Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)
1968-03-15 / nr. 11
IMPURITATEA „ARTEI" Intre toţi slujî- i torii disciplinelor spirituale, esteticianul pare să aibă o situaţie cu deosebire bizară : cunoscînd implicaţiile domeniului său, el continuă să-şi pună întrebări despre natura acestui domeniu, stăpîn pe atributele şi modificările substanţei de care se ocupă, incertitudinile sale cele mai acute privesc această substanţă însăşi. Şi astăzi, după ce a aflat atîtea despre arte, despre variantele frumosului şi manifestările esteticului, el se vede confruntat cu nedumeririle fundamentale, pe care timp de secole le avuseseră şi predecesorii săi : ce este arta, in ce constă secretul frumosului, cum poate fi definit esteticul ? O stare atît de ambiguă şi precară poate genera deznădejdea, ideea eşecului definitiv şi chiar abandonarea investigaţiilor filozofice de ansamblu ; conştient asimilată, ea poate însă şi impulsiona alte confruntări fructuoase. Paradoxul are motivele sale, dificultăţile metodologice destăinuie ceva din chiar condiţia paradoxală a obiectului cercetat. Adesea bogat în virtuţi revelatoare, eşecul trebuie transfigurat în condiţia succesului ! Pornirea obişnuită a cercetătorilor este aceea de a defini în cadrul sistemelor axiologice împărtăşite de ei, fiecare valoare rînd pe rînd, a o defini anume pe baza deosebirilor ei specifice în raport cu toate celelalte valori. Acest procedeu analitic, de înlăturare a „corpurilor străine“, cu intenţia circumscrierii unui mnic nucleu distinct, a fost aplicat pentru valorile economică, politică, teoretică, religioasă, etică şi, printr-un transfer metodologic socotit firesc, şi pentru valoarea estetică. Constrîngîndu-se să considere frumosul drept principial şi obligatoriu altceva decît utilul, adevărul, binele sau sacrul, mulţi teoreticieni s-au lăsat împinşi de propriile lor postulate pînă la purismul extrem ; alţii, recunoscînd neconcordanţa dintre aceste postulate teoretice şi practica artistică, au încercat să le împace admiţînd prezenţa factorilor extraestetici în opera de artă, totuşi pe mai departe distincţi de esenţa estetică a acesteia. Mutată din afară în chiar interiorul artei, dihotomia estetic-extraestetic generează însă aceleaşi dificultăţi insurmontabile , îndepărtarea tuturor implicaţiilor politice, filozofice, etice etc. echivalează cu diluarea, descărnarea „specificului estetic“, despre care, pe măsura „purificării“ lui, cercetătorul va avea din ce în ce mai puţine de spus. Amintita dramă, retrăită de multe ori în istoria esteticii, atestă inadecvarea dintre metodologia dată şi obiectul ei. Nepotrivirea rezultă din tentativa, de obicei disimulată, de a aplica artei un tratament similar cu al ştiinţelor, a căror natură îndreptăţeşte în infinit mai mare măsură distilarea „esenţelor pure“. Esteticianul purist — alt paradox ! — are o comportare „scientistă“, împrumutată adică de la unul din domeniile „străine“ de care se vrea eliberat. Caracteristica principală- «lvateticului este tocmai impuritatea lui. Obiectul estetic nu este niciodată partea, latura, trăsătura, respectiv legea, substanţa, esenţa, ci dimpotrivă, fenomenul viu, divers, multilateral, complet, individual, fenomenul ca totalitate organică a nenumărate caracteristici, care se cer surprinse, asimilate şi studiate anume în totalitatea lor. Gestul fundamental al artistului este unul integrator, nu izolator, tocmai de aceea opera sa trebuie finalmente privită nu analitic, ci sintetic. Mai exact spus, analiza, pe parcurs indispensabilă, trebuie implicit şi permanent depăşită, supusă controlului riguros al facultăţii sintetizatoare, subordonată scopurilor eminamente sintetizatoare. Folosind cazul spre exemplificare, ştiinţa vrea imediat să-l depăşească, pentru a surprinde repetarea, clasa, categoria, pentru a fixa trăsătura de ansamblu, legea obligatorie. Dimpotrivă, arta nu