Contemporanul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 22, nr. 1-26)

1968-03-15 / nr. 11

IMPURITATEA „ARTEI" Intre toţi slujî- i torii disciplinelor spirituale, esteticianul pare să aibă o situaţie cu deosebire bizară : cunos­­cînd implicaţiile domeniului său, el continuă să-şi pună întrebări despre natura acestui domeniu, stăpîn pe a­­tributele şi modificările substanţei de care se ocupă, incertitudinile sale cele mai acute privesc această sub­stanţă însăşi. Şi astăzi, după ce a a­­flat atîtea despre arte, despre varian­tele frumosului şi manifestările este­ticului, el se vede confruntat cu ne­dumeririle fundamentale, pe care timp de secole le avuseseră şi predecesorii săi : ce este arta, in ce constă secretul frumosului, cum poate fi definit es­teticul ? O stare atît de ambiguă şi precară poate genera deznădejdea, ideea eşecului definitiv şi chiar aban­donarea investigaţiilor filozofice de ansamblu ; conştient asimilată, ea poate însă şi impulsiona alte confrun­tări fructuoase. Paradoxul are moti­vele sale, dificultăţile metodologice destăinuie ceva din chiar condiţia pa­radoxală a obiectului cercetat. Adesea bogat în virtuţi revelatoare, eşecul trebuie transfigurat în condiţia suc­cesului ! Pornirea obişnuită a cercetătorilor este aceea de a defini în cadrul sis­temelor axiologice împărtăşite de ei, fiecare valoare rînd pe rînd, a o de­fini anume pe baza deosebirilor ei spe­cifice în raport cu toate celelalte va­lori. Acest procedeu analitic, de înlă­turare a „corpurilor străine“, cu in­tenţia circumscrierii unui mnic nucleu distinct, a fost aplicat pentru valorile economică, politică, teoretică, religi­oasă, etică şi, printr-un transfer me­todologic socotit firesc, şi pentru va­loarea estetică. Constrîngîndu-se să considere frumosul drept principial şi obligatoriu altceva decît utilul, ade­vărul, binele sau sacrul, mulţi teoreti­cieni s-au lăsat împinşi de propriile lor postulate pînă la purismul extrem ; alţii, recunoscînd neconcordanţa din­tre aceste postulate teoretice şi prac­tica artistică, au încercat să le împace admiţînd prezenţa factorilor extraes­­tetici în opera de artă, totuşi pe mai departe distincţi de esenţa estetică a acesteia. Mutată din afară în chiar in­teriorul artei, dihotomia estetic-extra­­estetic generează însă aceleaşi dificul­tăţi insurmontabile , îndepărtarea tu­turor implicaţiilor politice, filozofice, etice etc. echivalează cu diluarea, des­­cărnarea „specificului estetic“, despre care, pe măsura „purificării“ lui, cer­cetătorul va avea din ce în ce mai puţine de spus. Amintita dramă, retrăită de multe ori în istoria esteticii, atestă inadec­­varea dintre metodologia dată şi o­­biectul ei. Nepotrivirea rezultă din tentativa, de obicei disimulată, de a aplica artei un tratament similar cu al ştiinţelor, a căror natură îndreptă­ţeşte în infinit mai mare măsură dis­tilarea „esenţelor pure“. Esteticianul purist — alt paradox ! — are o com­portare „scientistă“, împrumutată a­­dică de la unul din domeniile „străi­ne“ de care se vrea eliberat. Caracteristica principală- «l­vateti­cu­­lui este tocmai impuritatea lui. Obiec­tul estetic nu este niciodată partea, latura, trăsătura, respectiv legea, sub­stanţa, esenţa, ci dimpotrivă, fenome­nul viu, divers, multilateral, complet, individual, fenomenul ca totalitate organică a nenumărate caracteristici, care se cer surprinse, asimilate şi stu­diate anume în totalitatea lor. Gestul fundamental al