Punguliţa cu doi bani" (alături de alte basme, în piramida cu poveşti a „întreprinderii poligrafice Timişoara") are, prin contururile simple, clare şi culorile luminoase, atmosfera autentică a basmului. Atenţie la tehnica desenului, deci ! Despre măiestrie şi metaforă (Urmare din pag. l-a)tr-o demonstraţie, voieşte a învedera mecanica lumii şi prin ea proasta întocmire socială a prezentului : Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe etc. Poetul arată, ridicînd-o, o filă a caietului numit Viaţa. Faţa din stânga e trecutul, cea din dreapta viitorul. Cînd faţa reprezentînd acum trecutul era culcată sub ochii noştri, ea era prezent ; cînd fila s-a întors pe faţa cealaltă, prezentul a devenit trecut iar viitorul prezent. Cine studiază bine caietul îşi dă seama că începutul e la fel cu capătul celălalt, oricînd viitorul făcîndu-se prezent şi prezentul trecut. Atenţia cititorului devine serioasă ca aceea a privitorilor scamatorului dintr-un tablou de Hieronim Bosch. Gnomismul este aplicat în exemplele de mai sus la poezii de idei cu caracter polemic. El este folosit şi în compunerile de atmosferă sentimentală pe care junimiştii le socoteau cantabile şi le cîntau în cor. Aceste romanţe, deconcertante prin simplitatea lor, exprimă stări elementare precum mîhnirea de a fi părăsit de iubită din S-a dus amorul, comprehensibile şi de ţăran şi de omul de la oraş. Intîiele cuvinte „s-a dus amorul“ sînt zguduitoare pentru omul simplu. Amor, lacrimi, dor, moarte, pure noţiuni pentru noi, au în sufletele simple o putere de propagare mult mai mare. Sufletul elementar e mai curînd refractar metaforelor şi colorilor şi de aceea Eminescu a dat poeziei pe cale instinctivă (fiind şi el un emotiv primar însă artist) curgere noţională : S-a dus amorul, un amic Supus amândurora. Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. Impresia profundă pe care aceste versuri o fac deopotrivă şi asupra omului cult pare inexplicabilă şi întîiul gînd aleargă la enigma tehnică. Cu atenţie descoperim o împletitură asociativă foarte savantă. S-a dus amorul e o propoziţie conceptuală de romanţă, dar S-a dus amorul, un amic supus amîndurora a introdus personificarea, încă vagă, suficientă totuşi spre a vedea între bărbat şi femeie o umbră mitologică. Este nu un Cupido, ci un Eros adolescent, putînd fi amic unor adulţi. Eros sugerează marile aripi. Deci cititurilor mele zic Adio tuturora cuprinde o solemnitate convenţională, aci neaşteaptă, şi totdeodată începutul unei concretizări, căci spui adio unor fiinţe şi obiecte, care cîntînd pot fi şi păsări, frunze ori în fine file de caiet. Fără a părăsi discursul, poezia îngroaşă liniile metaforice : Uitarea le închide-n scrin Cu mina ei cea rece, Şi nici pe buze nu-mi mai vin Şi nici prin gînd mi-o trece. Scrinul e o mobilă romantică sumbră, un mausoleu de lemn. Uitarea cu mîinile re*.» femeie, într-un interior vetust, închizînd sertarele scrinului. Ideea funebră se dezvoltă prin trecerea de la sicriul de lemn al scrinului la ideea de groapă : Atîta murmur de izvor, Atît senin de stele, Şi un atît de trist amor Am îngropat în ele ! Fireşte, conceptual şi pe înţelesul tuturor, poetul spune că poeziile cîntau murmurul izvoarelor, stelele şi dragostea. Simţurile percep izvoarele prăvălindu-se în groapă, peste ele stelele şi cu ele şi cadavrul într-aripatului amor. Noţiunile sînt mînuite ca lucruri spaţiale. Măiestria lui Eminescu constă în faptul de a fi simultan terestru şi