poate niciodată depăşi cazul, fenomenul, faptul concret, pentru că el, fenomenul, este valoarea estetică, pentru că maxima intuire a irepetabilităţii lui ,fenomenale, a splendidei sale irepetabilităţi este secretul artei. Omul de ştiinţă e obsedat de esenţe, artistul se pune integral în slujba aparenţelor, a esenţelor care apar şi întrucît ele apar. Dialecticieniii au înţeles demult că esenţa frumosului este aparenţa însăşi, capacitatea lui de a avea o aparenţă, de a ni se înfăţişa îrrtr-o vioiciune şi concreteţe magnific impure. Gîndirea abstractă este artificială, opreşte în loc necontenita mişcare, separă părţile inseparabile ale întregului, disecă şi pătrunde adincurile ce nu ni se înfăţişează direct, ce pot fi doar înţelese, prin efortul mijlocitor şi pînă la un punct mortificator al raţiunii. Gîndirea concretă a artistului poate sonda aceste adîncuri numai rămînînd continuu la suprafaţa lucrurilor, numai păstrînd intacte nenumăratele lor vibraţii, osmoze şi interdependenţe, numai unificînd şi reunificînd în permanenţă diversitatea infinită a universului într-un coerent „tablou“ de ansamblu. Artificială ca orice conştiinţă, ea este totodată naturală prin concreteţe, prin aderenţa sa nemijlocită la faptele, întîmplările, procesele vieţii, prin capacitatea sa de a fi totdeauna şi obligator individuală şi individualizată, precum individuale sunt şi obiectele lumii înconjurătoare. Esteticul pare a realiza cea mai desăvîrşită osmoză între artificial şi natural, între tehnică şi natură, între ideal şi real; el este în egală măsură suprasensibil şi sensibil, este suprasensibilul sensibilizat, adică o valoare palpabilă, valoarea devenită concretă şi concretul devenit valoare. In cazul esteticului şi al artei (varianta sa specializată), avem de-a face aşadar cu o cvadratură a cercului: valoarea e epidermică, apare, ni se înfăţişează, e văzută şi auzită, cu ajutorul organelor de simţ, devenite „teoreticieni“ în chiar calitatea lor indiscutabilă de „practicieni“. Condiţia artei este aceea de a fi o „metafizică fizică", şi prin aceasta ea se deosebeşte de toate celelalte valori, inclusiv de cea religioasă, de care este adesea apropiată ; ideea religioasă se vrea metafizică pură, sensibilizarea, concretizarea, „ilustrarea" fiind de fapt o concesie făcută de dragul accesibilităţii, imaginea e cîrja ei ajutătoare în faţa unui public insuficient filozof. Arta autentică nu-şi poate „ilustra“ ideea ; imaginea este ideea ei, filozofia ei. Gîndirea abstractă n-o va putea — tocmai de aceea — nicicînd înlocui, cum nici ea nu va putea integral suplini menirea logicii abstracte; sprijinindu-se reciproc, intr-o măsură nebănuită anterior, ideea-imagine şi ideea „pură“ îşi vor păstra independenţa, vor continua să fie două pîrghii distincte, deşi corelate, ale procesului de umanizare a omului. Apropierea lumii de către conştiinţă s-a produs, în societatea modernă, pe o cale preponderent abstractă. Progresele ştiinţei, salutare în cel mai înalt grad, au tulburat totuşi, într-o măsură, echilibrul intern al modalităţilor de asimilare conştientă a universului. Conştiinţa a ajuns pentru mulţi sinonimă cu abstracţiunea ; cîştigînd în rigoare geometrică, ea a pierdut ceva din culoare, prospeţime, vioiciune, din seva împrumutată vieţii şi asigurînd contactul mai nemijlocit cu viaţa. Nu vom dramatiza divorţul dintre abstracţie şi simţire, dintre abstracţie şi sentiment, ilar voim reţine simptomele lui, atîtea cite există, cu atît mai mult cu cit ele se vădesc de la un timp chiar în interiorul artelor, favorizind aici unilateralitatea. Purismul estetic, îndreptat cîndva împotriva ideii, renaşte sub ochii noştri într-o variantă a sa aparent opusă, prin supralicitarea exclusivistă a unor tendinţe abstractizante, desensibilizante, „reci“. Situată la intersecţia naturii şi a filozofiei, arta poate pendula între graniţele despărţitoare ; ea poate