artistului este unul integrator, nu izolator, tocmai de a­­ceea opera sa trebuie finalmente pri­vită nu analitic, ci sintetic. Mai exact spus, analiza, pe parcurs indispensa­bilă, trebuie implicit şi permanent de­păşită, supusă controlului riguros al facultăţii sintetizatoare, subordonată scopurilor eminamente sintetizatoare. Folosind cazul spre exemplificare, şti­inţa vrea imediat să-l depăşească, pentru a surprinde repetarea, clasa, categoria, pentru a fixa trăsătura de ansamblu, legea obligatorie. Dimpo­trivă, arta nu poate niciodată depăşi cazul, fenomenul, faptul concret, pen­tru că el, fenomenul, este valoarea es­tetică, pentru că maxima intuire a irepetabilităţii lui ,fenomenale, a splendidei sale irepetabilităţi este se­cretul artei. Omul de ştiinţă e obsedat de esenţe, artistul se pune integral în slujba aparenţelor, a esenţelor care apar şi întrucît ele apar. Dialecticieniii au înţeles demult că esenţa frumosu­lui este aparenţa însăşi, capacitatea lui de a avea o aparenţă, de a ni se înfăţişa îrrtr-o vioiciune şi concreteţe magnific impure. Gîndirea abstractă este artificială, opreşte în loc necon­tenita mişcare, separă părţile insepa­rabile ale întregului, disecă şi pă­trunde adincurile ce nu ni se înfăţi­şează direct, ce pot fi doar înţelese, prin efortul mijlocitor şi pînă la un punct mortificator al raţiunii. Gîndi­rea concretă a artistului poate sonda aceste adîncuri numai rămînînd con­tinuu la suprafaţa lucrurilor, numai păstrînd intacte nenumăratele lor vi­braţii, osmoze şi interdependenţe, nu­mai unificînd şi reunificînd în per­manenţă diversitatea infinită a uni­versului într-un coerent „tablou“ de ansamblu. Artificială ca orice con­ştiinţă, ea este totodată naturală prin concreteţe, prin aderenţa sa nemijlo­cită la faptele, întîmplările, procesele vieţii, prin capacitatea sa de a fi tot­deauna şi obligator individuală şi in­dividualizată, precum individuale sunt şi obiectele lumii înconjurătoare. Esteticul pare a realiza cea mai de­­săvîrşită osmoză între artificial şi na­tural, între tehnică şi natură, între ideal şi real; el este în egală măsură suprasensibil şi sensibil, este supra­­sensibilul sensibilizat, adică o valoare palpabilă, valoarea devenită concretă şi concretul devenit valoare. In cazul esteticului şi al artei (varianta sa spe­cializată), avem de-a face aşadar cu o cvadratură a cercului: valoarea e epidermică, apare, ni se înfăţişează, e văzută şi auzită, cu ajutorul organelor de simţ, devenite „teoreticieni“ în chiar calitatea lor indiscutabilă de „practicieni“. Condiţia artei este aceea de a fi o „metafizică fizică", şi prin aceasta ea se deosebeşte de toate ce­lelalte valori, inclusiv de cea reli­gioasă, de care este adesea apropiată ; ideea religioasă se vrea metafizică pură, sensibilizarea, concretizarea, „i­­lustrarea" fiind de fapt o concesie fă­cută de dragul accesibilităţii, imagi­nea e cîrja ei ajutătoare în faţa unui public insuficient filozof. Arta auten­tică nu-şi poate „ilustra“ ideea ; ima­ginea este ideea ei, filozofia ei. Gîn­direa abstractă n-o va putea — toc­mai de aceea — nicicînd înlocui, cum nici ea nu va putea integral suplini menirea logicii abstracte; sprijinin­­du-se reciproc, intr-o măsură nebă­nuită anterior, ideea-imagine şi ideea „pură“ îşi vor păstra independenţa, vor continua să fie două pîrghii dis­tincte, deşi corelate, ale procesului de umanizare a omului. Apropierea lumii de către conştiinţă s-a produs, în