astral şi în acela, neobişnuit, de a ascunde imaginile spre a nu răpi omului simplu voluptatea noţiunilor curente de sentimente, în vreme ce poetul viabil face paradă excesivă de metafore. Revoluţie culturală (Urmare din pag. la rea unei puternice baze materiale şi, în general, existenţa unor condiţii social-economice care, prin natura lor, stimulează şi promovează cultura şi ştiinţa, pe de o parte, filozofia şi metodologia marxistă, de altă parte, sunt factori care determină o dezvoltare prodigioasă a ştiinţei, un ritm de dezvoltare a economiei şi tehnicii la cel mai înalt nivel. In ce priveşte literatura şi arta romînească, concepţia despre lume marxist-leninistă este aceea care a dat scriitorilor şi artiştilor noştri cel mai larg suflu capacităţii lor creatoare, cele mai inspirate aripi talentului lor, cea mai autentică bucurie pentru roadele strădaniei lor. Concepţia marxist-leninistă despre lume i-a identificat în cel mai înalt grad cu poporul şi cu aspiraţiile lui, le-a dat certitudinea cea mai deplină a finalităţii sociale a artei lor, a rostului lor în societate, cea mai veritabilă dimensiune a umanismului pe care, prin însăşi menirea ei, arta trebuie să-l slujească şi să-l promoveze. A apărut primul volum din Scrieri de Tudor Arghezi, ediţie care prin ea însăşi reprezintă o treaptă de monument. Ea urmează, întrecînd încă în bun gust, ediţiei „bibliofile“ în care au apărut şi primele două tomuri din Sadoveanu, precedate, şi ele, de numeroase alte ediţii, în felurite formate şi tiraje, însumînd zeci şi zeci de mii de exemplare, toate mereu şi mereu epuizate, ca, de altfel, şi ale majorităţii scriitorilor noştri, de toate generaţiile, a căror rapidă răspîndire în masă implică doar o unică condiţie — cea a talentului adevărat proiectînd opere valoroase. Nu e numai o sete de carte în ţara noastră, ci şi un adevărat cult al cărţii — dovadă că ediţiile bibliofile, deşi relativ costisitoare şi deşi in tiraje — şi ele — destul de mari, se epuizează într-un ritm trepidant, editurile noastre, oricît de multiple le-ar fi posibilităţile, fiind mereu puse în faţa cererii de noi şi noi tiraje. S-ar putea spune că ne despărţim de trecut, între altele, şi prin volumul enorm al consumului de carte, de adevăr şi frumos, volum mereu crescînd, dar mereu insuficient. S-au inaugurat, în ultimele două luni ale anului, 9 expoziţii regionale de artă plastică : la Cluj, la Tg. Mureş, la Baia Mare, la Iaşi, la Galaţi, la Timişoara, la Braşov, la Ploieşti, la Oradea, zilele trecute, după Anuala de grafică, inaugurîndu-se Retrospectiva de pictură şi sculptură din Capitală. Am intrat cu greu prin densitatea vizitatorilor, după cum abia am putut pătrunde la premiera din sala Comedia a Teatrului Naţional cu „Cercul de cretă caucazian“ din cadrul concursului tinerilor artişti. S-au organizat anul acesta 11 secţii ale Universităţii populare Bucureşti şi primim încă şi acum, după deschiderea cursurilor, scrisori de la cititori reproşînd organizatorilor că n-au prevăzut mai multe locuri (care s-au ocupat prin înscrieri cu abonament). La întîlnirile cu anumiţi scriitori ale studenţilor la facultatea de filologie, amfiteatrul devine neîncăpător şi sînt reviste săptămînale care, chiar în ziua apariţiei, pînă la ora prînzului sînt deja epuizate. Avem astăzi, pe tot cuprinsul ţării, 126 instituţii artistice, faţă de 18 cîte număra Romînia în 1938 ; avem 4.528 cinematografe (incluzînd şi pe cele din mediul rural), faţă de 