manifesta preferinţe ascuţit „concrete“ sau intens „abstracte“, dar se va păstra totuşi în limitele măsurii sale inerente ; ea nu se va împotmoli în banalul fenomenal, ci va tinde spre transfigurarea superioară a realului, ea nu va ţîşni în zonele ideaţiei pure, ci va rămîne cu rădăcinile adine împlîntate în pămînt. Arta respiră aerul pe care îl respirăm cu toţii, filtrată, nu şi distilată de sărurile ce-i dau gust. Ea este natura ridicată la nivel filozofic, şi filozofia păstrată „naturală“, o perlă a conştiinţei prin care omul se reintroduce permanent în marea şi veşnica existenţă. In dezvoltarea istorică a conştiinţei ne-am obişnuit să distingem sincretismul primitiv de ulterioara specializare a unor domenii distincte. Că la izvoarele sale străvechi valoarea fusese nesegmentată, necompartimentată, că diversele zone spirituale da mai tîrziu se pot revendica de la aceleaşi unitare şi sintetice activităţi de odinioară, rămîne un adevăr incontestabil. Amendată se cere poate doar înţelegerea specializărilor moderne, prin introducerea unor nuanţe suplimentare. Pe de o parte, specializării îi este supusă fiecare formă a conştiinţei, atît în exterior, în raport cu celelalte manifestări spirituale, cit şi în interior; prin diversitatea propriilor sale subunităţi; din acest unghi de vedere, arta se delimitează tot astfel de non-artă (şi artele între ele), precum ştiinţa de non-ştiinţă (şi fiecare ştiinţă de celelalte). Pe de altă parte însă, arta opune specializării o constantă tendinţă inversă, sincretică, pe care, într-o asemenea formă explicită şi obligatorie nu o vom regăsi în dezvoltarea celorlalte forme de conştiinţă. Dacă ar fi să schematizăm, am spune că în timp ce gîndirea ştiinţifică, filozofică, etică se pot menţine, măcar un timp, într-o autonomie accentuată una faţă de cealaltă şi faţă de gîndirea artistică, aceasta din urmă nu poate fi practic nici o clipă ruptă de surorile ei. La capătul unei mişcări ambigue, arta se specializează păstrîndu-şi totodată vechiul statut nespecializat, revine, pe spirala ascendentă a Istoriei, permanent la sincretismul său iniţial. Relativ autonomă, ca orice altă activitate umană, arta se dovedeşte mereu a fi cea mai neautonomă dintre aceste activităţi, constrînsă să integreze în ţesătura ei nenumărate „corpuri străine“, prin care şi numai prin care se poate regenera. Organismul estetic se structurează aşadar din celule biologice, fiziologice şi psihologice, logice, lingvistice şi ştiinţifice, economice, politice şi etice, din infinite elemente propriu-zis extraestetice, în afara cărora el nu există şi fără cunoaşterea cărora nu poate fi înţeles. Arta rămîne, după multisecularele sale avataruri şi multiplele ei experimentări contemporane, un domeniu prin excelenţă sincretic şi sintetizator, dornic să reclădească, să reconstruiască, să redobîndească, cu ajutorul tuturor facultăţilor analitice şi mijloacelor particulare în care s-a specializat omul, totalitatea lumii. Farmecul esteticului şi al artei constă tocmai în această reaplecare, în posesia nenumăratelor cunoştinţe particulare, asupra naturii vii şi unitare, asupra omului viu, deci organic, complet, total. Receptarea valorii estetice este, chiar dacă la niveluri diferite, privilegiul tuturor oamenilor, ea e susţinută de toate capacităţile umane, biologice şi psihologice, senzoriale, afective, raţionale şi voliţionale, de gusturile, idealurile şi convingerile omului social ; înainte şi pentru a deveni o specialitate, ea trebuie mai întîi să fie o capacitate generală şi generalizată, temelie pe care o păstrează în chiar particularităţile sale superioare. Observaţia se aplică pînă la un punct şi artistului, care, specializîndu-se, continuă să rămînă tot astfel un nespecialist, un om între oameni, înzestrat cu obişnuitele facultăţi umane, chiar dacă hipertrofiate, de a vedea şi auzi, simţi şi gîndi, de a transmite