societatea modernă, pe o cale preponderent abstractă. Pro­gresele ştiinţei, salutare în cel mai înalt grad, au tulburat totuşi, într-o măsură, echilibrul intern al modali­tăţilor de asimilare conştientă a uni­versului. Conştiinţa a ajuns pentru mulţi sinonimă cu abstracţiunea ; cîştigînd în rigoare geometrică, ea a pierdut ceva din culoare, prospeţime, vioiciune, din seva împrumutată vieţii şi asigurînd contactul mai nemijlocit cu viaţa. Nu vom dramatiza divorţul dintre abstracţie şi simţire, dintre ab­stracţie şi sentiment, ilar voim­ reţine simptomele lui, atîtea cite există, cu atît mai mult cu cit ele se vădesc de la un timp chiar în interiorul artelor, favorizind aici unilateralitatea. Puris­mul estetic, îndreptat cîndva împo­triva ideii, renaşte sub ochii noştri în­­tr-o variantă a sa aparent opusă, prin supralicitarea exclusivistă a unor ten­dinţe abstractizante, desensibilizante, „reci“. Situată la intersecţia naturii şi a filozofiei, arta poate pendula între graniţele despărţitoare ; ea poate ma­nifesta preferinţe ascuţit „concrete“ sau intens „abstracte“, dar se va păs­tra totuşi în limitele măsurii sale ine­rente ; ea nu se va împotmoli în ba­nalul fenomenal, ci va tinde spre transfigurarea superioară a realului, ea nu va ţîşni în zonele ideaţiei pure, ci va rămîne cu rădăcinile adine îm­­plîntate în pămînt. Arta respiră aerul pe care îl respirăm cu toţii, filtrată, nu şi distilată de sărurile ce-i dau gust. Ea este natura ridicată la nivel filozofic, şi filozofia păstrată „natu­rală“, o perlă a conştiinţei prin care omul se reintroduce permanent în marea şi veşnica existenţă. In dezvoltarea istorică a conştiinţei ne-am obişnuit să distingem sincre­tismul primitiv de ulterioara speciali­zare a unor domenii distincte. Că la izvoarele sale străvechi valoarea fu­sese nesegmentată, necompartimen­tată, că diversele zone spirituale da mai tîrziu se pot revendica de la ace­leaşi unitare şi sintetice activităţi de odinioară, rămîne un adevăr incon­testabil. Amendată se cere poate doar înţelegerea specializărilor moderne, prin introducerea unor nuanţe supli­mentare. Pe de o parte, specializării îi este supusă fiecare formă a con­ştiinţei, atît în exterior, în raport cu celelalte manifestări spirituale, cit şi în interior; prin diversitatea propri­ilor sale subunităţi; din acest unghi de vedere, arta se delimitează tot ast­fel de non-artă (şi artele între ele), precum ştiinţa de non-ştiinţă (şi fie­care ştiinţă de celelalte). Pe de altă parte însă, arta opune specializării o constantă tendinţă inversă, sincretică, pe care, într-o asemenea formă expli­cită şi obligatorie nu o vom regăsi în dezvoltarea celorlalte forme de con­ştiinţă. Dacă ar fi să schematizăm, am spune că în timp ce gîndirea ştiinţi­fică, filozofică, etică se pot menţine, măcar un timp, într-o autonomie ac­centuată una faţă de cealaltă şi faţă de gîndirea artistică, aceasta din ur­mă nu poate fi practic nici o clipă ruptă de surorile ei. La capătul unei mişcări ambigue, arta se specializează păstrîndu-şi totodată vechiul statut nespecializat, revine, pe spirala as­cendentă a Istoriei, permanent la sin­cretismul său iniţial. Relativ autono­mă, ca orice altă activitate umană, arta se dovedeşte mereu a fi cea mai neautonomă dintre aceste activităţi, constrînsă să integreze în ţesătura ei nenumărate „corpuri străine“, prin care şi numai prin care se poate re­genera. Organismul estetic se struc­turează aşadar din celule