338, cîte erau acum 24 de ani — dar setea de artă şi cultură pretinde mereu mai multe. Am asistat în toamnă la examenele de admitere în facultatea de filologie , m-a impresionat adînc spiritul de emulaţie care însufleţea miile de bacalaureaţi veniţi din toate colţurile ţării. S-au construit noi localuri pentru universităţi, altele sunt lărgite prin construirea unor aripi noi; ele adăpostesc deja 80.000 de studenţi (faţă de 27.000 în 1938), dar an de an numărul celor dornici de studii superioare e tot mai mare. Trăim, cu alte cuvinte, în plin fenomenul revoluţiei culturale care, în aceşti 15 ani, a crescut necontenit, pe măsură ce s-a dezvoltat baza materială, s-a îmbunătăţit nivelul de trai, s-a mărit numărul instituţiilor social-culturale, s-au multiplicat mijloacele de pătrundere a ştiinţei, literaturii şi artei în rîndurile maselor largi. E una din dovezile cele mai semnificative ale victoriei socialismului în Romînia şi, totodată, una din coordonatele majore ale viitorului către care conducerea înţeleaptă a partidului călăuzeşte toate energiile creatoare ale poporului nostru. TIPĂRITURI FESTIVE !IPARITURILE festive prezentate la fiecare început de an (almanahuri, agende, calendare, felicitări, cărţi poştale şi telegrame imprimate), consacrate, printr-o veche tradiţie, Anului Nou, sunt totdeauna aşteptate cu nerăbdare şi interes. Aceste, aparent, mărunte atenţii care sugerează, prin conţinutul lor, nu numai bucuria, dar şi ceva din universul nostru afectiv, ni le dorim întotdeauna cît mai expresive, cît mai frumoase. De aici grija instituţiilor de a asigura acestor producţii festive un nivel de real bun gust. La tipărirea lor concură în egală măsură grafica, textul, calitatea cernelei de tipar, condiţiile tipografice etc. etc., asigurînd reuşita lor. Anul acesta — poate mai mult ca în trecut — instituţii diverse s-au străduit să asigure tipăriturilor festive calităţile cerute. Reţin atenţia în primul rînd almanahurile. Printre cele care marchează un evident progres faţă de trecut este Almanahul femeii. Paginaţia este bună, petele de culoare aplicate interesant peste text înviorează aspectul general ; pagina dublă de modă (cu care începe acest subiect apreciat de femei) este frumos compusă ; operele artistice sunt bine folosite încă de la început : desenul Mama cu copilul al Floricăi Cordescu (ilustraţie la o poezie de Maria Banuş), caricaturile lui Cik Damadian, desenele Maiei Damadian, cele ale lui Vicenţiu Grigorescu, ale lui Freiberg ilustrînd un fragment din romanul Strada de Eugen Barbu. Din păcate, acest almanah bine gîndit este invadat de reclame realizate într-o manieră învechită şi greoaie, neinteresantă de către întreprinderi din Arad, Timişoara, Tg. Mureş, Braşov, etc. Cu excepţia reclamelor întreprinderii Textila-Piteşti, a apei minerale Boholţ şi a cooperativei Arta aplicată, toate celelalte sunt sub nivelul general al almanahului. Alte nereuşite ale almanahurilor din acest an sunt determinate de calitatea scăzută a tiparului. Multe fotografii alb-negru sunt înecate într-un fel de gri inexpresiv care întunecă imaginile. Fotografiile colorate suferă din cauza nesincronizării (contururile rămîn fie în afara culorii, fie înăuntrul ei). Reproducerile de artă (vezi Portret de femeie de Rembrandt din Almanahul femeii) sínt compromise de culorile nepotrivite. Multe intenţii bune care au prezidat la alcătuirea Almanahului femeii sunt anulate de scăderile tipografice (deşi s-ar fi putut