semenilor săi capacitatea lui obişnuitneobişnuită de a vedea şi a auzi, simţi şi gîndi. Legat prin natura activităţii sale nu doar de viaţă, ci şi de oamenii care o populează, artistul ar trebui întotdeauna să refuze şi sub acest raport să se „purifice“, să se păstreze un democrat. El n-ar trebui nicicînd să dea foc punţilor ce-l leagă de colectivitate, pentru că nu poate fi cu adevărat „el“ decît prin şi pentru „ceilalţi“. Desigur, aceste legături fireşti generează iluzia că oricine îi poate atinge condiţia, motiv pentru care diletantismul e mai răspîndit în artă decît în ştiinţă, dar tot ele favorizează dezvoltarea efectivă a activităţilor artistice neprofesioniste, pînă la un nivel comparabil cu al artiştilor profesionişti. „Impurităţii“ esteticului îi corespunde, ca un reflex pînă la un punct inevitabil, şi impuritatea esteticii. Hotăriţi să se dedice unei singure discipline, cit mai bine delimitată de celelalte, esteticienii îşi dau curînd seama că una dintre principalele particularităţi ale acestui domeniu este tocmai generalitatea lui, şi că incursiunile pe tărîmuri vecine le sînt inevitabile. Astfel iau naştere esteticile fie gnoseologii, fie axiologii, fie psihologii, fie sociologii, fie fiziologii, fie lingvistici, fie matematici etc., respectiv sistematizările estetice compuse din părţi psihologice, sociologice, gnoseologice ş.a.m.d. Estetica nu poate fi redusă la ceea ce s-ar mai păstra după îndepărtarea tuturor acestor materii constituite din împrumuturi — operaţie care ar sărăci-o nespus — ea se realizează, dimpotrivă, pe baza lor şi prin intermediul lor. Opţiunile pot fi, evident, diferite, potrivit cu gustul epocii şi cu al cercetătorului, dar nimeni nu se va încumeta să renege unui psiholog sau sociolog inspirat al artei calitatea de estetician. Arta — obiect sintetic, sincretic, total — reclamă celui care o studiază un punct de vedere cit mai apropiat de totalitate. Năzuind spre sincretismul deplin, esteticianul va accepta totuşi îngrădiri ce izvorăsc din natura specialităţii sale, din faptul că ea rămîne efectiv o specialitate. Fundamentala antinomie a esteticianului este obligaţia sa de a abstractiza concretul, de a imobiliza practica vie a artelor în structuri teoretice, de a transpune o logică naturală în judecăţi riguroase, adesea prea riguroase. Condiţia tragică a esteticianului constă în această echivalenţă a fiecărei victorii cu cite o înfrîngere. Acceptată cu demnitate şi urmată cu perseverenţă, ea devine o condiţie eroică. A gîndi asupra vieţii, a asimila nesfirşita ei bogăţie în formele mai exacte dar mai sărace ale conştiinţei este întotdeauna o dramă eroică, pe care meditaţiile esteticianului o ilustrează printr-un caz limită. Dovada cea mai bună a faptului că ne aflăm în faţa unui caz limită este dublarea teoriei artistice prin critica artei, activitate intermediară între abstract şi concret, menită să dea gindirii mai multă supleţe şi practicii mai multă exactitate logică. Criticul se vrea gînditor-artist, cugetător nedesprins de individualitatea complexă a operei. Nici un alt domeniu de cercetare, in afara esteticii, nu dispune de o asemenea dublură „autocritică“, care s-o facă în permanenţă atentă asupra limitelor ei inerente, şi a necesităţii de a se corecta fără încetare. Celelalte ştiinţe sînt egale cu sine, au conştiinţa Împăcată. Ştiinţa artei se recunoaşte funciarmente ambiguă, iar critica nu este decît tentativa, nici ea pînă la capăt reuşită, de a scăpa de ambiguitate. Critica este un memento al esteticii: îi reaminteşte imperativul de a rămîne „impură“. Ion Ianofi Vasile Grigore mmm Bucurie a vieţii. Huna Contemporanului Scrisoare deschisă • ŢINlND seama de modernizarea invăţămîntului, de introducerea noului în atîtea domenii ale activităţii noastre, şi în problema culturii se impun noi metode de investigare şi predare, atît ca formă, cit şi ca fond. Stadiul actual