biologice, fi­ziologice şi psihologice, logice, lin­gvistice şi ştiinţifice, economice, poli­tice şi etice, din infinite elemente propriu-zis extraestetice, în afara că­rora el nu există şi fără cunoaşterea cărora nu poate fi înţeles. Arta rămîne, după multisecularele sale avataruri şi multiplele ei experi­mentări contemporane, un domeniu prin excelenţă sincretic şi sintetizator, dornic să reclădească, să reconstru­iască, să redobîndească, cu ajutorul tuturor facultăţilor analitice şi mij­loacelor particulare în care s-a spe­cializat omul, totalitatea lumii. Far­mecul esteticului şi al artei constă tocmai în această reaplecare, în pose­sia nenumăratelor cunoştinţe parti­culare, asupra naturii vii şi unitare, asupra omului viu, deci organic, com­plet, total. Receptarea valorii estetice este, chiar dacă la niveluri diferite, privilegiul tuturor oamenilor, ea e susţinută de toate capacităţile umane, biologice şi psihologice, senzoriale, a­­­­fective, raţionale şi voliţionale, de gusturile, idealurile şi convingerile omului social ; înainte şi pentru a de­veni o specialitate, ea trebuie mai întîi să fie o capacitate generală şi genera­lizată, temelie pe care o păstrează în chiar particularităţile sale superioare. Observaţia se aplică pînă la un punct şi artistului, care, specializîndu-se, continuă să rămînă tot astfel un ne­­specialist, un om între oameni, înzes­trat cu obişnuitele facultăţi umane, chiar dacă hipertrofiate, de a vedea şi auzi, simţi şi gîndi, de a transmite semenilor săi capacitatea lui obişnuit­­neobişnuită de a vedea şi a auzi, simţi şi gîndi. Legat prin natura activităţii sale nu doar de viaţă, ci şi de oamenii care o populează, artistul ar trebui întotdeauna să refuze şi sub acest ra­port să se „purifice“, să se păstreze un democrat. El n-ar trebui nicicînd să dea foc punţilor ce-l leagă de co­lectivitate, pentru că nu poate fi cu adevărat „el“ decît prin şi pentru „cei­lalţi“. Desigur, aceste legături fireşti generează iluzia că oricine îi poate atinge condiţia, motiv pentru care di­letantismul e mai răspîndit în artă decît în ştiinţă, dar tot ele favorizează dezvoltarea efectivă a activităţilor ar­tistice neprofesioniste, pînă la un ni­vel comparabil cu al artiştilor profe­sionişti. „Impurităţii“ esteticului îi cores­punde, ca un reflex pînă la un punct inevitabil, şi impuritatea esteticii. Ho­tăriţi să se dedice unei singure disci­pline, cit mai bine delimitată de cele­lalte, esteticienii îşi dau curînd seama că una dintre principalele particula­rităţi ale acestui domeniu este tocmai generalitatea lui, şi că incursiunile pe tărîmuri vecine le sînt inevitabile. Astfel iau naştere esteticile fie gno­seologii, fie axiologii, fie psihologii, fie sociologii, fie fiziologii, fie lin­gvistici, fie matematici etc., respectiv sistematizările estetice compuse din părţi psihologice, sociologice, gnoseo­logice ş.a.m.d. Estetica nu poate fi re­dusă la ceea ce s-ar mai păstra după îndepărtarea tuturor acestor materii constituite din împrumuturi — opera­ţie care ar sărăci-o nespus — ea se realizează, dimpotrivă, pe baza lor şi prin intermediul lor. Opţiunile pot fi, evident, diferite, potrivit cu gustul e­­pocii şi cu al cercetătorului, dar ni­meni nu se va încumeta să renege unui psiholog sau sociolog inspirat al artei calitatea de estetician. Arta — obiect sintetic, sincretic, total — re­clamă celui care o studiază un punct de vedere cit mai apropiat de totali­tate. Năzuind