probabil evita). Coperta frumoasă şi excelentul afiş (ideea de a reproduce figura de pe copertă în fiecare din culorile care o compun creează o anumită ritmică, reţine atenţia, încîntă ochiul) o demonstrează. Frumos colorată e coperta almanahului Neuer Weg, dar intenţia grafică se desluşeşte greu şi conţine unele erori de dimensionare. Ilustraţiile lui Marcel Chirnoagă şi Gheorghe Boţan, expresive şi bine paginate, ridică nivelul artistic al acestui almanah. Almanahul Ştiinţă şi tehnică are o grafie încărcată. Excepţie face coperta, interesantă ca prezentare, atractivă, gîndită pe profilul conţinutului. în contrast cu ea apare coperta Almanahului sănătăţii, care, deşi e lucrată într-o modalitate contemporană — ca grafică şi cromatică — n-are nici o legătură cu conţinutul. Ar putea foarte bine să servească şi un volum de versuri moderne, dar şi un simplu caiet şcolar. Atrăgătoare este coperta Almanahului turistic, ale cărui insemne le poate recunoaşte orice iubitor de drumeţie. Vioi colorată, într-un limbaj nepretenţios, reţine atenţia şi place. De altfel, tot almanahul acesta e bine făcut, echilibrat, unitar, avînd o prezentare decentă. Nu e atît de variat ca Almanahul femeii, dar nu prezintă nici atîtea scăderi tipografice (fotografiile şi culorile sînt izbutite). Almanahul Ştiinţă şi tehnică, ale cărui probleme interesează, desigur, foarte mulţi oameni, are desene şi fotografii a căror calitate nu este de loc — ca efect artistic — la înălţimea temelor tratate, iar hîrtia, de calitate inferioară, contribuie la aspectul sărăcăcios. Alcătuirii almanahurilor trebuie să i se acorde o atenţie mai mare decît pînă acum. Nu trebuie uitat că scopul lor este de a informa şi instrui în cele mai variate domenii, deci şi în domeniul artei plastice. Almanahurile pot şi trebuie să răspîndească şi să facă cunoscute operele valoroase din plastica romînească.cELELALTE tipărituri ocazionale — calendare, agende, felicitări etc. — captînd atenţia în primul rînd prin osatura grafică şi cromatică — pun cu mai multă acuitate necesitatea sporirii exigenţelor faţă de prezentarea lor. Chiar dacă anul acesta, în comparaţie cu anii trecuţi, sunt mai reuşite (în special dintre cele editate de E.S.I.P.). Agenda mare de birou, de pildă, are fotografii clare, luminoase, moderne, un colorit simplu (fiind împărţită pe luni, săptămîni, zile şi ore corespunde necesităţii omului cu activitatea variată). Spirala de masă plastică albă, bine dimensionată, se îmbină armonios cu coperta — avînd o hîrtie de calitate bună, cu fotografia corectă şi bine pusă în pagină. Binevenit calendarul săptămînal, avînd alături şi carneţelul pentru numere de telefon, ca şi cel săptămînal cu suport pentru birou. Din păcate, fotografiile din ultimul sunt şterse, tipărite cu o cerneală de calitate inferioară. Desigur, copertele ambelor calendare ar fi cîştigat un plus de frumuseţe dacă peste culorile vii şi bine combinate ar fi fost pus un lac. Agendele (liliput, populară, de birou), corecte şi avantajate de noile coperte din masă plastică, au o cromatică vioaie. Calendarele bloc şi de birou sunt bine realizate (oare legătoria n-ar fi putut să le prindă în aşa fel, încît dunga albastră de pe fiecare pagină să apară pe părţile laterale ca o linie dreaptă şi nu ca o pată de cerneală ?). Copertele pentru calendarele de perete au o hîrtie frumoasă şi o grafie luminoasă. Cea cu motive folclorice e poate cea mai reuşită. Felicitările, cărţile poştale şi