de dezvoltare impune şi alte discipline decît acelea pe care le studiam acum 20-30 de ani. Sînt necesare discipline noi, ca „Istoria literaturii universale", „Istoria artelor plastice în evoluţia civilizaţiilor", „Istoria culturii şi a civilizaţiilor omenirii", etc. De cîţiva ani m-am adresat Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă cu rugămintea de a se edita şi tipări asemenea lucrări şi mi s-a răspuns că acestea constituie preocupări ale planului editorial de perspectivă. In ultimul timp, în presa cotidiană şi in revistele literare au apărut diferite articole semnate de oameni de ştiinţă, cercetători, critici literari şi de artă din ţara noastră, care pledează pentru tipărirea unor asemenea lucrări; mai mult, ei le propun ca disciplin NU AVEM premii, în sensul plenitudinal al cuvîntului. Premiile mai mici sau mai mari, care se distribuie anual — sau mai rar — oamenilor de valoare, nu sunt cunoscute tuturor, nu au tradiţie — şi deci nu pot constitui un stimulent pe măsură. Şi mai ales nu au publicitate. Sâ ne gîndim la premiile literare. Ştie cineva care scriitor a luat premiul „Mihai Eminescu“ sau „Vasile Alecsandri“ sau oricare altul? Nu ştie (in orice caz, pentru cel care ştie ar trebui instituit un premiu). Apar fantastic de multe cărţi. Intre o sută de platitudini tipărite, trebuie să se găsească o capodoperă sau măcar un titlu demn de a fi reţinut cîţiva ani. Dar cum să-l depisteze cititorul obişnuit, care nu trăieşte numai pentru literatură — şi nici filolog sau critic nu e ? El nu are timp şi nici răbdare să încerce — vorba lui Cincinat Pavelescu — „cin'zeci de pepeni pin’ să dea de unul bun“. In primul rînd pentru el, apoi pentru scriitori şi restul specialiştilor ar trebui (re-) înfiinţate premii. Premii multe, puţine, nu importă, dar cine de studiu in licee şi universitate. In alte ţări există asemenea lucrări. Chiar UNESCO a editat şi tipărit în mai multe limbi o Istorie a dezvoltării culturale şi ştiinţifice a omenirii. Putem alege şi traduce pe cele mai bune dintre ele. După cum putem să le pregătim noi, căci avem savanţi in toate domeniile culturii cu care ne putem mîndri. De o acută actualitate ar fi o carte despre Cultura şi civilizaţia poporului român de la origine şi pînă in prezent, care să facă cunoscute popoarelor străine valorile spirituale ale neamului nostru şi tezaurul adus de acesta ca zestre la patrimoniul culturii universale. S-au alocat fonduri uriaşe pentru cercetări ştiinţifice, au fost create toate condiţiile necesare unei dezvoltări spirituale, cadre pregătite în toate domeniile avem. Trebuie să existe numai iniţiativa de a crea colectivul (colectivele) care să pornească lai lucru, dîndu-ne acele monumente de cultură de care avem atîta nevoie astăzi. radu STOIAN Premiile nascute din Bucureşti şi pină-n Coţcăienii din Vale. Premii de răsunet — care să fie aşteptate cu sufletul la gură, indiferent de valoarea lor materială. Ce frumos ar fi să avem anual premiul pentru cel mai bun roman (Romanul nr. 1, ce atractiv sună!), pentru cel mai bun volum de versuri, schiţe, teatru şi orice se mai scrie. Premiul pentru ceamai neobişnuită lucrare, cea mai bună carte pentru copii, cea mai bună carte de critică, cel mai bun debut etc. Premiile ar trebui distribuite la o dată fixă, cu un juriu cuprinzind nume bine cunoscute — eventual afişat in prealabil, ca să se ştie după gustul cui se face selecţia. Cu o publicitate orală şi scrisă (la radioteleviziune, in vitrinele librăriilor, banderole colorate sau ne, dar vizibile pe coperta cărţilor, cu afişe şi cu imaginaţie), cu cronici şi recenzii în periodice şi, in fine, cu fantezie creatoare s-ar asigura tot ce-şi poate dori un scriitor : vânzarea cărţilor, citirea lor, atenţia criticii şi a publicului, şi toate celelalte. GEORGE PRUTEANU student 9 Neproliferarea şi dezarmarea (Urmare din pag. 1-a) scopul dezarmării nucleare — printr-un text stipulînd angajamentul concret, neechivoc, că statele posesoare de arme nucleare se obligă să întreprindă măsuri în vederea încetării producţiei de arme nucleare şi a mijloacelor de transportare la ţintă a acestora. In continuare, textul propus de reprezentantul României subliniază că neluarea unor asemenea măsuri, în termen de 5 ani, va duce la examinarea de către părţi a situaţiei create, spre a se hotărî asupra măsurilor ce urmează a fi întreprinse. Obiectivul esenţial al promovării dezarmării nucleare pe cele două laturi ale ei, reciproc condiţionate — neproliferarea armelor nucleare şi distrugerea celor existente — implică instituirea unui control care să preintîmpine proliferarea acestor arme. Acesta fiind obiectul controlului, el trebuie să împiedice nu numai deturnarea energiei nucleare de la utilizările ei pașnice în statele nenucleare, ci și dobîndirea, pe orice altă cale, a armei nucleare de către aceste state. In acest scop, amendamentele propuse de România la art. III din proiect urmăresc să definească cit mai precis aria controlului în funcţie de finalitatea lui şi sa includă în perimetrul controlului toate căile prin care armele nucleare ar putea fi dobîndite de statele care nu le posedă. In ceea ce priveşte aria controlului, sunt de relevat propunerile României ca proiectul de tratat să prevadă expres că instituirea controlului prin tratat are ca unic scop să prevină folosirea materialelor fisionabile pentru producerea armei nucleare sau a altor dispozitive nucleare explozive de către statele nenucleare, părţi la tratat. In conformitate cu acest scop, Controlul urmează sa aibă ca obiect numai acele activităţi nucleare paşnice ale statelor nenucleare care, prin natura lor şi prin cantităţile de materii brute şi materiale fisionabile speciale pe care le prelucrează, pot conduce la proliferarea armelor nucleare. Spre a determina cit mai precis aria controlului, amendamentul la art III din proiect prevede şi controlul materiilor brute şi fisionabile depăşind limitele cantitative şi calitative la care utilizarea lor în activităţi nucleare paşnice poate duce la producerea de arme nucleare sau alte dispozitive explozibile de aceeaşi natură. Se cuvine să subliniem că, precizînd în acest fel limitele controlului asupra activităţii nucleare paşnice, se asigură ca măsurile de control, avînd drept unic obiectiv preîntîmpinarea proliferării armelor nucleare, să nu împiedice cu nimic — aşa cum de altfel se prevede în art. IV din proiect — nici dezvoltarea economică sau tehnologică a statelor părţi, nici cooperarea internaţională în domeniul activităţilor nucleare paşnice, în vederea asigurării unui control care să cuprindă toate căile de acces posibile ale statelor nenucleare la arme nucleare, amendamentul propus de România la art. III conţine un text ce nu este cuprins în proiectul de tratat şi prin care statele părți convin să instituie prin Consiliul de Securitate un control adecvat, de natură a asigura că statele nenucleare, părți la tratat, pe ale căror teritorii se găsesc baze militare străine, nu vor dobîndi, sub nici o formă, accesul la arme nucleare prin intermediul acestor baze. Analiza propunerilor române pentru îmbunătăţirea proiectului de tratat privind neproliferarea armelor nucleare demonstrează preocuparea constantă de a asigura acestui instrument juridic toate şansele de eficacitate, de a insera prevederi sau precizări definind în mod cit mai clar obligaţiile reciproce ale părţilor, în aşa fel incit aplicarea tratatului să fie înlesnită, iar raţiunea lui — aceea de a constitui o verigă in lanţul măsurilor de dezarmare nucleară — să fie pe deplin realizată. Reiese astfel că propunerile româneşti tind să înlăture lacune şi neclarităţi, să asigure redactarea cit mai completă şi precisă a textelor proiectului de tratat, în lumina obiectivului şi scopului său. Acest lucru apare