spre sincretismul deplin, esteticianul va accepta totuşi îngră­diri ce izvorăsc din natura speciali­tăţii sale, din faptul că ea rămîne efec­tiv o specialitate. Fundamentala anti­nomie a esteticianului este obligaţia sa de a abstractiza concretul, de a imobiliza practica vie a artelor în structuri teoretice, de a transpune o logică naturală în judecăţi riguroase, adesea prea riguroase. Condiţia tra­gică a esteticianului constă în această echivalenţă a fiecărei victorii cu cite o înfrîngere. Acceptată cu demnitate şi urmată cu perseverenţă, ea devine o condiţie eroică. A gîndi asupra vieţii, a asimila nesfirşita ei bogăţie în for­mele mai exacte dar mai sărace ale conştiinţei este întotdeauna o dramă eroică, pe care meditaţiile esteticia­nului o ilustrează printr-un caz limită. Dovada cea mai bună a faptului că ne aflăm în faţa unui caz limită este dublarea teoriei artistice prin critica artei, activitate intermediară între ab­stract şi concret, menită să dea gin­­dirii mai multă supleţe şi practicii mai multă exactitate logică. Criticul se vrea gînditor-artist, cugetător ne­­desprins de individualitatea complexă a operei. Nici un alt domeniu de cer­cetare, in afara esteticii, nu dispune de o asemenea dublură „autocritică“, care s-o facă în permanenţă atentă asupra limitelor ei inerente, şi a nece­sităţii de a se corecta fără încetare. Celelalte ştiinţe sînt egale cu sine, au conştiinţa Împăcată. Ştiinţa artei se recunoaşte funciarmente ambiguă, iar critica nu este decît tentativa, nici ea pînă la capăt reuşită, de a scăpa de ambiguitate. Critica este un memento al esteticii: îi reaminteşte imperativul de a rămîne „impură“. Ion Ianofi Vasile Grigore mmm Bucurie a vieţii. Huna Contemporanului Scrisoare deschisă • ŢINlND seama de modernizarea invăţă­­mîntului, de introduce­rea noului în atîtea do­menii ale activităţii noastre, şi în problema culturii se impun noi metode de investigare şi predare, atît ca for­mă, cit şi ca fond. Stadiul actual de dez­voltare impune şi alte discipline decît acelea pe care le studiam a­­­cum 20-30 de ani. Sînt necesare discipline noi, ca „Istoria literaturii u­­niversale", „Istoria ar­telor plastice în evolu­ţia civilizaţiilor", „Isto­ria culturii şi a civiliza­ţiilor omenirii", etc. De cîţiva ani m-am adresat Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă cu rugămintea de a se edita şi tipări ase­menea lucrări şi mi s-a răspuns că acestea con­stituie preocupări ale planului editorial de perspectivă. In ultimul timp, în presa cotidiană şi in revistele literare au apărut diferite arti­cole semnate de oa­meni de ştiinţă, cercetă­tori, critici literari şi de artă din ţara noastră, care pledează pentru tipărirea unor aseme­nea lucrări; mai mult, ei le propun ca discipli­n NU AVEM premii, în sensul plenitudinal al cuvîntului. Premiile mai mici sau mai mari, care se distribuie anual — sau mai rar — oameni­lor de valoare, nu sunt cunoscute tuturor, nu au tradiţie — şi deci nu pot constitui un stimu­lent pe măsură. Şi mai ales nu au publicitate. Sâ ne gîndim la pre­miile literare. Ştie ci­neva care scriitor a luat premiul „Mihai Emi­­nescu“ sau „Vasile Alec­­sandri“ sau oricare al­tul? Nu ştie (in orice caz, pentru cel care ştie ar trebui instituit un premiu). Apar fantastic de multe cărţi. Intre o sută de platitudini tipărite, trebuie să se găsească o capodoperă sau măcar un titlu demn de a fi reţinut cîţiva ani. Dar cum să-l depisteze citi­torul