telegramele imprimate — piese viabile numai o singură zi — au calitatea de a exprima prin ilustraţie simbolul unor sentimente : prietenie, stimă, dragoste etc. Genul acesta de tipărituri festive constituie poate unul din cele mai nimerite prilejuri de a răspîndi o grafică de bună calitate. Selectarea ei implică o mare răspundere, dat fiind şi tirajul mare în care apare. Din păcate, aceleaşi inegalităţi constatate la celelalte tipărituri menţionate apar şi aici. Reproducerile de artă (cu feţe duble) puse în circulaţie de către Editura Meridiane sint sobre, ce bun gust, satisfăcînd exigenţe severe şi popularizînd opere valoroase. Felicitările unor instituţii au fost realizate cu concursul unor graficieni talentaţi. De pildă, O.N.T. prezintă o asemenea piesă (un peisaj de iarnă, frumos stilizat şi văzut printr-o poartă romînească), cu o cromatică vie, modernă, care încîntă ochiul. E o reuşită. Albumul cu zece cărţi poştale ilustrate color (O.N.T.) are cîteva piese izbutite — cabana Bîlea sau Delta Dunării, — dar şi fotografii făcute ca la 1900 (Oradea, centrul vechi al oraşului). Felicitările emise de poştă (cele care reprezintă păpuşi fotografiate în alb şi negru, pe o bună hîrtie fotografică lucioasă) reprezintă o încercare meritorie de a populariza imagini compuse cu haz şi talent. Celelalte însă — vignete colorate — sînt desenate cu stîngăcie, învechite şi neadecvate cerinţelor noastre. Iar telegramele ilustrate în culori banale şi zaharoase înfăţişează scene care amintesc abecedarele de acum 40 de ani. Este o producţie lipsită de orice element artistic. Credem că atît telegramele imprimate, cît şi felicitările şi plicurile desenate (timbrul reprezentînd o păpuşă romînească stilizată este frumos) n-ar mai trebui perpetuate în anii viitori. Remarcînd succesele realizate anul acesta de către multe instituţii în editarea almanahurilor, calendarelor, felicitărilor etc. constatăm, în acelaşi timp, că la o serie dintre ele execuţia tipografică a fost făcută în grabă, fără prea multă exigenţă. De aici necesitatea de a programa din timp o asemenea producţie, pentru a fi realizată în condiţii optime. Ar fi de dorit, de asemenea, ca cei mai buni şi talentaţi graficieni să fie antrenaţi la alcătuirea producţiei festive. Fondul plastic ar trebui să tipărească şi să pună în vînzare reproduceri după operele de artă romînească, veche şi contemporană. Calitatea acestor tipărituri, ca şi a altor piese, din alte domenii (jucării, ambalaje, panouri publicitare etc. etc.) exprimă nivelul general de bun gust la care s-a ajuns. Există o tradiţie de frumos a poporului nostru şi este firesc ca ea să fie continuată în forme evoluate, adecvate necesităţilor şi gustului modern. Neaga Graur Manifestări studenţeşti cu prilejul Anului Nou Hi O echipă de urători a Facultăţii de filologie de la Universitatea din Bucureşti formată din Pavel Ruxăndoiu, Traian Diaconescu, Mircea Tobescu, Gheorghe Jupenschi, Ion Marcovici, Aurel Panţa, Constantin Ilie, Petre Ciupitu, Nicolae Safta. SPORT Corespondenţă. A PROFITAM de vacanţa asta cu zăpadă, de focul din cămin şi de o oarecare tihnă ce n-ar strica nimănui pe termen mai îndelungat. A. M. din Cluj crede că am manifestat în sezonul trecut o accentuată antipatie pentru echipa locală Ştiinţa. Eroare ! Studenţii ne sunt, ca oricărui bucureştean, foarte simpatici. Numai că atunci cînd o formaţie se prezintă în faţa publicului cu oarecari strigăcii, datoria noastră de cronicar ne impune o