în mod pregnant atît din amendamentele propuse cit şi din expunerea de motive a delegaţiei române în Comitetul celor 18. Propunerile României sunt făcute pentru a se realiza un tratat care să se poată bucura de un consens general, să ducă la dezvoltarea unor relaţii de încredere intre state, de largă cooperare internaţională intr-un domeniu de interes vital pentru întreaga omenire. Raţiunea propunerilor româneşti (Urmare din pag. 1-a) România luptă pentru pace, pentru securitatea popoarelor. Acesta e ţelul suprem. Şi el nu poate fi asigurat decit prin dezarmarea generală şi totală. Atingerea lui, faţă de rezistenţa şi reaua credinţă a cercurilor imperialiste, cere timp. Dar orice pas în această direcţie este un bun ciştigat. Un tratat de neproliferare a armelor atomice, încheiat în respectul independenţei tuturor popoarelor, poate fi un asemenea pas. Dar el nu trebuie privit ca un scop în sine, ci ca o etapă şi considerat în lumina finalităţii sale, a măsurii în care înseamnă un pas esenţial spre dezarmarea nucleară. Obiectivul fundamental pentru care luptă România şi toate popoarele iubitoare de pace este preintâmpinarea unui război termonuclear iar calea spre acest obiectiv este interzicerea necondiţionată a folosirii armelor atomice, încetarea producţiei lor şi lichidarea stocurilor existente, căci numai astfel va fi eliberată de coşmarul războiului termonuclear, care apasă ca un nor negru, ameninţător, munca uriaşă, creatoare a omenirii., Tratatul de neproliferare trebuie să se resimtă în prevederile lui de acest caracter de etapă, de pregătire a dezarmării generale şi totale. In nici un caz acest tratat nu poate sluji actelor agresive imperialiste şi perpetua, la infinit, şantajul atomic asupra ţărilor nenucleare, aşa cum s-a şi schiţat de curînd cu tot cinismul şi lipsa de răspundere de către unele personalităţi americane asupra Vietnamului de nord. Toate propunerile şi amendamentele prezentate de delegaţia română au la bază voinţa de a înlesni încheierea tratatului in condiţiile care să asigure toate popoarele lumii, să garanteze securitatea ţărilor nenucleare. Amendamentele delegaţiei române — ca şi ale altor delegaţii — nu constituie piedici în calea adoptării tratatului, ci o contribuţie pentru ca el, intr-o formă îmbunătăţită, să fie acceptabil pentru toate părţile, să garanteze securitatea tuturor popoarelor. Ţările nenucleare sunt acelea care au în prim loc interesul vital de a-şi lua toate măsurile de apărare. Una din aceste măsuri este, — după cum pentru oricine apare raţional şi logic, —, aceea de a nu îngrădi, prin acest tratat, ţărilor nenucleare, folosirea de către ele a energiei atomice în scopuri paşnice. In fond, descoperirea şi perfecţionarea folosirii energiei atomice constituie pentru omenire o binefacere multiplă şi incalculabilă. Toate popoarele au dreptul să se bucure de ea. Ea este astăzi un bun al omenirii întregi. Nimeni nu are dreptul s-o monopolizeze în folosul său. Aşa fiind, control pentru ca nu cumva o ţară azi nenuclearizată să-şi facă arme atomice, să întrebuinţeze această cosmică energie pentru scopuri de război, dar sub acest control eficace, acceptat de toată lumea, libertate deplină de a folosi energia nucleară în scopuri paşnice. în acest caz, controlul nu poate fi un mijloc de a împiedica dezvoltarea şi progresul ţărilor fără arme atomice. Control, desigur, eficace; e interesul tuturor, dar fără desconsiderarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi egalităţii statelor. Procesul de fabricare de arme atomice este de aşa natură că nu poate fi camuflat, şi folosirea paşnică a energiei atomice are alte aspecte proprii care nu pot fi confundate. Toate amendamentele propuse de delegaţia română sunt clare, şi necesitatea lor este evidentă, pentru asigurarea liniştii omenirii şi a păcii, pentru ca acest tratat să constituie într-adevăr un pas spre dezarmare. A