obişnuit, care nu trăieşte numai pentru literatură — şi nici fi­lolog sau critic nu e ? El nu are timp şi nici răbdare să încerce — vorba lui Cincinat Pa­­velescu — „cin'zeci de pepeni pin’ să dea de unul bun“. In primul rînd pentru el, apoi pentru scriitori şi res­tul specialiştilor ar tre­bui (re-) înfiinţate pre­mii. Premii multe, pu­ţine, nu importă, dar ci­ne de studiu in licee şi universitate. In alte ţări există a­­semenea lucrări. Chiar UNESCO a editat şi ti­părit în mai multe limbi o Istorie a dezvol­tării culturale şi ştiinţi­fice a omenirii. Putem alege şi traduce pe cele mai bune dintre ele. După cum putem să le pregătim noi, căci avem savanţi in toate dome­niile culturii cu care ne putem mîndri. De o a­­­cută actualitate ar fi o carte despre Cultura şi civilizaţia poporului ro­mân de la origine şi pînă in prezent, care să facă cunoscute popoa­relor străine valorile spirituale ale neamului nostru şi tezaurul adus de acesta ca zestre la patrimoniul culturii u­­niversale. S-au alocat fonduri uriaşe pentru cercetări ştiinţifice, au fost cre­ate toate condiţiile ne­cesare unei dezvoltări spirituale, cadre pregă­tite în toate domeniile avem. Trebuie să existe numai iniţiativa de a crea colectivul (colecti­vele) care să pornească lai lucru, dîndu-ne a­­cele monumente de cul­tură de care avem atîta nevoie astăzi. radu STOIAN P­remiile nascute din Bucureşti şi pină-n Coţcăienii din Vale. Premii de răsunet — care să fie aşteptate cu sufletul la gură, indi­ferent de valoarea lor materială. Ce frumos ar fi să a­­vem anual premiul pen­tru cel mai bun roman (Romanul nr. 1, ce atrac­tiv sună!), pentru cel mai bun volum de ver­suri, schiţe, teatru şi o­­rice se mai scrie. Pre­miul pentru cea­­mai neobişnuită lucrare, cea mai bună carte pentru copii, cea mai bună car­te de critică, cel mai bun debut etc. Premiile ar trebui dis­tribuite la o dată fixă, cu un juriu cuprinzind nume bine cunoscute — eventual afişat in prea­labil, ca să se ştie după gustul cui se face selec­ţia. Cu o publicitate o­­rală şi scrisă (la radio­­televiziune, in vitrinele librăriilor, banderole colorate sau ne, dar vi­zibile pe coperta cărţi­lor, cu afişe şi cu ima­ginaţie), cu cronici şi recenzii în periodice şi, in fine, cu fantezie crea­toare s-ar asigura tot ce-şi poate dori un scrii­tor : vânzarea cărţilor, citirea lor, atenţia cri­ticii şi a publicului, şi toate celelalte. GEORGE PRUTEANU student 9 Neproliferarea şi dezarmarea (Urmare din pag. 1-a) scopul dezarmării nucleare — prin­tr-un text stipulînd angajamentul concret, neechivoc, că statele posesoa­re de arme nucleare se obligă să în­treprindă măsuri în vederea încetării producţiei de arme nucleare şi a mij­loacelor de transportare la ţintă a acestora. In continuare, textul propus de reprezentantul României sublinia­ză că neluarea unor asemenea mă­suri, în termen de 5 ani, va duce la examinarea de către părţi a situaţiei create, spre a se hotărî asupra măsu­rilor ce urmează a fi întreprinse. Obiectivul esenţial al promovării dezarmării nucleare pe cele două la­turi ale ei, reciproc condiţionate — neproliferarea armelor nucleare şi distrugerea celor existente — implică instituirea unui control care să pre­­intîmpine proliferarea acestor arme. Acesta fiind obiectul controlului, el trebuie să împiedice nu numai detur­narea energiei nucleare de la utiliză­rile ei pașnice în statele nenucleare, ci și dobîndirea, pe orice altă cale, a armei nucleare de