atitudine critică. Cît priveşte unele aluzii ultime din post-scriptumurile noastre, ele sînt numai o glumă. Intrucît persoana vizată ne este apropiată sufleteşte. Avem ce-avem cu formula nefericită al cărei rob a devenit fără să vrea. Dar asta e cu totul altceva. Pot mărturisi, aşa cum ne rugaţi, că Ringheanu, O. Popescu şi Petru Emil sînt vechi slăbiciuni ale noastre. Zeii nu ne convinge decît prin temperament. Şi pe urmă, cînd ai un termen de comparaţie e firesc să înclini spre cel care e mai bun. In concluzie, vă înşelaţi. Ori de cîte ori Ştiinţa Cluj va juca frumos la Bucureşti noi vom aplauda de aici cu acelaşi vechi entuziasm. Anonim. Constanţa. Vă înţeleg. Performanţele Farului din actualul sezon au dat publicului din oraşul dv., pe bună dreptate, un motiv de mîndrie în plus. Noi vă felicităm din toată inima şi vă dorim ca în 63, cînd venim la mare, să putem scrie că sosim în oraşul campionilor. Ar fi o plăcere pentru toată lumea şi nu vedem de ce nu ne-am bucura pentru această surpriză, înţepăturile adresate doctorului Ciosescu au numai un ton epigramatic, să fim bine înţeleşi. Dacă antrenorul Botescu vede în dînsul un jucător util, e foarte bine. Ce-am face dacă am provoca la duel pe toţi cei care ne atrag atenţia că paltonul nostru e mai lung în spate ? Cît priveşte posibilitatea de a sta de vorbă, ea nu e exclusă. Timpul nostru fiind şi aşa destul de scurt, noi vă propunem totuşi să încercaţi. Anonim. Fotbal profesionist ? Greşiţi. Nu banii le lipsesc jucătorilor noştri, ci dragostea de meserie, mai multă stimă pentru cluburile pe care le reprezintă şi chiar dorinţa de a nu se face de rîs în faţa publicului neiertător cu mediocritatea. Dumneavoastră credeţi că pe un actor bun îl mină pofta de bani pe scenă ? Nu, el ar juca în fiecare seară şi pe gratis. Lipseşte-l de aplauze şi dă-i sute de mii de lei, va suferi cu siguranţă... S. V. Craiova. Se pare că în atletism s-a ajuns la o limită, în definitiv omenească. Marii campioni nu răsar ca ciupercile. In pregătirea unui performerii intră multă ştiinţă, multă perseverenţă şi mai ales multă dorinţă de autodepăşire. A. M. Petroşeni, în ceea ce priveşte răspunderea pentru meciul de la Madrid cred, ca şi dv., că nu numai selecţionerul e vinovat. De altfel ziarul „Scînteia“ a şi publicat un material în acest sens, cerind întărirea federaţiei de fotbal cu specialişti. In ce mă priveşte, n-am avut decît un rol decorativ. Unele recomandări am făcut şi cred că erau îndreptăţite. Că respectivii, mai bine spus respectivul, n-a corespuns, asta se poate întîmpla oricui. Celorlalţi corespondenţi mai intersanţi, cu o altă ocazie. Mulţumiri pentru cuvintele şi urările frumoase găsite în tolbă. Celor care tăvălesc unele cuvinte în otravă preferăm să nu le răspundem. Eugen Barbu Un conformism deghizat . A. un conformism deghizat şi încă, e lesne de observat, beneficiind de o destul de precară artă a disimulării — iată cum ne apare în cele din urmă gruparea tinerilor scriitori americani, cunoscută sub numele de beat. O diligenţă a exegeţilor a căutat, în plin vacarm, să delimiteze semantica expresiei în cazul dat şi astfel s-a vorbit cînd despre generaţia învinsă, cînd despre una mîhnită, cînd, după lămurirea protagonistului ei Jack Kercuac care pretindea că beat e doar forma prescurtată a lui beatific, despre aceea a cultivatorilor desăvîrşitei fericiri. Darnici un efort de etimologie sau de semantică nu poate fi profitabil realităţii pe care o expresie, echivocă