către aceste state. In acest scop, amendamentele pro­puse de România la art. III din pro­iect urmăresc să definească cit mai precis aria controlului în funcţie de finalitatea lui şi sa includă în peri­metrul controlului toate căile prin care armele nucleare ar putea fi do­­bîndite de statele care nu le posedă. In ceea ce priveşte aria controlului, sunt de relevat propunerile României ca proiectul de tratat să prevadă ex­pres că instituirea controlului prin tratat are ca unic scop să prevină fo­losirea materialelor fisionabile pentru producerea armei nucleare sau a altor dispozitive nucleare explozive de că­tre statele nenucleare, părţi la tratat. In conformitate cu acest scop, Contro­lul urmează sa aibă ca obiect numai acele activităţi nucleare paşnice ale statelor nenucleare care, prin natura lor şi prin cantităţile de materii brute şi materiale fisionabile speciale pe care le prelucrează, pot conduce la proliferarea armelor nucleare. Spre a determina cit mai precis aria controlului, amendamentul la art III din proiect prevede şi controlul mate­riilor brute şi fisionabile depăşind li­mitele cantitative şi calitative la care utilizarea lor în activităţi nucleare paşnice poate duce la producerea de arme nucleare sau alte dispozitive explozibile de aceeaşi natură. Se cuvine să subliniem că, preci­­zînd în acest fel limitele controlului asupra activităţii nucleare paşnice, se asigură ca măsurile de control, avînd drept unic obiectiv preîntîmpinarea proliferării armelor nucleare, să nu împiedice cu nimic — aşa cum de alt­fel se prevede în art. IV din proiect — nici dezvoltarea economică sau teh­nologică a statelor părţi, nici coope­rarea internaţională în domeniul ac­tivităţilor nucleare paşnice, în vederea asigurării unui control care să cuprindă toate căile de acces posibile ale statelor nenucleare la arme nucleare, amendamentul propus de România la art. III conţine un text ce nu este cuprins în proiectul de tra­tat şi prin care statele părți convin să instituie prin Consiliul de Securitate un control adecvat, de natură a asigura că statele nenucleare, părți la tratat, pe ale căror teritorii se găsesc baze militare străine, nu vor dobîndi, sub nici o formă, accesul la arme nucleare prin intermediul acestor baze. Analiza propunerilor române pentru îmbunătăţirea proiectului de tratat privind neproliferarea armelor nu­cleare demonstrează preocuparea con­stantă de a asigura acestui instrument juridic toate şansele de eficacitate, de a insera prevederi sau precizări defi­nind în mod cit mai clar obligaţiile reciproce ale părţilor, în aşa fel incit aplicarea tratatului să fie înlesnită, iar raţiunea lui — aceea de a constitui o verigă in lanţul măsurilor de dezar­mare nucleară — să fie pe deplin realizată. Reiese astfel că propunerile româ­neşti tind să înlăture lacune şi necla­rităţi, să asigure redactarea cit mai completă şi precisă a textelor proiec­tului de tratat, în lumina obiectivului şi scopului său. Acest lucru apare în mod pregnant atît din amendamente­le propuse cit şi din expunerea de mo­tive a delegaţiei române în Comitetul celor 18. Propunerile României sunt făcute pentru a se realiza un tratat care să se poată bucura de un consens general, să ducă la dezvoltarea unor relaţii de încredere intre state, de lar­gă cooperare internaţională intr-un domeniu de interes vital pentru în­treaga omenire. Raţiunea propu­nerilor româneşti (Urmare din pag. 1-a) România luptă pentru pace, pentru