prin abreviere, vine s-o denumească ; dincolo de titlu ea rămîne aceeaşi, în ce constă de fapt mişcarea prezentată de atîtea ori în presa occidentală drept protestatară, dacă nu chiar măgulită cu nemeritatul adjectiv de revoluţionară ? Există două componente ivite aproape simultan : un mod de viaţă şi un crez literar, primul fiind deopotrivă o ilustrare şi o sursă de inspiraţie a celuilalt. E foarte posibil ca la origine să fi fost manifestarea larvară a unei nemulţumiri faţă de viciile societăţii americane de astăzi, faţă de religia dolarului şi a lipsei de scrupule, faţă de mecanica abrutizantă şi pragmatismul dogmatic sau obsesia „vrăjitoarelor". In paginile celor mai talentaţi dintre aceşti autori care s-au risipit cu o neverosimilă iresponsabilitate, se şi pot distinge fluctuante rezidii dintr-un încăput pozitiv şi poate tocmai de aceea, cu zece ani în urmă cînd apăruseră, tinerii generaţiei beat treziseră speranţe şi justificară un pronostic optimist. Ceea ce a constituit însă handicapul esenţial al întreprinderii lor, a fost lipsa oricărui suport de idei, care i-a sortit anarhiei mic-burgheze şi le-a alienat toate ambiţiile şi pornirile iniţiale. Nici nu s-ar fi putut întîmpla altfel de vreme ce opinia formulată de către unul dintre ei spune că „tot ceea ce seamănă cu o ideologie explicită devine suspect". O asemenea exaltare naivă a navigaţiei fără aparate de bord, fără catarg şi pavilion e o ireductibilă profesiune a neantului. Astfel conceput, modul devine o simplă modă, ceea ce în literatură echivalează cu a eşua iremediabil. Aversiunile lor se pot aproxima vag, dar ce orizont ni se oferă în schimb ? O lume care sfidează aparent temeiurile vieţii americane, naufragiind într-o existenţă de tembelism ostentativ şi de voluptuoasă patologie, o faună de eroi dezarticulaţi pendulând între isteria psihanalitică şi rudimentul budist, un lumpem-univers de extracţie eteroclită sau o colecţie de fantome ce se doresc elemente fantastice fără a izbuti nici o clipă să-i alunge cititorului impresia de convenţional şi de forţat. Totul pare în cele din urmă o suită de portrete uşor îngroşate ale tipurilor celor mai obişnuite în societatea americană care, după cum o recunoaşte adesea însăşi presa de peste ocean, nu duce lipsă nici de maniaci sexuali, nici de bigoţi dispuşi să îmbrăţişeze cutare variantă a budismului şi nici de excentrici diverşi. Dovadă că o parte a lectorilor le-au şi luat în serios romanele şi astfel a apărut o pletoră de aşa-numiţi beatniks, prozeliţi mondeni hotărîţi să trăiască după un catehism sumar, cu precepte deduse din volumele respective. Ei pot fi întîlniţi mai ales prin oraşele europene, costumaţi strident, afectînd dezinteres pentru aspectul exterior, destrăbălîndu-se în ritm de jaz şi proferînd enormităţi într-un limbaj siluit — dar înainte de toate străduindu-se să evite orice fel de muncă şi orice îndeletnicire care să nu fie un simplu passe-temps. Văzînd cum se proliferează plăsmuirile lor, cum descind din cărţi şi capătă viaţă atîţia eroi, desigur că romancierii generaţiei beat vor fi cunoscînd bucuriile lui Pygmalion dar marea burghezie a Statelor Unite, cea pe care iniţial ambiţionaseră s-o sfideze, rîde satisfăcută : vechiul ei deziderat de a deturna de la preocupările politice literatura şi arta se împlineşte astfel şi dacă această dezangajare ia forme groteşti e cu atît mai amuzant. Regretabil este că tinerii beats nu-şi amintesc o serie de antecedente foarte semnificative ale acestui fel de revoltă cu ochii legaţi, care au sfîrşit într-un conformism asemănător. După primul război mondial şi încă înaintea lui, Europa a trăit destule experienţe artistice a căror memorie ar fi trebuit să-i avertizeze. Futurismul, dadaismul, suprarealismul — toate au pornit cu intenția de a tulbura tihna burgheză, ba chiar emulii lui Breton au invocat nu o dată numele lui Marx (desigur, alături de ale unor Freud, Sade sau Lautréamont !) dar burghezia capitalistă și-a văzut de treburile ei, cel mult izbucnind din cînd în cînd în hohote de rîs. Nu era nici o primejdie atîta timp cît dadaiştii recomandau drept metodă de scris juxtapunerea cuvintelor scoase dintr-o pălărie. Breton propovăduia „Un dicteu al gîndirii, in absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale“, iar Marinetti striga surescitat : „Să ucidem darul de lună înrudirea generaţiei beat cu toate aceste zădărnicii anterioare nu e numai de substanţă ci şi de domeniul detaliului, să nu ignorăm faptul că şi strămoşii lor europeni profesau aceeaşi admiraţie mutuală, aceeaşi coterie, aceleaşi conveniri amicale de o anume mondenitate, acelaşi pan-sexualism şi chiar în compartimentul vestimentar manifestau preferinţe nu o dată excentrice. Să nu fi cunoscut tinerii americani toate acestea? Greu de crezut, deîndată ce le-au putut vedea chiar la ei acasă, cel puţin între 1941-1945, cînd André Breton a locuit la New York printre elevii săi de acolo, un Charles Henri Ford, Eduard Roditi sau Paul Goodman — adică exact în timpul cînd Jack Kerouac îşi scria primele romane şi Allen Ginsberg întîiele versuri. Regretabil este însă, mai cu seamă, un alt fapt şi anume că tinerii beats n-au văzut în literatura patriei lor tocmai acele valori care-i fac bogăţia şi îi justifică astăzi prestigiul. In loc să se lege la ochii săi inteligenţi şi expresivi, aşa cum ni-1 arată fotografiile de care face risipă, Jack Kerouac ar fi putut stărui cu ei asupra paginilor tulburătoare din proza lui Hemmingway, a lui Faulkner, a lui Steinbeck, a lui Caldwell sau chiar asupra acelor mai vechi romane ce-l consacraseră pe John Dos Passin. Acolo ar fi putut învăţa nu recuzita spectaculoasă ce travesteşte conformismul, ci adevărata şi marea artă a românului contemporan care-şi lasă adînc rădăcinile în solul fertil şi inepuizabil al vieţii. Iar poeţii aceleiaşi generaţii, Allen Ginsberg şi prietenii săi, ar fi putut dezvolta glorioasa tradiţie a liricii americane de azi aşa cum o ilustrează, bunăoară, un Carl Sandburg care spune : Cînd eu, Poporul, voi învăţa să ţin minte, cînd eu, Poporul, voi învăţa să aplic învăţăturile zilei de ieri şi nu va mai fi să-i uit pe aceia ce-n anul trecut m-au prădat — pe aceia ce m-au prostit, atunci nu va fi nimeni pe lume care să mai rostească cuvîntul «Popor» cu o umbră de ironie, ale cărui buze să arate , o cît de subţire cută a dispreţului. • Gloata, mulţimea, masele atunci vor veni. Iată rînduri pe care industriaşul sau magnatul finanţei nu le va citi cu prea mare îneîntare şi iată un mod major de a reprezenta universul Americii de azi. Cît despre beat generation, nu putem spune decit, odată cu Caldwell, că azi, după zece ani de manifestări zgomotoase nu vedem decît pantaloni ţintuiţi, cămăşi de culori ţipătoare, bărbi preistorice şi o idolatrie tulbure a iazului. Deocamdată nici un profil, nici o originalitate în artă. Ceea ce deconcertează profund și dă sentimentul eșecului, A. E. Baconsky