securitatea popoarelor. Acesta e ţelul suprem. Şi el nu poate fi asigurat de­cit prin dezarmarea generală şi totală. Atingerea lui, faţă de rezistenţa şi reaua credinţă a cercurilor imperialis­te, cere timp. Dar orice pas în această direcţie este un bun ciştigat. Un tratat de neproliferare a armelor atomice, încheiat în respectul independenţei tuturor popoarelor, poate fi un ase­menea pas. Dar el nu trebuie privit ca un scop în sine, ci ca o etapă şi considerat în lumina finalităţii sale, a măsurii în care înseamnă un pas esenţial spre dezarmarea nucleară. Obiectivul fundamental pentru care luptă România şi toate popoarele iu­bitoare de pace este preintâmpinarea unui război termonuclear iar calea spre acest obiectiv este interzicerea necondiţionată a folosirii armelor ato­mice, încetarea producţiei lor şi lichi­darea stocurilor existente, căci numai astfel va fi eliberată de coşmarul răz­boiului termonuclear, care apasă ca un nor negru, ameninţător, munca uriaşă, creatoare a omenirii., Tratatul de neproliferare trebuie să se resimtă în prevederile lui de acest caracter de etapă, de pregătire a de­zarmării generale şi totale. In nici un caz acest tratat nu poate sluji actelor agresive imperialiste şi perpetua, la infinit, şantajul atomic asupra ţărilor nenucleare, aşa cum s-a şi schiţat de curînd cu tot cinismul şi lipsa de răspundere de către unele personalităţi americane asupra Vietna­mului de nord. Toate propunerile şi amendamentele prezentate de delegaţia română au la bază voinţa de a înlesni încheierea tratatului in condiţiile care să asi­gure toate popoarele lumii, să garan­teze securitatea ţărilor nenucleare. Amendamentele delegaţiei române — ca şi ale altor delegaţii — nu consti­tuie piedici în calea adoptării tratatu­lui, ci o contribuţie pentru ca el, in­tr-o formă îmbunătăţită, să fie accep­tabil pentru toate părţile, să garanteze securitatea tuturor popoarelor. Ţările nenucleare sunt acelea care au în prim loc interesul vital de a-şi lua toate măsurile de apărare. Una din aceste măsuri este, — după cum pen­tru oricine apare raţional şi logic, —, aceea de a nu îngrădi, prin acest tra­tat, ţărilor nenucleare, folosirea de că­tre ele a energiei atomice în scopuri paşnice. In fond, descoperirea şi per­fecţionarea folosirii energiei atomice constituie pentru omenire o binefacere multiplă şi incalculabilă. Toate po­poarele au dreptul să se bucure de ea. Ea este astăzi un bun al omenirii întregi. Nimeni nu are dreptul s-o monopolizeze în folosul său. Aşa fiind, control pentru ca nu cumva o ţară azi nenuclearizată să-şi facă arme atomice, să întrebuinţeze aceas­tă cosmică energie pentru scopuri de război, dar sub acest control eficace, acceptat de toată lumea, libertate de­plină de a folosi energia nucleară în scopuri paşnice. în acest caz, contro­lul nu poate fi un mijloc de a împie­dica dezvoltarea şi progresul ţărilor fără arme atomice. Control, desigur, eficace; e interesul tuturor, dar fără desconsiderarea suveranităţii naţio­nale, a independenţei şi egalităţii sta­telor. Procesul de fabricare de arme atomice este de aşa natură că nu poa­te fi camuflat, şi folosirea paşnică a energiei atomice are alte aspecte pro­prii care nu pot fi confundate. Toate amendamentele propuse de delegaţia română sunt clare, şi nece­sitatea lor este evidentă, pentru asi­gurarea liniştii omenirii şi a păcii, pentru ca acest tratat să constituie în­tr-adevăr un pas spre dezarmare. A

Next